Geopolitica Bugeacului [partea a IV-a]

Geopolitica Bugeacului [partea I]

Published By Cezar Machidon On Thursday, September 29th 2011. Under Istorie Tags: Basarabia, Bugeac, Geopolitica
Bugeacului, moldova

ÎN LOC DE INTRODUCERE

Geopolitica a devenit, probabil, ştiinţa cea mai la modă după destrămarea fostei Uniuni Sovietice. Ea este încă o
adevărată revelaţie pentru istoricii şi politologii din spaţiul ex-sovietic, deoarece numai cu vreo douăzeci de ani în
urmă era calificată drept o „ştiinţă burgheză” şi chiar „fascistă” (din cauza faptului că din operele unuia dintre părinţii-
fondatori ai geopoliticii, Hans Haushofer, s-a inspirat chiar Hitler – n. a.). S-au pornit să facă geopolitică toţi acei care
cu puţin timp mai înainte o blamau ca pe o ştiinţă reacţionară (foştii profesori de „comunism ştiinţific”, „materialism
dialectic şi istoric”, „filozofie marxist-leninistă”, „ştiinţe sociale” ş. a. m. d.) sau tinerii abia ieşiţi de pe băncile
„universităţilor” şi „academiilor” de relaţii internaţionale plodite în ultimul timp ca ciupercile după ploaie.
Îndoctrinaţi de ideile promovate de geopoliticienii americani (de genul lui Zbigniev Brzezinski) deveniţi peste noapte
din „lachei ai imperialismului” corifei atotştiutori şi infailibili, profesori cu părul căzut în lupta inegală cu ştiinţele
reacţionare burgheze şi tinerii cu tuleie abia răsărite, perorează tot felul de inepţii despre începutul unei „noi ere în
relaţiile internaţionale” marcată de realizările revoluţiei tehnico-ştiinţifice în domeniul înarmărilor care ar reduce la
zero vechile atuuri geopolitice. Distanţele nu mai contează - odată ce sînt rachete în stare să le parcurgă în cîteva
minute, precum nu mai contează nici aşezarea economico-geografică a unor puncte-cheie – odată ce acestea pot fi
şterse de pe faţa pămîntului în doi timpi de către aceleaşi rachete.

Un război racheto-nuclear, însă, poate fi şi ultimul în istoria omenirii, căci în asemenea caz am pieri cu toţii. Din cauza
specificului său, nu poate exista un război atomic „limitat” sau „local”. Or, radioactivitatea nu recunoaşte asemenea
termeni. Un punct strategic nimicit de o bombă atomică nu va mai fi punct strategic niciodată, indiferent de faptul
cine îl va stăpîni după aceasta şi, atunci, care este rostul? Omenirea, dacă nu vrea să se sinucidă, va continua să se
folosească de armamentul convenţional. Prin urmare, vechile canoane geopolitice rămîn în vigoare.
Justeţea vechii maxime că nu poate fi cucerit pămîntul pe care nu a călcat încă piciorul soldatului, a fost confirmată
de evoluţia evenimentelor din Irak Chiar şi după „Furtuna în deşert” care a spulberat forţa militară a Irakului, regimul
lui Saddam Husein nu a putu fi răsturnat decît după ocuparea ţării de către forţele armate americane. Mai mult decît
atît, de multe ori nici aceasta nu ajută: SUA şi aliaţii săi, de pildă, au ocupat Afghanistanul, dar despre o victorie
definitivă – nici vorbă!. În lupta dintre fier şi o voinţă de fier, metalul nu are nici o şansă de a ieşi învingător.
Un popor poate fi supus numai atunci cînd moralul său de luptă este distrus, iar spiritul său naţional şi credinţa –
trădate şi corupte. Din păcate, un asemenea exemplu ne-au oferit fraţii noştri de credinţă sîrbi a căror elită politică s-
a vîndut Apusului contra promisiunilor de a fi acceptată în clubul elitar al „miliardului de aur”.
Republica Moldova, cu toate că este – potrivit statisticilor formale – „cea mai săracă ţară din Europa” şi are un
teritoriu şi populaţie destul de mică, totuşi, reprezintă un interes deosebit pentru marile puteri. Valoarea sa
geopolitică rezidă în poziţia-cheie de intrînd (poartă) în Balcani şi Europa Centrală. Această importanţă nu a fost
diminuată nici de răşluirile teritoriale la care a fost supusă în anul 1940 şi nici de evenimentele din anii ’90 ai secolului
trecut cînd în raioanele ei răsăritene şi sudice au fost create tocmai trei (!) formaţiuni separatiste (cam prea multe
pentru o ţară aşa de mică).
Chiar din primele zile ale existenţei sale ca stat-subiect deplin de drept internaţional, Republica Moldova a avut de
înfruntat agresiunea din partea a doi dintre vecinii săi - Rusia şi Ucraina. Prima a făcut-o deschis – prin susţinerea
declarată a ocupanţilor-separatişti de la Tiraspol şi Comrat cu bani, armamente şi „voluntari”. În momentul în care, în
ciuda acestui sprijin masiv, separatiştii se aflau în pragul catastrofei militare, Moscova nu a pregetat să intervină
direct, trimiţînd în luptă unităţile armatei a XIV-a dislocate în regiune.
Kievul a procedat şi mai perfid decît sora sa răsăriteană. Declarîndu-şi în public neutralitatea (poza sfinxului), el a
permis tranzitul bandelor de mercenari ruşi prin teritoriul său şi a aprovizionat cu toate cele necesare separatiştii de
la Tiraspol şi unităţile armatei ruse care luptau de partea acestora. Mii de naţionalişti ucraineni din bandele UNA-
UNSO au participat cot la cot cu „moscalii” (faţă de care, de obicei, ei nutresc o adevărată idiosincrasie de ură
troglodită) la războiul de pe Nistru contra forţelor de ordine şi voluntarilor moldoveni.
Interesele lor în zonă au fost anunţate şi de Turcia şi Bulgaria – prin sprijinirea pe căi diplomatice şi financiare a
pretenţiilor separatiste ale găgăuzilor şi, respectiv, bulgarilor din Bugeacul moldovenesc. În anul 2003, în conflict se
implică mai activ statele occidentale în frunte cu SUA. Reprezentanţele acestor ţări la Chişinău au insistat pe lîngă
conducerea Republicii Moldova să respingă „Memorandumul Kozak” propus de Federaţia Rusă în calitate de bază
pentru aplanarea conflictului nistrean. Interesul Apusului era dictat nu atît de grija pentru integritatea teritorială a
statului moldovenesc, cît de nedorinţa perpetuării prezenţei bazelor militare ruseşti în zonă care, conform prevederilor
stipulate în memorandum, urmau să se menţină pe un termen de 20 de ani (cu posibilitatea prelungirii automate – la
acordul părţilor).
Din punct de vedere geopolitic, Republica Moldova se divizează în cîteva regiuni destul de distincte: Nordul, Centrul,
raioanele nistrene şi Bugeacul. Fiecare dintre ele are specificul şi importanţa sa. În funcţie de compoziţia etnică şi
trecutul istoric sînt prezente şi interesele statelor mai mult sau mai puţin megieşe. Una dintre cele mai complicate şi
interesante regiuni din punct de vedere al unui studiu geopolitic este Bugeacul.
ESTE OARE BUGEACUL ÎNTR-ADEVĂR UN „COLŢ UITAT”
DE DUMNEZEU ŞI DE LUME ?
Există regiuni care în trecut au jucat un rol foarte important în
jocul geopolitic al marilor puteri ale vremii şi care în vîltoarea
evenimentelor mai recente parcă şi-au mai pierdut din fosta lor
valoare. Această „devalorizare” este numai aparentă, deoarece
apele tulburi se vor linişti şi atunci ele vor reveni în prim-planul
geopoliticii mondiale. Una dintre aceste regiuni este actualul
Bugeac. Este semnificativ faptul că toponimicul Bugeac s-ar
traduce din limba tătarilor nohai drept „unghi” sau „colţ”… ori,
poate, „colţ uitat”?
În orice caz, versurile mioritice „Pe-un picior de plai – Pe-o gură
de rai…” dacă se şi refereau la vreo regiune oarecare, atunci
nicidecum la Bugeac. În antichitate părintele geografiei Strabo numea acest teritoriu „Pusta Getică”, iar în Evul Mediu
contemporanii îl includeau în aşa-zisa „Cîmpie Sălbatică” sau, chiar în „Marea Stepă” care se întindea de la „Pusta
Ungară” (Panonia) pînă la nisipurile deşertului Gobi.
Bineînţeles că această caracteristică deloc măgulitoare nu a fost dată regiunii aşa, pur şi simplu. Regiunea nu numai
că se deosebeşte printr-o floră şi faună deosebit de săracă pentru Europa, dar şi printr- lipsă aproape totală a
bogăţiilor subpămîntene şi a altor resurse naturale. Pînă şi apa potabilă aici este mai deficitară decît în unele deşerturi
autentice. „Meritul” că locuitorilor Basarabiei le revine cea mai mică cantitate de apă dulce pe cap de locuitor din
Europa şi republicile fostei URSS îi revine Bugeacului.
Atunci apare o întrebare destul de logică: de ce această regiune într-atît săracă a fost pe parcursul secolelor un măr
al discordiei între marile puteri? Care este secretul înverşunării de care dădeau dovadă imperiile timpului de a se
agăţa de acest petec de pămînt chiar şi atunci cînd ele agonizau? Să enumerăm măcar cîteva fapte care în mod
inevitabil dau naştere la o serie de întrebări.
- Grecii antici şi-au creat în această regiune o „ghirlandă” de colonii şi emporii (factorii comerciale);
- Imperiul Roman a cheltuit mijloace colosale pentru a-şi asigura controlul asupra acestei zone în care în faţa
popoarelor de stepă nu existau nici un fel de obstacole naturale, or, se ştie că valurile lui Traian au fost ridicate în
cîmp deschis tocmai în acest ţinut.
- Bizantinii, chiar şi atunci cînd s-au retras în faţa bulgarilor turanici, au mai continuat timp de un secol să-şi
menţină garnizoanele în thema Paradunavon, deşi aceasta era despărţită de teritoriul de bază pe care îl controlau de
o fîşie lată de cîteva sute de kilometri.
- Konungii varegi ai Rusiei Kievene şi cnejii Halici-Volîniei au întreprins nenumărate campanii militare pentru a
controla această regiune.
- Cei mai calculaţi şi avari negustori ai Europei medievale, genovezii, au construit şi întreţinut pe litoralul Bugeacului
cetăţi şi castele, deşi ele au fost ţinta atacurilor continue ale nomazilor.
- Relaţiile dintre Ungaria şi Ţara Moldovei au fost deteriorate un timp foarte îndelungat anume din cauza aceluiaşi
ţinut.
- Eforturile militare ale Sublimei Porţi în Moldova au fost canalizate spre cucerirea Chiliei şi Cetăţii Albe, deşi celelalte
cetăţi, oraşe şi tîrguri moldoveneşti erau cu mult mai bogate şi înfloritoare. Pentru a asigura o protecţie maximă
noilor raiale, sultanii au permis ceambulurilor tătarilor nohai să-şi creeze în Bugeac un micro-hanat („tatarlîc”).
- În planurile expansioniste ale Imperiului Rus Bugeacului i s-a acordat o atenţie deosebită. Pentru a-şi atinge
scopul, Rusia a mers chiar la încălcarea tratatelor încheiate anterior cu Ţara Moldovei şi Poarta Otomană. Interesant
mai este şi faptul că denumirea de „Bugeac” s-a încetăţenit abia după cotropirea interfluviului Pruto-Nistrean de către
Imperiul Rus în anul 1812. Pînă atunci chiar şi în izvoarele ruseşti această regiune purta numele de Basarabia.
Extinderea denumirii asupra întregului interfluviu a fost o încercare de justificare a anexării unui teritoriu asupra
căruia Rusia nu a avut nici un drept de ordin istoric, etnic sau juridic, dar, despre aceasta – puţin mai tîrziu.
- În urma Războiului Crimeei, aliaţii anglo-franco-turco-italieni au insistat anume asupra retrocedării Bugeacului
Principatului Moldovei.
- De aceeaşi insistenţă a dat dovadă şi Imperiul Rus atunci cînd, în urma războiului cu Turcia din anii 1877-1878, a
reanexat cele trei judeţe sud-basarabene, zmulgîndu-le de la camaradul său de arme – România. În numele acestui
deziderat el a procedat la un „barter” teritorial inegal din punct de vedere cantitativ: Dobrogea (mult mai întinsă) în
schimbul Bugeacului.
- După reanexarea Basarabiei în anul 1940, Moscova a procedat la încorporarea abuzivă a Bugeacului de Sud
(împreună cu porturile dunărene şi Cetatea Albă) la RSS Ucraineană. Pentru ca tabloul să devină cît mai complet, în
anul 1947, România este forţată să cedeze aceleiaşi R.S.S.U. insula Şerpilor. Această stîncă pînă nu demult
nepopulată a fost „colonizată” de autorităţile „samostiinice” de la Kiev cu cîţiva locuitori, deşi pînă şi apa potabilă este
adusă de pe continent, iar din floră şi faună sînt prezenţi numai muşchii şi şerpii care au dat denumirea acestei
insule.
- În ajunul şi după destrămarea URSS, Moscova a provocat şi susţinut mişcările separatiste din Republica Moldova.
Aşa zisele „UTAG” şi „rmn” se bucură şi astăzi de protecţia Federaţiei Ruse. Cremlinul abia aşteaptă vreo acţiune mai
hotărîtă a Chişinăului în direcţia reintegrării acestor regiuni în cîmpul constituţional al Republicii Moldova pentru a
repeta scenariul gruzin[i].
Răspunsul la toate aceste întrebări rezidă în importanţa geostrategică a acestei regiuni. Stalin califica geopolitica
drept o ştiinţă fascistă, dar, procedînd la anexarea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi recroirea hotarelor administrative
din regiune în favoarea Ucrainei, a acţionat tocmai din considerente geopolitice.
Una dintre metodele cele mai eficiente folosite în geopolitică este cea a abordării sistemice. Ea permite scoaterea în
evidenţă a tuturor factorilor geografici, demografici, istorici, economici şi de alt ordin care au contribuit la crearea
chipului geopolitic al regiunii.
Denumirea de de Basarabia cu referire la întregul interfluviu Pruto-Nistrean nu este deloc corectă din punct de vedere
istoric şi geografic, precum şi denumirea actuală de Bugeac pentru a desemna sudul acestui teritoriu nu corespunde
istoriceşte acelui ţinut pe care această denumire îl indica în trecut. Totuşi, aceste denumiri au devenit după anul 1812
într-atît de uzuale, încît restabilirea celor autentice pentru uzul oficial juridico-politic şi teritorial-administrativ nu mai
este, practic, posibilă, din păcate. În eseul de faţă vom utiliza denumirea de Moldova pruto-nistreană pentru a
desemna interfluviul pruto-nistrean[ii] (numit „Regiunea Autonomă Basarabia” – „Oblastia de sine cîrmuitoare a
Basarabiei” – şi „gubernia Basarabia” de către Imperiul Rus şi „provincia Basarabia” în cadrul României interbelice),
iar denumirea de Bugeac pentru a desemna ceea ce se numea din vechime pînă în 1812 Basarabia şi anume partea
sudică a acestui teritoriu.
AŞEZAREA ECONOMICO-GEOGRAFICĂ ŞI RESURSELE NATURALE
Bugeacul este o regiune împărţită astăzi între Republica Moldova şi Ucraina. Ea alcătuieşte un pentagon inegal cu
patru laturi delimitate de apele Prutului, Dunării de Jos, Mării Negre şi Nistrului şi una (cea nordică) imaginară care
nu este legată de anumite repere geografice distincte. Ea merge, aproximativ, de-a lungul marginii de sud a fostei
zone a Codrilor, formînd o linie oblică care începe la Prut – la sud de codrii Tigheciului şi se termină la Nistru – puţin
mai la nord de Căuşeni.
Zona corespunzătoare dintre Nistru şi Bugul de Sud
(Moldova bugo-nistreană) – numită în tradiţia istorică
românească Olatul Voziei sau, pe scurt, Vozia, –
reprezintă o copie aproape identică a Bugeacului. Este
semnificativ faptul că pe unele hărţi ruseşti de epocă,
întregul teritoriu cuprins între cursul inferior al Dunării
(Prutului) şi cel al Bugului de Sud era numit Basarabia.
Din punct de vedere al reliefului, Bugeacul nu prea
bucură ochiul prin varietatea formelor. Regiunea
înfăţişează o cîmpie văluroasă presărată ici-colea cu
dealuri cu pante line care, înaintînd spre mare, devine
plată, precum o masă de tenis. Solurile sînt cu mult
mai sărace decît în celelalte regiuni ale Basarabiei. Din
cauza climei secetoase şi a apropierii mării, salinitatea
este destul de înaltă, ceea ce face ca solonceacurile să
se întîlnească destul de frecvent. În Evul Mediu lîngă
litoral se mai puteau întîlni dune de nisip.
Poetul roman Ovidiu Naso, surghiunit de către divinul
Octavian August la Tomis, confirmă proasta
popularitate de care se bucura această regiune în ochii
latinilor răsfăţaţi cu o climă şi natură mai blîndă şi mai
variată. În elegiile sale scrise în exil, Ovidiu descrie
aceste ţinuturi în cele mai sumbre culori[iii].
Flora este prezentă mai mult prin erbacee. Arborii se întîlnesc rar şi mai mult sub formă de crînguri răzleţe sau chiar
copaci aparte, iar pădurile – numai în luncile rîurilor. Zona era foarte potrivită pentru creşterea extensivă a vitelor
(mai ales oi şi capre care nu sînt prea pretenţioase). Fauna sălbatică este şi ea caracteristică pentru zona de stepă.
Hotărnicit de trei rîuri, Bugeacul, totuşi, suferă de o penurie cronică de apă dulce, fiind din acest punct de vedere una
dintre cele mai seci zone din Europa. „Rîurile” interne care curg prin stepa aridă de la Nord spre Sud, sînt, mai
degrabă, nişte pîraie care se seacă vara. Chiar şi puţinele lacuri au o salinitate înaltă, iar unele dintre ele, în genere,
sînt suprasaturate cu sare. În Evul Mediu din aceste lacuri se extrăgea sarea care în acea epocă constituia unul dintre
principalele articole de export ale Moldovei[iv].
Economia regiunii era în deplină corespondenţă cu aşezarea geografică, resursele şi condiţiile natural-climatice.
Desigur că, în primul rînd, era vorba de creşterea dobitoacelor (precumpănitor a ovinelor). În Evul Mediu Bugeacul
asigura piaţa din Istambul cu pielicele de miel, lînă merinos, caracul şi carne de oaie[v]. Condiţiile favorabile pentru
creşterea extensivă a oilor au atras în regiune popoarele nomade de stepă.
Pescuitul a fost îndeletnicirea de bază a locuitorilor de lîngă rîuri, lacuri, limanuri, ţărm şi bălţile acestuia (pe care ei le
numesc „ghioluri”). Comercializarea peştelui sărat şi afumat a fost o importantă sursă de venituri pentru vistieria
domnească şi populaţia din zonă. În văile rîurilor se practica agricultura reprezentată prin cerealiere, legume şi viţa
de vie.
Gurile Dunării, Nistrului, Prutului şi litoralul pontic favorizau dezvoltarea comerţului maritim şi fluvial, cu atît mai mult
cu cît în acea epocă predomina navigaţia de cabotaj cu corăbii de mic tonaj (galere şi feluci), iar rîurile erau mult mai
pline, mai adînci. Adîncimea relativ nu prea mare a limanelor şi rîurilor nu constituia o piedică pentru asemenea gen
de navigaţie. Iată de ce porturile din zonă erau printre cele mai mari şi înfloritoare în bazinul pontic.
Îndeletnicirile aveau şi o conotaţie etnică. Populaţia autohtonă practica îndeosebi agricultura, creşterea vitelor şi
pescuitul riveran sau lacustru. Veneticii nomazi se îndeletniceau în exclusivitate cu creşterea vitelor, iar grecii – cu
pescuitul maritim. Comerţul era „împărţit” între greci, armeni şi genovezi. Începînd cu secolul XIX el a fost
monopolizat de către evrei.

_______________________________________________

[i] Este vorba de evenimentele din august 2008, cînd Tbilisi a reacţionat în forţă la provocările din partea regimului
separatist din Osetia de Sud. Moscova a răspuns printr-o intervenţie armată şi recunoaşterea independenţei
enclavelor sud-osetă şi abhază.

[ii] Rîul Nistru nu este o frontieră etnică sau etnografică, Moldova etno-istorică – dintre Carpaţii Răsăriteni şi Bugul de
Sud – împărţindu-se etnografic în 4 zone: de nord, cuprinsă între Carpaţi, cursurile de mijloc ale Nistrului şi Prutului şi
linia imaginară dintre Carpaţi şi Nistru la nord de Neamţ-Iaşi-Soroca. A doua zona – de centru – este curpinsă între
această linie imaginară şi linia dintre Carpaţi şi Nistru care uneşte Vrancea cu Tighina. Cea de a treia zonă etnografică
este curpinsă între această linie imaginară şi ţărmul Dunării şi al Mării. Zona a patra o formează populaţia
românească (de origine românească, de fapt) dintre Nistru şi Bugul de Sud care, la rîndul ei, nu este omogenă sub
aspect etnografic, deşi acolo predomină elemente maramureşene, bîrsene, ardelene, bănăţene, elementele
moldoveneşti ridicîndu-se la cel mult 40% din populaţia românească.
[iii] Cu opt secole mai tîrziu, poetul rus Puşkin, exilat şi el de către suveranul său, a scris un fel de „remake” „a la
Ovidiu” – „Cu lira nordică dînd glas pustietăţii…”.
[iv] Extragerea şi comercializarea sării erau un monopol domnesc. La minele de sare montane şi lacustre (ocnele) era
folosită munca criminalilor condamnaţi la muncă silnică (ocnaşii). Pînă la revoluţia tehnico-ştiinţifică în domeniul
industriei extractive, sarea era o marfă foarte căutată şi scumpă. În unele regiuni ale globului, drobii de sare de o
anumită greutate serveau în calitate de marfă universală (bani).

[v] Turcii, după credinţă, sînt musulmani şi carnea de oaie ocupă un loc de bază în alimentaţie, cea de porc fiind
considerată „haram”, adică „spurcată”. Ovinele sînt deosebit de întrebate în ajunul Kurban-Bairamului care
marchează sfîrşitul postului Ramadanului. În timpul acestei sărbători musulmanii aduc jertfă o oaie, un cîrlan sau un
berbec.
Geopolitica Bugeacului [partea a doua]
Published By Cezar Machidon On Friday, October 7th 2011. Under Istorie Tags: Bugeac, geopolitica, Geopolitica
Bugeacului
EVOLUŢIA STRUCTURII ETNICE A BUGEACULUI PÎNĂ LA ANEXAREA BASARABIEI DE CĂTRE RUSIA
În prezent Bugeacul înfăţişează, din punct de vedere etnic, un tablou extrem de pestriţ, dar „polietnismul” este unul
creat în mod artificial, adică el reprezintă o urmare a unei politici de stat orientate spre diversificarea etnică a
populaţiei pe seama băştinaşilor români, mai ales, în perioada ocupaţiei ruso-sovietice şi ucraineşti „samostiinice”. Pe
parcursul secolelor anterioare anului 1812, în regiune, alături de românii autohtoni, conlocuiau reprezentanţii mai
multor grupuri etnice. Numărul lor, însă, niciodată nu l-a depăşit pe cel al băştinaşilor.
Geto-dacii au constituit cea mai veche populaţie atestată documentar. „Părintele” geografiei Strabo a scris despre ei
ca despre autohtonii acestei regiuni. Geţii făceau parte din ramura de miază-noapte a tracilor care populau aproape
întreaga peninsulă Balcanică. Pînă în ziua de astăzi în literatura de specialitate se poartă discuţii privitor la identitatea
daco-geţilor. Una este cert: chiar dacă aceste două etnonime defineau două popoare diferite, acestea, totuşi, erau
înrudite îndestul de aproape pentru a fi identificate de către unii autori ca unul singur[i]. Pe litoral, în coloniile şi
emporiile comerciale, locuiau grecii care, de altfel, se străduiau să întreţină relaţii paşnice cu războinicii băştinaşi.
Între daco-geţi şi coloniştii greci se făcea un comerţ intens reciproc avantajos.

În perioada elină şi elenistică a antichităţii pontice, stepele Bugeacului i-au atras pe nomazii sciţi care făceau parte
din familia de limbi iraniană. Ei au fost urmaţi de rudele lor sarmate care au intrat în contact (nu prea paşnic, de
altfel) cu „Pax Romana”. Timp de cîtreva secole, interfluviul Pruto-Nistrean i-a găzduit pe bastarni. Aceştia erau un
conglomerat răzleţ de triburi ale vechilor germani al căror masiv principal popula teritoriul dintre Rin şi Elba.
STEPA BUGEACULUI ÎN PERIOADA MARII MIGRAŢIUNI A POPOARELOR ŞI MITUL DESPRE GAGAUZ
YERI („PĂMÎNTUL GĂGĂUZILOR”)
Începînd cu secolul III după Hr., civilizaţia greco-romană este zguduită din temelii de valurile succesive ale
popoarelor de stepă. Pînă la urmă, acestora le-a reuşit, la un inerval de peste un mileniu, să ducă la pierzanie ambele
imperii apărute pe ruinele „Pax Romana” – Imperiul Roman de Asfinţit şi cel de Răsărit numit de savanţi Bizantin.
Coridorul Bugeacului devine calea prin care migratorii nomazi veneau din Marea Stepă pentru a lua cu asalt fruntariile
Imperiului Roman. Acest asediu a fost cel mai îndelungat din istoria omenirii. De începutul Marii Migraţiuni a
Popoarelor este legată şi prima apariţie în regiune a oguzilor, fapt folosit de către aşa-zişii „istorici” din tîrguşorul
Comratului pentru a afirma că stepa Bugeacului este, nici mai mult – nici mai puţin … protopatria găgăuzilor!
La mii de kilometri depărtare de interfluviul
pruto-nistrean, undeva între munţii Altai şi
pustiul Gobi, este situată patria străveche a
tuturor popoarelor turanice (turcice).
Strămoşii acestora se îndeletniceau cu
creşterea vitelor care în acea perioadă avea
un caracter extensiv şi necesita suprafeţe
întinse de păşuni. Orice secetă sau mărire a
populaţiei atrăgea o revărsare centrifugă a
acestora pe teritoriile popoarelor învecinate.
Astfel, lua naştere o reacţie în lanţ
asemănătoare cu un val tsunami. Cu cît
acest val ucigaş se depărtează de epicentrul
seismului care l-a provocat, cu atît puterea
lui este mai mare şi mai distrugătoare.
Din această stepă s-a pornit în secolul IV un
val tsunami care a distrus totul în calea sa –
de la poalele Altaiului pînă la cele ale
Alpilor. Este vorba, desigur, de hunii lui Attila, supranumit de către contemporani „Biciul lui Dumnezeu”. De fapt,
hunii propriu zişi au alcătuit numai nucleul hoardelor de nomazi care au izbutit să spargă limesul roman. Acesta a
rezistat mai bine de două secole în faţa formidabilului asalt din partea germanilor.
Printre sumedenia de aliaţi voluntari şi nu prea ai hunilor s-au aflat şi oguzii. Ei au fost, însă, numai unii dintre cei
mulţi. După înfrîngerea de pe Cîmpiile Catalaune din anul 451 după Hr. şi moartea lui Attila, megaimperiul hunilor s-a
destrămat şi nomazii turanici s-au retras în stepele şi deşerturile Asiei Centrale. Oguzii au revenit pe scena europeană
abia în secolul XI, dar şi de această dată au jucat numai un rol episodic al unui actor de planul doi.
Încercările „istoricilor” de la Comrat de a-i prezenta pe toţi cuceritorii turanici drept strămoşi direcţi ai găgăuzilor sînt
absurde şi nn au nimic în comun cu adevărul istoric. Bunăoară, bulgarii, care au venit în Balcani via Bugeac în secolul
VIII, erau şi ei de neam turanic. Către venirea în regiune a ka-oguzilor[ii], ei erau demult asimilaţi de către alţi
venetici cu totul de altă viţă – slavii. În secolul XI, de la bulgari a rămas numai etnonimul pe care slavii dintre Timoc,
Vardar şi Marea Neagră îl poartă şi pînă în ziua de astăzi.
Ka-oguzii au alcătuit numai unul dintre elementele constitutive ale poporului găgăuz şi nici pe departe cel mai
important. Cît de ilară ar părea, de pildă, tentativa cuiva de a-i confunda pe francezii contemporani cu francii lui
Chlodoweg (Clovis) de la care aceştia au moştenit etnonimul. La fel de absurd ar fi de confundat bulgarii lui Asparuh
cu cei ai lui Todor Jivkov. Psihologia omului este, însă, de aşa natură că, cu cît mai neînsemnată îi este obîrşia şi
rolul, cu atît mai insistente îi sînt încercările de a-şi căuta strămoşi cu un nume cît mai răsunător.
Nici măcar turcii contemporani nu au prea multe în comun cu unii dintre strămoşii lor – seleucizii şi osmanlîii. Este
vorba, în primul rînd, de limba vorbită. Or, limba turcă contemporană este o limbă artificială gen esperanto creată
prin decret prezidenţial. Primul preşedinte al Republicii Turcia, Mustafa Kemal Ata-Turk a ordonat să fie scoase din uz
toate cuvintele de provenienţă persană şi arabă. Acestea alcătuiau mai mult de o treime din vechea limbă turcă.
Grafia latină, conform aceluiaşi decret, a înlocuit caracterele arabe proprii popoarelor musulmane.
Pecenegii care îşi creşteau dobitoacele în stepele nord-pontice şi se îndeletniceau cu incursiuni de pradă în Imperiul
Bizantin şi Rusia Kieveană au fost alungaţi de aici la sud de Dunăre de către ka-oguzii alungaţi din Asia Centrală de
către kîpceaci (cumanii sau polovţii). Basileii bizantini i-au adăpostit pe foştii lor inamici cu condiţia ca aceştia să se
convertească la Ortodoxie şi să păzească graniţa Imperiului în regiunea Silistrei (Durostor).
Oguzii au izbutit să-şi
menţină dominaţia în
Stepa Sălbatică şi Bugeac
inclusiv nu mai mult de o
jumătate de secol după
care au fost şi ei siliţi să
repete calea şi soarta
foştilor lor duşmani –
pecenegii. Locul lor a fost
ocupat de către
învingătorii cumani.
Aceştia au rezistat în
stepă de trei ori mai mult
timp decît oguzii, dar s-au
retras şi ei sub loviturile
nemiloase ale tătaro-
mongolilor. Singura
deosebire este că o parte
din ei s-au refugiat în
Ungaria unde către
secolul XVIII au fost maghiarizaţi în întregime.
Cei dintre cumani care s-au retras la sud de Dunăre au repetat istoria pecenegilor şi oguzilor. Duşmanii de ieri s-au
pomenit în exil cam în aceleaşi locuri şi, adoptînd Ortodoxia, s-au asimilat reciproc. Diferenţele lingvistice şi rasiale
din cale afară de flagrante i-au împiedicat să se contopească cu populaţiile din jur (bulgarii slavi, grecii bizantini şi
românii sud-dunăreni).
Prin urmare, etnia găgăuză s-a format din rămăşiţele pecenegilor, cumanilor şi ka-oguzilor. Cel mai important aport la
formarea acestuia l-a avut elementul cuman, dar etnonimul a fost preluat de la ka-oguzi care s-au amestecat şi au
supravieţuit numai datorită protecţiei bizantine. Ele s-au salvat de la o distrugere reciprocă cvazitotală în urma
convertirii la Ortodoxie. Pămînturile de etnogeneză găgăuză, adică protopatria găgăuzilor este, prin urmare, Bulgaria
de nord-est, dacă să fim mai exacţi – districtele Deliorman (Ludogorie) şi Varna.
Focare de etnogeneză găgăuză s-au mai făcut observate în Epir, Macedonia, Albania şi Tesalia, însă, peste tot,
inclusiv în patria lor de origine, Bulgaria de Nord-Est, găgăuzii au fost asimilaţi aproape în totalitate de către naţiunile
titulare. Apariţia masivă în zona Bugeacului a coloniştilor găgăuzi este legată de războiul ruso-turc din anii 1806-
1812, dar şi atunci ei au venit încoace sub un alt nume. Or, găgăuzii, fiind vorbitori de limbă turcică, se temeau să nu
fie acceptaţi de către cinovnicii ruşi care nu prea se orientau în nuanţele lingvistice şi confesionale. Pentru ei turcicii
erau turci, indiferent de religia împărtăşită. Iată de ce găgăuzii s-au văzut nevoiţi să se dea drept bulgari sau greci, a
căror limbi le cunoşteau încă de la locurile de baştină. În documentele statistice ale epocii găgăuzii se vedeau ca
„bulgari” sau „colonişti transdanubieni” („zadunaiskie pereselenţî”). O asemenea stare de lucruri s-a păstrat pînă la
sfîrşitul secolului XIX.
Nu ar trebui uitat nici faptul că prin stepa Bugeacului au trecut nu numai turanicii, dar şi alte seminţii care făceau
parte din alte familii şi grupuri de limbi. Înaintea hunilor în această stepă au dominat goţii. Iranieni au fost alanii, iar
ungurii fac parte din familia fino-ugrică. Ei au venit aici din Iugra (Iuhra cum numeşte corect Grigore ureche patria
ungurilor) – regiune întinsă de la răsărit de Urali – şi au găsit paradisul lor nomad – Atelkuz sau Etelköz cum numeau
ungurii cîmpiile nord-pontice stăpînite de ei între Nistru şi Nipru pînă a da năvala în Pusta Panonică în 898, dar au
fost izgoniţi de acolo de către bulgarii turanici. Cu atît mai mult nici slavii care treceau pe aici în drum spre ţinta lor
eternă, Ţarigradul, nu erau nici pe departe vorbitori de limbă turcică.
Punctul pe „i” în acest du-te-vino a fost pus de către tătaro-mongoli. În anul 1241 hoardele conduse de către Batu-
han au năvălit în Europa Centrală şi de Sud-Est, rămînînd în regiunea care ne interesează pînă la jumătatea secolului
XIV. Invaziile din Asia au încetat odată cu apariţia armelor de foc care au redus la net superioritatea cavaleriei
nomade faţă de armatele pedestre.
După cucerirea otomană a Chiliei şi Cetăţii Albe a urmat strămutarea în Bugeac a ceambulurilor tătarilor nohai.
Pseudo-istoricii găgăuzi încearcă şi pe aceştia să-i împletească în „falnicul” arbore genealogic al poporului găgăuz.
Gluma-i glumă, dar unii dintre ei afirmă cu toată seriozitatea, bazîndu-se pe coincidenţa numelui primului om (Adam)
cu cea a cuvîntului bărbat („adam”) în limba găgăuză, că acesta ar fi fost … găgăuz, la fel ca şi în cazul anticului oraş
Suza din Mesopotamia.
Tătarii nohai, însă, s-au stabilit în Bugeac
cu permisiunea şi din ordinul sultanului
abia în secolul XVI, după încercarea
eşuată a lui Petru Rareş de a scutura
jugul otoman. Ei s-au strămutat în stepa
Bugeacului unde nu au fost niciodată şi
au plecat din ea, lăsînd mai multe urme
toponimice – Chioselia, Ermoclia, Mingir,
Capaclia, Taraclia, Coştangalia, Cociulia,
Cazaclia etc. pe care unii „intelectuali”
găgăuzi le atribuie găgăzilor, deşi ei nu
înţeleg deloc etimologia acestor cuvinte,
deoarece limba nohailor e din cealaltă
ramură lingvistică a limbilor turcice. După
războiul ruso-turc din anii 1806-1812,
tătarii nohai s-au retras peste Dunăre – în
Dobrogea. În anul 1812 în Bugeac nu mai era nici un tătar.
Turanicii nomazi de toate neamurile care au trecut prin Bugeac în drumul lor spre alte regiuni mai bogate nu au
participat, practic, la formarea poporului românesc (din cauza deosebirilor confesionale despre care vom vorbi într-un
capitol aparte – n. a.). Prezenţa lor se mai face simţită numai în toponimia regională – actualul Bugeac şi zonele
megieşe – (denumiri geografice . la cele de mai sus adăugăm Congaz, Crocmaz, Talmaz, Comrat, Baurci, Cioc-
Maidan, Dezghinge, Gioltai, Beşalma, Ceadîr, Etulia, Cişmi-chioi, Cubei, Ialpuh, Sasîk, Tuzla, Cartal, Sadîc, Anadolu,
Musait etc.). Aceste aşezări sînt populate de către români (Ermoclia, Mingir, Capaclia, Taraclia-Căuşeni, Coştangalia,
Capaclia, Cociulia, Crocmaz, Talmaz, Cartal, Anadolu, Sadîc), de bulgari (Taraclia, Chioselia), găguzi (25 de localităţi
cu denumiri tătăreşti) şi aşezări cu populaţie mixtă slavo-română (Musait, Tuzla şi altele).
„PRIMOGENITURA” SLAVĂ ÎN BASARABIA ŞI LA GURILE DUNĂRII
Pretenţiile găgăuzilor de a fi primii locuitori ai stepei Bugeacului nu sînt deloc noi. Cu mult înaintea lor asemenea
pretenţii au fost înaintate de către istoricii moscoviţi (în sens de muscali). Aceştia afirmă că primii locuitori ai
interfluviului pruto-nistrean după retragerea aureliană au fost nu altcineva, decît nişte slavi de Răsărit – tiverţii şi ulicii
(ştiinţa istorică, de altfel, pune la îndoiala caracterul etnic slav al acestor două popoare). Mai mult decît atît, unii
dintre istoricii ruşi cu notorietate se pronunţă în favoarea teoriei care susţine, bazîndu-se pe un fragment din cronica
„Povestea vremurilor de demult”, că protopatria slavilor s-ar fi aflat la gurile Dunării. Alţiiîi văd pe strămoşii slavilor
sub numele de roxolani care au fost prezenţi în stepele din bazinul de nord al Mării Negre încă în secolele III-IV d.
Hr., deşi este binecunoscut faptul că aceştia au făcut parte din familia de limbi iraniană. Unii pseudosavanţi afirmă
chiar că şi Attila ar fi fost … slav!
După cum susţine majoritatea istoricilor, protopatria slavilor este regiunea cuprinsă între cursurile superioare ale
Vistulei şi Nemanului fără a atinge litoralul baltic. Din această zonă ei, dispersîndu-se în trei puhoaie, au inundat un
teritoriu uriaş cuprins între rîul Elba (Laba) – la Asfinţit, Marea Egee – la Miază-zi, izvorul Niprului la Răsărit şi Marea
Baltică – la Miază-noapte. Aceste trei puhoaie au alcătuit cele trei subgrupe în care este împărţit grupul lingvistic al
slavilor: de Asfinţit (cehii, polonezii, slovacii şi slavii polabi – din ultimii rămînînd doar sorbii lujiceni), de Miază-zi
(sîrbii, croaţii, slovenii, bulgarii şi bosanii[iii]) şi de Răsărit (ruşii, ucrainenii[iv] şi beloruşii).
Stabilirea slavilor pe teritoriile care au intrat în zona lor de difuzie a urmat abia în sec. VI. Ei au adoptat un mod de
viaţă sedentar şi au început să valorifice pămînturile cucerite. Fără a nega faptul prezenţei slavilor de Răsărit în
spaţiul pruto-nistrean, ţinem să subliniem că nu ei au alcătuit elementul etnic dominant în această zonă. Altfel nu ei
ar fi fost romanizaţi de către populaţia protoromână, ci viceversa. Ulicii, de fapt, nici nu au fost slavi, iar despre
tiverţi, chiar şi letopiseţele ruseşti vorbesc despre faptul că ei erau bilingvi. Cu alte cuvinte, procesul de asimilare a
acestora de către volohi (protoromâni) se afla către sec. IX într-o stare destul de avansată.
S-a speculat mult şi pe coincidenţa denumirii satului Peresecina din raionul Orhei cu cea a horodiştei Peresecino care
a fost „cetatea de scaun” a acestor triburi. Arheologii au stabilit, însă, că şi în acest caz nu a fost vorba decît de o
omonimie absolut accidentală. Or, ruinele acestei horodişti au fost descoperite pe malurile… Niprului, la cîteva sute
de kilometri spre Răsărit de satul românesc cu un nume asemănător. În orice caz, vestigii arheologice care ar
mărturisi o prezenţă slavă masivă în Basarabia în general şi Bugeac, în special, sînt prea puţine.
Cît despre populaţia autohtonă – românii – ei au fost prezenţi în regiune pe toată perioada istoriei cunoscute fără nici
un fel de întreruperi. Despre aceasta ne mărturisesc izvoarele arheologice şi recunosc acest lucru pînă şi unii
cercetători ruşi. Astfel, istoricul rus I. G. Konovalova, în articolul său consacrat istoriei timpurii a Cetăţii Albe şi Chiliei
(„K voprosu o rannei istorii Belgoroda i Kilii”) publicat în culegerea „Cele mai vechi state ale Europei de Est”
(Drevneişie gosudarstva Vostocinoi Evropî”, M. 1994, pp. 224-231), menţionează existenţa în regiune a unei populaţii
est-romanice în perioada aşa ziselor „Secole ale tăcerii”[v].
SITUAŢIA RELIGIOASĂ ÎN BUGEAC
Din acest punct de vedere, în Bugeac, de-a lungul
secolelor, s-a creat o situaţie paradoxală. Această
regiune, de o policromie etnică rar întîlnită în
Europa, este absolut monocromă din punct de
vedere confesional. Majoritatea absolută a
credincioşilor ţin de Biserica Ortodoxă. Fenomenul
în cauză se datorează nu într-atît evoluţiei naturale
a evenimentelor (se are în vedere o convertire
benevolă la Ortodoxie) cît amestecului din partea
statului. Se are în vedere exodul populaţiei
mahomedane după anul 1812 la ordinul califului
(sultanul turc era concomitent şi calif, adică capul
spiritual al musulmanilor suniţi – n. a.) şi retragerea
nemţilor luterani în patria istorică („Nach Vaterland”) în urma înţelegerii dintre Germania hitleristă şi URSS în anul
1940. Evreii mozaici, deosebit de numeroşi după secolul XVIII, au emigrat în masă în Palestina, apoi în Israel şi
Occident în anii 80-90 ai secolului XX, o parte a fost deportată în Guvernămîntul Transnistriei (ca urmare a rolului lor
activ în organizarea rebeliunilor armate împotriva Statului Român în perioada interbelică), parţial – deportaţi în
Siberia de către Stalin în anii 1940, 1949 (colectivizarea) şi în timpul „Campaniei împotriva cosmopolitismului” din
anul 1949.
Despre perioada anterioară secolului III, cînd a avut loc convertirea populaţiei locale la creştinism, s-a scris
îndeajuns. Geto-dacii autohtoni urmau cultul lui Zamolxes, iar nomazii care invadau periodic această zonă erau
idolatri. Cultele lor aveau elemente de totemism, animism şi magie, fapt demonstrat de vestigiile arheologice
descoperite în necropolele acestora (de genul gorganelor scitice). Creştinarea Daciei a avut loc începînd cu misiunea
apostolică a sfîntului Andrei cel Întîi chemat care, conform tradiţiei creştine, a propăvăduit Evanghelia în această
regiune aproape imediat după Învierea Mîntuitorului.
Valurile de migratori din Asia Centrală nu au lăsat aproape nici un fel de urme şi din cauza diferenţelor de ordin
confesional. Ei, spre deosebire de străromânii băştinaşi nu erau creştini, de aceea nici nu putea să fie vorba despre
vreo asimilare reciprocă. Polonezii, ungurii şi cumanii care s-au convertit într-o perioadă sau alta la catolicism, la fel
ca şi nomazii păgîni nu s-au prea amestecat cu populaţia autohtonă care pe tot parcursul istorie sale creştine a rămas
fidelă Ortodoxiei.
Creştinii ortodocşi din Bugeac au fost, pînă în anul 1813 cînd s-a format Mitropolia Chişinăului şi Hotinului (adică a
întregii Basarabii), supuşi din punct de vedere ecleziastic, episcopiei Proilavei (Brăilei) care făcea parte, între anii
1538 şi 1806, direct din Patriarhia Constantinopolului. De mitropolia Proilavei ţineau şi toţi creştinii (adică, românii)
din Olatul Voziei – jumătatea de sud a Bugonistriei.
De la începuturile statalităţii româneşti aceste pămînturi au fost cuprinse în Ţara Româmească. De altfel, chiar şi
graiul vorbit pînă în prezent de către populaţia românească de-a lungul Prutului de Jos şi Dunării este unul muntean
şi nu moldovenesc. Alexandru cel Bun a anexat Chilia (marginea de Răsărit a posesiunilor muntene) la Ţara Moldovei.
Fiinţarea episcopiei Proilavei şi în anii administraţiei turco-tătărăşti, demonstrează cu pregnanţă continuitatea
elementului românesc autohton în Bugeac. Dacă acest ţinut către anul 1812 ar fi fost pustiu, după cum susţin
„istoricii” ruşi şi găgăuzi, la ce bun ar mai fi menţinut turcii această episcopie? Negustorii şi pescarii greci erau prea
puţini pentru o asemenea unitate administrativă ecleziastică. Negustorii şi meşteşugarii armeni făceau parte din
biserica armeano-grigoriană monofizită şi erau tot atît de străini românilor ortodocşi ca şi nemţii luterani sau
genovezii catolici.
Alexandru Savin, Benedict Moldoveanu

______________________________________________

[i] Persistă o teorie care susţine că geţii şi dacii erau unul şi acelaşi popor pe care grecii antici l-ar fi numit geţi, iar
romanii – daci. O altă teorie susţine că ele, totuşi erau popoare diferite, dar înrudite de îndeaproape.

[ii] Ka-oguzii au fost una dintre ramurile oguzilor care au invadat Europa de Sud-Est şi Asia Mică în sec. XI. O parte
din ei, ka-oguzii, s-au pornit din Asia spre Europa via stepele nord-pontice. Anume ei au şi fost unul dintre elementele
constitutive ale găgăuzilor. Cealaltă ramură, ga-oguzii, au intrat în Asia Mică prin podişul iranian şi au fost strămoşii
turcilor contemporani.
[iii] Macedonenii nu reprezintă decît un grup etnografic al bulgarilor, iar muntenegrenii – al sîrbilor.
[iv] În ultimul timp, cu sprijinul Moscovei, în Ucraina şi, parţial, în Republica Moldova, ia avînt mişcarea separatistă a
rutenilor – grup etnic slav odată foarte răspîndit. În ziua de astăzi rutenii sînt prezenţi numai în Transcarpatia şi
Carpaţii Beschizi din Polonia.
[v]“Secolele tăcerii” – aşa a fost numită de către istorici perioada în care în documentele de epocă nu se mai
pomeneşte despre o populaţie romanică la nord de Dunăre. Ea coincide cu epoca Marii Migraţiuni a Popoarelor (sec.
III-IV d. Hr.).
Geopolitica Bugeacului [partea a treia]
Published By Cezar Machidon On Friday, October 14th 2011. Under Istorie Tags: Bugeac, geopolitica, Geopolitica
Bugeacului
GEOPOLITICA PUSTEI GETICE ÎN ANTICHITATE ŞI EVUL MEDIU
Grecii antici au sesizat foarte bine importanţa geopolitică şi economică a regiunii şi au fondat în zonă cîteva colonii şi
emporii (factorii comerciale), printre care cele mai importante erau Tyras la vărsarea Nistrului şi Olbia la vărsarea
Bugului.
Din porturile regiunii plecau spre megapolisul de pe malurile Bosforului, în Levant şi Italia corăbii încărcate cu cereale,
sare, peşte sărat şi afumat, lînă, ceară, miere, blănuri de animale preţioase, fructe uscate, vinuri, postăvuri, ţesături
şi lemn de construcţie. Înapoi – cu diferite produse meşteşugăreşti, precum: obiecte din metale şi pietre preţioase,
postăvuri şi ţesături de lux, dar şi vinuri de Grecia, Cipru şi Italia, mirodenii şi alte produse destinate celor bogaţi
(tarabostes şi pileates). Cît despe celelalte pături sociale (se are în vedere în primul rînd ţăranii (comates) – n. a.),
gospodăria naturală pe care o duceau îi făcea să depindă prea puţin de piaţă.
Stepa Bugeacului prezintă un coridor îngust încadrat la nord de codrii podişului cu acelaşi nume, iar la sud – de
Dunăre şi Marea Neagră. Prin acesta se deschidea o ieşire largă spre Cîmpia Bărăganului, iar prin trecătorile carpatine
– spre şesul Panoniei şi trecătorile alpine spre Italia şi ţinta multrîvnită a tuturor cuceritorilor timpului – Roma. În
locul numit „Porţile de Fier”, Dunărea este „gîtuită” de stînci şi putea fi trecută relativ uşor de către cavaleria nomadă.
De aici, la fel ca şi prin vadurile de pe cursul inferior la fluviului, se deschidea un spaţiu operaţional spre cea de-a
doua Romă – Constantinopolul. Stăpînind gurile Dunării, oricine putea să ţină sub control comerţul dintre Orient şi
„Pax Romana” („Lumea Romană”).

Axa Dunării prezenta o cale de acces sigură în inima Europei. O flotă fluvială de plute sau din bărci cioplite din
trunchiuri nu necesita prea mari cunoştinţe în ale construcţiei navale ori a navigaţiei. Cu atît mai mult, chiar valea
însăşi a Dunării putea fi străbătută de la Est la Vest şi îndărăt de cavaleria nomadă.
După cum am mai menţionat, din cauza condiţiilor natural-climatice care semănau mai degrabă cu cele ale
deşerturilor din Asia Centrală, contemporanii au numit regiunea de stepă din sudul Basarabiei – „Pusta Getică”, după
numele locuitorilor autohtoni. Aceste condiţii vitrege favorizau invadatorii nomazi obişnuiţi cu lipsa de apă şi un tain
cît se poate de auster.
Tradiţia istorică şi datele arheologice confirmă faptul că Pusta Getică a făcut parte din statul dac al lui Burebista care
şi-a extins hotarele pînă la Bugul de Sud în cursul său de mijloc şi de jos. Vechile polisuri eline erau prea fărîmiţate
din punct de vedere politic şi prea slabe sub aspect militar pentru a deţine controlul deplin asupra regiunilor care le
interesau. Grecii preferau să întemeieze pe litoral (în zona golfurilor şi a limanurilor protejate de furtuni) puncte de
sprijin în formă de colonii şi emporii. Conştienţi fiind de slăbiciunea lor militară, grecii căutau protecţia din partea
regilor barbari (în cazul nostru – daco-geţi).
Darius I, fiul lui Histaspus, regele perşilor, a încercat să atace triburile sciţilor duşmănoase imperiului său care
populau stepele din bazinul de nord al Mării Negre. El a trecut Dunărea şi s-a afundat în Pusta Getică. Condiţiile
climatice, lipsa de apă potabilă şi atitudinea duşmănoasă a băştinaşilor, l-au forţat pe regele persan să facă cale
întoarsă după ce a ajuns dincolo de Nipru şi chiar Don.
O politică expansionistă articulată în zonă a început să fie promovată abia după formarea Regatului Macedonean şi,
mai ales, de către Alexandru Macedon şi diadohii[i] săi. Marele împărat macedonean înţelegea prea bine importanţa
geostrategică a regiunii, dar, din lipsă de timp (după cum se ştie el a murit în floarea vîrstei) aşa şi nu a mai dovedit
să-şi ducă la bun sfîrşit planurile expansioniste în această zonă. La imperiul său au fost anexate doar teritoriile aflate
la sud de Dunăre şi gurile acesteia. Singura sa expediţie la nord de Dunăre a avut loc cu mult mai spre vest (în
regiune Olteniei de astăzi) şi a fost îndreptată împotriva geţilor din regiune care au acordat ajutor confraţilor lor de la
sud fluviu (tracilor tribali) care s-au ridicat împotriva macedonenilor – n. a.). Că Alexandru a avut, totuşi, intenţia să
supună şi spaţiul nord-pontic se vădeşte în acţiunile diadohilor săi.
Astfel, în timp ce marele Alexandru se lupta în Asia împotriva perşilor lui Dariu al II-lea, guvernatorul Traciei Pontice,
Zopyrion, a întreprins o expediţie împotriva Olbiei (colonie greacă de la gurile Bugului de Sud, numit de către greci
Hyspanis n. a.), tranzitînd Pusta Getică (Bugeacul). La reîntoarcere, atunci cînd macedonenii se pregăteau să treacă
peste Dunăre, ei au fost atacaţi de către geţi. Zopyrion cade pe cîmpul de luptă, iar armata sa este nimicită.
Următoarele tentative (aa. 300, 299 şi 292 î. lui Hr.) au fost întreprinse de către diadohul Lisimah, dar ea a fost
nereuşită. Geto-dacii au impus inamicului tactica unui război de partizani şi a „pămîntului pîrjolit” şi nu le-au lăsat nici
o şansă invadatorilor. După două campanii nereuşite, însuşi Lysimach a căzut prizonier în mîinile geţilor regelui
Dromihetes. Acesta l-a iertat pe diadohul macedonean şi chiar, după cum afirmă Pausanius, şi-a dat fiica în căsătorie
după Lisimah[ii]. Acest mariaj a fost unul politic, căci regele „barbarilor” îşi dădea prea bine seama că macedonenii
niciodată nu-i vor ierta executarea lui Lysimah. Or, „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci” (calificare dată geţilor de
către Herodot – n. a.) nu ar fi putut face faţă unei confruntări cu întreg imperiul mondial creat de Alexandru.
Marele rege al Daciei Burebista a unit într-un singur stat toate triburile geto-dacice de la nord de Dunăre în scopul de
a contracara pericolul care venea din partea Imperiului roman. Renumita colonie greacă Olbia, care a încercat să se
opună lui Burebista, a fost luată cu asalt şi arsă, după care aşa şi nu şi-a mai revenit vreodată.
Cucerirea Daciei de către Traian a avut mai degrabă o tentă geopolitică, în pofida afirmaţiilor unor cercetători,
precum că romanii ar fi fost atraşi de bogăţiile şi resursele naturale ale acestui teritoriu. Desigur, acest factor nu
poate fi negat, dar nu el a fost principalul. Cel mai mare pericol pentru Imperiul Roman îl reprezentau triburile
germanice care mai bine de un secol asaltau limesul[iii] roman de pe Rin. În septembrie anul 9 după Hr., acestora le-
a reuşit performanţa de a zdrobi în pădurea Teutoburg trupele romane conduse de Varus. După aceasta, imperiul a
renunţat pentru totdeauna la ambiţiile de a anexa teritoriile din dreapta Rinului şi a trecut la o apărare strategică pe
întreaga linie de confruntare.
 Prezenţa militară romană la nord de Dunăre ar fi
servit în calitate de factor de descurajare pentru
germani cărora în orice moment li se putea aplica
o lovitură în spate. Flotilele fluviale romane ar fi
putut ajunge pînă în inima Germaniei la izvoarele
Dunării, însoţind şi asigurînd aprovizionarea
legiunilor romane. Primul care a înţeles acest
lucru a fost împăratul Domitianus, ultimul împărat
din dinastia Flavius. Orice atitudine am avea faţă
de persoana lui, nu-i putem nega marele talent
militar şi calităţile de strateg. În orice caz,
bătăliile conduse de el personal au fost cîştigate
de romani. Pacea înjositoare încheiată de el cu
Decebal a fost numai una provizorie. Ambele
părţi înţelegeau acest lucru, precum şi faptul că
romanii nici nu au avut de gînd să o respecte. Ea
nu a fost decît un răgaz de care au avut nevoie în
egală măsură ambele părţi beligerante[iv].
Importanţa geostrategică a regiunii Bugeacului s-
a impus cu o pregnanţă deosebită în timpul
primului război daco-roman dintre Traian şi
Decebal. Regele dacilor, încheind o alianţă cu
sarmaţii, a hotărît să atace inamicul pe propriul
lui teritoriu pentru a rupe căile de aprovizionare a legiunilor romane aflate la nord de Dunăre. În acest scop el a
trecut prin vadurile Dunării armatele daco-sarmate concentrate în stepa Bugeacului– în provincia Moesia. Numai
rapiditatea reacţiei de care a dat dovadă împăratul Traian i-a salvat pe romani de la o catastrofă în faţa cărora ar fi
pălit cele suferite de către Varus la Teutoburg şi de Fuscus la Tapae. Legiunile romane, săvîrşind un marş forţat, au
izbutit să revină pe malul drept al Dunării cu mult înainte ca aliaţii daco-sarmaţi să ajungă la podul de la Porţile de
Fier şi să le rupă de spatele frontului.
În bătălia de la Adamclisi din anul 102 d. Hr., au fost spulberate speranţele dacilor de a mai redresa situaţia.
Infanteria lui Decebal şi catafracţii[v] sarmaţi au fost înfrînţi. Romanii au tras învăţămintele cuvenite din acest episod
şi şi-au păstrat prezenţa lor militară în regiune şi după încetarea ostilităţilor. Cetatea-port Tiras a devenit o
importantă bază operaţională a armatei şi flotei romane în bazinul de nord-est al Mării Negre. Pentru a o proteja de
invaziile dacilor liberi şi ale altor neamuri, au fost ridicate liniile de apărare intrate în istorie cu numele de „Valurile lui
Traian”[vi] (valul de nord reprezintă, de fapt, şi hotarul geografic al Bugeacului).
Bugeacul a fost încorporat în cadrul Imperiului Roman ca o parte a provinciei Moesia Inferior. Fără această fîşie
îngustă de litoral Roma nu-şi putea asigura controlul efectiv asupra gurilor Dunării şi a Mării Negre în calitate de
„Mare Nostrum” (un fel de „lac” sau „Mare interioară” a Imperiului – n. a). Cucerirea teritoriilor de la nord de Dunăre
şi-a atins scopul în pofida uriaşelor cheltuieli şi eforturi legate de edificarea unor limesuri terestre. Incursiunile
triburilor germanice practic au încetat pentru o perioadă de aproape o sută douăzeci de ani. Tentativele dacilor liberi
şi ai aliaţilor lor nomazi de a respinge legiunile romane la sud de Dunăre s-au soldat cu eşec.
Retragerea romană a avut loc în anul 271 şi a fost făcută din iniţiativa autorităţilor romane mai mult din cauza unor
factori de ordin intern. Imperiul se afla într-o acută criză economică, socială şi spirituală. Fiscalitatea excesivă
provocată de umflarea exagerată a aparatului birocratic şi a cheltuielilor militare; societatea sfîşiată de contradicţii
crîncene dintre nobiles pe de o parte, robi şi coloni – pe de altă parte; răscoalele interminabile ale popoarelor
cucerite; o cetăţenie romană[vii] care demult nu mai oferea nici un fel de privilegii sau garanţii sociale; prigonirea
creştinismului – singura religie în stare să mai salveze imperiul – iată numai cîţiva dintre factorii care au grăbit
prăbuşirea Imperiului Roman.
Armata romană şi mai ales elita ei, gărzile pretoriene, a fost coruptă de numeroşii pretendenţi la purpura imperială şi
intervenea din ce în ce mai frecvent în lupta politică. Loviturile de palat devin un fenomen cotidian în viaţa politică a
Imperiului. Împăraţii sînt detronaţi cu o iuţeală caleidoscopică. Numai puţini dintre ei au murit de moartea lor şi nu de
spadele pretorienilor sau de otrava eunucilor. În legiuni tot mai frecvent sînt recrutaţi barbarii. Pe legionarii de
provenienţă barbară îi interesează numai mărirea soldei şi nu apărarea Patriei care, de fapt, nici nu era patria lor. Din
armata Imperiului Roman care în anul 451 îl zdrobeşte pe Attila pe Cîmpiile Catalaune, era roman, probabil, numai
comandantul ei – Aetius (supranumit „ultimul dintre marii romani”)[viii].
Eclectismul religios nemaipomenit de pestriţ şi prigonirea creştinismului, singura religie în stare să dea o nouă viaţă
Imperiului, au dus la degradarea totală a moravurilor, familiei şi tradiţiilor. Este interesant de remarcat că din acest
punct de vedere Imperiul Roman se asemăna ca două picături de apă cu societatea contemporană coruptă şi otrăvită
de ideologia liberalismului. Divorţurile, libertinismul sexual, homosexualismul, ateismul abia deghizat sub masca
habotniciei, scăderea natalităţii şi îmbătrînirea populaţiei, xenofobia din partea barbarilor federaţi[ix] (citeşte:
migranţilor) faţă de ţara adoptivă etc. erau fenomene cotidiene ale Imperiului Roman în perioada sa tîrzie. Citind
paginile presei contemporane, privind TV şi ascultînd posturile de radio, se creează impresia de „deja vue”. Or, cele
descrise în cartea lui Gaius Suetonius Tranquilus, „Vieţile celor douăsprezece cezari” corespund întru totul celor ce se
petrec în prezent de parcă scriitorul roman ar fi un contemporan de-al nostru. De fapt, această temă ar putea fi
obiectul de studiu pentru o cercetare aparte şi mai amănunţită.
INTERESELE GEOPOLITICE ALE BIZANŢULUI
În perioada Marii Migraţiuni a Popoarelor (sec. III-XIII), multe din oraşele situate pe cursul inferior al Dunării au
dispărut sa au ajuns în delăsare. Aceasta nu înseamnă că regiunea şi-a pierdut, fie şi temporar, însemnătatea
geostrategică.

În menţinerea poziţiilor sale la gurile Dunării şi Nistrului era interesat, în primul rînd, Imperiul Roman de Răsărit sau
Romania cum îl numeau locuitorii lui şi popoarele migratoare (numit de savanţii istorici Imperiul Bizantin). El a fost
succesorul de drept al Imperiului Roman, partea sa răsăriteană devenind un imperiu aparte care în mai puţin de trei
secole s-a grecizat. După surprinzătorul succes al arabilor în timpul domniei împăratului Iraclie, Constantinopolul
abandonează „megali ideea” lui Iustinian de a restabili Imperiul în hotarele lui Constantin cel Mare.
După pierderea Africii de Nord şi a Asiei Anterioare, Imperiul Bizantin îşi axează interesele strategice în triada
alcătuită din peninsula Balcanică, Italia de Sud şi Asia Mică. Hotarele naturale alcătuite din munţi, mări şi fluvii late îi
asigura apărarea de invaziile nomazilor , iar puternica sa flotă militară maritimă înarmată cu „focul grecesc” –
securitatea comunicaţiilor maritime care erau vitale pentru Imperiu.
Marea Neagră şi Mediterana de Est devin „zona intereselor deosebite” (dacă am folosi slang-ul politic american) ale
Constantinopolului. În afară de aceasta, trebuie să ne amintim că pînă în secolul XV, cînd au fost create caravelele şi
galiotele care nu mai aveau nevoie de vîslaşi şi se puteau aventura în călătorii transmaritime şi oceanice, navigaţia
era preponderent una de cabotaj, adică de-a lungul ţărmurilor. În asemenea condiţii existenţa unor puncte de sprijin
fortificate şi emporii comerciale de-a lungul ţărmurilor şi în estuarele marilor rîuri era absolut indispensabilă.
În spaţiul geografic cuprins între rîurile Prut şi Nistru, asemenea puncte de sprijin pentru bizantini au fost Asprocastro
(Cetatea Albă) şi Licostomo (Chilia de pe malul drept al braţului Sulina – azi Chilia Veche sau Vîlcovul de azi de la
gurile aceluiaşi braţ). Ele făceau legătura dintre teritoriul de bază al Imperiului şi coloniile sale din Crimeea de Sud.
Asprocastron, în afară de aceasta, controla una dintre căile de acces ale barbarilor scandinavi în Pontul Euxin
(denumirea dată de către grecii antici Mării Negre – n. a.). Varegii (denumirea slavă a vikingilor) se coborau în jos pe
rîurile Nipru şi Nistru pentru a face comerţ cu metropola de pe malurile Bosforului sau pentru a jefui – după situaţie.
Controlul asupra gurilor Dunării era pentru bizantini într-atît de importantă, încît ei au păstrat thema[x] Paradunavon
(Dobrogea de astăzi) chiar şi atunci cînd bulgarii cuceriseră, deja, regiunile situate mai la sud. De regiunea studiată
este legat un episod extraordinar de interesant din istoria războaielor bulgaro-bizantine. După numărul celor implicaţi
şi suspansul acţiunii, operaţia flotei bizantine devansează operaţiunile similare din zilele de astăzi (evacuarea de către
aviaţia şi comandourile israeliene a falaşilor (iudeii etiopieni) de pe malurile lacului Tan ş. a.).
În anul 811, armatele bulgarilor de sub conducerea hanului Krum au luat cu asalt bogatul oraş Adrianopol (astăzi –
Edirne). Populaţia rămasă în viaţă din acest oraş a fost strămutată cu forţa de către cuceritori la gurile Dunării pentru
a valorifica pămînturile din preajmă. Istoricii cred că ar fi fost vorba de Cîmpia Bărăganului şi stepa Bugeacului. După
26 de ani (!), în anul 837, flota bizantină, învingînd rezistenţa garnizoanelor inamice, a reuşit să-i elibereze din
captivitatea bulgară pe cele cîteva zeci de mii colonişti fără voie şi pe copiii lor născuţi în captivitate. Această
aventură ne demonstrează că nomazii cuceritori niciodată nu au putut stăpîni efectiv aceste teritorii din cauza lipsei
unei flote militare. Anticipînd evenimentele, vom menţiona că turcii nu ar fi reuşit să cucerească Constantinopolul
dacă nu şi-ar fi construit o flotă puternică care a închis etanş cercul blocadei.
Ultima dată
romeii
(autodenumirea
pe care şi-au
dat-o grecii
bizantini pentru
a-şi sublinia
dreptul lor la
moştenirea
romană – n. a.)
au revenit în
forţă la gurile
Dunării în anul
1018 după
distrugerea
Ţaratului Bulgar
de către
bazileul Vasilie
II Bulgaroctonul
(„omorîtorul de
bulgari”).
Răscoala
populaţiei vlahe
la care s-a
alăturat cea
bulgară
(slavizată deja)
din anul 1185
de sub conducerea fraţilor români Petru şi Asan duce la crearea unui ţarat vlaho-bulgar numit de cruciaţi Vlahia care
pune capăt dominaţiei bizantine la gurile Dunării. Locul bizantinilor în oraşele Bugeacului este preluat de către
negustorii genovezi care pun stăpînire pe Cetatea Albă. În acest răstimp, portul poartă denumirea de Moncastro
(genovezii) sau Asprokastron (bizantinii).
RUSIA KIEVEANĂ ÎN LUPTĂ PENTRU IEŞIREA LA MAREA NEAGRĂ
Slavii de Răsărit au populat teritoriul cuprins între lacul Ilmen, rîul Oka şi cursul mijlociu al Niprului. Această ramură,
din punct de vedere geopolitic, a fost defavorizată prin faptul că nu a avut ieşire la mările calde. Calea spre Marea
Baltică i-a fost îngrădită de popoarele baltice fino-ugrice, iar spre Marea Neagră – de seminţiile nomade de stepă.
Acest handicap a dictat politica externă a formaţiunilor statale ale vechilor ruşi: Rusia Kieveană şi cnezatele care au
luat naştere pe ruinele acesteia.
Formarea Rusiei Kievene este legată de aşa zisa „teorie normană”[xi]. Slavii răsăriteni erau divizaţi în mai multe
federaţii de triburi care se războiau între ele. Printre aceste triburi se deosebeau slavii ilmenieni cu centrul în Marele
Novgorod. Aceştia erau singurii dintre slavii de Răsărit care, dacă putem să spunem aşa, aveau „stofă” de negustori.
Novgorodul era un important centru comercial şi meşteşugăresc situat pe renumita cale fluvială „de la varegi la
greci”. Pentru ei, în calitatea lor de negustori, instaurarea unei stabilităţi politice în regiune era de o importanţă
deosebită.
În secolul IX, pe harta Europei mai apare încă un mare stat feudal timpuriu – Rusia Kieveană. Unii cercetători,
bazîndu-se pe cele expuse în letopiseţul „Povestea anilor de demult” („Povesti vremennîh let”), susţin că acest stat a
fost fondat de către konungii (cnejii) varegi şi că politonimul de Rusia provine de la denumirea unei regiuni omonime
din Suedia. Varegii suedezi, la fel ca şi confraţii lor norvegieni şi danezi (vikingii sau normanii), îmbinau reuşit
comerţul cu expediţiile piratereşti. Drakkarele[xii] lor putea naviga atît pe mări (scandinavii cunoşteau compasul), cît
şi pe fluvii.
Supunînd slavii răsăriteni, varegii nu au încetat campaniile lor de jaf. Konungii (cnejii) Ingwar (Igor) şi Helg (Oleg) au
asediat Ţarigradul (denumirea slavă a Constantinopolului care în traducere ar însemna „Regele oraşelor” – n. a.), dar
fără succes. Focul grecesc le-a ars flotilele de lemn. Învingătorul hazarilor, Sveneld (Sveatoslav), a pus la cale o
adevărată mutaţie geopolitică, plănuind mutarea centrului de greutate a imperiului său de la Kiev la Pereiaslaveţ pe
Dunăre.
Fără să aibă habar de geopolitică, Sveatoslav, cu toate acestea, a formulat destul de corect din punct de vedere al
acestei ştiinţe moderne scopurile sale: „Nu-mi este drag Kievul, ci vreau să trăiesc în Pereiaslaveţul de pe Dunăre,
deoarece aici va fi centrul tuturor pămînturilor mele…” („Ne liubo mi esti v Kieve, hociu jiti v Pereiaslavţe v Dunai,
iako to esti sereda zemli moiei…”). Cneazul kievean a vrut să-şi strămute capitala în acest orăşel situat pe cursul
inferior al Dunării, adică nu departe de regiunea care ne interesează. După cum vedem, Bugeacul urma să devină
placa turnantă a imperiului său.
Ultima sa bătălie, Sveatoslav a dat-o în anul 971 împotriva bazileului Ioan I Tzimiskes la Durostor (astăzi Silistra). Toţi
istoricii se unesc în părerea că Sveatoslav ar fi trebuit mai întîi să-şi întărească poziţiile în interfluviul Pruto-Nistrean
(pentru a-şi asigura spatele frontului) şi mai apoi să înainteze în adîncul peninsulei Balcanice. Acest fapt
demonstrează că nici nu poate fi vorba de o prezenţă stabilă a slavilor de Răsărit în Bugeac. Greşeala lui Sveatoslav a
fost reparată de Alexandru I în anul 1812 (anexarea Moldovei pruto-nistrene), Nicolai I – în anul 1829 (delta Dunării)
şi Stalin - în anul 1947 (insula Şerpilor).
Pentru vechii ruşi, calea de pe Nistru era cu mult mai sigură şi mai scurtă decît cea de pe Nipru. Izvoarele Nistrului se
găsesc în Carpaţii Împăduriţi care făceau pare din pămînturile administrate de seminţia cnejilor din Kiev. În afară de
aceasta, Nistrul nu cunoaşte asemenea praguri (unde mai tîrziu a apărut Sicea Zaporojeană), precum Niprul, unde se
puteau lesne organiza ambuscade. Anume acolo a şi fost omorît Sveatoslav de către pecenegii cumpăraţi de bizantini.
Asprokastron (Cetatea Albă) se afla cu mult mai aproape de Constantinopol şi decît enclava Tmutarakan de pe
peninsula Taman din zona strîmtorii Kerci pe care a stăpînit-o un timp Rusia Kieveană. În afară de aceasta, navigaţia
pe Marea Neagră a fost (şi a rămas în continuare) una de cabotaj. După fărîmiţarea Rusiei Kievene în cnezate de
udel, cnejii din Halici şi Volînia au încercat să-şi impună dominaţia în regiune, însă fără succes. Ei au izbutit, doar, să
atingă gurile Dunării în timpul campaniilor lor care purtau un caracter de incursiuni ocazionale, dar nu şi să-şi
instaureze puterea în această regiune.

_______________________________________________

[i] Diadohi – titlul purtat de către generalii lui Alexandru Macedon care după moartea prematură a marelui cuceritor
şi-au împărţit între ei imperiul creat de acesta.
[ii] Giurescu Constantin, Istoria Românilor, Bucureşti, 2000, v. I, p. 61.
[iii] Limes – graniţă fortificată. Ea reprezenta un val de apărare devansat de un şanţ adînc umplut cu apă. Pe creasta
valului era ridicată o palisadă înaltă din pari ascuţiţi cu vîrful în sus. La fiecare 500 de metri se ridica un turn de pază.
Santinelele, cu ajutorul unor semnale optice, alertau garnizoanele romane cantonate în castrele amplasate de-a
lungul limesului cam la fiecare 20 de mile romane. Tufarii şi arborii din faţa şanţului erau tăiaţi pe o adîncime de 500
de metri pentru ca inamicul să nu se poată apropia neobservat. Deoarece un fluviu lat prezintă de la sine un obstacol
natural greu de trecut, romanii preferau (acolo unde era posibil), să-şi traseze limesul de-a lungul acestora.
[iv] Romanii au încheiat această pace, deoarece limesul de pe Cîmpiile Decimale pe Rin a fost rupt de invazia
triburilor germanice care au intrat în Galia şi Domitianus a fost nevoit să înceteze operaţiunile militare împotriva lui
Decebal pentru a o respinge. Dacii, la rîndul lor, aveau nevoie de timp pentru a-şi reface forţele după înfrîngerea
pricinuită lor de împăratul Domitianus.
[v] Catafracţi – călăreţi acoperiţi din cap pînă în picioare de o platoşă de zale. La sarmaţi, aliaţii lui Decebal, de zale
erau acoperiţi pînă şi caii, ceea ce îi făcea greu vulnerabili pentru săgeţi, săbii şi suliţe.
[vi] Unii cercetători afirmă că ele nu ar fi fost ridicate în timpul stăpînirii romane, ci cu mult mai tîrziu.
[vii] În anul 212 împăratul Caracalla emite un edict care conferea cetăţenia romană tuturor peregrinilor (străinii liberi)
cu excepţia evreilor. Anterior, cetăţenia romană era conferită străinilor numai pentru merite deosebite în faţa statului
roman şi comporta numeroase privilegii, drepturi, libertăţi şi facilităţi, inclusiv, fiscale. Toate acestea vor dispare
odată cu edictul lui Caracalla.
[viii] Cît de putredă era societatea romană ne vorbeşte şi faptul că Aetius a fost otrăvit din ordinul lui Honorius pe
care acesta l-a salvat de la o înfrîngere ruşinoasă. Marele conducător de oşti a fost suspectat că ar fi dorit să ajungă
împărat în locul laşului Honorius, deşi, Aetius nu a avut niciodată asemenea veleităţi.
[ix] Federaţii (în latină: „Foederis”) erau popoarele barbare pripăşite în Imperiu. Ei căutau adăpost în interiorul
limesului roman, fiind ameninţaţi cu distrugerea de către alte popoare nomade. Imperiul le acorda subvenţii şi îi
înzestra pe federaţi cu loturi de pămînt în schimbul serviciului de pază de-a lungul graniţelor sale.
[x] Themă – unitate teritorial-administrativă în Imperiul Bizantin după reforma administrativă întreprinsă de împăratul
Herakleios (Iraclie) în anul 622 d. Hr.
[xi] Normani sau normanzi („oamenii nordului”) erau numiţi de către catolici în Evul Mediu Timpuriu locuitorii
Scandinaviei: danezii, norvegienii şi suedezii. În Europa de Asfinţit ei mai erau cunoscuţi ca vikingi, iar în cea de
Răsărit – ca varegi. Românii îi numeau barangi (din greaca bizantină varangoi). În acea perioadă, incursiunile lor de
pradă au cuprins întreaga Europă: de la Portugalia – pînă la Nipru şi de la Islanda – pînă la Constantinopol.

[xii] Corăbii de lemn cu o capacitate nu prea mare (în ele încăpeau pînă la şaizeci de ostaşi) cu o pînză de catarg
patrată. Denumirea de drakkar provine de la capul de dragon cu care era împodobită prora corăbiei.

GEOPOLITICA BUGEAGULUI (PARTEA A IV-A)

Published By Cezar Machidon On Wednesday, November 2nd 2011. Under Istorie Tags: Alexandru Savin, Benedict
Moldoveanu, Geopolitica Bugeacului
BUGEACUL ÎN EVUL MEDIU TIMPURIU
Secolul XI a adus cu sine un nou val de cuceritori. La fel ca şi predecesorii lor pecenegi şi oguzi, cumanii (căci despre
ei este vorba – n. a.) au făcut parte din familia de limbi turanică. Posesiunile lor erau formate din două părţi inegale
după suprafaţă: cele situate între Nistru şi Volga (Itil) Deşt-i-Kîpceak (Stepa Cumanilor) şi cele din Cîmpia Română.
Între ele se intercala Arcul Carpatin. La sud, posesiunile cumane erau hotărnicite de Dunăre. Nomazii cumani încă nu
se învăţaseră să escaladeze asemenea obstacole naturale precum munţii şi rîurile late. În afară de aceasta, Regatul
Ungar, care stăpînea Transilvania şi Imperiul Bizantin, posesiunile căruia se aflau la sud de Dunăre, erau prea
puternici pentru cumani. Partea apuseană a Cumaniei (Cîmpia Română) era cu mult mai mică ca suprafaţă, dar nu şi
ca importanţă decît Deşt-i-Kîpceak, ea servind în calitate de cap de pod pentru invaziile în Europa Centrală. Liantul
acestor două părţi era Bugeacul.
În secolul XIII, din stepele Mongoliei îşi fac apariţia hoardele tătaro-mongole care anterior au reuşit să supună China,
statul horezmşahilor[i] şi alte ţări din Orient. Acolo, folosind specialiştii autohtoni, nukerii[ii] lui Ginghiz-Han s-au
învăţat să escaladeze lanţurile muntoase, să forţeze rîurile late şi să ia cu asalt zidurile cetăţilor – performanţe care
nu le-au reuşit nici hunilor lui Attila şi nici ungurilor lui Arpad[iii]. Cu toate acestea, Bugeacul nu-şi pierde importanţa
sa geostrategică, căci această regiune domina gurile Dunării, Prutului şi Nistrului (ultimele fiind pe atunci navigabile).
Dunărea servea şi în calitate de cale de acces spre inima Europei, ea fiind unicul mare fluviu european care curge pe
orizontală (de la Vest – spre Est) şi nu pe verticală (de la Sud – la Nord sau de la Nord – la Sud), precum celelalte
fluvii europene. Valea Dunării oferea condiţii propice pentru imixiunea cavaleriei nomade. Oricum, deşi se puteau
folosi de nave, totuşi tătaro-mongolilor le era mai lesne să folosească procedeele de luptă şi de marş tradiţionale ale
nomazilor.
BUGEACUL ÎN PERIOADA FORMĂRII ŞI AFIRMĂRII STATELOR ROMÂNEŞTI
O pagină nouă în istoria geopolitică a Bugeacului se deschide odată cu retragerea tătaro-mongolilor din Cîmpia
Română şi Bugeac (secolul XIV). Bugo-Nistria, asemănătoare cu Bugeacul într-atît, încît unii contemporani le
confundau, locul tătaro-mongolilor a fost preluat pentru o perioadă nu prea mare de timp de către Marele Ducat al
Lituaniei.
În spaţiul românesc demarează din nou procesul de formare a statului, întrerupt în repetate rînduri de invaziile
nomade. De data aceasta nu mai era vorba de efemere formaţiuni prestatale, precum tot felul de ţări, cnezate,
voievodate sau jupanate efemere (de genul celor ale lui Dobrotiţă, Ioan, Farcaş, Seneslau, Menumorut sau Gelu), ci
de state în toată puterea cuvîntului. Astfel, la începutul secolului XIV i-au naştere Muntenia (Ţara Românescă sau
Valahia) şi Moldova. Transilvania ar trebui exclusă din această listă, deoarece către această perioadă, românii
ardeleni au fost aduşi la condiţia de servi ale celor trei „naţiuni privilegiate” (ungurii, secuii şi saşii) şi nu mai jucau,
practic, nici un rol în viaţa politică a principatului[iv].

Iniţial, Ţara Moldovei era lipsită de ieşirea la mare. Cetatea Albă (Moncastro) se afla în mîinile genovezilor, iar Chilia –
în cele ale muntenilor şi protectorilor lor unguri. Cîmpia Bugeacului era un fief al dinastiei domnitoare a Basarabilor
munteni, de la care regiunea şi-a primit primul său nume – Basarabia. Pentru Ungaria, stăpînirea Chiliei de către
vasalii săi munteni însemna posibilitatea dezenclavizăriii spre Marea Neagră cu atît mai mult, cu cît ieşirea sa la Marea
Adriatică era blocată de către Serenissima Republică (o altă denumire a Republicii Veneţiene – n. a.).
Dacă voievozii munteni erau sprijiniţi în veleităţile lor pontice de către unguri, atunci cei moldoveni – de polonezi.
Explicaţia acestui fenomen ţine de factorul economic. Muntenia avea acces spre piaţa europeană prin intermediul
celor şapte oraşe săşeşti din Transilvania (Siebenburg sau Semigradie) – principat vasal al Coroanei Ungare.
Principalul partener comercial al Munteniei era Braşovul (Kronshtadt). Moldova, la rîndu-i, se deschidea spre Europa
prin bogatul centru comercial şi meşteşugăresc polonez Lvov (Liov – Lemberg). Rivalitatea moldo-munteană pentru
Bugeac a fost, prin urmare şi una polono-ungară.
Primii domnitori munteni din dinastia Basarabilor au stăpînit stepa Bugeacului şi datorită factorilor legaţi de originea
locuitorilor din această regiune. Este cunoscut faptul, că şi pînă în ziua de astăzi populaţia românească din regiune
vorbeşte graiul muntean al limbii române. Aceasta se explică prin faptul că păstorii munteni după ce iernau cu oile lor
pe coastele carpatine, se coborau vara pe cîmpii, deseori la distanţe de mari de casă şi unde unii dintre ei s-au stabilit
definitiv cu traiul[v]. Era şi normal ca aceşti mocani munteni să rămînă credincioşi suveranului lor.
Cu toate acestea, litoralul Bugeacului a ajuns destul de repede în stăpînirea Moldovei, deoarece se includea perfect în
graniţele ei naturale formate din rîuri (Dunărea de Jos, Milcov şi Nistru), Marea Neagră şi Carpaţii Orientali. În afară
de aceasta, o ieşire la Marea Neagră era absolut indispensabilă pentru Ţara Moldovei, deoarece în Evul Mediu căile
comerciale maritime erau şi cele mai sigure. În condiţiile fărîmiţării feudale, un comerţ terestru era foarte costisitor
(din cauza vămilor interne) şi periculos (din cauza tîlharilor de drumul mare[vi]).
Deja, Roman I se întitula ca „Domn al Ţării Moldovei de la Munte – pînă la Marea cea mare”. Cetatea Albă, deşi
rămînea un punct de sprijin al Republicii Sfîntului Gheorghe (o altă denumire a Republicii Genoveze – n. a.),
recunoştea suzeranitatea voievozilor moldoveni, păstrînd o autonomie internă destul de largă. Noile hotare ale
Moldovei s-au consolidat în lunga domnie a lui Alexandru cel Bun, dar, nevrednicii săi urmaşi au irosit moştenirea
parentală.
În anul 1457, domnitor al Ţării Moldovei devine Ştefan III din dinastia Muşatinilor, supranumit cel Mare. El s-a
deosebit nu numai prin calităţile sale de mare comandant de oşti, dar şi prin viziunea sa geopolitică. Pentru a-şi
atinge scopurile, el folosea cele mai diverse metode şi mijloace. Astfel, pentru a recăpăta controlul asupra strategicei
cetăţi a Hotinului, Ştefan cel Mare nu a pregetat să se recunoască vasal al Poloniei. În cazul Chiliei, unde era
cantonată o puternică garnizoană munteano-ungurească, voievodul a folosit forţa armelor, deoarece orice compromis
era imposibil. Prima sa încercare de a o lua cu asalt s-a soldat cu nereuşită, dar, domnitorul moldovean a perseverat
şi în 1465, Chilia devine o posesiune moldovenească. În numele acestui deziderat, Ştefan cel Mare nu s-a temut să
poarte un război cu puternicul Regat Ungar unde la domnie se afla „românul” Matiaş Korvin.
Marele domnitor moldovean a ordonat ca zidurile Chiliei şi Cetăţii Albe să fie renovate şi bine fortificate. Acest fapt,
însă, nu a salvat situaţia, deoarece Poarta Otomană avea nevoie stringentă de ele pentru a transforma definitiv
Marea Neagră într-un lac intern („mare nostrum”) turcesc. În anul 1484, printr-un atac-surpriză combinat dinspre
uscat şi Mare, aceste cetăţi au fost luate cu asalt de către turci. Despre importanţa Chiliei şi Cetăţii Albe pentru
Poartă, ne vorbeşte şi faptul că însuşi sultanul a condus operaţiunile militare[vii].
După cum am mai menţionat, navigaţia în această epocă a fost una de cabotaj, adică de-a lungul ţărmului. Flotele
comerciale şi militare erau alcătuite mai ales din galere care foloseau forţa robilor-vîslaşi, pînzele jucînd un rol
auxiliar. Prin urmare, pentru a controla efectiv un bazin maritim, era absolut necesară ocuparea tuturor punctelor-
cheie de-a lungul întregului litoral. O porţiune de ţărm atît de lungă aflată sub un control moldovenesc, precum cea a
Bugeacului, nu permitea Porţii să devină stăpînă deplină a Marii Negre. În afară de aceasta, fortăreţele moldoveneşti
din Bugeac aflate în apropierea nemijlocită a gurilor Dunării, făceau inutilă stăpînirea turcească pe porţiunea
dunăreană de la Pojon (Bratislava) pînă la Brăila şi puteau servi în calitate de cap de pod pentru o pătrundere în
peninsula Balcanică aflată sub dominaţie otomană.
Ştefan cel Mare şi urmaşii săi au încercat în repetate rînduri să-şi elibereze porţile maritime de păgîni, însă fără
succes. Marele domnitor moldovean, dîndu-şi seama că propriile forţe nu sînt de ajuns pentru recuperarea cetăţilor
pierdute, a cerut ajutor din partea marilor puteri vecine. Ungaria, însă, era preocupată de propriile probleme, iar
Polonia, sub masca ajutorului, a întreprins o tentativă cucerire a Moldovei, asediindu-i cetatea de scaun, Suceava.
După alungarea polonezilor şi realipirea Pocuţiei, Ştefan cel Mare a înţeles că este mai bine să se împace cu situaţia şi
a „închinat” ţara turcilor, adică a recunoscut suzeranitatea sultanului, prestîndu-i obligaţiile de vasal[viii] în schimbul
protecţiei militare şi a unei cvasiindependenţe interne şi externe.
După fiecare tentativă nereuşită de recuperare a porţilor sale maritime, Moldova se mai răsplătea cu încă o regiune
sau punct de importanţă strategică, ele fiind transformate în raiale[ix] turceşti sau tatarlîcuri tătărăşti. În anul 1538,
în urma războiului cu turcii purtat de „fiul natural” (alias – bastard sau baistruc, adică – copil din flori) al lui Ştefan cel
Mare, Petru Rareş, turcii răpesc Moldovei regiunea Tighinei, transformată şi ea într-o raia otomană. În locul vechii
întărituri româneşti de pe malul Nistrului, turcii construiesc o puternică cetate de piatră pe care o numesc Bender.
Aceasta va constitui un avanpost turcesc în faţa Ak-Kermanului (Cetăţii Albe) şi un cap de pod pe cursul de mijloc al
Nistrului.
Pe teritoriile anexate de la Moldova, Poarta creează două sangeacuri (judeţe): Tighina şi Cetatea Albă (Ak-Kerman).
În componenţa ultimului intra şi cetatea Vozia (Oceakov) preluată în anul 1538 de la tătarii din Crimeea. Datorită
acestor achiziţii, Imperiul Otoman nu numai că şi-a asigurat o legătură teritorială neîntreruptă între posesiunile sale
balcanice şi cele din sudul Crimeei, dar şi stăpînirea efectivă asupra estuarelor principalelor fluvii din zonă: Dunărea,
Nistru, Bugul de Sud şi Nipru.
Formarea sangeacurilor Tighina (Bender) şi Cetatea-Albă (Ak-Kerman) mărturisesc despre importanţa geostrategică a
acestor regiuni pentru Imperiul Otoman. Or, sangeacurile reprezentau una dintre principalele structuri militar-
administrative ale Porţii. Pînă atunci, raialele din Basarabia (Bugeac) şi Bugo-Nistria (Vozia) intrau în componenţa
sangeacului Silistra cu reşedinţa pe teritoriul Bulgariei[x].
O deosebită importanţă era acordată sangeacului Bender care era condus de către un împuternit special al Porţii,
căruia trebuia să i se supună domnitorul Moldovei. La alegerea acestuia, susţinerea din partea guvernatorului turcesc
al Tighinei era hotărîtoare. Implantat adînc în teritoriul Moldovei, sangeacul Bender prezenta o bază operaţională
militară pentru armatele turceşti în cazul unor conflicte cu Moldova, Polonia şi Rusia.
Pentru a-şi întări şi mai mult poziţiile în această împortantă regiune geostrategică, Poarta procedează la construcţia
unor noi cetăţi în adaos la cele deja existente. În aşa mod, între Chilia şi Oceakov a fost creat un şir neîntrerupt de
fortificaţii sub formă de cetăţi sau castele. La nord-vest de Chilia a fost construită puternica fortăreaţă a Izmailului;
între Tighina şi Cetatea Albă – cetăţuia de piatră a Palancăi (pe locul unei mai vechi întărituri din lemn[xi] ridicate de
moldoveni); pe limba de nisip din faţa Oceakovului a fost ridicată cetatea Kinburn etc.
În jurul acestor cetăţi, ca un adevărat brîu de protecţie, se întindeau pămînturi cedate de către sultan vasalilor săi
tătari nu numai pentru a-şi paşte vitele, dar şi în calitate de bază de atac împotriva ghiaurilor (numele dat de turci
creştinilor – n. a.). Între anii 1593-1617, în stepa Bugeacului se stabilesc tătarii nogai din Crimeea.
Marile puteri ale timpului, sesizînd importanţa geostrategică a Bugeacului, s-au străduit, cel puţin, să restabilească
„status-quo”-ul de pînă la cucerirea otomană. Desigur, la mijloc erau propriile interese egoiste şi nicidecum
bunăvoinţa (de fapt, inexistentă) faţă de Ţara Moldovei. Granzii Europei medievale preferau o Moldovă mică şi slabă
la gurile Dunării decît un puternic Imperiu Otoman.

La sfîrşitul secoluluii XV, Polonia şi Ungaria au dorit restabilirea hotarelor Moldovei dinaintea anului 1482 şi din cauza
faptului că sperau, în aşa mod, să-şi restabilească poziţiile pierdute la Marea Neagră. Ungaria – la Chilia (deja, prin
Moldova atunci vasală a Coroanei Ungare), iar Polonia – în Bugo-Nistria. În secolele XVII-XVIII în „corul
binefăcătorilor” se includ vocile Rusiei (în anul 1654 – prin Alexei Mihailovici şi în 1711 – prin Petru I) şi a Austriei
(tratativele de la Karlowitz din anul 1699)[xii]. Şi în acest cazuri, marile puteri au urmărit propria lor dezenclavizarea
la Marea Neagră prin intermediul Moldovei.
În timpul tratativelor de pace de la Karlowitz, Polonia a cerut Imperiului Otoman ca acesta să părăsească Bugeacul şi
să-i cedeze dacă nu întreaga Moldovă, atunci „măcar”… Bucovina. Turcia a respins pretenţiile poloneze, motivînd prin
faptul că sultanul nu are nici un fel de drepturi asupra teritoriului vasalului său şi nu putea să cedeze Poloniei ceea ce
nu-i aparţinea. Păcat că asemenea argumente nu au fost invocate de turci în anii 1775 ţi 1812 cînd au permis ca din
teritoriul Moldovei să fie rupte, respectiv, Bucovina şi Basarabia.
RUSIA ŞI PROBLEMA BUGEACULUI, ALIAS BASARABIA, PÎNĂ LA RĂZBOIUL RUSO-TURC DIN ANII
1806-1812
Importanţa geopolitică Basarabiei a fost întotdeauna apreciată la justa valoare de către domnitorii Moldovei. Astfel,
Ştefan cel Mare, în anul 1477, prin ambasadorul său la Veneţia, sublinia: „…Căci sînt sigur că turcul (sultanul – n.
a.) însăşi va veni împotriva mea pentru cele două locuri ale mele, Chilia şi Moncastro (Cetatea Albă),
care îi sînt foarte cu supărare… . Şi Înălţimea Ta te poţi gîndi că aceste două locuri sînt toată
Moldova”[xiii].
Nu în zadar se spune, că „Gura păcătosului adevăr grăieşte!”. Iată cum aprecia importanţa geostrategică a Chiliei şi
Cetăţii Albe sultanul Baiazid al II-lea – „ …ajunseserăm la o cetate a lui Ştefan, zisă şi Chilia, care e cheie şi
poartă pentru toată Ţara Moldovei şi Ungariei şi a Ţării de la Dunăre (Muntenia – n. a.) şi „ …cu numele
de Cetatea Albă care e cheie pentru toată Polonia, Rusia, Tătaria (Hanatul tătarilor din Crimeea – n. a.) şi
toată Marea Neagră.[xiv]
Marele domnitor moldovean a încercat prin toate mijloacele să păstreze integritatea teritorială a statului său. Iată de
ce el a recunoscut rînd-pe-rînd suzeranitatea Poloniei şi a Ungariei, deşi, era pe deplin conştient de şubrezenia
acestor alianţe şi de scopurile adevărate urmărite de aceste puteri. În această ordine de idei se înscrie şi încercarea
de a stabili legături dinastice cu Rusia prin nenorocitul mariaj al fiicei sale Elena[xv] (în istoria rusă cunoscută sub
numele de Elena Voloşanca) cu ţareviciul (moştenitorul tronului rusesc) Ivan, nepotul marelui cneaz al Moscovei, Ivan
al III-lea care, după căsătoria sa cu Sofia Paleolog, îşi ia titlul de ţar[xvi].
Prin acest act, Ştefan cel Mare a intenţionat să-şi asigure sprijinul Rusiei Moscovite în lupta sa cu Imperiul Otoman şi
vasalul acestuia, Hanatul Crimeei. Un atac rusesc sau cel puţin ameninţarea cu acesta, ar fi asigurat neimplicarea
tătarilor în iminentul război cu turcii. Rusia, însă, era preocupată de rivalitatea cu Polonia şi ea însăşi avea nevoie de
sprijinul tătarilor din Crimeea. În afară de aceasta, lipsa unui hotar comun între cele două ţări ortodoxe, împiedica o
colaborare militară directă şi efectivă.
Contactele militare şi diplomatice dintre Moldova şi Rusia au fost, practic, întrerupte pentru aproape două secole.
Imperiul Otoman se afla în ascensiune şi statul rus aflat în plin proces de consolidare nu se putea implica în
problemele vecinilor săi. Războaiele dintre Rusia şi Polonia au continuat aproape pe tot parcursul secolului XVIII şi
primei i-au fost necesare sforţări uriaşe pentru a deveni un factor de decizie în sud-estul Europei.
În anul 1656, după ce Rada de la Pereiaslav a hotărît unirea Ucrainei la Rusia, ţarul Alexei Mihailovici încheie un
tratat secret cu domnitorul Moldovei Gheorghe Ştefan. În document se stipula, printre altele, restabilirea suveranităţii
moldoveneşti asupra Bugeacului. În el se puteau citi următoarele: „… teritoriile şi cetăţile pe care Turcul le-a
desprins de Moldova, şi anume: Cetatea Albă, Chilia, Tighina şi provincia Bugeac, Ţarul Rusiei le va
recîştiga şi le va reda Principatului Moldovei jure haereditaria”[xvii]. Acest tratat însă aşa şi a rămas doar o
declaraţie de intenţii. Or, fortuna militară le-a surîs din nou polonezilor, iar tătarii din Crimeea au întreprins incursiuni
de jaf în sudul Rusiei. Alexei Mihailovici a fost nevoită să se mulţumească numai cu Ucraina de pe malul stîng al
Niprului şi să renunţe la preconizata alianţa anti-otomană cu Moldova.
Ţara Moldovei revine în vizorul atenţiei Moscovei o dată cu întronarea ca ţar a lui Petru I (din anul 1721 – împărat).
În această perioadă, Imperiul Otoman intrase într-o perioadă de criză care s-a prelungit trei secole şi s-a încheiat
definitiv în anul 1922, odată cu abrogarea monarhiei şi proclamarea Republicii Turce. Ambiţiosul ţar rus intenţiona cu
tot dinadinsul să traducă în viaţă proiectul geopolitic rusesc de pe timpurile lui Ivan al III-lea expus într-o formă
metaforică în renumita legendă despre Mitra Albă („Skazka o Belom Klobuke”[xviii]). Cea mai apropiată, veche şi
dorită ţintă era Constantinopolul sau Ţarigradul spre care şi-au îndreptat atenţia primii cneji încă varegi[xix] ai Rusiei
Kievene (Igor, Oleg şi Sviatoslav).
Cea mai nimerită ar fi fost calea prin Ţările Româneşti unde populaţia era dispusă prieteneşte faţă de fraţii lor de
credinţă şi aprovizionarea armatei nu ar fi întîmpinat asemenea greutăţi. Prezenţa rusă la Dunăre, însă, ar fi încurcat
toate iţele Vienei şi Varşoviei care aveau propriile lor planuri geopolitice în regiune. Iată de ce, austriecii şi polonezii
au făcut tot posibilul pentru a-i convinge pe Sofia şi tînărul Petru I să-şi concentreze eforturile în direcţia Perekopului
şi Azovului.
Într-u îndeplinirea proiectelor sale geopolitice, Petru I a recurs la tratative secrete cu domnitorii Ţărilor Româneşti,
Dimitrie Cantemir (Moldova) şi Constantin Brîncoveanu (Muntenia). Între trimişii acestora şi Petru I, în anul 1711, la
Luţk, a fost încheiat un tratat secret care prevedea trecerea acestor state sub protectoratul („oblăduirea”) Rusiei.
Tratatul prevedea, printre altele, restabilirea graniţele istorice ale Moldovei în perimetrul lor de pe timpurile lui Ştefan
cel Mare, precum urmează: „Pămînturile principatului, după vechea hotărnicire moldovenească, asupra
cărora Domnul va avea drept de stăpînire, atît cele cuprinse între rîul Nistru, Cameniţa, Bender cu tot
ţinutul Bugeacului, Dunărea, graniţele ţării munteneşti şi ale Transilvaniei şi marginele Poloniei, după
delimitările făcute cu aceste ţări”[xx].
Acelaşi lucru rezulta şi din proclamaţia lansată de către Dimitrie Cantemir către supuşii săi în care se spunea: „Dar,
necredinciosul, Păgînul, care nu respectă jurămîntul dat, ne-a distrus fortăreţele şi pe altele le-a
ocupat: Tighina, Cetatea Albă, Galaţi, Reni, Soroca, Ismail şi alte localităţi pe Dunăre şi în tot districtul
Bugeacului… Şi cetăţile care ne-au fost luate de tirani, ne vor fi date înapoi aşa cum spune Majestatea
sa Ţarul în proclamaţia sa…”[xxi].
De fapt, ţarul rus nici nu a avut de gînd să-şi respecte angajamentele asumate. În contestatul „Testament al lui Petru
I”[xxii] au fost dezvăluite într-un mod destul de franc adevăratele scopuri urmărite de politica externă rusă vizavi de
popoarele creştine aflate sub dominaţia otomană.
Ruşinoasa înfrîngere de la Stănileşti[xxiii] l-a făcut pe ţarul rus să renunţe temporar la proiectele sale geopolitice în
această regiune, iar Moldova a mai pierdut încă o cetate de o importanţă strategică – cea a Hotinului aflată în nordul
ţării.
După Campania de la Prut a lui Petru I, armatele ruse încă de douăsprezece ori au folosit teritoriul Ţărilor Româneşti
în calitate de teatru al operaţiunilor militare împotriva Turciei Otomane. Aceste campanii au spulberat definitiv iluziile
românilor şi celorlalte popoare balcanice legate de rolul „eliberator” al Rusiei.
Alexandru Savin, Benedict Moldoveanu
 Sursa: http://mdn.md

__________________________________
[i] Un uriaş imperiu cu centrul în oraşul Horezm (Uzbekistanul de astăzi – n. a.) care cuprindea teritoriile actuale ale
Iranului, Uzbekistanului, Turkmeniei, Kirghiziei, Tagikistanului, Afghanistanului şi Pakistanului. În fruntea lui se aflau
monarhii care purtau titlul de şahinşah (împăratul împăraţilor) după tradiţia persană.
[ii] Nukeri (literalmente – slugă) – ostaşii mogoli care făceau parte din unităţile de elită ale hanilor tătaro-mongoli.
Amintim că mongolii formau doar o mică parte din hoardele care au supus o mare parte din megacontinentul euro-
asiatic, majoritatea alcătuind-o cei din triburiel supuse sau aliate.
[iii] Arpad – legendarul han al ungurilor (maghiari) care i-a adus pe aceştia în Cîmpia Panoniei şi a pus începutul
dinastiei regale ungare care-I poartă numele.
[iv] Este naiv de a-i numi români pe Ioan Huniadi (Iancu de Hunedoara) sau pe Matias Corvin (Matei Corvin) numai
din simplu motiv că în vine le curgea sînge românesc. Românismul este în mod indispensabil legat de Ortodoxie, iar
cei din familia Huniadi-Korvin demult se convertiră la catolicism (o condiţie obligatorie pentru un boier român din în
Transilvania de atunci pentru a-şi păstra statutul de nobil). Dealtfel, nu ştiu cum Iancu de Hunedoara (Ianuş
Huniadi), dar Matei (Matiaş) Korvin, la sigur că nu mai cunoştea nici un cuvînt româneşte.
[v] Fenomenul în cauză a fost destul de răspîndit printre români. Astfel, aceeaşi mocani munteni împreună cu cei din
Ardeal şi Maramureş au populat cîmpiile deluroase ale Bugo-Nistriei. Asemănările dintre arhitectura tradiţională din
satele de peste Nistru şi cele maramureşene este pur şi simplu izbitoare, la fel ca şi folosirea în vorbirea curentă a
unor regionalisme şi o pronunţie absolute endemică.
[vi] În Ţările Româneşti ei erau cunoscuţi sub denumirea de lotri, de la latinescul „latrones” (hoţi, tîlhari).
[vii] Armatele turceşti erau conduse personal de către sultan numai în cazuri extraordinare. De obicei, conducerea
era încredinţată Marelui Vezir, chiar dacă sultanul se afla cu oastea. Astfel, în cazul unei nereuşite, toată răspunderea
o purta vezirul, sultanul păstrîndu-şi „faţa”. Victoria, însă, era atribuită în întregime sultanului, contribuind la
creşterea prestigiului acestuia.
[viii] Este vorba de plata unui tribut anual (haraci) şi obligaţia de a ajuta cu armată , provizii, transport şi furaje
oastea sultanului.
[ix] Regiuni de o importanţă strategică anexate de Poartă de la vasalii săi. Ele constau din cetăţi şi porturi care erau
trecute sub administraţia directă a Porţii. Populaţia locală (raiaua sau turma) continua, din punct de vedere
jurisdicţional, să se supună vechilor suverani.
[x] Gonţa Gheorghe, Regimul dominaţiei osmane în Ţara Moldovei, revista Cugetul, Nr. 3, Chişinău, 1991, p. 11.
[xi] Palancă – cetate formată dintr-un val de pămînt pe creasta căruia se ridicau îngrădiri din pari ascuţiţi cu vîrful în
sus şi turnuri de pază pe la colţuri. Asemenea pălănci întîlnim, practic, pe întreg teritoriul locuit de români, de unde şi
numeroasele sate cu acelaşi nume. Evident că din aceste cetăţui de lemn puţin ce-a mai rămas.
[xii] Chirtoacă Îon, Sud-Estul Moldovei şi stînga Nistrului (1484-1699), Bucureşti, 1999, p. 206.
[xiii] Kareţki Aurel, Pricop Adrian, Lacrima Basarabiei, Chişinău, 1993, p. 9.
[xiv] Iorga Nicolae, Studii istorice asupra Chiliei şi Cetăţii Albe, 1899, p. 159.
[xv] Principesa moldoveancă a căzut jertfă unor intrigi de palat şi şi-a terminat zilele în renumita mănăstire
Novodevicii unde erau, de fapt, condamnate la o detenţie pe viaţă ţarinele repudiate.
[xvi] Titlul de ţar este o derivată rusească abreviată a titlului de caesar – ţezari – tzari – tari. Prin acest titlu ei doreau
să sublinieze faptul că Rusia Moscovită şi ţarii ei sînt moştenitorii de drept ai Imperiului Bizantin cucerit de turci şi ai
basileilor (împăraţilor) ei.
[xvii] Gheorghe I. Brătianu, Basarabia, drepturi naţionale şi istorice, Bucureşti, 1995, p. 10.
[xviii] În această legendă se vorbeşte despre faptul că Prima Romă (italiană) şi cea de-a doua Romă
(Constantinopolul) au căzut sub jugul păgînilor din cauza propriilor păcate. A III-a Romă (Moscova) va rămîne pentru
totdeauna şi, mai tîrziu sau mai devreme, le va uni pe celelalte două sub egida sa. În lumina evenimentelor care au
urmat şi chiar a pretenţiilor ţarilor ruşi (Ivan al IV-lea cel Groaznic) de a se considera moştenitori direcţi ai cezarilor
romani, acest document poate fi privit ca un manifest programatic geopolitic.
[xix] Varegi – denumirea slavă a vikingilor (normanilor). Războinicii scandinavi au fost cei mai de temut cuceritori şi
piraţi ai Evului Mediu Timpuriu. Timp de trei secole (IX-XI) ei au terorizat întreaga Europă. Primul letopiseţ rusesc
spune că Novgorudul, care era vestit ca mare centru comercial, i-ar fi chemat pe konungii (cnejii) Sineus, Truvor şi
Rurik la domnie pentru a pune capăt anarhiei şi răzmeriţelor dintre uniunile tribale ale slavilor de Răsărit.
[xx] Kareţki Aurel, Pricop Adrian, op. cit., pp. 9-10.
[xxi] Text latin publicat de N. Iorga, Carol al XII-lea, Petru cel Mare şi ţerile noastre, Acad. Rom. Mem. Sect. Ist”, S.
II+XXXIII, 1910, pp. 126-127.
[xxii] Testamentul lui Petru I – un document veridicitatea căruia este foarte contestată de către istoricii ruşi. În el sînt
trasate direcţiile principale ale politicii externe pe care urma să le urmeze Imperiul Rus. În ceea ceee priveşte
Balcanii, ţarul rus propunea urmaşilor săi să folosească pretextul eliberării fraţilor de limbă şi credinţă pentru a înainta
spre Strîmtori.
[xxiii] Gurile rele pun această înfrîngere pe contul viciului beţiei de care suferea ţarul rus şi anturajul său. Se spune
că armata rusă s-a afundat într-o asemenea orgie, încît nici nu a observat apropierea armatei de peste două sute de
mii de oameni a marelui vezir Ahmet. După trei zile de luptă, Petru I a obţinut o capitulaţie destul de onorabilă care i-
a permis să se retragă peste Nistru cu еще сu arme, drapele şi voluntarii moldoveni care i s-au alăturat. Astfel,
Dimitrie Cantemir, în loc să-şi termine zilele tras în ţeapă sau decapitat în faţa Seraiului din Stambul, a decedat la
Sankt-Petersburg, iar capul i-a fost tăiat de către prietenii săi masoni şi înhumat undeva în Scoţia. Ahmet s-a lăsat
cumpărat de către amanta lui Petru I, Ecaterina Skavronskaia, într-un trecut nu prea depărtat – o prostituată de
regiment. Recunoscător că i-a salvat viaţa şi onoare, Petru I s-a căsătorit cu ea. Ecaterina a devenit prima
împărăteasă a Rusiei şi a pus începutul unui lung şir de revoluţii de palat care timp de un secol au zguduit Imperiul
Rus şi s-au încheiat abia în anul 1801 cînd a fost detronat şi omorît Pavel I. În urma înfrîngerii de la Stănileşti, Rusia
a pierdut Azovul şi a fost obligată să dărîme fortificaţiile de la Taganrog.

Geopolica Bugeacului (partea aV-a)

Published By Cezar Machidon On Tuesday, November 15th 2011. Under Istorie Tags: Alexandru Savin, anezarea basarabiei
la imperiul rus, Basarabia, Benedict Moldoveanu, Geopolica Bugeacului, kuciuk-kainargi
PROBLEMA BUGEACULUI DUPĂ PACEA DE LA KUCIUK-KAINARGI
Din conţinutul tratatelor semnate anterior de către reprezentanţii Moldovei şi Rusiei, rezulta clar că sudul interfluviului
Pruto-Nistrean anexat de Poarta Otomană în secolele XV-XVI era considerat de ambele părţi ca fiind o parte
inalienabilă al teritoriului Ţării Moldovei şi urma să fie retrocedat acesteia. O asemenea poziţie s-a menţinut pe tot
parcursul secolului XVIII. Rusia a încercat, chiar, destul de timid, să-şi onoreze angajamentele stipulate în aceste
tratate. Astfel, în urma războiului ruso-turc din anii 1768-1774, Moldovei i-a fost retrocedat ţinutul Hotărniceni pînă
atunci aflat sub controlul tătarilor nogai.
Împărăteasa rusă, Ecaterina II, care a reuşit să alipească la Rusia bazinul de nord al Mării Negre, tindea să formeze
pe teritoriul Ţărilor Româneşti un Regat al Daciei în frunte cu un principe rus. În această formaţiune statală (de facto
– protectorat rusesc) urmau să fie incluse Muntenia şi Moldova, inclusiv partea ei meridională anexată de otomani. La
sud de Dunăre se preconiza renaşterea Imperiului Bizantin cu capitala la Constantinopol, de asemenea condus de un
principe rus. Acestor planuri, însă, s-au opus cu vehemenţă marile puteri europene care nu doreau sub nici o formă o
prezenţă rusească la Strîmtori.
Ultimul război ruso-turc de pe timpurile Ecaterinei II s-a soldat cu anexarea la Imperiul Rus, în anul 1792, a
teritoriului cuprins între rîurile Nistru şi Bugul de Sud. Acest teritoriu, care era populat de o populaţie majoritar
românească, a fost primul care a făcut parte din arealul de etnogeneză a poporului român şi a fost incorporat de
către Rusia. Conducerea Rusiei a apreciat la justa valoare importanţa geostrategică a acestei achiziţii şi a construit nu
departe de limanul Nistrului portul Odesa care, ulterior, a devenit cel mai mare port la Marea Neagră. Printre altele,
necesitatea asigurării protecţiei acestuia a fost una dintre pretextele invocate de diplomaţii ruşi pentru anexarea
Basarabiei în anul 1812.
Ecaterina II nu a reuşit să-şi atingă scopurile puse în faţă, deoarece s-a ciocnit cu o împotrivire fermă şi bine
concertată din partea marilor puteri europene. Ţarina rusă a fost nevoită să-şi tempereze pretenţiile, dar niciodată nu
a renunţat definitiv la ele. Mărturie stau formarea unor unităţi teritorial-administrative pe pămînturile proaspăt alipite,
precum: Noua Serbie, Noua Grecie, Taurida şi rebotezarea de o manieră elenistică a unor localităţi care nu au avut
nici în clin – nici în mînecă nimic cu grecii – Hersones, Ovidiopol, Tiraspol, Odesa, Grigoriopol, Sevastopol etc., etc.
ANEXAREA BASARABIEI LA IMPERIUL RUS
Conform prevederilor Tratatului de la Kuciuk-Kainargi din anul 1774, Rusia garanta integritatea teritorială a
Principatelor Române. Domnitorii acestora, deşi erau numiţi de către sultan, nu puteau fi maziliţi înainte de expirarea
termenului regulamentar de trei ani. Toate remanierile urmau să fie făcute numai după o consultaţie prealabilă cu
Sankt-Petersburgul.
În anul 1806, sultanul i-a destituit înainte de termen pe domnitorii regulamentari ai Moldovei şi Ţării Româneşti
Constantin Ipsilanti şi Alexandru Moruzi). Ţarul rus, Alexandru I, a hotărît că o asemenea încălcare ar trebui
sancţionată şi a ordonat armatelor conduse de către generalul Michelson să „restabilească ordinea de drept”. În
manifestul adresat populaţiei româneşti se menţiona că restabilirea la tron ar fi fost unicul scop urmărit de către
armatele ruseşti.
După luarea cu asalt a cetăţilor de pe Dunăre şi Nistru, ele au fost puse sub administraţia civilă a Principatului
Moldovei. Lua contururi speranţa reîntregirii teritoriale multaşteptate a Ţării Moldovei (fie şi sub forma unui
protectorat rusesc) în hotarele sale istorice. Ar fi o pierdere de timp, însă, să căutăm careva virtuţi de genul
generozităţii, altruismului sau ajutorului dezinteresat în arsenalul politicii externe al marilor puteri în general şi a
Rusiei, în special. Problema consta în faptul că la început, încă nu se ajunsese la un „consensus” cu marile puteri în
ceea ce priveşte soarta de mai departe a Ţărilor Româneşti şi nici rezultatul operaţiunilor militare nu era încă clar.
Un rol deosebit în diferendul basarabean î-l ocupă confuzia creată intenţionat şi artificial de către diplomaţia rusă în
jurul toponimicului de Basarabia. Că această confuzie era intenţionată, ne demonstrează scrisoarea generalului
Rumeanţev-Zadunaiski către contele Tolstoi datată cu 27 noiembrie 1807 în care se spunea: „…această îngustă
margine de ţinut, care neformînd o provincie, poartă denumirea de Basarabia”[i].
După cum am mai menţionat anterior, pe unele hărţi ale timpului, denumirea de Basarabia se extindea nu numai
asupra sudului interfluviului Pruto-Nistrean, dar şi a celui Bugo-Nistrean, ceea ce formal le permitea ruşilor să ceară
de la Poartă „reîntregirea” teritoriului anexat la Rusia încă în anul 1792. În documentele diplomatice ruseşti, începînd
cu sfîrşitul secolului XVIII, denumirea de Basarabia este cu insistenţă pomenită de rînd cu cele ale Moldovei şi
Munteniei, insinuîndu-se că această regiune ar fi un teritoriu distinct din punct de vedere geografico-istoric şi
teritorial-administrativ.
În anul 1807, la Tilzit, a fost semnat tratatul de alianţă ruso-francez care prevedea, printre altele şi încetarea
ostilităţilor în Balcani prin evacuarea de către ruşi a Moldovei şi Munteniei. În acest document, Basarabia nu era
pomenită aparte, deoarece se subînţelegea că interfluviul Pruto-Nistrean ar fi o parte componentă şi integrantă a
Principatului Moldovei. Omisiunea Basarabiei şi extinderea acestei denumiri asupra Ucrainei Hanului care aparţinea,
deja, Rusiei, a făcut ca Sankt-Petersburgul să aibă un pretext pentru a pretinde asupra Bugeacului. În scrisoarea sa
către contele Tolstoi, referindu-se la tratativele avute cu trimisul francez de Champagny, Rumianţev menţiona:
„Vorbindu-i de evacuarea Moldovei şi Valahiei, l-am făcut să înţeleagă clar că nu mă referam şi la
Basarabia. Căuta, totuşi, să-mi demonstreze contrariul şi pretexta că dacă tratatul nu pomenea de
Basarabia, această omisiune nu putea să provină decît dintr-o neînţelegere. La aceasta i-am răspuns că
era permis totuşi ca odată să existe o neînţelegere care să fie şi în favoarea noastră”[ii].
Mai marii Europei, însă, nici nu aveau de gînd să respecte drepturile popoarelor mici. Comunitatea de limbă şi
provenienţă (cu Franţa) sau religie (Rusia) păleau în faţa intereselor geopolitice. Numai după un an de la Tilsit,
Napoleon I i-a dat de înţeles confratelui său încoronat de pe malurile Nevei, că nu are nimic împotrivă dacă Rusia va
ocupa Finlanda şi Suedia pînă la Stokgolm şi, ceea ce ne interesează în mod deosebit, Moldova şi Valahia. A fost scos
de sub naftalină şi proiectul ecaterinian al „Regatului Daciei” care urma să incorporeze chiar şi Transilvania. Coroana
regală a „Daciei rediviva” trebuia să revină marelui cneaz Constantin.
Ruşii îşi făcuseră, deja, un plan de administrare a Ţărilor Româneşti. Conform acestuia, ele urmau a fi transformate în
patru gubernii ordinare, precum urmează: Valahia Mică (Oltenia), Valahia Mare (Muntenia), Moldova şi Basarabia
(raialele turceşti şi tatarlîcul Bugeacului din Moldova meridională). Unica piedică în faţa acestor planuri ambiţioase era
rezistenţa înverşunată opusă de turci atît pe plan militar, cît şi diplomatic. Or, turcii înţelegeau de minune importanţa
geostrategică a acestor regiuni şi, în primul rînd, a Bugeacului care stăpînea gurile Dunării şi servea ca o poartă în
Balcani.
Franţa lui Napoleon, care pe faţă îi susţinea pe ruşi în intenţia lor de a anexa Principatele Dunărene, pe ascuns –
asigura Stambulul cu bani, armament şi instructori. Cel mai mare duşman al lui Napoleon, Anglia, s-a solidarizat cu
acesta în nedorinţa de a-i vedea pe ruşi pe malurile Propontidei (denumirea dată de către vechii greci strîmtorilor
Bosfor şi Dardanele – n. a.). Suportul din partea Franţei şi Angliei i-a permis Turciei să reziste unui război care, cu
unele întreruperi, a durat şase ani de zile. Dar, situaţia pe fronturi nu era în favoarea turcilor. În afară de aceasta,
Stambulul conştientiza faptul că Poarta ar fi avut de pierdut oricare nu ar fi fost rezultatul iminentei confruntări ruso-
franceze. Unica soluţie era ieşirea cît mai grabnică din război cu pierderi minimal-posibile şi comoda poziţie al celui al
treilea care stă într-o parte şi se bucură.
În expectativa unui război de mare anvergură dintre imperiile lui Napoleon I şi Alexandru I, în primăvara anului 1812
au demarat negocierile de pace de la Bucureşti. Ele s-au petrecut în incinta hanului negustorului armean Manuk-Bei
(agent al ruşilor). Turcii erau absolut conştienţi de situaţia grea în care s-a pomenit Rusia şi au insistat în restabilirea
„status-quo”-ului antebelic, dar ruşii, pentru a-şi salva onoarea, aveau nevoie de o cedare, fie şi neînsemnată, din
partea Porţii.
Reprezentantul Regatului Sardiniei la Sankt-Petersburg, Josef de Maistre, scria: „Se va face pace sau nu se va
face? Asta se întreabă toată lumea. Nici nu va fi uşor de făcut… Turcii sînt foarte agitaţi. Sînt bătuţi,
dar nu sînt deloc învinşi. E greu de a încăleca Balcanii… Ce s-a realizat? La ce vor duce aceste citadele
cucerite pe Dunăre? Înclin să cred că totul se va sfîrşi printr-o împărţire pentru a satisface o onoare şi a
ruina o provincie”[iii].
Concentrarea „Marii Armate” la fruntariile apusene ale Imperiului Rus, a făcut ca poziţia părţii ruse la masa de
tratative din hanul lui Mamuk să fie mai conciliantă. Nici vorbă nu mai fi de anexarea integrală a celor două Principate
Dunărene sau mutarea hotarului pe Siret. Alexandru I, pentru a-şi elibera armata dunăreană pentru viitorul război cu
Napoleon, , î-l grăbea pe Kutuzov să încheie pacea cu turcii şi era gata să se mulţumească „numai” cu Basarabia.
Turcii, la rîndul lor, dacă şi erau gata să cedeze ceva, atunci numai partea centrală a interfluviului Pruto-Nistrean şi
nicidecum Hotinul şi Bugeacul (de fapt, Basarabia propriu-zisă – n. a.), care jucau un rol esenţial în dispozitivul de
apărare a Imperiului Otoman. Dar, iminenţa invaziei napoleoniene şi o posibilă înfrîngere a Rusiei, i-a făcut pe turci
să cedeze şi aceste ţinuturi. Or, ei încă mai ţineau minte campania din Egipt al lui Napoleon din anul 1792, cînd
acesta a fost oprit abia în faţa porţilor Anatoliei, cetatea Akkra.
Generalul Langeron (emigrant francez în slujba ţarului rus) a avut o întrevedere cu Marele Vizir la Şumla. El a relatat
cu amărăciune că turcul a avut mai mult bun simţ decît „creştinii” ruşi. Marele Vizir le imputa ruşilor: „Nu vă este
ruşine să vă certaţi pentru un petec de pămînt care nu vă este necesar, voi care posedaţi o pătrime de
glob? Tocmai cînd veţi fi atacaţi de Napoleon care vă aduce împootriva voastră jumătate de Europă?
…Fiecare picătură de sînge pe care o vărsăm în acest război este un balsam pentru Napoleon… Vă dau
Prutul, nimic mai mult… numai cu Ismailul şi vă este plătit războiul şi mai aveţi patru cetăţi şi o
provincie superbă”[iv] Marele Vizir Ahmet, de această dată, avea în vedere nu numai Basarabia propriu-zisă, adică,
Bugeacul, dar şi celelalte ţinuturi ale Moldovei cuprinse între Nistru şi Prut.
Napoleon l-a trimis de urgenţă la Stambul pe emisarul său special, generalul Andreossy, care urma să-i convingă pe
turci să continue ostilităţile, propunîndu-le sprijin necondiţionat şi compensaţii teritoriale pe contul Rusiei. Andreossy
a întîrziat, dar, oricum venirea lui la timp nu ar fi schimbat nimic, căci Turcia era hotărîtă să semneze pacea. Kutuzov
şi succesorul său la masa de tratative, amiralul Ciceagov, au reuşit să-l mituiască pe Marele Vizir prin intermediul
dragomanului fanariot Dimitrie Moruzi şi a armeanului Manuk. Ceea ce nu le-a reuşit baionetelor ruseşti, le-a reuşit
pungilor cu galbeni.
În anul 1812 s-a produs cel mai ruşinos eveniment din istoria Rusiei. Această mare putere, în care creştinii ortodocşi
din întreaga lume au investit atîtea speranţe şi încredere, a procedat faţă de Moldova la fel ca faţă de un inamic
învederat şi de altă credinţă, ocupîndu-i şi fragmentîndu-i teritoriul. Acest lucru a fost sesizat pînă şi de către
Friedrich Engels care scria următoarele: „Dacă pentru cuceririle Ecaterinei şovinismul rus găsise unele
pretexte – nu vreau să spun justificate, ci scuză – pentru cuceririle lui Alexandru I, nici vorbă nu putea
fi de aşa ceva. Finlanda este finlandeză şi suedeză, Basarabia este românească, iar Polonia Congresului
– poloneză. Aici nu poate fi vorba de unirea unor neamuri înrudite, risipite, care poartă nume de ruşi;
aici avem de a facepur şi simplu cu o cucerire prin forţă a unor teritorii străine, pur şi simplu cu un
jaf”[v].
Tovarăşul de idei al lui Engels, Karl Marx, susţinea şi el ideea că Basarabia a fost anexată de Rusia prin încălcarea
normelor dreptului internaţional. El aprecia că „Turcia nu putea să cedeze ceea ce nu-i aparţinea, pentru că
Poarta Otomană recunoscuse acest lucru, cînd la Karlowitz, presată de poloni să cedeze Moldo-Vlahia,
ea răspunsese că nu are dreptul de a face cesiune teritorială, deoarece capitulaţiile nu-i confereau
decît un drept de suveranitate”[vi].
POLITICA DE DEZNAŢIONALIZARE DUSĂ DE CĂTRE GUVERNUL ŢARIST ÎN BUGEAC ÎNTRE ANII 1812-
1917
Odată anexată, Basarabia urma să mai fie şi deznaţionalizată, deoarece către anul 1812, majoritatea absolută a
populaţiei ţinutului era alcătuită din români (circa 89 de procente). Nu putea fi vorba de o incorporare de durată a
unei regiuni cu o populaţie străine din punct de vedere lingvistic, cu atît mai mult cu cît aceasta îşi avea în imediata
apropiere propria-i statalitate.
În judeţele sudice, românii moldoveni alcătuiau cea mai mare parte din populaţie. Acest lucru este recunoscut şi de
către V. M. Kabuzan, unul dintre cei mai iluştri cercetători sovietic în domeniul demografiei Basarabiei şi şi Bugo-
Nistriei[vii]. În ceea ce priveşte judeţul Hotin, acolo, după cum menţiona alt cercetător cu renume sovietic, V. F.
Şişmariov, se găsea „…un număr oarecare de ucraineni”[viii].
Schimbarea balanţei demografice era condiţionată şi de faptul că elementul românesc se supunea foarte greu
asimilării, mai ales acolo unde el locuia compact şi era majoritar. În aceste zone, dimpotrivă, el era acel care asimila
elementele alolingve. Basarabia şi, mai ales, Bugeacul şi Hotinul aveau o importanţă geostrategică prea mare pentru
ca această problemă să fie lăsată în voia sorţii, căci controlul geopolitic asupra unui teritoriu se reduce în ultimă
instanţă la influenţa moral-culturală asupra populaţiei acelui teritoriu (deoarece acest gen de influenţă este mult mai
puţin costisitor şi mai eficient decît influenţa prin metoda prezenţei militare sau cea a coruperii social-economice).

1. În primul rînd: trebuia depăşită izolarea culturală a românilor băştinaşi de cealaltă populaţie a Impreiului. În
acest scop urma să fie reduse funvcţiile sociale ale limbii române, ceea ce s-a şi întîmplat. Astfel, după
desfiinţarea autonomiei naţional-statale a românilor dintre Prut şi Nistru (care a existat în formă de
Aşezămîntul Oblastiei de Sine Cîrmuire a Basarabiei între anii 1813-1828) a început procesul întins pe cîteva
generaţii de scoatere treptată din uzul public al limbii române: între anii 1828 şi circa 1872 limbii române i s-
a redus stastutul de la limbă de oficială (de stat) la limbă vorbită în situaţii informale de comunicare. Abia
începînd cu anul 1907 a început proceszul de revenire în uzul public a limbii băştinaşilor.
2. În al doilea rînd: guvernul ţarist a procedat la colonizarea masivă a regiunii cu colonişti ruşi, ucraineni, evrei,
bulgari, găgăuzi, nemţi, greci, elveţieni, albanezi şi de alte naţionalităţi pentru a schimba balanţa
demografică în defavoarea românilor băştinaşi. Politica aceasta era înfăptuită cu o deosebită rîvnă anume în
judeţele care aveau o importanţă strategică deosebită (Hotin şi cele trei judeţe care alcătuiau pe atunci
Bugeacul: Ak-Kerman (Cetatea Albă), Izmail şi Bender). Pentru a atinge acest ţel, coloniştii neromâni au fost
puşi într-o situaţie privilegiată faţă de populaţia băştinaşă. Familiilor lor li se acorda cîte cincizeci de desetine
(aproximativ 60 de hectare – n. a.) de pămînt . Ei erau scutiţi pentru o perioadă îndelungată de plata
impozitelor şi eliberaţi de prestarea serviciului militar. Coloniştii europeni (nemţi, elveţieni, francezi şi cehi) şi
evrei se bucurau de libertatea cultelor şi dispuneau de şcoli religioase.
3. În al treilea rînd: românii basarabeni erau stimulaţi să colonizeze regiunile interne ale Imperiului Rus şi cele
din Asia Centrală, Caucazul de Nord, Siberia şi Extremul Orient unde, fiind dispersaţi şi rupţi de mediul
lingvistic românesc, puteau fi asimilaţi cu uşurinţă. Pentru a grăbi acest proces, doritorii de a părăsi
Basarabia erau stimulaţi cu ajutoare băneşti, scutiri şi facilităţi fiscale, loturi mari de pămînt, inventar agricol,
case şi vite de muncă la noul loc de trai. Merită de menţionat, că guvernul sovietic a folosit, ulterior, tot
aceleaşi metode ca şi detestatul regim ţarist.

În intenţia sa de a depopula de români sudul Basarabiei, guvernul ţarist a încercat, chiar, să-i sedentarizeze agricol
pe… coloniştii evrei, încercînd să-i obişnuiască cu muncile cîmpului. Tentativa s-a soldat cu un eşec total. Evreii, nu
prea daţi cu sapa, şi-au vîndut sau dat în arendă loturile repartizate şi pe banii cîştigaţi şi-au deschis gheşefturile lor
obişnuite: farmacii, frizerii, mici ateliere meşteşugăreşti şi diferite afaceri murdare de genul cămătăriilor, cîrciumilor şi
a speluncilor „unde-şi beau drumeţii banii şi haiducii (citeşte – hoţii) gologanii”. Într-un timp foarte scurt, aproape toţi
evreii s-au concentrat în oraşe şi tîrguri. La sate au rămas numai cîrciumarii, unii dintre meşteşugari şi acei care
ocupau funcţiile de vechili de moşii, înlocuindu-i în această postură nu prea onorabilă pe greci.
Politica de deznaţionalizare, cu precădere a Bugeacului şi Hotinului, promovată de către guvernul ţarist pe parcursul
unui secol de dominaţie, a avut un oarecare succes. Deja la mijlocul secolului XIX, în aceste regiuni, românii, deşi
erau încă cel mai mare grup etnic, nu mai alcătuiau majoritatea populaţiei. Procesul a fost întrerupt de Războiul
Crimeei care a readus Basarabia de Sud în componenţa Moldovei (din 1862 – României) pentru o perioadă de 22 de
ani (cam ciudată coincidenţă cu timpul aflarii Basarabiei în componenţa României Mari, nu găsiţi?).