Literatura Renașterii

Prezentare generală

Bibliografie:
1. Cornelia Comorovski, Literatura Umanismului și Renașterii, Ed. Albatros, București, 1972.
2. Ovidiu Drimba, Istoria Literaturii Universale, Ed. Vestalia, București, 1999.

Perioada de extindere a epocii: Renașterea este o mișcare deosebit de complexă ce se

răsfrânge în diferite domenii ale activității umane – literatură, muzică, filosofie, pictură,
arhitectură, știință, religie – și se extinde pe o durată mai mult de două secole XIV-XVI.
Condițiile sociale:
- Se dezvoltă comerțul și meșteșugurile
- Înfloresc orașele
- Se dezvoltă burghezia
- Se întreprind marile descoperiri geografice
- Se inventeză tiparul
- Se implementează reforma
Cadrul cultural. Din punct de vedere ideologic Renașterea constituie o primă etapă a
epocii moderne, care se distinge în primul rând prin plasarea ființei umane în centru atenției.
Spre deosebire de epoca medievală, care era marcată preponderent de parametrii creștinismului,
în care creatura umană era tratată ca o efemeritate ce-și dobândește grațierea în viața de apoi,
Renașterea acordă o încredere nemărginită în forțele morale, intelectuale și creatoare ale ființei
umane. Omul devine activ, energic, interesat de a se cunoaște pe sine, dar și lumea
înconjurătoare, el descoperă posibilitățile și aptitudinile sale aproape demiurgice. În raport cu
limitele și ascetismul epocii anterioare, omul se emancipează, se reafirmă locul omului în lume,
de aceea această perioadă mai poartă denumirea de umanism. Libertatea descoperită îl
încurajează pe om în dezvoltarea sa multilaterală și în perfecționarea sa. Raționalului, logicului i
se acordă o atenție deosebită, de aici și susținearea spiritului critic. Se neagă tiparele gândirii și
învățământului medieval.
Se valorifică armonia dintre om și natură, omul este conceput ca un adevărat cosmos doar
că la o scară mai mică. Natura constituie o nesecată sursă de inspirație pentru creatorul
renascentist. Se estimează cultura antică greco-latină, care este ridicată la nivel de model. Astfel,
eticheta de re-naștere, adică o naștere nouă, vine să exprime, pe de o parte, o revenire la valorile
antice, iar, pe de altă parte, o înoită afirmare a omului.
Se promovează o viziune laică despre lume, se ia o poziție combativă, anticlericală. Se
refuză ascetismul cultivat de religie și se preferă aprecierea vieții materiale.
Se dezvoltă studiul disciplinelor umaniste: filologia, istoria, filosofia și a științelor reale:
matematică, biologia, medicina. Crește gustul pentru erudiție și enciclopedism.
Apare respectul pentru cuvântul scris sau vorbit, dezvoltând forme literare ce solicită
demonstrația rațională sau arta verbală – dialogul, tratatul, epistola, scrierea istorică.
Poezia și proza epocii se alimentează în mare parte din gândirea platonică. Se cultivă
poemul cavaleresc și idila. În dramaturgie se impun prin vigoare teatrul englez și spaniol. Se ține
cont de solicitarea publicului („orizontul așteptării”). „În realizările teatrului shakespearian
tensiunea nu mai e generată de spectacolul cruzimii și de investigarea faptelor, ci de cercetarea
sufletului, de conflictul interior și de gravele probleme ale existenței umane. Trecând din planul
unei tumultuoase și arhaice afectivități iraționale în planul epic, tragedia răzbunării devine drama
dreptății.” În teatrul spaniol, personajul se conformează unor prejudecăți „el se mișcă în numele
onoarei convenționale, fără a gândi faptele și a-și cerceta ideile și perseverează cu intenția de a
corespunde convențiilor, chiar dacă încalcă sentimentele.”

1
 Dacă personajul medieval avea certitudinea idealului fie sfântul sau cavalerul, personajul
renascentist pierde această fixitate și urmărește dorința permanentă de a demonstra meritul și
vrednicia sa. Una dintre dimensiunile eroilor renascentiști este gigantismul. În romanul lui
Rabelaire, timpul și spațiul se desfășoară după alte proporții, iar activitatea și întreprinderile
acestora este uriașă ceea ce relevă încrederea în sine și aspirațiile realizării. Fața schimbătoare a
lumii trezește simțul instabilității, care ulterior se va contura și ca o trăsătură barocă. Într-o lume
în care este răsturnat sistemul valoric și oamennii nu îndrăznesc să-și împărtășească direct
opiniile, se recurge la sugestii, exprimări încifrate, formule alegorice. Astfel, scriitorul
renascentist adeseori recurge la convenția nebunului sau cea a străinului. Sub masca nebuniei cu
mai puțin risc pot fi mărturisite niște inconveniențe sociale („Elogiul nebuniei” de Erasm din
Roterdam). Personajele literare preferă să simuleze nebunia doar să-și expună părerile și
convingerile sau dimpotrivă pentru a ascunde adevărul. Bufonul este o simulare a nebuniei la
nivel profesional, utilizează un limbaj polisemic: dincolo de nimicurile aparente se ascunde un
alt mesaj ce se cere a fi descifrat. Se dă preferința discursurilor parabolice sau alegorice.
Înfățișarea lumii reale, însă, nu exclude modalități de reprezentare fantastică, mai ales, în
perioada barocă, unde întâlnim teribilul (Bosch). Se impune motivul lumii ca teatru, care
exprimă libertatea redusă a omului, efemeritatea vieții sau hotarul dubios dintre realitate și iluzie.
Constatăm un interes sporit pentru cunoașterea eu-lui și a experiențelor umane la diferite nivele,
simpatie, ținută, comportament, de aceea literatura moralistă inundă epoca. Textul literar nu mai
e o narațiune, ci un produs al minuțioaselor cercetări ale realității exterioare , dar și a laturii
morale. Operei de artă i se acordă o funcție formativă în constituirea conștiinței. Se scriu
principii estetice, tratate, eseuri întru dezvoltarea limbii și literaturii. Scriitorii și erudiții erau
tratați cu deosebit respect, iar gustul amănuntului și plăcerea enciclopedică câștigă tot mai mult
interes.
Renașterea în Italia. Trecerea de la tiparele medievale la tendințele moderne pentru
prima dată încep în Italia încă de prin sec.XIV-lea, astfel încât se credea că renascentismul e o
mișcare de proveniență italiană. Se dezvoltă centrele culturale fiecare având tradiția sa: Florența,
Padova, Ferrara, Veneția, Roma, Pavia.. Crește numărul literaților, mai fiecare curte se mândrea
cu poeții săi, apoi apar gânditorii umaniști și oamenii de știință.
Francesco Petrarca (1304-1374) a fost un important poet și prozator italian, un
promotor al umanismului. Petrarca s-a aflat l-a răspântia epocilor, de aceea în creația sa se
mențin formule ale gândirii medievale, deși este plasat pe poziția anticreștină; pe de altă parte,
este un mare admirator al literaturii antice și fiind aprofundat în aceste texte înființează filologia
clasică. Scrie atât în limba latină, opere în care pune problema unității Italiei, a tradițiilor latine
pe care le moștenește poporul italian, dar scrie și în așa numita limba „vulgară”, adică italiană.
Capodopera sa Canzonierul este un jurnal liric, scris în limba italiană, ce conține vreo 30 de
canzone și mai mult de 300 de sonete, în care se relatează istoria iubirii sale pentru Laura.
Petrarca la fel ca și Dante împărtășește ideea medievală ca iubirea este principiul tuturor
lucrurilor. Doar ca Dante a ridicat-o pe Beatrice în lumea paradisiacă, transformând-o într-un
simbol al castității și perfecțiunii; pe când Petrarca coboară întreg universul în Laura. Petrarca nu
spiritualizează iubirea, ci o concepe pe iubita sa ca pe o lume împlinită. Poetul cu o grijă analitic-
psihologică redă diferite aspecte ale inimii umane, nu ideile general-umane sau simbolurile
eterne îl atrag, ci copleșirea variatelor sentimente: pasiuni, îndoieli, speranțe sau regrete. Laura
este înzestrată cu toate virtuțile, este onestă, castă, însă poetul este fascinat de imaginea ei, de
părul blond, ochii senini, chipul dulce. Petrarca admiră lumea din perspectivă picturală, este
mișcat de formele frumoase ale iubitei, de formele frumoase ale naturii: câmpul verde, ploaia de
flori, murmurul alei... Melancolia sa este o melancolie a lumii noi, care trăiește frământările
clipei. Sonetul lui Petrarca prin structura și prin fondul imagistic influințează literatura renașterii
în alte țări.
Giovanni Boccaccio (1313-1375) este un reprezentant de seamă a literaturii renascentiste
italiene și un nuvelist remarcabil. Dă dovadă de o erudiție vastă a literaturii antice, dar și a celei
medievale. Materialele docte le scrie în limba latină, pe când poezia o scrie în italiană. Lucrarea

2
s-a de bază este Decameronul, care este o culegere de o sută de nuvele, introduse datorită unui
motiv pretext: descrierea cumplitei ciume de la 1348 și retragerea a zece tineri: șapte doamne și
trei cavaleri, la o vilă din preajma Florenței. Ca să le treacă timpul mai ușor, fiecare povestește
câte o întâmplare. Astfel timp de zece zile se adună o sută de pătărănii. Astfel, avem procedeul
narativ al povestirii intercalate într-o altă povestire. Deși la prima vedere par a fi două teme
dominante: dragostea și aventura, de fapt, autorul reliefează un șir de probleme sociale și morale
ale epocii în care trăia: prezintă întreg setul de vicii ale epocii sale – misticismul, credulitatea,
vanitatea, avariția...; sunt satirizate diferite structuri sociale – fețe bisericești și cavaleri,
meșteșugari și negustori, mici burghezi și țărani...
În mare parte, motivele expuse sunt de împrumut, se inspiră din culegerile nuvelistice ale
timpului, însă marele merit al autorului este cel de narator: localizează povestirea în detalii
descriind cadrul desfășurării acțiunii, cu un acut spirit analitic prezintă moravurile timpului în
care a trăit, iar personajele sale sunt reprezentanți ai umanismului timpuriu – o lume laică, al
cărei ideal este goana după bucuriile și plăcerile pământești.
Niccolo Machiavelli (1469-1527) este un comediograf italian ce crează comedii de
situații, farse. În comedia Mătrăguna, autorul satirizează moravurile degradate ale Florenței,
imoralitatea, fățărnicia. Bătrânul Messer Nicia își dorește să aibă un copil cu tânăra sa nevastă
Lucrezia. Callimaco, un tânăr îndrăgostit de Lucrezia, se prezintă a fi medic și cu ajutorul unui
leac preparat din mătrăgună și o noapte pertrecută cu donna o „vindecă” pe aceasta și îl bucură
pe bătrânul Messer Nicia ca va deveni tată. Se ridiculizează naivitatea lui Messer Nicia, lăcomia
de bani a călugărului Timoteo, viclenia lui Callimaco, imoralitatea Lucreziei.
Commedia dell´arte este o școală nouă de teatru apărută în Italia pe la jumătatea sec. Al
XVI-lea în Florența, Ferrara, Mantua. Se manifestă ca o reacție de opoziție față de spectacolul
erudit și devitalizat adresat unui cerc restrâns. Commedia dell´arte este un teatru de actori
ambulanți, care se adresau unui public larg și variat. Aveau ca punct de pornire doar un scenariu
schiță, un set de glume și expresii, însă dialogurile, replicile erau lăsate în seama fanteziei,
spontanietăți și ingeniozității actorului.
Literatura renașterii în Franța. În Franța spiritul renascentist italian ajunge abia la sf.
sec. XV-lea. Prin intermediul familiilor regale sunt aduse gustul pentru arte, deprinderi noi.
Înteaga curte franceză se italienizează, comportamente, moravuri, chiar și distracțiile (muzica,
dansurile). Orașe importante ale umanismului francez au fost Parisul, Bordeaux, Toulouse,
Bougres, Orleans, Montpellier etc.. Au apărut o seamă de moraliști (Montaigne), retoricieni,
școli poetice (Școala lioneză, Pleada).
François Rabelais (1494 - 1553) este cel mai de seamă umanist francez. Educat în stilul
tradiției umaniste, a fost călugăr, cugetător și medic, a studiat latina, dreptul, științele, literatura.
Scrie poezii, almanahuri, traduce și comentează tratate de medicină, corespondența sa relevă
umanismul său, dar ceea ce-l impune posterității este Gargantua și Pantagruel, un roman
alegoric, caricatural ce satirizează moravurile timpului său. Mult timp romanul era tratat ca un
text lipsit de semnificații și doar Balzac îl valorifică. Romanul este alcătuit din cinci cărți în care
autorul își expune concepțiile și aspirațiile umaniste.
„I. Cartea vorbește despre nașterea lui Gargautua, fiul lui Graudgousier și al Gargamellei,
despre educarea lui și, în cadrul ei, despre călătoria sa la Paris și popasul mai îndelungat acolo.
Între Graudgousier și vecinul său agresiv Picrocol izbucnește război. Gargautua ia parte la luptă;
părintele și fiul primesc sprijinul unui călugăr, fratele Ioan, căruia, pentru a-l răsplăti după
sfârșitul glorios al războiului, îi construiesc mănăstirea din Telem.

II. Fiul lui Gargautua, dornic de a se instrui, vizitează în călătoriile sale universitățile de
seamă ale vremiil: Orleans, Paris. Îl cunoaște pe Panurge, un tânăr vagabond, veșnic student și
iubitor de aventuri și veselie,; împreună participă la lupta împotriva dipsozilor și a uriașilor și îi
înving.
III. Eroul cololonizează țara puțin locuită a dipsozilor și domnește ajutat de Panurge.
Frământat de problema dacă trebuie să se căsătorească sau nu, Panurge cere sfatul lui Pantagruel,

3
caută rezolvarea în zaruri sau în consultarea scrierilor lui Virgilius, întreabă o vrăjitoare, al cărei
răspuns poate fi diferit interpretat, un mut, un poet, un magician, un doctor, un filosof și printre
mulți alții, penebunul Triboullet, care îl povățuiește să ceară sfat de la oracolul Sfintei Butelci.
IV. Panurge, însoțit de Pantagruel, fratele Ioan și alți prieteni pornesc în largul mării,
îmbarcați pe 12 vase și vizitează meleaguri fantastice. Poposesc în diverse insule. De pildă în
ostrovul Sobolilor, în care domnește Postol cel Mare. În ostrovul amărât al Smochiniților, unde
oameni trăiseră odinioară liberi, bogați și voioși, până ce unul dintre ei se strâmbase, văzându-i
pe papimanii din ostrovul vecin că, într-o zi de sărbătoare, după obiceiul lor scoaseră chipul
zugrăvit al papei, spre a-l arăta poporului. Papimanii îi atacaseră și îi jefuiră. Pe cei mai mulți i-a
ucis: le cruțaseră viața doar acelora care au primit ca într-un chip rușinos și dezgustător să se
recunoască vinovați. În Ostrovul Papimanilor călătării sunt primiți cu venerație pentru că au
văzut în realitate figura papei, a cărui imagine este aici adorată.
V. Călătorii ajung în ostrovul clopotelor, unde locuiesc multe păsări din diferite specii –
căligărei, stăriței, eposcopoi, cardinalăi – dar există un singur papagău. Mai departe, trec prin
ostrovul locuit de cotoii îmblăniți, unde Pisihoțul și ajutoarele luijudecă și sancționează dipă ce li
se aduc cele ami serioase dovezi – banii din pungă. Sosesc apoi în Țara Chintesenței. După alte
opriri, vizitează și Ostrovul Luminilor, de unde, călătoriți de un felinar, se îndreaptă spre templul
sfintei Butelci. La întrebarea lui Panurge ea răspunde un singur cuvânt:„Trinch!”
Cuvânt înainte al scriitorului atrage atenția asupra sensurilor ascunse ale cărții. „Iar dacă
veți afla în toate aceste cuvinte încredințate tiparului acea veselă pierdere de vreme pe care
numele cărții v-o făgăduiește, să nu vă opriți aici...., ci să tălmăciți într-un sens mai cuprinzător
ceea ce vi se pare că izvorăște dintr-o inimă lipsită de griji.”
Dualitatea de planuri implicată de caracterul alegoric al cărții este anunțată printr-o
alegorie: câinele care dă peste un os cu măduvă îl zdrobește și o suge: „Sfărâmați osul și sugeți-i
măduva hrănitoare!” – le cere autorul cititorilor.
Iar miezul cărții lui Rabelais vrea să înfiereze cu batjocura satirei aceea ce este rău în
societatea contemporană, dar și să le arate pe acele ce sunt bune și care merită atenție și
dezvoltare întru înflorirea epocii.”
În roman se impun motivul gigantismului ce exprimă forța interioară și fizică a omului și
motivul băutului ce semnifică setea de cunoștințe a omului renascentist. Promovează o nouă
metodologie educativă, care ar trezi interesul și plăcerea de a studia.
Cercul Pleadei. La jumătatea sec. al XVI-lea se constituie un grup din șapte scriitori, fapt
pentru care și-au numit cercul Pleadei, precum constelația Pleadei este alcătuită din șapte stele.
Du Bellay publică manifestul Apărarea și ilistrarea limbii franceze, în care autorul îndeamnă la
utilizarea și îmbogățirea limbii franceze, prin arhaisme, cuvinte de împrumut sau neologisme.
Scopul Pleadei era să creeze o poezie adresată elitei, promovând idealul clasic, valorile umaniste.
Cel mai important reprezentant al cercului Pleadei și al renascentismului francez a fost
Pierre de Ronsard. A compus poeme de ocazii la curtea regelui, face ode eroice și patriotice. În
stilul odelor horațiene dezvoltă temele vieții rustice. Influența lui Petrarca s-a răsfrânt și asupra
lui Ronsard, astfel dedică sonete unui trio feminin: Casandra, Maria, Elena. Întâlnim o gamă
variată a sentimentelor erotice, iubirea este marcată de noblețe dar și de tentații lumești. Una
dintre temele dominante ale poetului francez este fugit irreparabile tempus.
Literatura Renașterii în Spania. „Literatura Renașterii spaniole cultivă temele relațiilor
dintre monarhia absolută și aristocrația feudală, dintre nobilimea mijlocie sau cea scăpătată
(cavalerii și hidalgii) și categoria „granzilor” dintre țărănime și feudali.(...) Ca formă, literatura
Renașterii spaniole va utiliza narațiunea de un dinamism viu, fantezia bogată, o aplicație spre
hiperbolizarea personajelor și gesturilor, o preferință pentru momentele de avânt impetuos sau de
neașteptate prăbușiri și un ton pasional – care uneori împinge viziunea realistă spre aspecte
vulgare, satira spre caricatură și umorul spre grotesc.” (Ov. Drimba Istoria literatirii universale,
p.251-252)
Miguel de Cervantes Saavedra (1547-1616) este considerat drept simbol al literaturii
renascentiste spaniole. Deși și-a încercat puterile în mai multe specii literare ale timpului său,

4
poezie, teatru, nuvelă (culegerea Nuvele exemplare), a scris un roman pastoral Galatea, totuși
capodopera sa este Don Quijote de la Mancha.
Don Quijote de la Mancha este considerat primul roman modern, alcătuit din două părți.
Chiar din Prologul părții I, autorul afirmă că are drept scop să satirizeze romanele cavalerești,
sau, mai exact, a modului de gândire scolastic, mecanic, fără efort analitic.
Personajul principal se numește Alonso Quijano, un bărbat înalt, uscățiv de vreo 50 de
ani, care citind pătimaș o mulțime de romane de curte, înnebunește și dorește să ducă el însuși
viața acestor personaje. Astfel, își schimbă numele în Don Quijote se îmbracă convențional în
haine cavalerești, pe care le coboară din pod – o armură, un coif și armele medievale. Deoarece
orice cavaler are un însoțitor, îl i-a drept scutier pe țăranul Sancho Panza, căruia îi promite că îl
va face guvernator. Orice cavaler este inspirat de un ideal feminin, de aceea Don Quijote
realizează călătoria în numele doamnei inimii sale, Dulcinea del Toboso. După modelul
cavalerilor rătăcitori, are drept scop să-i apere pe cei slabi. Își mai i-a o mârțoagă pe care o
numește Rosinante. Personajul dezvăluie o Spanie fărămițată, a discriminării rasiale și religioase,
unde domină cei bogați și puternici. Alienarea personajului este parțială, ea se manifestă atunci
când îi apare vreo analogie dintre lucrurile vizibile și romanele lecturate. Don Quijote dorește să
proiecteze vieții niște secvențe din textele cavalerești. Astfel, își riscă viața pentru a dobândi
miraculosul coif al lui Mambrino, care de fapt nu-i decât lighenul unui bărbier; crede că luptă cu
uriașii, dar acestea sunt niște mori de vânt; un burduf de vin îl concepe drrept vrăjitor; iar
turmele de oi sunt luate de el ca niște armate dușmane. De cele mai multe ori, bunele sale intenții
suferă eșec: este bătut, se alege cu o ureche tăiată, celor, pe care vrea să-i salveze, le face numai
probleme. Don Quijote este produsul școlii medievale cu înclinație spre abstracție și ficțiune,
care nu mai corespunde noului timp. Don Quijote este hidalgo (hijo de algo) adică fiul vre-unui
nobil cu setea de etalare a propriei importanțe, crezând că s-a născut din voia cerului și menirea
sa este de a readuce „vârsta de aur”. Nebunia lui Don Quijote e o admirabilă trăsătură a
personajului cevantesc, care exprimă o inefabilă forță lăuntrică, flux de energie, ingeniozitate,
hotărâre, curaj, forță sacrificială pentru cei nevoași. Idealurile sale, de care se conduce, sunt
nobile, demne de exemplu, mărețe, doar că modalitatea realizării acestora este neadecvată.
Personajul discinde dintr-o lume a visului valorilor, care în această lume nu prea are șanse la
manifestare. Spre sfârșitul romanului, Don Quijote se întoarce din expediția sa, își recunoaște
greșeala, conștientizând că epoca cavalerismului este depășită și nu mai corespunde realității,
scrie testamentul și moare. Cervantes în mod deliberat accentuează anacronismul cavalerismului.
Însă pentru posteritate, Don Quijote rămâne a fi un model al tendinței eroice, al înstaurării
dreptății, al triumfului adevărului și al protejării demnității.
Sancho Panza este un țăran necăjit, sărman și ignorant. Pentru a fi în opoziție caricaturală
cu Don Quijote, autorul îl închipuie scund și rotofei. E dotat însă cu o înțelepciune populară,
limbajul său impresionează prin varietatea umorului, multitudinea proverbelor și zicătorilor
utilizate. Acest cuplu de personaje exprimă tendința nestăvilită spre afirmarea valorilor
spirituale, dar și naturalețea, vitaliatatea și ingeniozitatea omului.
Lope de Vega (1562-1635) este o figură efervescentă a renașterii sapniole. Produce o
cantitate impunătoare de texte literare: pe lângă 21 de volume considerabile, 1800 de drame și
comedii plus 400 de piese religioase. Cea mai conturată comedie a lui Lope de Vega este Câinele
grădinarului. Autorul este un susținător al iubirii și fericirii pământești tinerești.
Pedro Calderón de la Barca (1600-1681) este un artist umanist spaniol de o altă
structură psihologică, interiorizat, melancolic, meditativ, are înclinații spre misticismul religios.
Este renumită drama sa filosofică Viața este vis, în care se abordează tema libertății și a
predestinării. Piesa susține ideea că viața curentă cu preocupările ei curente este doar un vis, iar
rațiunea care stăpânește instinctele deschide calea spre adevăr, conferind omului o reală libertate.
Literatura Renașterii în Anglia și Germania.
William Shakespeare (1564-1616) este cel mai important scriitor al literaturii renașterii
engleze: poet, actor, dramaturg, conducător al celui mai vestit teatru din Londra. Pe lângă câteva
sonete intercalate în piese de teatru, scrie timp de trei ani 154 de sonete ce relevă biografia

5
spirituală a poetului „un mic roman de dragostecu trei personaje: poetul, iubita infidelă și
prietenul lui, care îl înșeală, luându-i iubita”. Una dintre temele mari ale sonetelor este trecerea
ireversibilă a timpului, care răpește tinerețe, iubire, frumusețe...
Dramaturgia lui William Shakespeare s-a realizat în drame istorice, tragedii și comedii.
Dramele shakespeariene au subiecte luate din cronicile engleze, cele mai izbutite fiind Richard al
III-lea, Henric al IV-lea, Henric al V-lea. Un alt grup de drame istorice se inspiră din motive
antice, promovând valorile clasice, demnitatea umană și înălțimea spirituală, acestea sunt Iuliu
Cesar, Coriolan, Antoniu și Cleopatra.
„Marile tragedii shakespeariene au izvorând dintr-un sentiment de dezamăgire.
Shakespeare alături de celelalte spirite mari ale Renașterii târzii, vede acum limpede că noua
societate pornise să dărâme edificiul nedreptei lumi feudale, dar pentru a o înlocui în schimb
pentru o lume la fel de nedreaptă, clădită pe cultul banului, pe egoismul perfid și feroce. Bucuria
exaltată a vieții, din piesele de până acum, este înlocuită prin accente de melancolie, prin tonuri
întunecate, prin umbrele unor apăsătoare presimțiri. Clarviziunea sa critică îi dă un sentiment de
grea amărăciune; totuși, iubirea lui de oameni și încrederea în virtuțile morale ale omului nu-l
lasă să naufragieze în pesimism. De aceea. Chiar și în marile tragedii, dreptatea învinge. Omul
triumfă asupra răului – a răului din el sau din jurul lui.” (Ov. Drimba ILU, v. I, p.289)
Tragedia Hamlet prezintă un tablou al epocii autorului, concentrând puternice contradicții
sociale. Prințul Hamlet studia filosofia la Wittenberg. Aflând de moartea subită a tatălui său, se
întoarce acasă în Danemarca și constată o realitate diametral opusă concepțiilor umaniste despre
viață și oameni. Recurgând la meditarea analitică asupra faptelor, ajunge la tulburătoarea
concluzie că moartea tatălui său a fost cauzată nu de mușcătura de șarpe, așa precum se spunea la
curte, ci de fratele său Claudius, care jinduia la tron; descoperă cu amărăciune că maică-sa este
infidelă și foarte în curând se căsătorește cu asasinul soțului său; se dezamăgește de decăderea
morală a curții regale, care din lașitate și frică acceptă să fie complici taciți. Prințul Hamlet își
asumă responsabilitatea omului renașterii de a crea o societatea condusă de principiile morale
nobile. Pune problema rostului existenței umane, cum să salvăm demnitatea și verticalitatea
ființei umane. Prințul Hamlet este un umanist măreț preocupat nu doar de o problemă particulară,
el nu este interesat de ideea răzbunării tatălui, acesta este un aspect secund, ci datorită lucidității
și conștiinciozității focalizează durerea și revolta unei întregi societăți, în care s-a cuibărit viciul
perfidiei.
O altă temă ilustrată în tragediile lui Shakespeare este cea a raportului dintre esență și
aparență, pe care o întâlnim în Regele Lear și Othello. Drept izvor de inspirație al tragediei
Regele Lear îl constituie basmul popular Sarea în bucate. Ajuns la adâncă bătrânețe regele
decide să-și împartă averea celor trei fiice, dar ar fi vrut totuși să audă cât de mult acestea îl
iubesc. Cu ușurință cade în capcana vorbelor ademenetoare dar deșarte ale fiicelor mai mari
Goneril și Regan și se supără pe adevărul spus de mezina Cordelia, pe care o dezmoștenește. Însă
în curând este alungat de cele două fiice și suferă ingratitudinea acestora. Sursa tragediei regelui
Lear contă în impactul cu realitatea – cortina iluziilor cade, cuvintele măgulitoare adresate
rangului și bogăției se spulberă și din rege devine cerșetor, constatând că neglija, de fapt, esența
lucrurilor. În Othello se pune problema credulității oamenilor, care nu admit psihologia omului
viclean. Othello este un general curajos dar și echilibrat, eroic dar și nobil, o cucerește pe
Desdemona grație înaltelor sale calități morale. Însă stârnește invidia unui locotenent Iago, care
decide să se răzbune și chiar de la început acesta își declară fățărnicia „nu sunt ce par a fi” . Iago
cu îndemânarea unui genial regizor diabolic transformă personajele piesei în niște marionete, pe
care le manipulează la liberă dorință, fără ca acestea să înțeleagă că sunt victimele unei curse.
Inoculează lui Othello sentimente josnice precum perversiunea, lașitatea, care îi sunt străine, dar
care infiltrate la moment au provocat încurcătura tragică, Desdemona fiind, pe nedrept, învinuită
de trădare. Macbeth – este tragedia mustrărilor de conștiință, în urma crimelor săvârșite din
lăcomie și invidie. Romeo și Julieta e un elogiu al iubirii, care transcende conflictele sociale.
Însă tragedia acestora se naște din reducerea sensului vieții doar la sentimentul de dragoste a
acestui cuplu, neglijând alte dimensiuni sufletești.

6
 Comediile lui Shakespeare au la bază ideea iubirii tămăduitoare și împăcuitoare a
conflictelor. Îmblânzirea scorpiei, Visul unei nopți de vară, Cum vă place...
Renașterea în Germania. Erasmus (Desiderius) din Rotterdam (1466 1536) este unul
dintre cei mai mari umaniști, descoperă bucuria comunicării și difuzarea ideilor. Operele sale
principale sunt Adagia – o culegere de cugetări și maxime comentate; Colocviile – dialoguri
satirice privind starea socială în mai multe țări și Lauda nebuniei – o lucrare alegorică, în care
personajul principal este însăși prostia, care la început vorbește despre marea sa importanță, apoi
face o critică acerbă la adresa structurii sociale, politice, religioase.