TEMA 7.

ROMÂNIA ÎN SPAŢIUL PONTIC

România şi Republica Moldova se disting prin situarea lor la confluenţa a trei
macroansambluri geopolitice - Europa de Sud-Est (inclusiv Turcia), Europa
Centrală (dominată de lumea germană) şi Europa de Est (dominată de Rusia).
Elementul geopolitic determinant pentru cele două state româneşti este situarea lor
la răspântia a două dintre cele mai instabile regiuni ale lumii - Balcanii şi spaţiul
ex-sovietic. Totuşi, analizând poziţionarea geopolitică a celor două ţări, unii autori
tind să exagereze avantajele acesteia, perpetuând vechi mituri despre aşezarea de
excepţie a spaţiului românesc. Aceşti autori uită însă de un lucru - poziţionarea
geopolitică, spre deosebire de cea geografică, nu este una statică, ci mobilă. Fiecare
mutaţie geopolitică globală, cum ar fi declinul unor centre de putere şi creşterea
altora, creează noi repere ale poziţionării geopolitice. În actualul context geopolitic
România şi Republica Moldova nu au o poziţionare geopolitică de invidiat - vecini
instabili (cu excepţia Ungariei), amplasarea la confluenţa a două regiuni turbulente
şi cu un potenţial economic scăzut pe fundal european, prezenţa unor minorităţi
etnice importante, având protectori puternici în afară şi, în fine, amplasarea la
fruntariile zonelor de interes ale centrelor puterii globale (SUA, UE, Rusia). În mod
paradoxal, acest ultim dezavantaj este perceput de mulţi comentatori ai
fenomenului politic ca un mare atu geopolitic al celor două ţări. În realitate marele
pericol al spaţiilor aflate în ceea ce se cheamă în geopolitică „zonă de contact" e că
ele pot fi uşor transformate fie în „zonă tampon", fie în „monedă de schimb".
Sub aspect naturgeografic, particularităţile geopolitice ale spaţiului românesc
sunt determinate în mod special de patru „obiecte" geografice - Carpaţii, Dunărea,
Marea Neagră şi Nistrul, ultimul fiind de o importanţă aparte mai ales pentru
Basarabia. Despre valoarea geopolitică a Carpaţilor s-a scris şi s-a vorbit mult în
literatura istorică, geografică şi geopolitică românească, cele mai des citate în acest

1
sens fiind aprecierile lui I. Conea şi V. Mihailescu. Totuşi, se pare că nimeni n-a
vorbit mai frumos despre România şi trinomul Dunăre-Carpaţi-Marea Neagră decât
geograful german Joseph Partsch. Acum un secol el scria, în celebra sa carte Mit-
teleuropa, că Dunărea Inferioară descrie conturul unei inimi de unde ca un vultur
îşi răsfrânge larg aripile România, care parcă decolează de pe culmile Carpaţilor
pentru a descinde pe ţărmurile pontice67. În istoria poporului român, Carpaţii au
avut un rol de excepţie. Bazinul Carpaţilor a servit ca „citadelă naturală" a
romanităţii orientale în perioada marilor migraţii din sec. III-X, perioadă în care s-a
produs, de fapt, naşterea poporului român. Bazinul Carpaţilor a fost axa istorică a
romanităţii. Românii s-au „prelins" în sec. XI-XIV ca un gheţar topit din curbura
Carpaţilor de-a lungul văilor Someşului, Crişurilor, Mureşului, Jiului, Oltului,
Prahovei, Trotuşului, Bistriţei sau Moldovei, „inundând" vechea vatră dacică,
centrată şi ea pe curbura Carpaţilor. Dacă urmărim o simplă hartă fizico-geografică,
vom vedea că în funcţie de direcţia curgerii râurilor din „turnul de apă" al
Carpaţilor s-au dezvoltat şi cele trei voievodate româneşti medievale. Transilvania
s-a dezvoltat de-a lungul cursurilor de apă ce iau direcţia nord-vest, Muntenia de-a
lungul celora care au un vector sudic, iar Moldova urmând cursurile de apă ce curg
din Carpaţi spre sud-est. Putem spune că românii sunt ca şi popoarele balcanice un
popor de munteni şi poate că nu în zadar chiar şi denumirea alternativă a Ţării
Româneşti este Muntenia (şi asta în pofida faptului că cea mai mare parte a acesteia
e situată într-o zonă de şes). Chiar şi azi, în epoca „satului global", regiunile
româneşti din Carpaţi cum ar fi Ţara Zarandului, Maramureşul sau Bucovina,
servesc drept ultim bastion al adevăratelor tradiţii româneşti.
Dunărea şi Nistrul reprezintă alte elemente geografice importante pentru
înţelegerea geopoliticii spaţiului românesc. Ambele fluvii au jucat de-a lungul
secolelor rolul de frontieră naturală a poporului român, rol pe care îl au în
continuare. E, de altfel, un fapt curios; or, majoritatea popoarelor europene au

2
folosit marile cursuri de apă ca epicentru al dezvoltării lor politico-geografice
(Vistula în cazul polonezilor, Niprul în cel al ucrainenilor, Volga în cazul ruşilor,
Dunărea în cel al austriecilor şi ungurilor, Rinul al olandezilor). Cazul relaţiei
românilor cu cele două fluvii ale sale e deosebit. Dunărea, Nistrul, dar şi Tisa şi
Marea Neagră, toate marile ape cu care intră în contact poporul român se află la
periferia arealului său de răspândire. Basarabia repetă la scară mai mică această
situaţie, ea fiind o veritabilă „insulă continentală" situată între Marea Neagră,
Dunăre, Nistru şi Prut. „Istmul" dintre Prut şi Nistru ce o leagă de Bucovina are
doar 22 km în lăţime. Pentru basarabeni Prutul şi Nistrul sunt întâi de toate repere
de hotar, această situaţie fiind prezentă în conştiinţa basarabenilor (dar şi a
transnistrenilor) chiar şi în perioada sovietică, când Chişinăul controla ambele
maluri ale Nistrului. Separatismul transnistrean, care a readus frontiera Republicii
Moldova, alias Basarabia, pe Nistru, dar şi reacţia anemică, dacă nu chiar
indiferentă, a populaţiei Basarabiei la pierderea Transnistriei, demonstrează o
anumită predestinare a acestui fluviu de a fi frontieră şi nu liant al unui ansamblu
politico-geografic. Acum opt decenii geopoliticianul german Cari Uhlig scria în
lucrarea sa Problema basarabeană – consideraţii geopolitice că Basarabia e o
provincie imposibilă fără Prut şi Nistru. În opinia sa întreaga istorie a acestei
„Mesopotamii în miniatură", după cum o numeşte el, e legată de lupta ţărilor vecine
pentru a-şi asigura o frontieră naturală pe unul din cele două râuri (Prut sau
Nistru)68.
În plan etnogeografic spaţiul românesc se remarcă printr-o relativă omogenitate
a populaţiei (conform datelor oficiale, românii reprezintă cca. 9/10 din populaţia
României şi 2/3 din cea a Republicii Moldova, inclusiv „Rmn"), dar şi prin enclave
semnificative de populaţii ne-româneşti. Oficial, cea mai mare minoritate naţională
din România este cea maghiară, estimată la cca. 1,6 milioane de oameni. În
realitate, se pare că, numeric, minoritatea maghiară ar ceda celei a rromilor, care

3
conform unor estimări ar depăşi cifra de 2 milioane de persoane (cca. 10% din
totalul populaţiei României). Din punct de vedere geopolitic, diferenţa majoră
dintre minoritatea maghiară şi cea ţigănească din România constă în aceea că
maghiarii locuiesc preponderent în anumite provincii istorice româneşti (Crişana,
Transilvania, mai puţin Banat şi Maramureş), formând majoritatea populaţiei în
sud-vestul Transilvaniei şi de-a lungul frontierei româno-maghiare în Crişana, în
timp ce ţiganii locuiesc dispersat pe întreg teritoriul ţării. O a doua diferenţă
importantă e că în spatele unei minorităţi maghiare bine organizate stă un stat
naţional membru al NATO şi UE - Ungaria -, în timp ce ţiganii sunt o minoritate
fără „protector". În fine, maghiarii au o anumită mitologie geoistorică referitoare la
provinciile transcarpatice ale României, avansând sporadic Bucureştiului dacă nu
pretenţii teritoriale, cel puţin demersuri autonomiste. Acest lucru nu poate fi spus
(deocamdată) şi despre comunitatea rromilor. Cu toate că în mod tradiţional anume
prezenţa unei importante minorităţi maghiare este percepută ca cel mai mare
dezavantaj geopolitic furnizat de harta etnică a României, există tot temeiul să
credem că nu „problema maghiară", ci anume „problema rromilor" ar putea deveni
cea mai sensibilă pentru Bucureşti. Câţiva factori pot contribui la aceasta - proasta
integrare a acestei comunităţi în societate şi clivajele social-economice (dar şi
culturale) vizibile dintre rromi şi restul populaţiei ţării; sporul natural mult mai
mare al rromilor în comparaţie cu cel al românilor şi, implicit, perspectiva ca în
următorii 25 de ani în diverse zone ale României aceştia să devină majoritari;
proliferarea ideii „unui stat al rromilor" care se face auzită în cadrul unor reuniuni
internaţionale ale comunităţii rrome; prezenţa unei neîncrederi (deşi camuflate din
motive de „corectitudine politică") între rromi şi restul populaţiei. Chiar dacă
aspectul este trecut sub tăcere, condiţia comunităţii rrome a fost şi rămâne unul din
elementele ce ştirbesc imaginea României în Vest.
Nu doar problema minorităţilor etnice prezente pe teritoriul României poate fi

4
un factor stimulator pentru anumite conflicte, dar şi prezenţa unor minorităţi
româneşti de-a lungul frontierelor României. Faptul că frontiera politică a acestei
ţări se abate de o manieră absolut arbitrară de la hotarele etnice ale românilor este
la rândul său un potenţial generator de conflicte. Comunităţile aromâneşti din fostul
Cadrilater, silite de regimul comunist de la Sofia să accepte identitatea bulgărească,
încearcă discret să-şi facă simţită prezenţa aproape secretizată în această regiune.
Chiar dacă ar fi greu de crezut că România şi Bulgaria ar mai putea fi antrenate în
dispute privind Dobrogea, apariţia în timp a unor probleme generate de situaţia
comunităţii româneşti (inclusiv aromâneşti) din Bulgaria nu poate fi deloc exclusă.
O astfel de evoluţie ar putea fi determinată şi de comportamentul Sofiei în cazul
comunităţii bulgarilor din sudul Republicii Moldova (cele mai mari probleme între
Chişinău şi Sofia din această cauză au existat în 1999). Nu se exclude ca în cazul în
care bulgarii sud-basarabeni ar veni cu cereri de autonomie teritorială pentru
raionul Taraclia, cele doua state româneşti să ceară drepturi identice pentru românii
şi aromânii din Bulgaria.
Un motiv de tensiuni similare celor româno-bulgare ar putea fi şi situaţia
românilor din Serbia, concentraţi preponderent în Banatul de Vest şi în valea
Timocului. Excelenta hartă etnică a spaţiului românesc elaborată la începutul sec.
XX de cunoscutul geograf francez Emmanuel de Martonne indica cu o precizie
farmaceutică arealul de răspândire a românilor în această regiune, în mod evident
este cea mai mare zonă cu populaţie compact românească care n-a fost niciodată
încorporată politic în spaţiul românesc 69. Chiar dacă prin tradiţie Serbia e privită ca
un aliat firesc al României şi e menţionată ca fiind unicul vecin cu care România nu
s-a aflat niciodată în război, problema celor câteva sute de mii de români din Serbia
(cifrele variază foarte mult - de la 60 000 la 800 000), ar putea teoretic reanima la
un moment dat noi fricţiuni între Bucureşti şi Belgrad. Spun noi, deoarece în istoria
recentă au existat cel puţin două perioade când românii şi sârbii au avut relaţii

5
extrem de încordate. Prima dată acest lucru s-a întâmplat în 1848, în condiţiile
revoluţiei maghiare, când sârbii şi românii din Banat au avut câteva confruntări
serioase ce au marcat relaţia dintre cele două comunităţi vreme îndelungată. A doua
oară a fost în 1918-1923, perioadă în care Bucureştiul şi Belgradul au avut raporturi
destul de reci, din nou cauza fiind Banatul.
Altminteri, frontierele spaţiului românesc sunt deja marcate de câteva conflicte
teritoriale grave, la fruntariile sale răsăritene aflându-se o adevărata cascadă de
conflicte.
Din Galiţia până la gurile Dunării se întinde o axă conflictuală ce implică în
primul rând România, Republica Moldova şi Ucraina. Având o origine geoistorică
foarte complexă şi un potenţial exploziv destul de mare, axa conflictuală Bucovina-
Basarabia-Transnistria a fost umbrită, totuşi, de evenimentele tumultuoase ce s-au
petrecut în ultimii 15 ani în Balcani şi Caucaz. Chiar şi în studiile recente de
geopolitică regională problema fracturii geopolitice cauzate de axa conflictuală
Bucovina - Basarabia - Transnistria este fie neglijată, fie subestimată. De altfel,
problema n-a fost niciodată abordată în ansamblu, ci doar pe părţi - conflictul din
estul Republicii Moldova numit şi transnistrean; conflictul din sudul Republicii
Moldova numit şi găgăuz; problema raporturilor Chişinău-Bucureşti; problema
frontierei moldo-ucrainene şi a frontierei româno-ucrainene. În realitate, e vorba de
o axă conflictuală (toate aceste conflicte având rădăcini istorice diferite, dar aceiaşi
protagonişti), având trei segmente ce implică în măsură mai mare sau mai mică trei
ţări: segmentul bucovinean - cu participarea preponderentă a României şi Ucrainei,
mai puţin a Republicii Moldova; segmentul basarabean (incluzând şi problema
găgăuzilor şi bulgarilor din sudul Basarabiei, precum şi problema frontierei moldo-
ucrainene) care reuneşte Ucraina, Republica Moldova şi România; segmentul
transnistrean, în care figurează Ucraina şi Republica Moldova, mai puţin România.
Ar fi greşit să dăm acestei axe conflictuale doar o dimensiune regională şi să ne

6
limităm la cei trei actori implicaţi direct. Cel puţin încă patru ţări - Rusia, SUA,
Turcia şi Bulgaria - pot fi considerate ca fiind implicate în conflictele deschise sau
latente din această axă conflictuală.
Structura cea mai simplă o are segmentul bucovinean care implică expres doar
Kievul şi Bucureştiul. Problema Bucovinei, mai bine-zis a Bucovinei de Nord, a
apărut după 1940, când Uniunea Sovietică a anexat nordul acestei provincii
româneşti, precum şi ţinutul Herţa (actualmente raionul Herţa, având 0,3 mii km 2 şi
peste 30 de mii de locuitori, dintre care 93% români). Bucovina de Nord are o
suprafaţă de 5 mii km2 şi cuprinde oraşul Cernăuţi şi şase raioane vestice ale
regiunii Cernăuţi (Hluboca, Storojineţ, Putila, Viniţa++?, Chiţman, Zastavna).
Două dintre aceste raioane, Hluboca şi Storojineţ, sunt majoritar româneşti.
România şi regiunea Cernăuţi
Problema nord-bucovineană poate fi considerată ca fiind un conflict pasiv, în
raporturile Kievului cu Chişinăul şi mai ales cu Bucureştiul existenţa acestui
conflict este percepută, deşi nu prea scoasă în evidenţă. Problema Bucovinei de
Nord poate fi considerată un litigiu de frontieră între România şi Ucraina. Cu toate
acestea Bucureştiul nu-şi poate permite un demers revizionist, din moment ce
România a recunoscut frontiera sa estică prin Tratatul de pace de la Paris din 1947.
Astăzi Ucraina deţine regiunea, dar nu în baza Pactului Ribbentrop-Molotov şi a
ultimatumului sovietic din iunie 1940, ci ca urmare a tratatului încheiat între
România şi ţările învingătoare în Cel de-Al Doilea Război Mondial. Dacă
Bucureştiul ar declara neavenite deciziile Conferinţei de pace de la Paris (ceea ce
poate fi doar un gest ipotetic), atunci s-ar pune la îndoială şi frontiera româno-
maghiară consfinţită de aceeaşi conferinţă de pace. Prin urmare, unica „preocupare
legitimă" a Bucureştiului în nordul Bucovinei poate fi doar problema minorităţii
româneşti din ţinut (la recensământul general al populaţiei din 2002 românii re-

7
prezentau 19,8% din populaţia regiunii Cernăuţi). De fapt tocmai problema
minorităţii româneşti conduce la implicarea Chişinăului în conflictul nord-
bucovinean.
Republica Moldova nu poate avea nici un temei legal pentru a revendica în
vreun fel nordul Bucovinei. Teritoriul respectiv a făcut parte din Imperiul Austriac
în 1775-1918 şi din România în 1918-1940. Spre deosebire de Basarabia, care
aparţinuse în 1812-1918 Imperiului Rus şi a fost revendicată în 1918-1940 de
sovietici (în timpul administraţiei româneşti a provinciei). În perioada sovietică,
majoritatea românilor bucovineni îşi urmau studiile la Chişinău. Mulţi dintre ei au
rămas în Republica Moldova. Întrucât frontiera cu România era închisă, aspiraţiile
naţionale erau legate de Basarabia. Datorită legăturilor stabilite în perioada 1944-
1991 între Republica Moldova şi regiunea Cernăuţi, Chişinăul manifesta şi el un
anume interes pentru soarta românilor bucovineni.
În strânsă conexiune cu problema Bucovinei e şi cea a Basarabiei. Basarabia
reprezintă teritoriul anexat în 1812 de Imperiul Rus de la Principatul Moldovei. În
contextul rivalităţii ruso-austro-turceşti din Balcani din sec. XVIII - începutul sec.
XX, teritoriul Basarabiei (inter-fluviul pruto-nistrean) căpătase o însemnătate
geopolitică deosebită. Cunoscutul geograf rus Lev Berg scria acum 90 de ani în
monografia sa Basarabia că acest ţinut are pentru Rusia o mare valoare politică
datorită aşezării sale la fruntariile sud-vestice ale Imperiului, precum şi faptului că
a atras dintotdeauna poftele vecinilor ei 70. În perioada interbelică valoarea
geopolitică a Basarabiei a fost analizată şi de fruntaşii şcolii geopolitice germane,
inclusiv de K. Haushofer, care s-a oprit în mod special asupra rolului de frontieră
naturală îndeplinit de Nistru şi impactul acestui fluviu asupra istoriei Basarabiei71.
Suprafaţa regiunii istorice Basarabia este de 45,2 mii km2. Partea de nord a
provinciei (raioanele Hotin, Noua Suliţă, Chelmeneţ şi Secureni), cu o suprafaţă de
2,8 mii km2, a fost atribuită în august 1940 Ucrainei. Cele patru raioane nord-

8
basarabene împreună cu cele şase raioane nord-bucovinene şi cu raionul Herţa
constituie regiunea Cernăuţi. Raioanele din nordul Basarabiei aveau, conform
datelor recensământului din 2002, cea. 265 de mii de locuitori, dintre care cea. 3/4
ucraineni şi 1/4 români, ultimii concentraţi preponderent în raionul Noua Suliţă,
unde formează majoritatea absolută a populaţiei. Acest raion este situat de-a lungul
frontierei cu România şi face legătura între Republica Moldova şi celelalte raioane
majoritar româneşti din regiunea Cernăuţi (Herţa, Hluboca şi Storojineţ). Sub
aspect geopolitic, cele patru raioane cu majoritate românească sunt foarte
dezavantajos situate pentru Ucraina. Primul dezavantaj îl constituie faptul că
minoritatea românească nu este dispersată în regiune, ci reprezintă o zonă perfect
închegată, cu două treimi populaţie românească. Al doilea dezavantaj este unul de
natură topopolitică - raioanele majoritar româneşti formează un lanţ de-a lungul
frontierei cu România ajungând până la hotarul cu Republica Moldova. Pentru a
diminua, cel puţin teoretic, cifra populaţiei româneşti din regiune, administraţia
sovietică a recurs în 1940 la un şiretlic. Românii nord-basarabeni au fost trecuţi
drept moldoveni (în 1989 erau 85 de mii de persoane), iar cei nord-bucovineni
drept români (în 1989 erau 100 de mii de persoane). Indirect, sovieticii recunoşteau
însă comunitatea de limbă a celor „două popoare", românii nord-bucovineni
învăţând la şcoală în limba moldovenească. Astfel, derutaţi, circa 1/3 din românii
nord-bucovineni, cărora nu li se contesta identitatea românească şi care s-au
considerat tot timpul drept români, au declarat la recensământul din 1989 „limba
moldovenească" drept limbă maternă.
Segmentul basarabean al axei conflictuale Bucovina -Basarabia - Transnistria e
compus la rândul său din trei sub-segmente - problema nordului Basarabiei,
problema sudului Basarabiei (Bugeacului) şi cea a Republicii Moldova în general.
Subsegmentul sud-basarabean, ca şi cel nord-basarabean şi problema nordului
Bucovinei, datează din vara anului 1940. În august 1940, odată cu transformarea

9
RASS Moldoveneşti în republică unională, sudul Basarabiei a fost anexat la
Ucraina. Suprafaţa regiunii este de 12,4 mii km2. Cele nouă raioane create în zonă
(Reni, Izmail, Chilia, Bolgrad, Tatarbunar, Arciz, Sărata, Tarutino, Belgorod-
Dnestrovski) au constituit regiunea Izmail. Spre deosebire însă de regiunea
Cernăuţi, sudul Basarabiei are o structură etnică mult mai complexă.

Conform datelor recensământului din 2002 populaţia celor 9 raioane sud-

basarabene consta din 35,8% ucraineni, 24,8% bulgari, 17,7% ruşi, 15,2% români
(moldoveni), 4,6% turci-gagauzi72. Doar un singur raion, Reni, are o populaţie
majoritar românească, dar comune pur româneşti se întâlnesc pe tot cuprinsul
regiunii. Până în 1940 Bugeacul mai cuprindea o importantă comunitate etnică -
cea a germanilor basarabeni (circa 100 de mii de persoane), dar după „repatrierea"
acestora, în locul lor în raionale Arciz, Tarutino şi Sărata au fost aduşi ucraineni,
ceea ce a făcut ca populaţia ucraineană să obţină o majoritate relativă în zonă.
Dacă nordul Bucovinei, cu Cernăuţii, trezesc anumite nostalgii mai ales la
Bucureşti, Chişinăul regretă în mod special pierderea sudului Basarabiei. Totodată
această regiune este locul în care s-au semnalat cele mai multe probleme legate de
trasarea frontierei dintre Ucraina şi Republica Moldova. Cea mai lungă dispută
dintre Chişinău şi Kiev a fost în legătură cu debuşeul danubian al Republicii
Moldova. Autorităţile moldovene pretindeau că Republica Moldova ar avea un
acces de 2 km la Dunăre, în timp ce ucrainenii susţineau că moldovenii ar fi lipsiţi
în totalitate de un acces direct la acest râu internaţional. O altă problemă sensibilă
era cea a proprietăţilor moldoveneşti din sudul Basarabiei, în special complexele
hoteliere şi sanatoriale de pe litoralul basarabean al Mării Negre, dar şi calea ferată
moldovenească, care pe porţiunea Căinari-Reni întretaie de mai multe ori frontiera
moldo-ucraineană. Valoarea proprietăţilor moldoveneşti de pe litoralul basarabean
e greu de estimat, ea reprezentând zeci de obiective foarte mari. De fapt cele mai
mari staţiuni din această zonă - Zatoka (Bugaz), Primorskoie (Budak), Lebedevka

10
(Burnas) şi mai ales Sergheevka (Achimbet) - erau în perioada sovietică un fel de
„rivieră moldovenească", staţiunea Sergheevka (Achimbet), cea mai mare dintre
ele, fiind de fapt un oraş construit pe banii Republicii Moldova. La începutul anilor
1990, Chişinăul a încercat să valorifice extraordinara situaţie geopolitică a acestei
regiuni, care reprezintă o semienclavă teritorială a Ucrainei, în favoarea sa. Ceea ce
a împiedicat „ofensiva" Chişinăului au fost conflictele din estul şi sudul Republicii
Moldova. Acestea din urmă au fost extraordinar de bine venite pentru Ucraina şi s-
au desfăşurat nu fără participarea tacită a Kievului, care în acest fel a distras atenţia
Chişinăului şi Bucureştiului de la cei 500 de mii de români din Ucraina şi de la
negocierea contestatei frontiere moldo-ucrainene. În 1999 Kievul reuşeşte să obţină
de la Chişinău concesionarea unei porţiuni de 7,7 km ale autostrăzii Kiev-Izmail
care face conexiunea dintre partea de bază a Ucrainei şi semienclava ucraineană
Bugeac, traversând teritoriul Republicii Moldova Raionul Reni (Ucraina) cu
populaţia majoritar românească în zona comunei Palanca.
________________________________________________________________
......... Regiunea autonomă
"" Gagauz Yeri din Republica Moldova
1 Problema găgăuză
2 Problema bulgarilor basarabeni
3 Accesul Republicii Moldova la Dunăre
4 Insula Şerpilor
5 Insula Limba
6 Canalul Bâstroe
7 Segmentul Palanca al autostrăzii Kiev-Izmail concesionată de Chişinău
Ucrainei
________________________________________________________________
În schimbul acestei extraordinare achiziţii, Ucraina a recunoscut că Republica
Moldova are un acces de câteva sute de metri la Dunăre. Pentru Kiev a fost o
afacere extraordinară; or, în fond, ucrainenii n-au pierdut nimic ci, din contra, au
făcut ca Republica Moldova să renunţe la pretenţiile ei privind o fereastră de 2 km

11
la Dunăre şi să se mulţumească cu câteva sute de metri, în plus s-au ales şi cu
controlul acestei autostrăzi vitale pentru comunicaţiile Ucrainei cu raioanele sale
din sudul Basarabiei. De altfel sudul Basarabiei este zona care a generat în ultimii
ani anumite tensiuni şi între Kiev şi Bucureşti, la bază fiind problema utilizării
resurselor de apă din delta Dunării şi cea a insulei Şerpilor, anexate samovolnic de
URSS de la România în 1948. Încercarea ucrainenilor de a orienta o parte a apelor
din braţul Vechiului Stambul - una din ramificaţiile majore ale braţului Chilia - spre
braţul nenavigabil Bâstroie, în scopul de a crea o altă arteră navigabilă la
confluenţa Dunării cu Marea Neagră, a stârnit un val de proteste la Bucureşti. S-a
invocat, întâi de toate, aspectul ecologic al proiectului, implementarea căruia ar
conduce la o schimbare a regimului hidrologic al deltei, fragilizând un ecosistem şi
aşa destul de perturbat. Disputa româno-ucraineană privind canalul Bâstroie venea
în continuarea celei legate de insula Şerpilor, situată la cea. 45 km de Sulina şi
având o suprafaţă de numai 0,2 km2. Sovieticii au anexat mica insulă din motive
strategice, ea oferind un excelent punct de observare a circulaţiei navale dintre
Dunăre şi mare. Apele teritoriale din jurul insulei sunt o adevărată avere pentru
industria piscicolă, valoarea economică a insulei sporind esenţial odată cu
descoperirea unor rezerve de hidrocarburi de pe platoul continental din vestul Mării
Negre. Unele companii occidentale şi-au arătat deja interesul pentru exploatarea
resurselor de petrol şi gaz din zona disputată de România şi Ucraina din jurul
insulei Şerpilor73. Bucureştiul a pus la îndoială legalitatea includerii acestui teritoriu
în componenţa Ucrainei şi mai ales a contestat dreptul ucrainenilor de a pretinde
existenţa unei zone economice exclusive în jurul insulei Şerpilor, o insulă
nepopulată şi implicit lipsită de viaţă economică independentă 74. Disputa teritorială
româno-ucraieană din sudul Basarabiei a ajuns până la Curtea Internaţională de
Justiţie. De fapt, dincolo de problema insulei Şerpilor, se mai invocă, ce-i drept cu
jumate de gură, şi problema trasării frontierei româno-ucrainene pe braţul Chilia, în

12
mod special legalitatea includerii în componenţa Ucrainei a insulelor Tătaru Mare,
Daleru Mic, Daleru Mare şi Limba situate la sud de talvegul navigabil şi care
implicit ar trebui să aparţină României şi nu Ucrainei.

Epicentrul şi focarul de origine al întregii axe conflictuale Bucovina-Basarabia-

Transnistria este Republica Moldova. Sub aspect geopolitic, această ţară reprezintă
un caz endemic. Majoritatea autorilor străini - chiar şi cei mai versaţi în problema
Basarabiei - fac confuzii atunci când vine vorba de numele ţării care ne conduce la
Principatul Moldovei. în realitate, din punctul de vedere al dreptului internaţional,
Republica Moldova nu are vreo legătură cu Principatul Moldovei. Teritoriul
Basarabiei a fost inclus în componenţa Principatului la câteva decenii după
constituirea acestuia şi a fost cedat în 1812. Teritoriile dintre Prut şi Nistru au
reprezentat un fel de val de apărare a Principatului în faţa tătarilor (de la est) şi
turcilor (de la sud). Centrul ţării a fost în permanenţă în Moldova propriu-zisă.
Acolo a fost nucleul incipient al statului moldovenesc, acolo s-au aflat capitalele
Moldovei, acolo sunt toate marile monumente ale Moldovei medievale. Principatul
Moldovei a existat timp de câteva decenii în secolul al XI V-lea fără spaţiul dintre
Prut şi Nistru şi încă o jumătate de secol după alipirea Basarabiei la Imperiul Rus.
Succesor de drept al Moldovei este România şi nu Republica Moldova; or,
România s-a constituit prin fuziunea Moldovei şi Ţării Româneşti în ianuarie 1862.
Basarabia a fost doar o parte a Principatului Moldovei. De unde totuşi vine ideea
„moldovenismului" Basarabiei; or, în mod paradoxal, moldovenii se consideră
români, iar basarabenii - moldoveni? în toate fostele capitale ale vechiului principat
se vorbeşte româna, iar la Chişinău şi Tiraspol - „limba moldovenească". Republica
Moldova de astăzi îşi are originea legală (ca entitate statală) nu în dreapta Prutului,
ci în stânga Nistrului, adică în Transnistria. Anume aici a fost creată în octombrie
1924 Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM) care

13
cuprindea raioanele transnistrene cu populaţie preponderent românească - Slobozia,
Dubăsari, Grigoriopol, Râbniţa, Camenca, Ocnele Roşii, Anani (Ananiev), Balta,
Bârzula (Kotovsk) şi Kodâma. Suprafaţa acestei republici autonome, care a făcut
parte până in 1940 din Ucraina, era de cea. 8,5 mii km2. Luând în considerare faptul
că Uniunea Sovietică nu recunoştea alipirea Basarabiei la România, teritoriul
Basarabiei (45,2 mii km2) era oficial inclus în componenţa Republicii Autonome
Moldoveneşti (respectiv şi a Ucrainei).
La 28 iunie 1940, când Basarabia a fost anexată Uniunii Sovietice, ea a fost
automat inclusă în componenţa RASS Moldoveneşti. Timp de cinci săptămâni (28
iunie - 2 august 1940) autonomia moldovenească a cuprins fosta RASSM şi
Basarabia, având o suprafaţă totală de 53,7 mii km2. La 2 august 1940 RASS
Moldovenească a fost transformată în republică unională. La 22 iulie 1940 Kievul
cere Moscovei ca, în schimbul recunoaşterii ieşirii RASS Moldoveneşti din
componenţa RSS Ucrainene, raioanele cu populaţie „preponderent ucraineană" din
nordul şi sudul Basarabiei, precum şi din partea de est a fostei RASS Moldoveneşti,
să fie atribuite Ucrainei75. în acest fel Ucraina a luat de la Republica Moldova patru
raioane nord-basarabene, nouă raioane din sudul Basarabiei, precum şi cinci raioane
transnistrene (Balta, Bârzula, Kodâma, Ocnele Roşii şi Anani). în frontierele sale
internaţional recunoscute de astăzi Republica Moldova deţine doar 62,8% din
teritoriul avut în iulie 1940.
O bună parte din problemele Chişinăului cu Kievul rezidă din transformarea
autonomiei moldoveneşti în republică unională. Se invocă o serie de greşeli legale
comise în procedura de cedare teritorială în vara anului 1940. Partea ucraineană
susţine că populaţia ucraineană este mai importantă decât cea românească în toate
cele trei zone primite în august 1940 (nordul Basarabiei, centrul Transnistriei şi
sudul Basarabiei) şi că în iunie 1940 întreg teritoriul autonomiei moldoveneşti
făcea parte din Ucraina, iar în momentul când Kievul a consimţit ca o republică

14
autonomă din componenţa RSS Ucrainene să se transforme în republică unională,
partea ucraineană avea tot dreptul să intervină pentru a modifica frontiera în
favoarea populaţiei ucrainene ce risca să aparţină altei republici unionale. De ce
totuşi s-a mers pe numele de „republică moldovenească" şi cum a apărut problema
„limbii moldoveneşti"? De ce în Moldova dintre Prut şi Carpaţi trăiesc români, iar
în Basarabia şi Transnistria „moldoveni"? Explicaţia e una geopolitică, dar mai ales
geoistorică. Cea geopolitică constă în faptul că prin crearea unei autonomii
moldoveneşti în Transnistria se dădea de înţeles că moldovenii (adică românii din
Moldova, Basarabia, Bucovina şi Transnistria) au un loc în Uniunea Sovietică şi că
scopul acestei autonomii ar fi constituirea într-un stat socialist moldovenesc ce s-ar
întinde până la Carpaţi. A doua explicaţie constă în faptul că românii stabiliţi în
secolele XVI-XIX în Transnistria veneau preponderent din Principatul Moldovei.
Era şi firesc ca ei să se autentifice în acel moment nu ca români, ci ca moldoveni.
După ce în a doua jumătate a sec. XIX moldovenii împreună cu valahii au pus baza
naţiunii române moderne, moldovenii din Basarabia şi Transnistria au păstrat
identitatea moldovenească.
Teritoriul dintre Prut şi Nistru a fost cunoscut în 1812-1944 sub numele de
Basarabia. Pentru a-1 distinge de Moldova propriu-zisă, şi astăzi Republica
Moldova e numită neoficial Basarabia. Populaţia însă a rămas cu identitatea
moldovenească. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu limba. Termenul de „limbă
moldovenească" este corect sub aspect istoric, precum tot sub aspect istoric e corect
termenul de „siciliana", „saxonă" sau „franconă". în epoca medievală şi modernă
timpurie nu putem vorbi despre o limbă standard franceză, germană, italiană - lucru
valabil şi pentru română. Ca şi multe alte limbi europene, limba română literară s-a
constituit în a doua jumătate a secolului al XlX-lea. Şi în Evul Mediu moldovenii
înţelegeau că vorbesc aceeaşi limbă cu ardelenii şi muntenii, dar nu exista o normă
literară unică în provinciile româneşti, după cum nu exista nici în cele italiene sau

15
germane, pentru limbile italiană şi germană. Odată cu constituirea naţiunii române
s-a constituit şi limba literară română, dar, din păcate, în acel moment Basarabia şi
Transnistria nu participau la acest proces. Aici „Evul Mediu" a fost conservat
pentru mai mult timp. Perioada 1918-1944 a fost prea scurtă ca să se producă o
modificare serioasă în concepţia de identificare a românilor basarabeni, iar ceea ce
s-a reuşit a fost repede şters de administraţia sovietică care a cultivat „identitatea
moldovenească" românilor din Basarabia şi Transnistria.
în acest fel, datorită ocupaţiei ruseşti, apoi sovietice, moldovenii au fost păstraţi
ca entitate distinctă nu în Moldova propriu-zisă, ci doar într-o parte a fostului
principat (Basarabia) şi la est de Nistru (Transnistria). Spre finele existenţei
Uniunii Sovietice şi imediat după dispariţia acesteia basarabenii s-au confruntat cu
o gravă problemă de identitate. Era de la sine înţeles că istoric, lingvistic şi
antropologic basarabenii sunt români, dar totodată lipsea ceva - conştiinţa
românească. După cum se ştie, conştiinţa naţională e greu de edificat, îndelungata
perioadă de separare a Basarabiei de restul Moldovei (implicit a României) a
produs mici deosebiri în limba vorbită, cultura materială şi chiar în psihologie.
Marea problemă a românilor basarabeni este limba, deoarece majoritatea populaţiei
este aparent bilingvă, româno-rusă, dar le vorbeşte prost pe ambele. Graiul
basarabean e un fel de patois cu strat de bază românesc şi cu puternice inflexiuni
ruseşti. De altfel, nu în zadar problema limbii a fost prima problemă abordată de
mişcarea de eliberare naţională a românilor basarabeni în 1988. în 1994 problema
limbii a luat o nouă amploare, după ce Parlamentul de la Chişinău a adoptat o nouă
constituţie în care limba oficială a ţării era „limba moldovenească".

=====================================
Explicaţiile oficialilor de la Chişinău porneau de la denumirea tradiţională a
limbii române în Republica Moldova. De altfel, cazuri similare, când aceeaşi limbă

16
e promovată sub denumiri diferite, mai există - e vorba de popoarele ce vorbesc
aceeaşi limbă, dar nu au conştiinţa unităţii naţionale. Spre exemplu, limba sârbă e
numită croată în constituţia Croaţiei şi bosniacă în cea a Bosniei şi Herţegovina;
limba olandeză până nu demult era numită flamandă în constituţia Belgiei.
După 1991 Republica Moldova se confruntă cu o serie de probleme de ordin
etnopolitic, prima fiind cea a identităţii naţionale şi lingvistice. Existenţa unui alt
stat naţional (România) pentru naţiunea majoritară din Republica Moldova punea
de la bun început sub semnul întrebării viabilitatea statului moldovenesc. Ca şi în
Austria sau Cipru, noţiunea de naţionalist nu se suprapunea cu cea de patriot; or,
naţionalist în cazul moldovenilor înseamnă naţionalism românesc şi anti-
„patriotism" moldovenesc. Statele în care noţiunile de patriotism şi naţionalism
sunt antagoniste (Austria, Cipru, Republica Moldova etc.) sunt sub aspect
geopolitic nişte produse efemere, orice mare cataclism geopolitic punându-le la
încercare existenţa.
A doua problemă era cea generată de minorităţi. Recensământul din 1989 a
arătat că 35% din populaţia Republicii Moldova o reprezintă minorităţile etnice
(ruşi, ucraineni, turci-găgăuzi, bulgari, evrei, ţigani ş. a.). Minorităţile rusă şi
ucraineană nu locuiesc pe un areal compact. Unica legitate a distribuirii lor spaţiale
e legată de tipul de localităţi - majoritatea ruşilor locuiesc în oraşe, iar ucrainenii în
sate. întrucât instruirea în comunele ucrainene se făcea în rusă şi nu în ucraineană, e
greu să spunem că ar fi vorba de o veritabilă minoritate ucraineană, cea mai mare
parte a ei nevorbind ucraineana, ci rusa. Unicele minorităţi distribuite mai compact
sunt bulgarii şi turcii-găgăuzi. Concentrarea turcilor-găgăuzi pe un areal
compact în apropierea frontierei Republicii Moldova a reprezentat unul din
marile dezavantaje geopolitice ale ţării. Al doilea mare dezavantaj în
geopolitica minorităţilor acestei ţări este că cele patru mari minorităţi - ruşii,
ucrainenii, turcii-găgăuzi şi bulgarii - au în spate un „stat-protector" care se

17
străduie să utilizeze aceste minorităţi drept culoar pentru „trafic de influenţă"
în zonă. Factorul etnic e cauza a patru linii de tensiune ce radiază în jurul polului
basarabean: Republica Moldova - Rusia, Republica Moldova - Ucraina, Republica
Moldova - Turcia şi Republica Moldova - Bulgaria. Cele patru raze mari pot fi
secondate de tot atâtea raze mici care au ca protagonist România şi ţările-
protectoare ale minorităţilor basarabene, deoarece Bucureştiul este la rândul său
protectorul „majorităţii româneşti" basarabene.
Problema basarabeană este în directă conexiune cu segmentul
transnistrean al axei conflictuale Bucovina - Basarabia - Transnistria.
Conflictul transnistrean a fost unul din cele mai mediatizate conflicte din spaţiul
post-sovietic şi, de fapt, datorită apariţiei acestui conflict în 1989 revine toponimul
Transnistria, utilizat de istoricii români de la finele secolului al XlX-lea pentru a
denumi spaţiul dintre cursul inferior al râului Nistru şi cel al Bugului Meridional.
Dacă ne-am conduce după frontierele avute de guvernământul Transnistriei în
1941-1944, atunci suprafaţa regiunii ar fi de 44 de mii km2, dintre care mai puţin de
4 mii km2 în Republica Moldova şi peste 40 de mii km2 în Ucraina (raioanele din
stânga Nistrului din regiunea Odesa, cele din dreapta Bugului Meridional din
regiunea Nikolaev, o mică porţiune din regiunea Kirovograd şi raioanele de sud-
vest ale regiunii Viniţa). De altfel, toponimul Transnistria a fost utilizat mai mult în
acea perioadă, în timp ce ideea includerii Transnistriei în componenţa României a
fost vehiculată cu mult înainte de regimul Antonescu. Încă în 1914, Viena şi
Berlinul încercau să seducă Bucureştiul cu promisiunea că dacă România intra
în război de partea puterilor germane ea va fi generos răsplătită din contul
Rusiei cu Basarabia şi Transnistria.
Sub aspect istoric, Transnistria este o entitate geografică fără „personalitate",
toponimul fiind mai mult „statistic" decât geoistoric. Teritoriul promovat în
istoriografia şi literatura geografică românească de la finele sec. al XlX-lea şi până

18
în 1944 sub denumirea de Transnistria reprezintă părţi a două regiuni istorice -
sudul Podoliei şi vestul Novorusiei. Spaţiul bugo-nistrean reprezintă o zonă de
stepă şi silvostepă prin care până la finele secolului al XVTII-lea s-au perindat mai
multe popoare nomade iraniene şi turcice. Din secolul al XVI-lea începe masiva
migraţie a moldovenilor în Transnistria, astfel încât, în momentul când acest
teritoriu a trecut la Rusia (1792), aceştia formau majoritatea populaţiei sedentare a
regiunii. în 1774-1792 spaţiul bugo-nistrean a reprezentat pentru prima dată o
entitate politico-geografică distinctă numită Hoarda Edissan. După ataşarea
regiunii la Rusia, a început masiva colonizare cu ruşi, ucraineni şi ger mani, astfel
încât moldovenii au devenit repede minoritari în cea mai mare parte a ţinutului.
Populaţia românească era concentrată în vestul Trans-nistriei, teritoriu pe care în
1924 a şi fost constituită autonomia moldovenească. RASS Moldovenească a fost
prima formaţiune statală românească în Transnistria şi, cu toate că scopul creării
acestei regiuni era unul de revanşă teritorială, involuntar sovieticii recunoscuseră
caracterul românesc al ţinutului, caracter vehement contestat astăzi de separatiştii
transnistreni. Argumentul invocat de Tiraspol consta în faptul că Transnistria n-a
făcut parte din Moldova, iar mai târziu din România. Este, desigur, adevărat, dar tot
atât de adevărat e şi că Transnistria n-a făcut parte până în 1792 nici din Rusia. Cu
toate că dreptul istoric asupra teritoriilor este din ce în ce mai contestat în practica
internaţională, dacă s-ar recurge la el, românii ar fi mai îndreptăţiţi decât ruşii şi
ucrainenii pe motivul întâietăţii lor în teritoriu. Mai mult, pentru Republica
Moldova, Transnistria reprezintă chiar leagănul statalităţii.
Pentru a doua oară Transnistria a fost o entitate politico-geografică distinctă în
1941-1944, când regiunea a constituit un guvernorat românesc cu capitala la
Odesa. în perioada administrării româneşti regiunea avea 1,2 milioane de locuitori
şi era divizată în 13 judeţe (Anani, Balta, Berezovka, Golta, Jugastru, Movilău,
Oceakov, Odesa, Ovidiopol, Râbniţa, Tiraspol şi Tulcin)76. Dacă în 1942 românii

19
reprezentau aproape 20% din populaţia Transnistriei, astăzi din cei peste 3 milioane
de locuitori ai acestei regiuni români sunt în jur de 10% (concentraţi preponderent
în raioanele transnistrene ale Republicii Moldova, precum şi în nord-vestul regiunii
Odesa). Cu toate acestea, fiind o regiune de tranziţie, nu putem afirma că
romanitatea spaţiului bugo-nistrean a fost vreodată puternic percepută de români,
în 1941, când se constituia guvernoratul Transnistriei, au fost mai multe voci ce au
contestat trecerea trupelor române la est de Nistru. Acelaşi lucru s-a petrecut şi în
1992, când Republica Moldova a încercat să recapete controlul asupra raioanelor
sale transnistrene pe cale militară.
Morfogenetic frontiera politică românească în Transnistria a fluctuat pe
parcursul secolului al XX-lea de cinci ori. Primul act 1-a constituit crearea
autonomiei moldoveneşti în 1924. Al doilea act a fost retragerea spre vest a
frontierei RSS Moldoveneşti, care pierdea 56% (4,8 mii km 2) din teritoriul său
transnistrean în august 1940. A treia mutaţie a constat în efemera includere a
întregii Transnistrii sub autoritate românească în 1941, urmată de revenirea la
starea antebelică în 1944. în fine, cea de-a cincea mutaţie a fost în 1991 când a fost
proclamată independenţa „Republicii moldoveneşti nistrene", moment de la care
începe „dedublarea" (de jure - de facto) frontierei moldoveneşti în Transnistria.
Conflictul transnistrean declanşat în 1989 a fost un conflict de natură morfopolitică,
cauzat de fractura nistreană a teritoriului Republicii Moldova. Nistrul, în cazul
Republicii Moldova, ca şi Niprul în cazul Ucrainei, nu sunt „direct culpabili" de
problemele celor două ţări. Faptul că Nistrul istoric a fost o frontieră naturală a
condus la o conjunctură etnică, psihologică şi de identitate regională diferită pe
ambele sale maluri. Conflictul transnistrean nu este un conflict etnic, ci de natură
morfopolitică, având un mobil pur geopolitic nu atât pentru Tiraspol, cât pentru
Moscova şi Kiev. Adeseori, şi nu nefondat, Moscova este învinuită de crearea
acestui focar de conflict (unicul segment activ din axa Bucovina - Basarabia -

20
Transnistria). Cu toate acestea, de pe urma conflictului transnistrean Kievul profită
nu mai puţin decât ruşii şi, dacă Moscova a fost cea care a provocat acest litigiu,
Kievul a fost cel ce a avut grijă de menţinerea lui; or, conflictul din segmentul
transnistrean este în directă legătură cu problemele româno-moldo-ucrainene din
segmentele bucovinean şi basarabean. Ucraina era sigură că, atâta timp cât
Chişinăul e preocupat de problema diferendului transnistrean, pretenţiile sale
asupra nordului şi sudului Basarabiei vor fi doar „platonice". în pofida aparenţei
neutralităţi, Kievul a contribuit la menţinerea conflictului nu doar prin „non-
ingerinţă". Frontiera dintre Ucraina şi „Republica moldovenească nistreană" a fost
destul de penetrabilă şi a permis fără nici o dificultate conexiunea Tiraspolului cu
Rusia, iar în timpul conflictului armat din 1992 Ucraina a fost un veritabil „spate al
frontului" pentru regimul separatist. Dacă Ucraina ar declara un embargo regimului
separatist de la Tiraspol şi ar bloca orice acces în regiune (dublat de acţiuni similare
ale Chişinăului), atunci existenţa „statului" transnistrean ar fi măsurată în zile.
Cu toate acestea Ucraina a fost deculpabilizată frecvent chiar de politicienii de
la Chişinău, care au insistat adeseori asupra „originii" ruseşti a conflictului şi chiar
asupra orientării lui inclusiv împotriva Ucrainei, deoarece în acest fel Rusia ar
„încercui" Ucraina. Procedura „barajelor circulare" reprezintă într-adevăr un
procedeu geostrategic clasic, dar în cazul dat el este imposibil de aplicat. Cauza nu
constă în suprafaţa limitată a Transnistriei, deoarece există regiuni şi mai mici, cum
ar fi Gibraltarul, arhipelagul maltez sau insula Guam, care au o valoare
geostrategică globală. De regulă însă aceste puncte strategice au neapărat o des-
chidere maritimă, pe când în cazul Transnistriei, Ucraina, poate oricând bloca
comunicarea micii enclave nistrene cu metropola rusă. în aceste condiţii ar fi o
acţiune total alogică să concentrezi un important efectiv militar într-un spaţiu
enclavat, care pe deasupra mai are şi forma unei benzi cu lăţime medie de 20 km,
„sfâşierea" căreia în mai multe segmente ar fi, în caz de un conflict armat cu un

21
inamic atât de puternic precum Ucraina o problemă de câteva minute. De altminteri
un astfel de scenariu este doar unul ipotetic, deoarece o confruntare militară ruso-
ucraineană e greu de imaginat, ceea ce confirmă şi mai mult inconsistenţa ideii
„Transnistria - un cuţit rus în spatele Ucrainei".
Rusia are pârghii geopolitice mult mai importante pentru a acţiona asupra Ucrainei.
Mai mult decât atât - de fapt Transnistria este un mijloc al Kievului de a acţiona
asupra Rusiei, aici încă o dată văzându-se interesul Ucrainei în menţinerea
conflictului transnistrean. Moscova înţelege că separatismul transnistrean poate exista
atâta timp cât permite Kievul. Ucraina a acţionat întotdeauna favorabil în ceea ce
priveşte comunicarea Tiraspolului cu Moscova, problema transnistreană fiind una din
temele capabile să menţină căldura în dialogul Kiev - Moscova. Sesizând interesul
ruşilor în zonă, ucrainenii le dădeau de înţeles că fără bunăvoinţa Kievului lucrurile ar
putea evolua cu totul altfel.
Care este însă interesul Rusiei în acest conflict? Dacă teza anti-ucraineană este non-
valabilă, atunci poate că este valabilă cea anti-balcanică? De fapt nici teza balcanică nu
are mai multă consistenţă. Transnistria ar putea fi interesantă geostrategic pentru ruşi
în cazul unui război clasic şi cu condiţia ca Ucraina să fie un aliat al Rusiei. Dar dacă
Ucraina ar fi un aliat al Rusiei, atunci care ar fi importanţa strategică a Transnistriei,
ştiut fiind faptul că Izmailul sau Odesa sunt puncte mult mai importante pentru
geostrategia regională decât Râbniţa sau Dubăsarii? Şi teza „anti-ucraineană" şi cea
de „porţi ale Balcanilor" sunt false şi generate de dorinţa Chişinăului de a exagera
importanţa conflictului şi de a atrage de partea sa Ucraina şi comunitatea statelor
sud-est europene. Conflictul transnistrean are într-adevăr pentru Rusia (ca şi pentru
Ucraina) o importanţă geopolitică, dar cu totul alta decât cea explicată la Chişinău.
Ea constă în dorinţa Moscovei de a împiedica unirea Republicii Moldova cu România
şi în posibilitatea de a avea un stat moldovenesc manevrabil. Conotaţia geopolitică a
Transnistriei este aceeaşi ca şi în cazul Abhaziei pentru Georgia - să nu uităm că aceste

22
două ţări au fost „calmate" de Kremlin şi aduse în CSI prin intermediul tensiunilor
interne. Slăbiciunea militară, politică şi economică a Rusiei făcea imposibilă po-
larizarea în jurul său a republicilor ex-sovietice cu mijloace „cinstite", adică edificarea
unui spaţiu geopolitic pro-rus pe criterii „pozitive", determinând-o să recurgă la
aplicarea motivării negative - Tbilisi şi Chişinăul au fost nişte mostre, ceilalţi au înţeles
lecţia.

CONCLUZII

Intensitatea şi rezonanţa dezbaterilor privind spaţiul pontic au sporit vertiginos

odată cu destrămarea Uniunii Sovietice şi încercările de edificare dincolo de
frontierele barajului geopolitic Est-Vest a unui ansamblu geopolitic coerent.
Iniţiativa Cooperării Economice la Marea Neagră lansată de Ankara încă în 1991
părea iniţial un proiect promiţător. Prin constituirea acestei organizaţii de cooperare
economică bazinul Mării Negre a devenit nu doar o entitate fizico-geografică, dar şi
una politico-geografică. Pentru prima dată în istorie ţări atât de diferite ca Albania
şi Armenia, Grecia şi Azerbaidjanul, Turcia şi Ucraina, Republica Moldova şi
Georgia s-au regăsit într-un ansamblu geoeconomic instituţionalizat, având Marea
Neagră ca nucleu geografic. Din păcate, OCEMN n-a fost o istorie de succes.
Interesele prea divergente ale ţărilor din regiune, întâi de toate cele ale Turciei şi
Rusiei, precum şi animozităţile bilaterale ce persistă între diferite ţări-membre
(Armenia şi Turcia, Grecia şi Turcia, Rusia şi Ucraina, Rusia şi Georgia, Ucraina şi
România, Armenia şi Azerbaidjan etc.) a contribuit la insuccesul acestei structuri.
Să însemne oare aceasta că Marea Neagră este predestinată să fie epicentrul unor
seisme geopolitice, loc de confruntare a unor centre de putere şi perpetua „zonă de
contact" a sferelor de influenţă ale acestora?
Oricum, la numai 15 ani de la implozia Uniunii Sovietice, e încă greu de înţeles

23
configuraţia acelor „supape spaţiale" ce determină mersul istoriei în această regiune
a lumii, să pătrundem până în tainele „misticii spaţiale" a
bazinului pontic. După decenii de uitare, regiunea Mării Negre revine în atenţia
geopoliticienilor, surprinzându-i prin miraculoasa revitalizare a fenomenului
sincronismului geopolitic balcano-caucazian. Peninsula Balcanică şi Istmul
Caucazian au redevenit, ca şi acum un secol, locul de „ren-dez-vous" geopolitic al
Turciei şi Rusiei. Situarea geografică, ca şi existenţa acestei unice mostre de
„arhitectură spaţială" care este succesiunea „mare (Adriatica) - continent (Balcanii)
- mare (Marea Neagră) - continent (Caucaz) - mare (Marea Caspică)" conferă
spaţiului pontic o identitate complexă şi inconfundabilă. Cele două „coridoare
geopolitice" continentale (Balcanii şi Caucazul) au găzduit timp de patru milenii
iureşul schimbărilor şi mişcărilor dintre Europa şi Asia. Aici cele două părţi ale
lumii nu doar se întâlnesc, ele se întrepătrund: identitatea continentală cu cea mari-
timă, cea etnică cu cea confesională, cea europeană cu cea asiatică. în urma acestui
„trafic euro-asiatic", în cele două „coridoare" se menţine în permanenţă o stare de
„curent" ce degenerează după anumite perioade acumulative într-un vârtej
distrugător. Musulmani şi creştini, Sud şi Nord, europeni şi asiatici se disipează
periodic antrenaţi de „forţa torentului" într-un macabru „dans geopolitic".
Turbulenţa şi complexitatea identităţii pontice - două calităţi generate de arhitectura
lui spaţială - sunt cu certitudine cele mai importante caracteristici şi singurele
capabile să-I facă distinct, să-1 separe de ansamblurile învecinate.
Se pare că ultimul deceniu al secolului al XX-lea şi începutul secolului XXI este
tocmai sfârşitul unei „perioade acumulative". Marea Neagră redevine un focar al
jocului geopolitic global, un loc unde se intersectează interesele
marilor jucători. Federico Bordonaro spunea că noua geopolitică a Mării Negre
evidenţiază o nouă competiţie între marile puteri. „Rusia bătând în retragere, SUA,
Franţa şi, mult mai discret, Germania reprezintă noii actori externi principali care

24
îşi dispută influenţa în regiune"77, susţine el. Dar Pontul este Euxin, implicit
imprevizibil. Vectorii viitoarei evoluţii a ansamblului balcano-caucaziano-pon-tic
sunt extrem de greu de prezis, dacă nu chiar imposibil. Acelaşi Bordonaro e de
acord cu faptul că situaţia din această regiune nu poate fi nici pe departe statică.
„Viitorul politic al UE şi relaţia dintre Germania şi SUA vor deveni variabile
deosebit de importante în cadrul acestei evoluţii. O integrare sporită, federală,
secondată de o relaţie euro-americană solidă va rezulta, probabil, într-o diminuare a
competiţiei marilor puteri şi într-o consolidare a poziţiei occidentale în regiune, în
defavoarea ambiţiilor ruseşti. Dimpotrivă, o strategie de politică externă mult mai
independentă din partea Germaniei, bazată pe un parteneriat strategic cu Rusia şi
China nu pe o comunitate «euro-atlantică», ar putea actualiza competiţia acerbă
dintre statele din Vest, ceea ce s-ar transforma în opţiuni deosebit de dificile pentru
Sofia şi Bucureşti"78, conchide Bordonaro. O viziune mai puţin tradiţională asupra
eventualelor ciocniri geopolitice globale din această zonă. Dar să fie oare rivalitatea
germano-ame-ricană sau germano-ruso-americană cea care va marca destinul
acestui bazin acvatic şi spaţiilor sale învecinate?
Nu putem exclude în totalitate ipoteza analistului european, deşi semnale de
alarmă pentru un astfel de scenariu sunt prea puţine şi multe dintre ele sunt false.
Asta nu înseamnă că prognozele pentru această regiune ar fi liniştitoare. Ba chiar
din contra. După răgazul cauzat de „dictatura geopolitică" a Uniunii Sovietice şi de
„forţa de atracţie" a faliei geopolitice Est-Vest, ce a focalizat toată energia
distructivă a bulversatei regiuni a Mării Negre, aici apare o alta gravă fractură
transversală ce despică spaţiul pontic urmând linia faliei geologice, părând să
opună definitiv Sudul Nordului. Acest fapt, ce apare astăzi tot mai mult în relief, a
fost prezis încă acum două decenii de geopoliticianul francez Yves La-coste.
Referindu-se la geopolitica bazinului mediteranian, al cărui apendice geografic este
şi cel al Mării Negre, el spunea într-un studiu scris în anii 1980 că preferă să

25
analizeze nu axa de tensiune dintre Est şi Vest, ci aceea dintre Nord şi Sud,
deoarece problemele acestei linii de rivalitate geopolitică sunt mult mai complexe
decât par şi că în timp se va produce o agravare a lor. „Această linie de tensiune
Nord-Sud ce traversează bazinul mediteranian, scria Lacoste, corespunde cu
hotarele unei lumi musulmane în plină efervescenţă şi marcate de o puternică
creştere demografică"79.
în aceste condiţii „pacea pontică" riscă mai mult ca oricând să devină un mit.
Dacă procesul de europeizare a Turciei va eşua, dacă europenii nu vor şti să
găsească şi să impună un scenariu de pacificare Balcanilor şi Caucazului, dacă
Rusia nu va deveni o voce a familiei democraţiilor
occidentale, ci va rămâne un „mare nemulţumit" animat de dorinţa revanşei, atunci
regiunea Mării Negre va fi în centrul unor zguduiri geopolitice de proporţii. Numai
transformarea Mării Negre într-un „lac european" ar fi în măsură să facă din acest
bazin acvatic pivotul unui spaţiu real de cooperare şi destindere. Istoria ne convinge
că bazinul Mării Negre e o zonă predispusă de însăşi structura geografică la
instabilitate, mişcare şi conflict, o zonă pentru liniştirea căreia e nevoie de un
hegemon geopolitic. „Pax pontica" - pacea pontică a fost posibilă doar atunci când
un mare imperiu reuşea să „în-lănţuiască" această mare, să unească întreg spaţiul
pontic sub acelaşi acoperiş. După Roma, Bizanţ şi Turcia Otomană, ar fi acum
rândul Europei unite să devină hegemonul geopolitic al spaţiului pontic. Din păcate
însă, Europa politică întârzie să dea semnale încurajatoare în acest sens. Brusselul
preferă să ofere acestei zone doar banale proiecte de stabilizare şi descurajatoare
proiecte de vecinătate.

26