Omul antic

Ovidiu
„Metamorfoze-Cartea a X-a”
„Coborarea lui Orfeu în Infern”
Profesor coordonator: Cristache Monica
Realizatori: Duşă Aurel Gabriel

Ilie Cristina Andreea

Piscureanu Laura Georgiana

Clasa a XI-a F

Colegiul Naţional Constantin „Carabella” Târgovişte

 Cuprins

Culoarea epocii- ANTICHITATEA

Poezia latină
Cine a fost Ovidiu?
„Metamorfoze-Cartea a X-a”-„Coborârea lui
Orfeu în Infern” rezumat
Concluzii
Bibliografie
 Culoarea epocii-ANTICHITATEA
Vechile civilizaţii (sumeriană, mesopotamiană, egipteană, chineză, greacă etc.) se
fixează cu aproximaţie în perioada 3000 î.H., dar, în general, a existat o etapă de apogeu în jurul
anului 1500 î.H. Deşi pentru unele civilizaţii declinul Antichităţii începe către anul 300 î.H.,
epoca se prelungeşte până către secolul al IV-lea d.H.

Luptele pentru putere, pentru impunerea unei credinţe, a unei idei etc. au constituit
principalul impuls în transformările lumii antice, iar între aceste preocupări dorinţa unanimă de a
accepta ideea morţii a generat cele mai multe dintre creaţiile spirituale. Piramidele egiptene au
păstrat texte de îndrumare a sufletului în lumea morţilor (Cartea morţilor) care vădesc speranţa
într-o viaţă viitoare. Aproape că fiecare civilizaţie antică are un îndrumar similar ori scrieri care
ilustrează viaţa de dincolo de moarte, iar speranţa în acest spaţiu stimulează formarea modelelor
morale. Eroii, oamenii cu viaţă exemplară sunt privilegiaţi în lumea de dincolo, ceea ce conduce
în timp la instituirea unor canoane care, parţial, stau şi astăzi la baza atitudinii etice. Tipurile de
erou din literatura antică au în comun dârzenia, puterea fizică, inflexibilitatea morală, o legătură
fermă cu strămoşii. Astfel, Ahile, din Iliada homerică, este neînduplecat în luptă, devotat
prietenului său, Patrocle, aproape invincibil şi pe jumătate zeu. Nici portretul lui Ghilgameş nu
este altfel. Războaiele, confruntările cu monştri ameninţători, călătoriile (pană la marginea
pămantului) sunt câteva dintre încercările eroice ale omului antic.

Lumea civilizaţiilor de început are o atitudine religioasă determinată de credinţa

politeistă, ceea ce face ca fiecare sector al vieţii, guvernat de unul sau mai mulţi zei, să prezinte
importanţă. Atât sentimentele cât şi acţiunile sunt patronate de zei, care impulsionează ori
obstrucţionează orice întreprindere în funcţie de legăturile ritualice ale individului cu zeul
respectiv. Din această cauză şi există o serie de insurgenţe la adresa zeilor: Ghilgameş o sfidează
pe zeiţa Iştar, Oedip îl învinovăţeşte pe zeul Apolo, iar într-un mit chinez se spune că un ţăran îl
prinde într-o cuşcă pe zeul fulgerului şi intenţionează să-l mănânce.

În acest context, afectivitatea se află şi ea sub puteri destinale. Iubirea este

determinată adeseori de voinţa zeilor (ca în Iliada), iar legăturile dintre îndrăgostiţi sunt eterne,
ca în cazul lui Orfeu şi Euridice.
 Poezia latină

Perioada de înflorire a poeziei latine ţine de sfîrşitul secolului I î.Hr. şi începutul

secolului I d.Hr. Ea coincide, în linii mari, cu perioada principatului lui Octavian August.
Situaţia social-politică şi economică, după terminarea războaielor civile şi instaurarea regimului
lui August, şi-a lăsat amprenta asupra literaturii latine. În literatură se evidenţiază două tendinţe:
oficială, apologetică, susţinînd politica lui Octavian August, şi de opoziţie, mai slab dezvoltată,
exprimînd stări de spirit contrare regimului oficial. Prima tendinţă este exprimată mai pronunţat
în creaţia poeţilor Vergiliu şi Horaţiu, a doua – în opera lui Ovidiu.
Opera lui Publius Ovidius Naso (43–17 î.Hr.) depăşeşte, desigur, cadrul îngust al
poeziei elegiace, ea fiind mult mai vastă şi mai variată. Scrierile sale constituiau în poezia latină
o tendinţă opusă celei oficiale şi pot fi împărţite în trei perioade.
Prima perioadă e marcată de tema iubirii, realizată în diferite registre, genuri şi
specii poetice. Ovidiu manifestă spirit de observaţie şi un viu interes pentru realitatea din jur,
creînd un nou tip al elegiei de dragoste, diferită de cea a lui Tibul sau Properţiu. Aşa sînt scrise
Amorurile, în care tema iubirii este însoţită şi de glumă, rîs, ironie, sfidîndu-se legile şi regulile
introduse de August în sfera moralei, a căsătoriei etc. Poetul manifestă un interes aparte pentru
psihologia feminină. De la elegia de dragoste din Amoruri Ovidiu trece la epistola lirică pe teme
mitologice. Epistolele eroinelor reprezintă o culegere de scrisori versificate ale eroinelor
mitologice (Penelope, Briseis, Didona,
Medeea, Fedra ş.a.) către soţii sau iubiţii ce le-au abandonat. Studiile la şcoala de retorică,
exerciţiile bazate pe arta discursurilor (controversele şi svasoriile), atracţia pentru discursurile
axate pe descrierea stărilor psihologice ale personajelor, puse în împrejurări neobişnuite, şi-au
găsit expresia adecvată în aceste epistole, unde eroinele din mitologie erau scoase din cadrul
eroic tradiţional, cunoscut tuturor, şi apropiate de psihologia femeilor contemporane.
Impresionează arta caracterizării psihologice a Penelopei, Medeei, Didonei şi a altor eroine din
scrisorile adresate lui Odiseu, Iason, Enea etc. Ovidiu a intenţionat să scrie şi răspunsurile
adresanţilor, reuşind să compună doar trei scrisori de răspuns. În prima perioadă Ovidiu mai
scrie două poeme didactice, adesea cu note hazlii şi glumeţe: Arta iubirii, un fel de manual de
dragoste, cu un întreg cod de reguli de conduită, pentru tînărul îndrăgostit, în relaţiile cu femeia
dragă, şi Leacuri contra iubirii, cu sfaturi îndrăgostiţilor, cărora, pentru a se „lecui“ de iubire,
li se recomandă plăcerile vieţii de la ţară. Despre cosmetice, un soi de tratat de îngrijire a feţei,
denotă opţiunea poetului pentru frumuseţea naturală, nealterată de farduri sau soluţii
tămăduitoare.
În a doua perioadă a creaţiei poetul latin este preocupat de tezaurul de legende,
mituri, credinţe, obiceiuri ale romanilor, pe care le valorifică în două opere importante din
această perioadă: Fastele şi Metamorfozele. Scrise sub influenţa evidentă a Pricinilor lui
Callimah, Fastele reprezintă un fel de calendar al datinilor şi obiceiurilor poporului roman.
Metamorfozele se impun ca o operă poetică excepţională, un vast poem epic, în care se
dezvăluie nu numai forţa talentului său artistic, dar şi vasta sa erudiţie în materie de mituri şi
legende. Ovidiu a adunat, ordonat şi prelucrat poetic, în 15 cărţi, ce alcătuiesc Metamorfozele,
vreo 250 de mituri şi legend despre prefacerea oamenilor în alte făpturi sau obiecte neînsufleţite
(plante, flori, arbori, stînci,
constelaţii), de la crearea lumii pînă la prefacerea lui Iuliu Caesar în cometă. În plan filozofic,
Metamorfozele demonstrează că Ovidiu era la curent cu concepţia despre transmigraţiunea
sufletelor (metempsihoza) a lui Pitagora, pe care o expune la începutul cărţii a 15-a. În
Metamorfoze, impresionează măiestria artistică a poetului, fantezia sclipitoare, sensibilitatea
şi fineţea, semnificaţiile de profundă umanitate ale celor mai multe episoade (de exemplu,
despre Narcis, despre Orfeu şi Euridice, despre Piram şi Tisbe, despre zborul lui Dedal şi Icar,
despre Pygmalion, despre cele patru vîrste ale omenirii ş.a.).
Perioada a treia a creaţiei lui Ovidiu cuprinde elegiile scrise în exil, la Tomis,
reunite în culegerile intitulate Tristele şi Ponticele. Ele prezintă o mare diversitate de motive şi
teme, cu accentele puse pe propriile sentimente sincere: tristeţe, melancolie, frică, dor de casă,
durere, revoltă, mînie etc., din care transpare poetul exilat şi stăril ei sufleteşti. O semnificaţie
aparte o au versurile dedicate peisajului Pontului Euxin şi traiului localnicilor, al strămoşilor
noştri, Ovidiu fiind unul dintre puţinii mari poeţi ai lumii, ce i-a eternizat în poezie (Iarna la
Tomis), astfel, ultimele creaţii ale poetului avînd şi o importanţă documentară pentru istoria
neamului nostru.

„Literatura latină, la început mult debitoare celei greceşti,

şi-a creat în curînd o personalitate proprie, cu totul originală,
în decursul istoriei poporului roman. Epoca republicană,
apoi cea a principatului lui August, în fine epoca imperială,
au creat o literatură care a reflectat evenimentele, realităţile, situaţiile,
emiţînd şi judecăţile scriitorilor asupra acestor fapte.“
Ovidiu Drimba