Tema: TIMPUL ŞI SPAŢIUL ÎN UNIVERSUL ARTISTIC

AL OPEREI LITERARE

Subiectele
1. Conceptul de cronotop
2. Forme ale cronotopului în roman

Bibliografie
1. Mihail Bahtin, Formele timpului şi ale cronotopului în roman în: Probleme de
literatură şi estetică, B., 1982 (p.294-490)
2. Val. Panaitescu, Terminologie poetică şi retorică, Iaşi, 1994 (p.207-211)

I. CONCEPTUL DE CRONOTOP
Acţiunea se dezvoltă în roman sub forma unor relaţii spaţiale şi temporale. Pentru a defini
caracterul specific în care se realizează raportul dintre spaţiu şi timp filosoful şi esteticianul M.
Bahtin a elaborat noţiunea de cronotop.
CRONOTOP – gr. cronos – timp, topos – loc. În legătură cu conceptul timpului şi al spaţiului se
remarcă o evoluţie importantă în conştiinţa umană în general şi în conştiinţa artistică în special.
Noţiunea de cronotop a fost elaborată de fizicianul Albert Einstein şi constituie una din noţiunile
fundamentale ale teoriei relativităţii. Până la el în fizică timpul şi spaţiul erau privite ca două
dimensiuni diferite, constante.
Einstein prin teoria relativităţii a demonstrat că timpul şi spaţiul sunt dimensiuni corelative şi
în funcţie de mişcare.
În geometrie spaţiul era privit ca o suprafaţă plană, ideală, de unde şi legea că cele trei
unghiuri ale triunghiului nu pot fi nici mai mici, nici mai mari de 180 grade.
În sec. XVIII matematicianul rus Lobacevski a demonstrat că această lege este valabilă pentru
suprafeţe plane ideale care în realitate nu există, în suprafeţe concave sau convexe pot fi mai
mare sau mai mici.
Einstein a demonstrat că spaţiul este pur şi în diferite zone ale spaţiului durata timpului poate
să varieze în funcţie de viteza mişcării corpului, tot aşa cum variază şi masa corpului şi alte
caracteristici ale lumii fizice.
Filozoful german Martin Heidegger în „Timp şi Fiinţă”, „Fiinţă şi timp” a fundamentat
concepţia despre fiinţă care este o unitate cvadridimensională. Ea nu poate fi concepută ca o
unitate dintre cele 3 dimensiuni ale spaţiului şi cele 3 dimensiuni ale timpului (trecut, prezent,
viitor).
Timpul este, după Heidegger, cvadridimensional. A 4-a dimensiune a timpului este
perpetuarea fiinţei în timp, care leagă trecutul şi viitorul prin prezentul ei. Dacă n-ar fi această
perpetuare, ea s-ar descompune în ceea ce a fost şi în ceea ce este. E nevoie de această conştiinţă
a timpului care reflectă a 4-a dimensiune pentru ca omul să poată ajunge la conştiinţa de sine ca
fiinţă care există într-o lume reală, într-un spaţiu şi un timp real.
În filozofia antică existau 2 concepţii tranşante asupra fiinţei:
Heraclit: Esenţa fiinţei este mişcarea „Nu poţi intra de două ori în apa unui râu pentru că ea
se schimbă”.
Parmenide: Fiinţă este identitate (dacă ea ar fi numai identitate, atunci n-am putea vedea
schimbarea ei).
Relaţiile spaţiale şi temporale în literatură au început să fie obiect de studiu mai ales în sec.
XIX, însă erau cercetate în mod separat şi abia după elaborarea noţiunii de cronotop de către
Einstein, prin care era definită unitatea şi condiţionarea reciprocă dintre timp şi spaţiu.
II. FORME ALE CRONOTOPULUI ÎN ROMAN

Cu Bahtin a început o etapă nouă în studierea timpului şi spaţiului în opera literară. Bahtin în
1938 (Formele timpului şi ale cronotopului în roman) abordează noţiunea de cronotop în
universul artistic al operei literare. Aceste relaţii sunt strâns corelate cu genurile şi speciile
literare. Ele joacă un rol deosebit în roman, care este forma cea mai complexă şi care cuprinde
forme de cronotop şi din alte specii literare pe care le asimilează în conformitate cu poetica sa
proprie. În acest studiu Bahtin urmăreşte evoluţia diferitelor forme de cronotop, de contopire a
semnelor timpului şi spaţiului în unitatea universului artistic al romanului. El defineşte 3 tipuri
de timpuri artistice şi de corelare a lor cu spaţiul universului artistic:

TIMPUL AVENTURII care s-a format încă în romanul grec din sec II-VI e.n. Ex.: Etiopicele de
Heliodor, Daphnis şi Cloe de Longos, Întâmplările Leucippei şi ale lui Clitofon de Achilleus Tatios.
Au aceeaşi schemă, un tânăr şi o tânără se întâlnesc, se îndrăgostesc şi vor să se căsătorească, dar
intenţia lor întâlneşte diferite obstacole, din nedorinţa părinţilor, şi ei se hotărăsc să fugă. În timpul
călătoriei pe mare se iscă furtuna, ei naufragiază şi se despart, fie nişte piraţi o fură pe mireasă.
Despărţirea-Căutarea-Regăsirea.
Elementele de bază: pasiunea dragostei, întâlnirea, despărţirea, căutarea, regăsirea şi finalul fericit.
Acest tip de roman poate fi numit şi romanul încercărilor, fiindcă dragostea tinerilor este pusă la
multe încercări, cărora le fac faţă cu succes. Conţinutul de bază al romanului este tocmai această
căutare care are loc pe un spaţiu foarte întins. Eroii nimeresc dintr-o ţară în alta, rătăcesc în mai
multe ţări, se întâlnesc cu diferiţi oameni, unii dintre ei devin prieteni care îi ajută pe tânăr şi pe
tânără sau devin duşmanii lor. Piraţii, care fură mireasa, vor s-o dea în robie, un bărbat se
îndrăgosteşte de tânără, o femeie se îndrăgosteşte de tânăr. Romanul începe cu o întâlnire şi se
încheie printr-o întâlnire (regăsire).
Întâlnirea. 2 persoane se întâlnesc în acelaşi timp şi în acelaşi loc, de aici toate variantele când
întâlnirea nu are loc, se întâlnesc în alt loc şi timp. Bahtin a numit acest timp timpul aventurii fiindcă
acest tip de roman e construit mai mult pe schimbarea locului, pe o mişcare în spaţiu, timpul în acest
tip de roman nu figurează decât sub forma de momente care marchează anumită schimbare în
destinul personajului. Totul se produce pe neaşteptate şi nu este o curgere reală a timpului.
Despărţirea poate dura câţiva ani în timp real, dar ei se regăsesc ca şi cum s-ar despărţit ieri. Timpul
s-a scurs fără să lase vreo urmă asupra lor.
Voltaire a scris un roman parodic „Candidul”, numai că iubita la sfârşit era o bătrână fără dinţi şi
iubitul un bătrân.

TIMPUL DE AVENTURĂ ŞI SPAŢIU COTIDIAN

Ex.: Măgarul de aur de Apuleus, Satiricon de Petronius. Timpul este prezentat aici ca un factor care
cauzează metamorfoza personajului. Metamorfoza e cauzată de calităţile individuale ale personajului
de la începutul romanului şi cel de la sfârşitul romanului. Reprezintă două ipostaze calitativ diferite.
Nu e urmărită evoluţia, dar sunt nişte schimbări în felul de a fi al omului. Prima mutaţie: rolul
timpului în structura personajului. A doua mutaţie: modul în care este prezentat spaţiul. În calitate de
măgar nimereşte în diferite situaţii, devine martor la care scene el ca om nu ar fi putut participa,
mediul unor tâlhari, spaţiul ne apare ca realitate a unor medii sociale. Romanul tinde către
prezentarea vieţii omului în existenţa lui cotidiană.

TIMPUL BIOGRAFIC ŞI AUTOBIOGRAFIC

În toate speciile de literatură autobiografică timpul este prezentat ca o evoluţie interioară a
personajului.
Din îmbinarea acestor 3 cronotopuri s-a constituit poetica romanului european începând cu romanul
cavaleresc şi terminând cu romanul modern şi contemporan