După unii lingvişti, limba 

aromâna sau macedoromâna, vorbită de aromâni, este o limbă

aparte din grupul limbilor romanice, subgrupul limbilor romanice de est, alături de
limbile română, meglenoromână şi istroromână. Alţi lingvişti o consideră ca fiind un dialect al
limbii române, împreună cu dialectele dacoromân, meglenoromân şi istroromân. Controversa
continuă în prezent, chiar şi printre intelectualii aromâni. Denumirea limbii aromâne nu este
unitară la diferitele ramuri ale vorbitorilor ei. Conform variantelor existente, ei vorbesc limba
armãneascã, armãneshce, armâneashti, rămăneşte (fărşeroţii), sau vlăheaşte (cei din Olimp).

Numărul total de vorbitori ai aromânei este estimat la aproximativ 300.000, însă numărul de
etnici aromâni, incluzându-i pe cei care nu mai vorbesc limba, este estimat la peste un million.
Trăiesc în următoarele ţări: Grecia, Albania, Româniea, Serbia, E. Moldova, Bulgaria. În urma
emigrării, aromâna se mai vorbeşte şi în Europa
Occidentală (Franţa, Germania), S.U.A., Canada, America Latină şi Australia.

Aromâna este prima care s-a desprins din protoromână, cel mai târziu în secolul al X-lea. În
general se admite că s-a format în sudul Dunării, dar este controversat locul exact. Majoritatea
lingviştilor consideră că acesta este regiunea dintre Dunăre şi Munţii Balcani[7], alţii[8] susţin
ideea formării parţial şi în regiunea Pindului sau în sudul Albaniei. 

Situaţia actuală
În toate ţările în care trăieşte această populaţie, tendinţele de asimilare şi, prin urmare
de pierdere a limbii şi culturii au fost puternice. Cu toate acestea, limba aromână a
continuat să existe, ba chiar, în ultimii douăzeci de ani, situaţia ei s-a îmbunătăţit. Există
o recomandare adoptată de Adunarea parlamentară a Consiliului Europei la 24
iunie 1997, adresată guvernelor din ţările unde locuiesc aromâni, referitoare la
facilitarea folosirii limbii aromâne în învăţământ, biserică şi media. Deşi această
recomandare nu este urmată întru totul, totuşi aromâna se predă în unele şcoli: o
şcoală în Albania, mai multe şcoli în Republica Macedonia, două şcoli în România.
Limba este cultivată şi de diverse societăţi culturale aromâneşti.

Variante regionale
Variantele regionale ale limbii aromâne sunt numite dialecte de cei care o consideră
limbă aparte şi graiuri de către cei care afirmă statutul ei de dialect al limbii române.
Aceste variante sunt numeroase şi se întrepătrund, iar clasificarea lor este
controversată. Între unele variante regionale înţelegerea este mai dificilă decât între
altele. Astfel sunt dialectele (sau graiurile) fărşerot, grămostean şi pindean.

Scrierea limbii aromâne

Primele scrieri în aromână au folosit alfabetul grecesc. La începutul secolului al XIX-
lea s-a adoptat alfabetul latin, dar scrierea nu este standardizată nici până în prezent. 
Există o încercare de standardizare începută la Simpozionul pentru standardizarea
sistemului de scriere aromânesc de la Bitolia (1997).
Alfabetul adoptat la acest simpozion conţine caractere fără diacritice, în afară de ã. O
parte din litere au valorile celor din
română: c, ce, ci, che, chi, g, ge, gi, ghe, ghi, e şi o (inclusiv în
diftongi), i şi u (inclusiv semivocalici), k, q, w şi y în cuvinte străine. În cazul unor
sunete se admit două variante în funcţie de graiuri .
Particularităţi lingvistice în comparaţie cu româna
Aromâna este limba romanică de est considerată cea mai arhaică, apropiată de
structura protoromânei. Este foarte asemănătoare cu limba română, cu deosebiri de
morfologie şi sintaxă relativ mici. A păstrat mai bine moştenirea latină decât limbile
meglenoromână şi istroromână, structura şi fonetismul ei fiind doar puţin influenţate de
limbile cu care a fost în contact. Influenţa acestora se manifestă mai mult în lexic.

Unitatea geografică

Majoritatea autorilor îi privesc pe aromâni ca fiind urmaşii romanizaţi ai vechilor traci sau iliri.
De la ţărmul Mării Egee până la ţărmul Mării Adriatice, de la Lacul Ohrid, izvoarele Vardarului
şi Munţii Rodopi şi până mai jos de Muntele Olimp „Elimb” ei sunt autohtoni. Evoluţia istorică,
economică şi culturală a lor a fost foarte mult influenţată de relief, de geopolitica regiunii
(interesele marilor puteri în zonă) şi de trăsăturile lor fizice şi morale.

Nu este un miracol că şi-au păstrat identitatea, este rezultatul unui proces permanent de
perpetuare a valorilor, transmise din generaţie în generaţie, valori pe care astăzi europa se
sprijină. Cei trei piloni ai europenismului: Atena, Roma şi Ierusalimul, mai precis filosofia
greacă, dreptul roman şi creştinismul născut în cetatea Israelului, toate acestea fac parte din fiinţa
armânească.

Caracteristici identitare:

 originea limbii latine;

 apartenenţa la creştinismul ortodox;
 au avut rol important în luptele de eliberare naţională în toată Peninsula Balcanică;
 au avut rol important în comerţul şi transportul sud-est european;
 funcţie importantă în creşterea animalelor (oi, cai).

Cum au fost cunoscuţi?

Mărturii scrise despre aromâni:

"Purtători ai culturii romano-bizantine, aromânii au un gust hotărât şi tendinţa pentru un trai mai
bun şi mai ales. Nu este nici o îndoială că ei au fost aceea care au introdus acele deprinderi între
popoarele slave din Balcani. De asemenea, influenţa lor asupra culturii materiale este foarte
mare." - Jovan Cvijic

Dăinuirea vechii civilizaţii balcanice la aromâni se poate vedea şi din contrastul ce există
sub raportul ordinii şi al curăţeniei între aşezările aromâneşti de la munte şi aşezările
celorlalte popoare conlocuitoare, inclusiv grecii. Superioritatea aromânilor o remarcă toţi
călătorii sau etnografii. Istoriograful francez Pouqueville, consulul al Împăratului Napoleon I la
Ianina, rămânea uimit de spiritul de ordine ce domneşte în familiile şi oraşele valahe.

Colonelul englez Martin Leake constata: "Multe din comunele valahe, deşi aşezate în ţinuturi
unde cele necesare existenţei nu se produc decât numai în două luni ale anului, totuşi ele sunt
cele mai bine aşezate şi mai înfloritoare oraşe din Grecia... Sobrietatea economică şi aplicaţia
lor spre industrie le dă un mare avantaj asupra grecilor".

"Aromânii trăiesc în oraşe care sunt cele mai sănătoase din toate câte se găsesc în Peninsula
Balcanică. Aceste oraşe sunt la o înălţime mare şi pe poziţii frumoase.Ele sunt aşezate de obicei
pe povârnişul munţilor greu de urcat. Casele şi prăvăliile sunt clădite cu piatră şi cele mai
multe acoperite tot cu piatră. Ele sunt clădiri frumoase cu interiorul aranjat ca în Europa
centrală". - Jovan Cvijic

În aceste regiuni muntoase, cu multiple compartimentări, ei şi-au putut continua milenara tradiţie
traco-ilirică a convieţuirii în triburi patriarhale, întărind şi mai mult coeziunea acestor
unităţi sociale.. Peregrinările în lungul şi latul Peninsulei Balcanice, caracterizată –prin gama
celor mai variate climaturi, au făcut din aromâni, ca să folosim expresia arheologului francez
Heuzey „o rasă de fier”. Se verifică şi în acest caz, funcţiunea legii biologice în climaturile de
contraste şi alternanţe de care scrie Carrel: "Energia morală, echilibrul nervos, rezistenţa
organică cresc la popoarele expuse alternativ la cald şi la frig, la secetă şi timp ploios, la
soare violent şi zăpadă, vânt şi neguri, la intemperii".

Aromânii au practicat o endogamie (căsătorii in interiorul comunităţii) şi eugenie

(apărarea şi păstrarea zestrei genetice) pozitivă a rasei. Moravurile sobre şi viaţa austeră
de la munte, cu încrucisări sănătoase de aceeaşi rasă, a făcut să evite neajunsurile prin
cunoscutele manifestări recesive în practicarea endogamiei.

Pe lângă varietăţile de climat fizic, aromanii în pereglinările lor alternate, au cunoscut şi diferite
climaturi morale sau spirituale, create în diferite sectoare ale Peninsulei Balcanice, brazdată în
lung şi în lat, de munţi izolatori, cu largi deschideri spre diferite curente de civilizaţie. Cu
asemenea schimbări fizice şi morale, aromânii au fost feriţi de a decădea în rutină sau de a
stagna.Noutatea continuă le-a provocat şi mobilizat energia, inteligenţa.Prin transhumanţa lor,
aromânii au avut în continuu exerciţiul noutăţii. Energia fizică şi concepţia morală austeră,
formată în izolările lor de la munte, va primi noi stimuli. În acest complex de împrejurări se va
făuri un popor bine închegat, compus de oameni cu tipologia fizică şi morală bine conturată,
în care supleţea inteligenţei se va împerechea cu tăria de caracter.

Învăţatul grec Neofit Duca scria iritat: "Ei se mândresc că constituie o naţie distinctă şi nu vor
să se unească prin limbă încet, încet, cu naţiunea greacă, aşa cum s-au unit prin religie...

Faptul că aromânii, în evoluţia lor istorică n-au reuşit să aibă o tradiţie statală, a fost considerată
ca o deficienţă naţională de mulţi cercetători străini. Prof. Dr. D.I. Popovici scrie că "aromânii
nu s-au dezvoltat ca naţiune din lipsa acestor elemente capitale: numărul, cultura, trecutul,
teritoriul, o limbă literară... Aromânii n-au avut statul lor şi deci, nici oameni mari, nici
evenimente, este un popor fără istorie". Consecinţele izolării şi asedierii în munţi a
aromânilor se vor observa mai ales în accentuarea spiritului de independenţă colectivă şi
individuală.

Rabinul Benjamin de Tudela scrie în 1170: "De acolo începe Valachia ai cărei locuitori trăiesc în
munţi, este naţia cunoscută sub numele de valahi, care sunt uşori ca cerbii. Nimeni nu se poate
război cu ei, nici un rege nu-i poate supune, domni asupra lor." Această stare de independenţă
au conservat-o şi după cucerirea turcească. Tari pe libertate şi poziţiile lor redutabile, aromânii
au încheiat cu sultanii turci Murat al II-lea şi Soliman Magnificul, cunoscutele capitulaţii care le
asigurau o independenţă aproape completă.

Jirecek: "Demn de remarcat este tenacitatea acestui popor, cu toate că este răzleţit şi
dispreţuit, ţine cu tărie la naţionalitatea şi la limba sa". Această tendinţă de a evita declararea
originii naţionale la recensăminte, se observă şi în diaspora evreiască. Ei n-au fost biruiţi
sufleteşte, căpătând un complex de inferioritate. Renegarea este ca la evrei, mai mult aparentă,
pentru camuflare. De altfel, faptul că şi în diaspora ei continuă să se căsătorească între ei,
dovedeşte un complex de sentimente printre care şi acela al superiorităţii. La înălţimi apreciabile
s-au dezvoltat oraşele aromâneşti ca Moscopole, Şipsca, ..."ca nişte stupi" de albine cum le
numeşte Pouqueville "aşezate printre crăpături de stânci în jurul cărora vuiesc şivoaiele".

Port tradițional

Portul aromânilor este o perfectă îmbinare între rafinament, eleganță, sobrietate și spirit practic.
Pentru zilele de sărbătoare femeile cu posibilități financiare își comandau îmbrcăcamintea din
material de catifea sau mătase. Mult timp cpmerțul între Europa Centrală și Instanbul sau Egipt
(Misire) se făcea prin Balcani în mare parte de aromâni. Croitorii (araftsa) erau programați din
timp, lucrau manual la dom. prop. pentru toată familiea. Portul aromânesc constă în
suprapunerea unei întregi serii de piese, de lung. dif., peste cămașa albă lungă.

Portul este decorat prin aplicarea găitanelor, procedură care în ciuda simplităţii, permie
realizarea unor motive foarte complicate. Portul are particularităţi zonale, aceste particularităţi
constau în model, culoare, ornamente. Rochiile pentru logodnă sau nuntă presupun un anume
model şi culoare. 

Costumul bărbătesc al aromânilor era în întregime alb. Dincolo de faptul că un constum al

populației de păstori, confecționat din lână, era firesc să păstreze culoarea naturalî a materiei
prime, preferința pentru alb s-ar datora și conotațiilor sale etice, simbolisticii sale, pe care
folclorul și obiceiurile aromânilor o relevă și anume aceea a prosperității și a purității. Structura
costumului bărbătesc, delimitează două volume puternice.Croiul tipic al cămăşii bărbăteşti cu
neobişnuita amploare atât a mânecilor, cât şi a părţii de la brâu în jos.Se suprapune cânduşa
croită în clini.Sarica bătrânească, strânsă la mijloc este foarte largă jos. Datorită unui croi de
excepţie, partea de la brâu în jos, aşternută în plan, formează un cerc perfect ,în timp ce partea de
sus capătă aspect impozant datorită mânecilor lungi, despicate. La bărbaţi, peste cămaşa albă, ce
de la brâu în jos are foarte multe pliuri, se pune fustanela, amândouă lungi până la genunchi.
Cânduşa se îmbracă peste. Căciulile bărbaţilor erau negre şi nu prea mari, din piele de miel.
Accesoriile nelipsite la bărbaţi sunt briceagul (custura), batista albă, brâul, cârlibana.

Costumul femeii format din trei sau patru veşminte lungi, se suprapun în trepte. La costumul
tradiţional al femeilor, cămaşa albă din bumbac, este vizibilă decât în partea de jos, mai precis
ornamentele din dantelă. Peste aceasta se îmbracă plisirna sau cumaşlu, un sarafan cu multe
pliuri la spate sau în clini închis cu nasturi la bust şi petrecut la poale peste care se pune poala
(şorţul). Mintanul se îmbracă peste plisirnă. Pe cap purtau o căciulă. Aceasta era făcută din
ţesătură de lână iar în creştet avea un cerc din metal, de obicei de argint antic, de care erau prinse
monezi tot din argint. Pe frunte căciula este bogat ornată. Podoabele completează costumul
tradiţional. Acestea sunt confecţionate din argint. Elementul de costum pe care se aplică cu
precădere podoabe este în primul rând căciula ,care comportă o cantitate mare de bijuterii,
dispuse potrivit unei scheme fixe.

Ciorapii împletiţi din lână îmbracă picioarele până la genunchi, cei pentru fiecare zi erau simpli
sau puţin ornaţi, dar cei de sărbătoare erau ornaţi cu deosebită măiestrie, o îmbinare perfectă a
culorilor şi materialelor; pe lângă firul de lână se foloseau fire de „hârsafi”.

Accesoriile femeilor sunt batista albă ornată, briceagul, centuri din mărgele sau argint, brăţări şi
mărgele.

Costumlu di feati:

Pirghios: Cãmeashi albã di shiljac, chiptar;

Pisuprã: plisirnã, cumashu, mintan, libade, poalã;

Accesorii: pãrpodz, cãciulã, distimeli.

Costumlu di fciori:

Pirghios: cãmeashi;

Pisuprã: fustanelã, cãndushi, bãrnu;

Accesorii: cãciulã, custurã, cãmbãloyi, cãrlibanã.

Proverbe și zicători

Despre miciuna

ARMANESTE ROMANA
Lu voi ca neaua-n Mi-e drag ca zăpada în sân.
sinu.
Sutili mãritã hutili. Zestrea mare mărită toantele.

ARMANESTE
Aprindi shi a draclui unã tsearã, s-nu tsã aspargã
lucurlu.
Coadã cap easti la noi shi luplu picuraru la oi.
Gardul ari ochi shi murlu ari ureclji.
La pãndza minutã nu va acu grosu.
Mintea adutsi tinijii, icunumia aveari.
ROMANA
Aprinde o lumânare şi dracului, ca să nu
încurce.
Codaşii sunt conducători şi lupii stapâni la
oi.
Gardul are ochi şi pereţii urechi.
La ţesătura rară nu trebuie ac gros.
Inteligenţa aduce respect şi economia
avere.

Obiceiuri

Obiceiurile străvechi ale aromânilor au încărcături valorice şi semnificaţii profunde privind viaţa
omului, a relaţiilor lui cu natura, cu lumea înconjurătoare şi diverse aspecte ale rânduielii ei.
Dansuri precum Călușarii, Capra, Ursul se întâlnesc și la ei, din moment ce s-au dezvolktat în
locuri muntoase și au avut ca ocupație îngrijirea și creșterea diferitor animale.

Nunta

Dintotdeauna la aromâni cel mai important moment al vieţii este acela când se întemeiază o nouă
familie. Tradiţional este peţitul. Peţitorul, al cărui demers era încununat de succes primeşte în
dar o pereche de pantofi. După ce ambele familii s-au pus de acord are loc logodna mica (semnlu
njicu, bâşearea). Astfel părintele flăcăului se duce la casa fetei împreună cu peţitorul şi cu băiatul
unde beau ţuica şi fata sărută mâna viitorului socru iar acesta îi dă un ban. Din acel moment fata
era logodită. În perioada următoare se stabilesc, data logodnei şi data nunţii. Familiile şi rudele
se pregătesc pentru acest eveniment. La logodnă (isozmâta) în casa fetei vin încă o dată la peţit
dar în număr mai mare cu cadouri şi cu "semnulu", un ban de aur sau o bijuterie cusută pe un
batic alb sau roşu împăturit în patru. Se bea ţuică cu braţele încrucişate după care tatăl băiatului îi
dă tatălui fetei semnul cu care se pecetluieşte voinţa tinerilor de a fi împreună şi din acel moment
sunt cuscri şi fac parte din familia lărgită a celor doi tineri. Urmează petrecerea.La toate aceste
evenimente se cântă anumite cântece specifice.

După logodnă se obişnuieşte ca la ambele familii rudele şi apropiaţii să meargă acasă să-i felicite
„pi urari”. Cu ocazia sărbătorilor religioase dinaintea datei nunţii, rudele apropiate ale băiatului
obişnuiesc să meargă în vizită la ,,isusita,, pentru a se cunoaşte. Cu această ocazie logodnica
primeşte cadouri şi multe dulciuri în semn de bucurie.

La nuntă ambele familii îşi pregătesc evenimentul. La fată acasă se aranjează zestrea şi vineri
seara rudele sunt aşteptate .Soacra , cu o duminică înainte de nuntă, invită "suratele"
domnişoarele de onoare la nuntă cu un măr roşu în care a înfipt o monedă. Suratele sunt rude
apropiate ale miresei şi sunt în număr impar.Sâmbătă seara la casa mirelui se desfăşoară
obiceiurile. Suratele "aprnidu aluatlu" timp în care se cântă şi după care toţi participanţii
aruncă un ban în vasul cu făină. Banii se împart între surate. Urmează ca furtaţii, sau
cavalerii de onoare, să bărbierească mirele. În acest timp se cântă după care în prosop se pun
bani de la participanţii la eveniment. Soacra mare are pregătită pânza albă frumos împodobită şi
un băţ cu semnul crucii în vârf. Naşul mare coase hlambura după care pune trei mere în vârful ei.
Din acel moment naşul conduce nunta. Se cântă anumite cântece specifice. Naşul este adus la
casa mirelui cu alai condus de mire, de cavalerii de onoare şi muzică. Urmează masa şi
petrecerea.

Duminică dimineaţa se pregăteşte alaiul ce merge acasă la mireasă pentru a fi adusă la casa
mirelui. Se aduce naşul cu alai şi muzică şi se porneşte spre casa miresei. Cuscrii , ajunşi la
mireasă sunt întâmpinaţi de mireasă şi unul câte unul sunt poftiţi în casă şi ea sărută mâna
persoanelor în varstă şi primeşte un ban. Mirele şi cavalerii de onoare sunt aşezaţi separat, la o
masă aproape de intrare. La acea masă sunt aşezate un colac cu o bucată de carne crudă
„pâltare”, orez dulce cu stafide, multe dulciuri şi „plâţinta yrambolui”, o plăcintă făcută
special pentru mire. Mirelui şi cavalerilor de onoare soacra mare le pune câte o lingură de
metal la piept lângă floare. În tot acest timp la masa unde stau socrii şi naşii se cântă.
După aceea, soacra mică aşează la masa lor o sticlă de tărie frumos împodobită cu flori şi funde
lângă o altă sticlă de tărie la fel de frumos împodobită adusă de soacra mare. Din ele se toarnă în
două ceşti noi, se face schimb de băutură şi se bea din aceste ceşti de către cei doi socri cu
braţele încrucişate. Înainte, fiecare se orientează spre răsărit şi face semnul crucii. După aceea
socrul mare scoate „arâvoana” care este tot un ban sau o bijuterie din metale preţioase cusute
pe un batic împăturit în patru. Acesta este primit de tatăl fetei, se atinge uşor de bărbie şi de
frunte, acelaşi gest este făcut de încă câteva persoane după care soacra mică îl preia şi de obicei
îl pune miresei la gât. După servirea mesei, mireasa este adusă aşezată lângă mire şi se porneşte
hora.

Dar naşul poate avea o surpriză. Se obişnuieşte ca un copil dintre rudele miresei să fure
hlambura şi să o ascundă. Nunta fără hlambură nu se poate, de aceea naşul o cere plătind în
schimbul ei o sumăde bani negociată . Cuscrii au venit pregătiţi să ia şi zestrea. Socrul mare
trebuie să-l plătească pe un băieţel care, în mod simbolic se opune. Se face o horă mare şi
mireasa joacă în frunte urmată de familie şi rudele apropiate. După aceea intră în scenă naşul şi
cuscrii împreună cu rudele miresei şi hora mai continuă câteva ture.

După aceea mireasa este dusă în casă şi pe o anflucată albă stă în picioare la fel şi mirele care
este însoţit tot timpul de doi cavaleri de onoare. Are loc „hirtusearea”, este un moment
emoţionant pentru familia miresei, pe rând părinţii şi rudele apropiate îşi iau rămas bun de la
mireasă şi o încredinţează mirelui. Soacra mare şi mătuşile fac cadouri ginerelui, de obicei un
prosop. Se cântă cântece de rămas bun. Când iese din casa părintească mireasa îşi face crucea de
trei ori cu faţa către răsărit, este însoţită de două persoane tinere, fraţi, veri şi soacra le aşează pe
umeri celor doi un cadou. Cu piciorul drept mireasa păşeşte afară din casă. Mireasa este dusă
lângă mire, care este pregătit de plecare.

Soacra mică are grijă să verse apă înaintea miresei şi după, pe drumul ce-l străbate până la ieşirea
din curtea părintească. Acesta constituie un ritual de purificare a noului drum pe care păşeşte
mireasa în viaţă alături de mire. Se obişnuieşte ca un grup de tineri să ţină calea mirelui. El
plăteşte şi pot pleca la biserică pentru cununia religioasă. Mireasa este dusă la casa mirelui şi este
aşteptată cu multă dragoste. Se aşterne peste prag o ţesătură de lână albă. La intrare primii care
ajung la casa mirelui iau din colacul pregătit dinainte, peste care este un caer de lână albă din
care rupe câte puţin şi se pune la ureche.

Primul lucru pe care îl face mireasa, când intră în curtea mirelui este de a săruta un băieţel. După
aceea aruncă peste cap,un măr roşu în care este înfipt un ban, cine-l prinde îl taie felii şi îl
împarte celor din jur. În pragul casei stă soacra mare care este pregătită să primească mirii. Ea
trebuie să aibă pe cap ceva alb, are pregătită puţină untură, două pâini, o cană cu apă şi un prosop
mare alb. Mireasa după ce face semnul crucii de trei ori, face şi semnul crucii cu untură pe tocul
uşii. Cele două pâini i le pune soacra la fiecare subţioară, îi dă cana de apă în mână dreaptă şi îi
cupride pe cei doi miri cu prosopul şi-i trage în acelaşi timp pe amândoi peste prag , păşind cu
dreptul. În casa mirelui mireasa este însoţită tot timpul de o mătuşă care are cu ea dulciuri.
Acestea mireasa le oferă mătuşilor mirelui. Petrecerea ce urmează este începută de naş şi toţi
participanţii cântă şi dansează până în zori.

Luni dimineaţa mireasa le toarnă celor din casă apă să se spele pe faţă. Se pregătesc pentru vizita
naşilor şi a buygeadzilor (rudele miresei).Naşul şi cavalerii de onoare aduc dulciuri şi se servesc
celor prezenţi.Se pune masa şi se petrece.Spre seară se duce mireasa la râu. Are loc un ritual de
purificare de această dată facut de cei doi tineri căsătoriţi. Mirele umple o cană de apă dintr-o
găleată şi o dă miresei şi ea o varsă. Se procedează aşa de trei ori, după aceea mireasa umple
cana tot de trei ori şi o dă mirelui pentru a o vărsa. În jurul lor sunt cei apropiaţi şi unii încearcă
să-l stropească pe mire cu apă din găleată.

Nunta se termină după ce naşul descoase hlambura, pânza o predă soacrei mari iar cele trei
mere de pe hlambură sunt tăiate şi împărţite celor prezenţi. Din coada hlamburei se taie din
partea inferioară două bucăţi mici de către mire. Cu cea rămasă el simulează că o loveşte pe
mireasă,astfel încearcă să-i fie recunoscută autoritatea. Bucata rămasă se păstrează în casă.Pe
vremuri se folosea ca furcă de tors lâna.Nunta se termină cu o bucurie şi o împlinire deosebită,
tinerii căsătoriţi pornesc împreună în viaţă pe acelaşi drum.

Naşterea

Naşterea unui copil este sărbătorită conform tradiţiilor creştine. Se pune masa a treia seară "ţina
ali Stâmârii". Apoi după două săptămâni se pune o masă ziua "la culacu" la care participă numai
femei. În perioada de lăuzie femeia nu trebuie să plece de acasă. Primul drum îl face la biserică
după 40 de zile. De la biserică trebuie să meargă cu copilul la trei case din neamurile ei şi la una
se va lua prânzul, după care merge acasă. Botezul este momentul creştinării noului născut.

Unitatea geografică

Majoritatea autorilor îi privesc pe aromâni ca fiind urmaşii romanizaţi ai vechilor traci sau iliri.
De la ţărmul Mării Egee până la ţărmul Mării Adriatice, de la Lacul Ohrid, izvoarele Vardarului
şi Munţii Rodopi şi până mai jos de Muntele Olimp „Elimb” ei sunt autohtoni. Evoluţia istorică,
economică şi culturală a lor a fost foarte mult influenţată de relief, de geopolitica regiunii
(interesele marilor puteri în zonă) şi de trăsăturile lor fizice şi morale.

Nu este un miracol că şi-au păstrat identitatea, este rezultatul unui proces permanent de
perpetuare a valorilor, transmise din generaţie în generaţie, valori pe care astăzi europa se
sprijină. Cei trei piloni ai europenismului: Atena, Roma şi Ierusalimul, mai precis filosofia
greacă, dreptul roman şi creştinismul născut în cetatea Israelului, toate acestea fac parte din fiinţa
armânească.

Caracteristici identitare:

 originea limbii latine;

 apartenenţa la creştinismul ortodox;
 au avut rol important în luptele de eliberare naţională în toată Peninsula Balcanică;
 au avut rol important în comerţul şi transportul sud-est european;
 funcţie importantă în creşterea animalelor (oi, cai).

Cum au fost cunoscuţi?

Mărturii scrise despre aromâni:

"Purtători ai culturii romano-bizantine, aromânii au un gust hotărât şi tendinţa pentru un trai mai
bun şi mai ales. Nu este nici o îndoială că ei au fost aceea care au introdus acele deprinderi între
popoarele slave din Balcani. De asemenea, influenţa lor asupra culturii materiale este foarte
mare." - Jovan Cvijic

Dăinuirea vechii civilizaţii balcanice la aromâni se poate vedea şi din contrastul ce există sub
raportul ordinii şi al curăţeniei între aşezările aromâneşti de la munte şi aşezările celorlalte
popoare conlocuitoare, inclusiv grecii. Superioritatea aromânilor o remarcă toţi călătorii sau
etnografii. Istoriograful francez Pouqueville, consulul al Împăratului Napoleon I la Ianina,
rămânea uimit de spiritul de ordine ce domneşte în familiile şi oraşele valahe.

Colonelul englez Martin Leake constata: "Multe din comunele valahe, deşi aşezate în ţinuturi
unde cele necesare existenţei nu se produc decât numai în două luni ale anului, totuşi ele sunt
cele mai bine aşezate şi mai înfloritoare oraşe din Grecia... Sobrietatea economică şi aplicaţia
lor spre industrie le dă un mare avantaj asupra grecilor".

"Aromânii trăiesc în oraşe care sunt cele mai sănătoase din toate câte se găsesc în Peninsula
Balcanică. Aceste oraşe sunt la o înălţime mare şi pe poziţii frumoase.Ele sunt aşezate de obicei
pe povârnişul munţilor greu de urcat. Casele şi prăvăliile sunt clădite cu piatră şi cele mai
multe acoperite tot cu piatră. Ele sunt clădiri frumoase cu interiorul aranjat ca în Europa
centrală". - Jovan Cvijic

Mult timp această activitate civilizatoare a aromânilor a trecut sub egida grecească. În Imperiul
turcesc, desemnarea naţionalităţilor se făcea pe criteriul religios, aromânii care depindeau de
Patriarhia ecumenică din Constantinopol, erau înregistraţi ca greci chiar în locurile lor de baştină.
Cu atât mai mult în diaspora lor unde ei făceau parte din aşa-zisele "companii greceşti", se
grupau în jurul bisericilor ortodoxe greceşti pe care, de cele mai multe ori, ei le fondau şi le
întreţineau. Această confuzie nu o făcea numai poporul dar şi oamenii învăţaţi.În 1860 Knitz
remarca "ei trec la Viena drept greci".Chiar în cercurile ştiinţifice se ştie prea puţin despre
interesantul popor caruia îi aparţin.

Profesorul Thunmann de la Halle, căruia îi datorăm primele cercetări despre originea şi limba
tătarilor, spunea: "eu cunosc savanţi, istorici de profesie, cărora nu le este cunoscută nici măcar
existenţa lor".

În aceste regiuni muntoase, cu multiple compartimentări, ei şi-au putut continua milenara tradiţie
traco-ilirică a convieţuirii în triburi patriarhale, întărind şi mai mult coeziunea acestor unităţi
sociale.Inerenta endogamie în aceste compartimentări teritoriale şi tribale, întreţinea stabilitatea
rasială, accentuând trăsăturile fizice şi morale caracteristice. Peregrinările în lungul şi latul
Peninsulei Balcanice, caracterizată –prin gama celor mai variate climaturi, au făcut din aromâni,
ca să folosim expresia arheologului francez Heuzey „o rasă de fier”. Se verifică şi în acest caz,
funcţiunea legii biologice în climaturile de contraste şi alternanţe de care scrie Carrel: "Energia
morală, echilibrul nervos, rezistenţa organică cresc la popoarele expuse alternativ la cald şi
la frig, la secetă şi timp ploios, la soare violent şi zăpadă, vânt şi neguri, la intemperii".

Aromânii au practicat o endogamie (căsătorii in interiorul comunităţii) şi eugenie

(apărarea şi păstrarea zestrei genetice) pozitivă a rasei. Moravurile sobre şi viaţa austeră
de la munte, cu încrucisări sănătoase de aceeaşi rasă, a făcut să evite neajunsurile prin
cunoscutele manifestări recesive în practicarea endogamiei.
Pe lângă varietăţile de climat fizic, aromanii în pereglinările lor alternate, au cunoscut şi diferite
climaturi morale sau spirituale, create în diferite sectoare ale Peninsulei Balcanice, brazdată în
lung şi în lat, de munţi izolatori, cu largi deschideri spre diferite curente de civilizaţie. Cu
asemenea schimbări fizice şi morale, aromânii au fost feriţi de a decădea în rutină sau de a
stagna.Noutatea continuă le-a provocat şi mobilizat energia, inteligenţa.Prin transhumanţa lor,
aromânii au avut în continuu exerciţiul noutăţii. Energia fizică şi concepţia morală austeră,
formată în izolările lor de la munte, va primi noi stimuli. În acest complex de împrejurări se va
făuri un popor bine închegat, compus de oameni cu tipologia fizică şi morală bine conturată,
în care supleţea inteligenţei se va împerechea cu tăria de caracter.

Învăţatul grec Neofit Duca scria iritat: "Ei se mândresc că constituie o naţie distinctă şi nu vor să
se unească prin limbă încet, încet, cu naţiunea greacă, aşa cum s-au unit prin religie... După
atâtea secole ei se consideră ca având o origine comună cu romanii, cu care nu au nimic în
comun, nici numele, nici o picătură de sânge. Să ne arate o ţară care să fie a lor, o provincie
întreagă sau altceva de caracteristic şi deosebit de a altora şi vom tăcea. Toată mulţimea lor este
cuprinsă între Dunăre şi Peloponez, înşiruită în munţi sterpi, buni pentru exilaţi."

Se pune întrebarea de ce acest popor, deşi moştenitor direct al imperiului roman de răsărit, n-a
putut înjgheba o unitate politică statală. Această întrebare ar părea cu atât mai îndreptăţită , cu cât
axa formaţiei sale etnice o constituie linia Morava-Vardar. Această linie este ea însăşi axa
Peninsulei Balcanice care cade vertical pe cealaltă coordonată importantă, reprezentată de linia
orizontală a faimoasei "Via Egnatia" sau "Calea Mari" ce lega Dyrachium de Salonic şi Bizant.

Faptul că aromânii, în evoluţia lor istorică n-au reuşit să aibă o tradiţie statală, a fost considerată
ca o deficienţă naţională de mulţi cercetători străini. Prof. Dr. D.I. Popovici scrie că "aromânii
nu s-au dezvoltat ca naţiune din lipsa acestor elemente capitale: numărul, cultura, trecutul,
teritoriul, o limbă literară... Aromânii n-au avut statul lor şi deci, nici oameni mari, nici
evenimente, este un popor fără istorie". Consecinţele izolării şi asedierii în munţi a aromânilor
se vor observa mai ales în accentuarea spiritului de independenţă colectivă şi individuală.

Rabinul Benjamin de Tudela scrie în 1170: "De acolo începe Valachia ai cărei locuitori trăiesc în
munţi, este naţia cunoscută sub numele de valahi, care sunt uşori ca cerbii. Nimeni nu se poate
război cu ei, nici un rege nu-i poate supune, domni asupra lor." Această stare de independenţă
au conservat-o şi după cucerirea turcească. Tari pe libertate şi poziţiile lor redutabile, aromânii
au încheiat cu sultanii turci Murat al II-lea şi Soliman Magnificul, cunoscutele capitulaţii care le
asigurau o independenţă aproape completă.

În 1875 Kanitz spunea "... este uimitor că aromânii din Macedonia n-au fost absorbiţi de
popoarele care îi înconjoară. Din acest punct de vedere, aromânii arată un patriotism egal cu cel
al evreilor, şi asta cu atât mai remarcabil, cu cât acest popor nu este separat de vecinii săi printr-o
linie de demarcaţie religioasă".

O constatare asemănătoare o face şi Jirecek: "Demn de remarcat este tenacitatea acestui popor,
cu toate că este răzleţit şi dispreţuit, ţine cu tărie la naţionalitatea şi la limba sa". Această
tendinţă de a evita declararea originii naţionale la recensăminte, se observă şi în diaspora
evreiască. Ei n-au fost biruiţi sufleteşte, căpătând un complex de inferioritate. Renegarea este ca
la evrei, mai mult aparentă, pentru camuflare. De altfel, faptul că şi în diaspora ei continuă să se
căsătorească între ei, dovedeşte un complex de sentimente printre care şi acela al superiorităţii.
La înălţimi apreciabile s-au dezvoltat oraşele aromâneşti ca Moscopole, Şipsca, ..."ca nişte
stupi" de albine cum le numeşte Pouqueville "aşezate printre crăpături de stânci în jurul cărora
vuiesc şivoaiele".

Notă!

Din cauza presiunile făcute, în special în trecut foarte mulți au migrat din Macedonia de Nord și
Grecia în Româniea, printre care și rudele, familiile unor personalități foarte cunoscute,
precum: campiona la tenis Simona Halep, euro-parlamentarul George Becali, Barbu Bellu,
actorul Toma Caragiu, fotmalistul Gheorghe Hagi, regizorul Sergiu Nicolaescu (filme
regizate (Dacii, M. Viteazul, ș.a.), poetul Octavian Goga, dramaturgul I. L. Caragiale, Ion
Caramitru, actor, regizor, fost ministru al Culturii

Interpreți români precum Mihai Tresariu, Vladuța Lupau sau Elena Gheorghe promovează din
plin lima aromână prin textile și piesele lor. E. Gheorghe are origine aromână din partea tatălui.
Pe parcursul anului 2008 a lansat si un album de muzică aromânească, Lilicea Vreariei. În
concerul Lună plină toate costumele purtate de ea sunt confecționate cu acente și elemente din
portul armânesc.

Personalități aromâne: