William Thackeray

William Thackeray
WILLIAM THACKERAY
Bâlciul deşertăciunilor
**
006
Traducere de Ion Frunzetti şi Constanţa Tudor
Ilustraţia copertei: Micu Veniamin
EDITURA EMINESCU
1970
2
Bâlciul deşertăciunilor vol. 2
Cuprins
Capitolul XXXV Văduvă şi mamă_________________________5

Capitolul XXXVI Cum poţi trăi un an de zile din nimic, şi
încă bine________________________________________________20
Capitolul XXXVII Subiectul continuă_____________________32
Capitolul XXXVIII O familie foarte strâmtorată___________52
Capitolul XXXIX Un capitol cinic_________________________72
Capitolul XL În care Becky e recunoscută de familie______85
Capitolul XLI În care Becky vizitează din nou castelul
strămoşilor săi__________________________________________97
Capitolul XLII În care e vorba de familia Osborne_______113
Capitolul XLIII În care cititorul trebuie să treacă pe la
Capetown______________________________________________123
Capitolul XLIV Un capitol lăturalnic între Londra şi
Hampshire_____________________________________________136
Capitolul XLV Între Hampshire şi Londra_______________150
Capitolul XLVI Lupte şi încercări_______________________163
Capitolul XLVII Gaunt House___________________________174
Capitolul XLVIII În care cititorul e introdus în lumea mare
_______________________________________________________186
Capitolul XLIX În care gustăm trei feluri de mâncare şi o
prăjitură_______________________________________________202
Capitolul L Cuprinde o întâmplare obişnuită____________212
Capitolul LI În care se înfăţişează o şaradă care-l poate sau
nu-l poate încurca pe cititor____________________________224
Capitolul LII În care lordul Steyne se arată într-o foarte
binevoitoare lumină____________________________________249
Capitolul LIII Eliberarea şi catastrofa___________________263
Capitolul LIV Duminică, după bătălie___________________275
Capitolul LV În care subiectul continuă_________________287
Capitolul LVI Georgy devine un gentleman______________308
Capitolul LVII Eothen__________________________________325
3
William Thackeray
Capitolul LVIII Prietenul nostru maiorul________________337

Capitolul LIX Bătrânul pian____________________________353
Capitolul LX Reîntoarceri în lumea sus-pusă____________368
Capitolul LXI În care se sting două lumini______________377
Capitolul LXII Am Rhein_______________________________396
Capitolul LXIII În care întâlnim o veche cunoştinţă______411
Capitolul LXIV Un capitol vagabond____________________427
Capitolul LXV Treburi şi distracţii______________________449
Capitolul LXVI Amantium irae__________________________460
Capitolul LXVII În care e vorba de naşteri, căsătorii şi
decese_________________________________________________481
4
Capitolul XXXV
Văduvă şi mamă
ŞTIRILE DESPRE MARILE BĂTĂLII DE

la Quatre Bras şi Waterloo ajunseră în Anglia în acelaşi
timp. Gazeţte fu prima care publică rezultatul celor două
lupte; primind această glorioasă veste, întreaga Anglie se
înfioara de bucurie şi de teamă. Amănuntele urmară după
aceea; şi după anunţarea victoriilor, sosi şi pomelnicul
răniţilor şi al morţilor. Cine poate reda groaza cu care era
deschisă şi citită lista respectivă! Închipuiţi-vă sosind, în
fiecare sat şi aproape în fiecare gospodărie din cele trei
regate, copleşitoarea noutate a bătăliilor din Flandra, şi
sentimentele de fericire şi recunoştinţă, de durere şi de
sfâşietoare groază cu care fură citite de la un cap la altul
listele cuprinzând pierderile suferite de armata engleză,
când se află dacă prietenul iubit sau ruda scăpase cu viaţă
său căzuse. Oricine îşi va da osteneala să răsfoiască un
teanc din ziarele de atunci nu poate să nu simtă, chiar şi
acum, după atâta trecere de vreme, răstimpul acesta de
încordată aşteptare. Listele de morţi şi de răniţi se
succedau de pe-o zi pe alta; te opreai la mijloc ca într-o
povestire care avea să urmeze. Gândiţi-vă ce trebuie să fi
simţit oamenii aceia o dată cu fiecare listă care ieşea, fără
întrerupere, proaspătă, de sub tipar; şi dacă în ţara
noastră se stârnise atâta vâlvă în jurul unei bătălii în care
erau angajaţi numai douăzeci de mii de-ai noştri, gândiţi-vă
în ce hal fusese timp de douăzeci de ani Europa, unde
oamenii se luptau nu cu miile, ci cu milioanele; iar fiecare
5
William Thackeray
din aceştia, doborându-şi duşmanul, rănea de moarte şi

altă inimă nevinovată aflată undeva, departe.
Veştile pe care această faimoasă Gazette le aduse
Osbornilor însemnau o lovitură îngrozitoare atât pentru
familie, cât şi pentru capul ei. Fetele îşi dădură frâu liber
durerii. Bătrânul tată, copleşit de mâhnire, se simţi încă şi
mai doborât de soartă şi de nenorocirea lui. El se străduia
să se convingă că băiatul fusese pedepsit de providenţă
pentru propria-i neascultare, dar nu îndrăznea să-şi
mărturisească faptul că asprimea pedepsei îl înspăimânta
şi că blestemele i se împliniseră prea devreme. Uneori se
cutremura de groază, ca şi cum el însuşi ar fi fost autorul
nenorocirii pe care o chemase asupra fiului său. Înainte
exista o posibilitate de împăcare. Ar fi putut muri nevasta
lui George, şi acesta s-ar fi putut întoarce acasă şi-ar fi
putut spune: „Tată, sunt un păcătos!” Dar acuma nu mai
era nicio nădejde. George stătea de cealaltă parte a
prăpastiei, peste care nu se poate trece, privindu-şi
părintele cu ochi îndureraţi. Bătrânul Osborne îşi aduse
aminte cum odată, demult, pe când George avusese friguri
şi când toată lumea credea că băiatul va muri, el stătea
lângă patul fiului său, mut, în timp ce micuţul se uita la
taică-său fix, cu o tristeţe sfâşietoare. Dumnezeule, cum se
mai agăţa atunci el, tatăl, de doctor şi cu câtă nestăpânită
îngrijorare se ţinea după acesta; ce copleşitoare durere i se
luase de pe inimă când, după ce frigurile trecură, băiatul
îşi reveni şi-şi privi din nou tatăl, cu o căutătură care-l
recunoştea! Dar acuma nu mai exista niciun ajutor sau
leac şi nici vreun prilej de împăcare, şi mai ales nu se
găseau cuvinte îndeajuns de blânde care să domolească
trufia rănită a moşneagului, sau să-i liniştească sufletul
înveninat şi împovărat de suferinţă. Şi e greu de spus ce
sfârteca mai crunt inima orgoliosului părinte – durerea pe
care-o resimţea la gândul că fiul ieşise de sub puterea
iertării sale, sau aceea că recunoaşterea greşelii,
recunoaştere pe care mândria lui o aştepta, n-avea cum să-
i mai vină.
6
Oricare i-ar fi fost simţămintele, însă, aprigul bătrân nu

le împărtăşea nimănui. Niciodată nu rostea numele fiului
său în prezenţa fiicelor sale; dar porunci celei mai în vârstă
să facă în aşa fel încât toate femeile din casă să-şi pună
haine cernite; şi ceru ca toţi servitorii să se îmbrace de
asemenea în negru. Toate seratele şi ospeţele trebuiau, fără
îndoială, amânate. Viitorului său ginere – care hotărâse
data nunţii – nu i se pomeni nimic, dar înfăţişarea
domnului Osborne spunea destul, împiedicându-l astfel pe
domnul Bullock de-a pune vreo întrebare sau de-a grăbi
într-un fel sau altul această ceremonie. El şi cu doamnele
vorbeau uneori pe şoptite despre lucrul acesta în salon,
unde tatăl nu intra niciodată. Bătrânul stătea tot timpul în
biroul său, toate încăperile din faţă ale casei fiind închise
până când avea să ia sfârşit doliul cel mare.
Cam la trei săptămâni după 18 iunie, unul din
cunoscuţii domnului Osborne, sir William Dobbin, trecu pe
la locuinţa domnului Osborne din Russell Square, cu o
figură cât se poate de palidă şi de chinuită, şi stărui să-l
vadă pe respectivul gentleman. După ce fu introdus în
camera acestuia şi după câteva cuvinte cărora nici gazda şi
nici musafirul nu le dădură vreo importanţă, primul scoase
dintr-un plic o scrisoare sigilată cu o pecete mare şi roşie.
— Fiul meu, maiorul Dobbin, zise consilierul cu oarecare
şovăială, mi-a trimis o scrisoare printr-un ofiţer din
regimentul al …-lea, care a sosit ieri la Londra. În
scrisoarea trimisă de fiul meu era una şi pentru dumneata,
Osborne! Consilierul puse scrisoarea pe masă, iar Osborne
îl ţintui cu privirea câteva clipe fără să scoată nicio vorbă.
Căutătura lui îl înspăimântă pe trimisul maiorului Dobbin,
care, după ce se uită câtva timp, ca un vinovat, la
îndureratul părinte, se grăbi să plece fără să mai rostească
niciun cuvânt.
Pe scrisoare se putea descifra binecunoscuta şi
cutezătoarea caligrafie a lui George. Era aceea pe care o
scrisese înainte de ivirea zorilor zilei de 16 iunie, cu puţin
înainte de a se despărţi de Amelia. Marea pecete roşie purta
7
William Thackeray
blazonul falsei pajuri pe care Osborne şi-l însuşise din

Anuarul nobilimii, având ca moto: Pax în bello, blazonul
casei ducale cu care trufaşul bătrân încerca să-şi închipuie
că se înrudeşte. Mâna care scrisese rândurile acestea n-
avea să mai poarte niciodată nici condei şi nici sabie. Chiar
şi pecetea care le sigilase îi fusese furată pe când trupul
neînsufleţit al lui George zăcea pe câmpul de bătălie. Tatăl
nu ştia însă nimic despre asta, dar rămase câtva timp aşa,
buimac şi îngrozit, uitându-se la scrisoare. Era gata-gata
să se prăbuşească când începu s-o deschidă.
Aţi avut vreodată o neînţelegere cu un prieten drag? Ce
mult te dor şi te mustră scrisorile lui, trimise pe vremea
dragostei şi a încrederii! Ce sfâşietoare tristeţe e sa te
opreşti asupra acestor impetuoase mărturisiri ale unei
iubiri apuse! Ce epitafuri mincinoase sunt ele pe cadavrul
afecţiunii! Ce întunecate şi crude desluşiri asupra vieţii şi a
deşertăciunilor ei! Mulţi dintre noi am primit sau am scris
asemenea scrisori, cu care s-ar putea umple sertare întregi.
Ele sunt ca lucrurile acelea tainice pe care le păstrăm, dar
de care ne c frică. Osborne tremura de multă vreme în faţa
scrisorii primite de la fiul său mort,
Scrisoarea bietului băiat nu spunea multe. Fusese prea
mândru pentru a-şi da pe faţă duioşia de care îi era plină
inima. Spunea doar că, în ajunul unei mari bătălii, dorea
să-şi ia rămas bun de la tatăl său şi să-l implore în mod
solemn să aibă grijă de soţia şi poate şi de copilul pe care îl
lăsa în urma lui. Şi mărturisea, căindu-se amarnic, că
viaţa dezordonată pe care-o dusese şi risipa lui necugetată
îi mâncaseră mare parte din mica moştenire rămasă de la
maică-sa. Îi mulţumea tatălui său pentru generoasa
purtare din trecut; şi-i făgăduia că, fie că va cădea pe
câmpul de luptă, fie că va supravieţui, are să se poartc în
aşa fel încât să facă cinste numelui de George Osborne.
Temperamentul lui britanic, orgoliul şi poatc că şi sfiala
îl împiedicaseră de a spune mai multe. Tatăl n-avea cum să
vadă sărutul pe care îl pusese George pe adresa scrisorii.
Domnul Osborne o lăsă să-i cadă din mână, copleşit de cea
8
mai amarnică şi mai înverşunată lovitură pe care-o primise

dragostea lui dezamăgită şi setea lui de răzbunare. Îşi
iubea încă fiul, dar de iertat nu-l iertase.
Totuşi, cam la vreo două luni după asta, când
domnişoarele casei se duseră la biserică cu tatăl lor, ele
observară că bătrânul s-a aşezat în alt loc, nu acolo unde
stătea de obicei când se hotăra să ia şi el parte la serviciul
divin; şi că de acolo, de pe banca aceasta din faţă, privea
ţintă peretele de deasupra capetelor lor. Ceea ce le făcu şi
pe domnişoare să se uite în direcţia spre care se îndreptau
ochii încărcaţi de durere ai tatălui lor; şi ele văzură o
frumoasă placă funerară, reprezentând Britannia plângând
deasupra unei urne; sabia ruptă şi leul culcat arătau că
micul monument fusese ridicat în cinstea unui luptător
căzut. Sculptorii din vremea aceea aveau la îndemână
grămezi întregi de asemenea embleme funerare; aşa cum se
mai pot vedea încă pe pereţii bisericii Sf. Paul, care sunt
acoperiţi cu sute de asemenea trufaşe alegorii păgâne. Şi
ele erau cerute în mod statornic în timpul celor dintâi
cincisprezece ani ai secolului despre care vorbim.
Sub pomenita marmură comemorativă era sculptată
binecunoscuta şi pompoasa stemă a Osbornilor; iar
inscripţia spunea că monumentul era „ridicat în amintirea
lui George Osborne-junior, Esquire, fost căpitan în
regimentul al …-lea de infanterie al majestăţii-sale, căzut în
ziua de 18 iunie 1815, în vârstă de 28 de ani, întru
apărarea regelui şi a patriei sale, în glorioasa bătălie de la
Waterloo. Dulce et decoram est pro patria mori1”.
Vederea acestei pietre le tulbură în aşa măsură pe cele
două surori, încât domnişoara Maria fu silită să iasă din
biserică. Credincioşii se feriră cu respect din calea acestor
fete îndoliate, care nu-şi mai puteau opri plânsul, şi-l
compătimiră din toată inima pe aprigul şi bătrânul tată,
care rămăsese încremenit în faţa plăcii comemorative a
ostaşului căzut.
„Are s-o ierte oare vreodată pe soţia lui George?” se
1
Plăcut şi frumos este să mori pentru patrie (lat.).
9
William Thackeray
întrebară fetele îndată ce trecu primul val de durere. În

legătură cu posibilitatea unei împăcări cu tânăra văduvă se
discută de asemenea foarte mult şi printre cunoscuţii
familiei Osborne, care ştiau despre ruptura dintre tată şi
fiu, ruptură pricinuită de căsătoria lui George. Şi atât
gentlemen-ii din Russell Square, cât şi cei din City puseră
rămăşaguri.
Dacă surorile simţeau oarecare nelinişte cu privire la
posibila recunoaştere a Ameliei ca făcând parte din familie,
această nelinişte crescu pe dată când, spre sfârşitul
toamnei, părintele lor le anunţă că pleacă în străinătate. El
nu spuse unde, dar nu le fu greu să se încredinţeze
numaidecât că paşii lui se vor îndrepta spre Belgia, şi ştiau
prea bine că văduva lui George se mai găsea încă la
Bruxelles. Într-adevăr, aveau veşti destul de exacte despre
biata Amelia de la lady Dobbin şi de la fiicele acesteia.
Inimosul nostru căpitan fusese înaintat, în urma morţii pe
câmpul de luptă a maiorului secund al regimentului; iar
bravul O’Dowd, care se distinsese în mod deosebit, ca, de
altfel, ori de câte ori avusese prilejul să-şi arate sângele
rece şi curajul, ajunsese colonel şi fusese decorat cu
Ordinul „Bath” în grad de cavaler.
Foarte mulţi din vitejii regimentului al …-lea, care
avusese mari pierderi în cele două zile ale bătăliei, erau
încă la Bruxelles în toamna aceea, ca să-şi vindece rănile.
Luni de zile după marea încleştare, oraşul arăta ca un
imens spital militar; dar pe măsură ce trupa şi ofiţerii
începeau să se întremeze şi să-şi părăsească paturile de
suferinţă, grădinile şi localurile publice se umpleau de foşti
combatanţi schilodiţi, bătrâni şi tineri, care, abia scăpaţi de
la moarte, se aruncară în vâltoarea jocului de cărţi, a
veseliei şi a dragostei, aşa cum obişnuiesc toţi cei din
Bâlciul deşertăciunilor. Domnul Osborne descoperi uşor
câţiva luptători din regimentul al …-lea. El cunoştea foarte
bine uniforma lor, ba se obişnuise chiar să urmărească
toate avansările şi mutările din regiment şi-i plăcea să
vorbească despre regiment şi despre ofiţerii lui ca şi cum ar
10
fi fost şi el unul din ei. A doua zi după sosirea lui la

Bruxelles, în timp ce ieşea de la hotelul său, care era chiar
în faţa parcului, domnul Osborne văzu un soldat în
binecunoscuta uniformă odihnindu-se pe-o bancă de piatră
din gradină şi, tremurând, se duse şi se aşeză lângă rănitul
acesta în convalescenţă.
— Ai fost în compania căpitanului Osborne? îl întreba el
şi adăugă după un răstimp: Era băiatul meu, domnule!
Omul nu era din compania căpitanului Osborne, dar îşi
ridică braţul rănit şi îl salută cu tristeţe şi plin de respect
pe gentleman-ul acesta prăbuşit, cu privirea pierdută, care-
i vorbise.
— Nu găseai în toată armata ofiţer mai chipeş şi mai bun
ca el! zise soldatul, urmând să-i dea şi alte lămuriri.
Sergentul companiei căpitanului, pe care o comandă
acum căpitanul Raymond, era şi el în oraş, abia vindecat
de rana pe care o primise în umăr. Domnia-sa putea să-l
vadă, dacă binevoieşte, iar acesta avea posibilitatea să-l
pună la curent cu orice ar dori să ştie despre… despre
acţiunile regimentului al …-lea. Dar domnia-sa îl văzuse,
fără îndoială, pe maiorul Dobbin, devotatul prieten al
bravului căpitan; şi pe doamna Osborne, care era şi ea aici
şi care fusese bolnavă, după cum auzise şi el spunându-se.
Se zice că fusese ca ieşită din minţi timp de şase
săptămâni, dacă nu şi mai mult. Dar domnia-sa ştie prea
bine lucrurile astea.
Osborne puse o guinee în mâna ostaşului şi îi spuse că
va mai căpăta încă una dacă vine cu sergentul respectiv la
„Hotel du Parc”, fagăduială care îl puse foarte curând pe
subofiţer în faţa domnului Osborne. Şi primul ostaş plecă;
iar după ce povesti unuia şi altuia dintre camarazii săi că
sosise tatăl căpitanului Osborne, şi ce domn larg la mână
şi generos era, se duseră şi-i traseră un chef care ţinu cât
guineele provenite din orgolioasa pungă a bătrânului şi
îndoliatului părinte.
În tovărăşia sergentului, care abia intrase şi el în
convalescenţă, Osborne făcu un drum până la Waterloo şi
11
William Thackeray
la Quatre Bras, drum pe care îl băteau pe atunci mii de

concetăţeni de-ai lui. Îl luă pe sergent în trăsură şi colindă
în lung şi în lat amândouă câmpurile de luptă, călăuzit de
acesta. Bătrânul văzu punctul din care pornise la atac
regimentul în ziua de 16 şi povârnişul de unde englezii
respinseseră cavaleria franceză care-i pusese pe fugă pe
belgienii în retragere. Aici era locul unde viteazul căpitan îl
doborâse pe ofiţerul francez care se încăierase cu tânărul
sublocotenent pentru drapel, după ce sergenţii care păzeau
drapelul fuseseră culcaţi la pâmânt. De-a lungul şoselei
acesteia se retrăseseră ei a doua zi, şi ăsta era malul în
spatele căruia regimentul stătu în bivuac, pe ploaie, în
noaptea zilei de 17. Mai departe se afla poziţia pe care ei o
cuceriseră şi-o păstraseră ziua întreagă, înfruntând atacul
cavaleriei duşmane, adăpostindu-se tot îndărătul malului
de furioasa canonadă franceză. Şi aici, lângă povârnişul
acesta, seara, când întreaga linie engleză primi ordinul de
înaintare, în timp ce inamicul bătea în retragere după cel
din urmă atac al său, căpitanul, care-şi îndemna oamenii
năpustindu-se pe deal în jos şi fluturându-şi sabia, fu lovit
de-un glonte şi căzu mort.
— Maiorul Dobbin a fost acela care i-a dus trupul înapoi
la Bruxelles, zise sergentul cu glas scăzut, şi l-a
înmormântat, aşa cum bine ştie şi domnia-voastră.
În timp ce soldatul povestea, ţăranii şi vânzătorii de
relicve care se găseau pe câmp ţipau care mai de care prin
preajma lui Osborne, oferindu-i spre cumpărare tot felul de
amintiri din marea bătălie: epoleţi, platoşe rupte şi acvile.
La despărţire, după ce vizită locurile unde fiul său
înfăptuise ultimele sale fapte vitejeşti, Osborne îl răsplăti
cu dărnicie pe sergent. Mormântul lui George îl şi văzuse.
Se dusese acolo cu trăsura, îndată după sosirea lui la
Bruxelles. Trupul neînsufleţit al fiului său zăcea în
frumosul cimitir de la Laeken, aproape de oraş, loc unde
chiar George, care-l vizitase o dată în timpul unei plimbări,
îşi exprimase în glumă dorinţa de a-şi avea mormântul. Şi
acolo fusese îngropat tânărul ofiţer de către prietenul lui,
12
într-un colţ nesfinţit al grădinii, despărţit printr-un gărduţ

de bisericile, de turnurile, de răzoarele de flori şi de arbuştii
sub care se odihneau cei morţi în credinţa romano-catolică.
Şi bătrânul Osborne se simţi foarte umilit la gândul că fiul
lui, un gentleman englez, căpitan în faimoasa armată
britanică, n-a fost găsit demn să fie îngropat acolo unde
erau îngropaţi atâţia străini. Care din noi poate spune câtă
deşertăciune se ascunde în cea mai caldă preţuire pe care-
o arătăm noi altora şi cât e de egoistă iubirea noastră?
Bătrânul Osborne nu se gândea prea mult la aceste
sentimente atât de diferite şi nici la lupta care se dădea
între instinctul lui de părinte şi egoismul lui. El credea cu
străşnicie că tot ceea ce făcea era bine, că trebuia să-şi
impună voinţa în orice împrejurare, şi, asemenea acului
unei viespi sau asemenea şarpelui, ura lui izbucnea
înarmată şi otrăvită faţă de orice lucru care i se punea
împotrivă. El era mândru de ura lui, ca şi cum ar fi fost
vorba despre cine ştie ce. Să ai întotdeauna dreptate, să
calci întotdeauna în picioare pe toată lumea şi să nu te
îndoieşti niciodată, nu sunt oare acestea covârşitoarele
calităţi în numele cărora prostia conduce lumea întreagă?
Când, spre asfinţit, după pelerinajul de la Waterloo,
trăsura domnului Osborne se apropia de porţile oraşului,
se întâlniră cu o altă trăsură descoperită, în care se găseau
două doamne şi un domn, iar alături călărea un ofiţer.
Osborne se dădu numaidecât înapoi, iar sergentul care
stătea lângă el îşi privi plin de nedumerire vecinul, în timp
ce-l saluta pe ofiţerul respectiv, care-i întoarse salutul în
mod mecanic. Era Amelia, având alături pe tânărul
sublocotenent schilodit, iar în faţă pe devotata-i prietenă,
doamna O’Dowd. Era Amelia, dar cât de schimbată în
comparaţie cu fata plină de prospeţime şi de graţie pe care-
o cunoştea Osborne! Faţa îi era albă şi slabă. Frumosul ei
păr întunecat era ascuns sub o bonetă de văduvă, biaţa
copilă! Ochii ei priveau fix, dar nu vedeau nimic. Şi se
opriră, fără viaţă, şi asupra chipului lui Osborne când cele
două trasuri se încrucişară. Dar ea nu-l recunoscu şi nici
13
William Thackeray
el nu o recunoscu, până ce, ridicându-şi privirea, îl văzu

călărind alături de ca pe Dobbin, şi abia atunci ştiu cine
era femeia aceea. O ura. Nu-şi dăduse seama cu câtă
înverşunare, până n-o văzuse acolo. Când trăsura ei se
îndepărtă, el se întoarse şi-l privi ţintă pe sergent, cu o
căutătură în care se citeau bine atât mânia, cât şi dorinţa
de a-şi înfrunta însoţitorul – acesta nu se putu reţine să
nu-l privească şi el la rândul lui – de parcă i-ar fi spus:
„Cum de îndrăzneşti să te uiţi la mine? Fire-ai afurisit să
fii! O urăsc din tot sufletul. Ea e cea care mi-a spulberat
speranţele şi toată mândria mea!”
— Spune pungaşului ăluia să mâne mai repede! strigă el,
cu o înjurătură, lacheului de pe capră.
Un minut mai târziu, pe caldarâm, în spatele trăsurii lui
Osborne, se auzi tropotul zgomotos al unui cal; era Dobbin,
care se apropia călare. Gândurilc lui rătăceau pe cine ştie
ce meleaguri când cele două trăsuri se încrucişară, şi
numai după ce mai călări puţin îşi dădu seama că cel care
tocmai trecuse pe lângă el era Osborne; se întoarse grăbit
să vadă dacă întâlnirea cu socrul ei făcuse vreo impresie
asupra Ameliei, dar biata fată nici nu ştia cine era cel care
trecuse. Atunci William, care obişnuia s-o însoţească ori de
câte ori ieşea la plimbare, îşi scoase ceasul şi, pretextând o
obligaţie de care tocmai şi-a adus aminte, se îndepărtă. Ea
nu băgă de seamă nimic, ci stătea aşa, privind drept în
faţă, dincolo de peisajul acela domol, spre pădurile din
depărtare, către care plecase George.
— Domnule Osborne, domnule Osborne! strigă Dobbin
din mersul calului, şi-i întinse mâna.
Osborne nu făcu nici cea mai mică mişcare să i-o apuce,
ci, înjurând din nou, răcni iar la servitor să mâne mai
departe.
Dobbin îşi lăsă mâna pe marginea trăsurii.
— Vreau să te văd, domnule! zise. Am un mesaj pentru
dumneata!
— De la femeia aceea? întrebă Osborne cu cruzime.
— Nu, răspunse celălalt, ci de la fiul dumitale!
14
La care Osborne, se ghemui în colţul trăsurii, iar Dobbin,

lăsând-o să treacă înainte, călări la mică depărtare în urmă
şi străbătu aşa tot oraşul până ajunseră la hotelul
domnului Osborne, fără să scoată o vorbă. Iar acolo îl urmă
pe Osborne sus, în apartamentul lui. George fusese deseori
în camerele acestea, căci era tocmai locuinţa pe care o
avusese familia Crawley în timpul şederii ei la Bruxelles.
— Mă rog, ai ceva să-mi comunici, căpitane Dobbin? O,
iartă-mă, trebuia să spun maior Dobbin, acum, când
oameni mai buni decât dumneata au murit, iar dumneata
tragi foloasele, i se adresă domnul Osborne cu tonul acela
sarcastic care-i făcea uneori plăcere să-l întrebuinţeze.
— Oamenii cei mai buni au murit, răspunse Dobbin.
Vreau să-ţi vorbesc despre unul din aceştia.
— Fii scurt, domnule! rosti celălalt şi, suduind, se
încruntă şi-şi privi ameninţător oaspele.
— Am venit la dumneata în calitate de cel mai bun
prieten al lui, reluă maiorul, şi ca executor al testamentului
lui, pe care l-a făcut înainte de-a porni la atac. Ai aflat
dumneata cât de mici îi erau mijloacele de trai şi cât de
strâmtorată e văduva lui?
— N-o cunosc pe văduva lui, domnule, zise Osborne. Să
se întoarcă la taică-său!
Dar domnul căruia i se adresa era hotărât să-şi păstreze
cumpătul şi continuă fără să ia în seamă întreruperea:
— Ştii dumneata, domnule, în ce situaţie se găseşte
doamna Osborne? Viaţa ca şi minţile i-au fost foarte
zdruncinate de nenorocirea care s-a abătut asupra ei. Şi
sunt mari îndoieli dacă îşi va mai reveni vreodată. I-a mai
rămas o singură speranţă însă, şi tocmai despre asta am
venit să-ţi vorbesc. În curând va fi mamă. Vrei ca osânda
părintelui să cadă şi pe capul copilului? Sau vrei să ierţi
copilul de dragul bietului George?
Osborne dădu drumul unei avalanşe de autoelogii şi de
blesteme, prin cele dintâi scuzându-se singur faţă de
propria-i conştiinţă pentru purtarea faţă de George, iar prin
celelalte exagerând nesupunerea fiului. Niciun părinte din
15
William Thackeray
toată Anglia nu s-ar fi putut purta cu mai multă

generozitate faţă de un fiu care se răzvrătise împotriva lui
cu atâta răutate. Murise fără să-şi recunoască măcar
greşeala. Să-şi poarte singur povara nesupunerii şi a
nebuniei sale. Cât despre el, domnul Osborne, el era un om
de cuvânt. Jurase să nu vorbească niciodată cu această
femeie şi nici s-o recunoască drept văduva fiului său.
— Şi-i poţi aduce la cunoştinţă şi asta, încheie el cu o
înjurătură, şi că nu mă voi schimba până în ultima zi a
vieţii mele!
Aşadar, dinspre partea asta nu era nicio nădejde.
Văduva trebuia să-şi ducă zilele din sărăcăcioasa ei pensie,
sau din ajutorul pe care i-l va da Jos. „I-aş putea spune
orice; puţin i-ar păsa”, îşi zise Dobbin cu tristeţe; căci
sărmana fată nu mai era în toate minţile de când se
abătuse asupra ei nenorocirea şi, năucită de copleşitoarea
ei durere, privea cu aceeaşi nepăsare şi binele, şi răul. La
fel ca şi prietenia, la fel ca şi bunătatea. Ea le primea pe
amândouă fără să se jeluiască de nimic şi după aceea
cădea iarăşi în durerea ei.
Să ne închipuim că, după ce a avut loc convorbirea de

mai sus, au trecut cam douăsprezece luni din viaţa bietei
noastre Amelia. Ea şi-a petrecut prima parte din răstimpul
acesta într-o tristeţe atât de adâncă şi de sfâşietoare, încât
noi, cei care am luat aminte şi am povestit parte din
emoţiile acestei inimi slabe şi duioase, trebuie să ne dăm
înapoi dinaintea durerii acesteia crude sub care
sângerează. Să păşim cu băgare de seamă pe lângă
culcuşul fără de noroc al sărmanei făpturi doborâte. Să
închidem blând uşa întunecoasei camere în care se
chinuie, aşa cum au făcut şi oamenii aceia cumsecade care
au îngrijit-o în primele luni ale nenorocirii ei şi care n-au
părăsit-o nicio clipă până când cerul nu i-a trimis
mângâierea lui. Veni o zi – de uimire şi de bucurie
înspăimântătoare – când biata fată văduvită ţinu strâns la
piept un copil, un copil cu ochii lui George, cel care
16
plecase, un băieţel frumos ca un heruvim. Ce minune fu

când îi auzi cel dintâi ţipăt! Cum mai râdea şi mai plângea
ea deasupra leagănului, câtă iubire, câtă nădejde şi câte
rugăciuni nu-i învia în suflet acest copilaş cuibărit acolo.
Era salvată. Doctorii care o îngrijeau şi care se temuseră
pentru viaţa şi pentru mintea ei, aşteptaseră cu multă
nelinişte criza aceasta înainte de-a se putea pronunţa că
atât fiul, cât şi mama erau în afară de orice primejdie.
Aceasta era răsplata lungilor luni de îndoială şi de spaimă
pe care le trăiseră toţi cei care nu se dezlipiseră nicio clipă
de lângă ea: să-i vadă iarăşi ochii strălucind cu gingăşie
asupra lor.
Prietenul nostru Dobbin făcea şi el parte dintre aceştia.
El fu acela care o aduse înapoi în Anglia, în casa mamei ei,
atunci când doamna O’Dowd, primind de la colonelul ei un
ordin care nu mai admitea niciun fel de replică, fusese
silită să-şi părăsească bolnava.
Oricărui om înzestrat cu simţul umorului i-ar fi făcut
plăcere să-l vadă pe Dobbin ţinând copilul şi ascultând-o
pe Amelia cum râde de fericire fără să-l piardă nicio clipă
din ochi. William era naşul băieţaşului şi-şi punea la
contribuţie toată ingeniozitatea, cumpărând tot soiul de
ceşti, linguriţe, biberoane şi titireji pentru micul său fin.
Cum îl mai hrănea şi-l mai îmbrăca mamă-sa, şi cum
trăia numai pentru el; cum alunga toate doicile, şi abia
dacă mai dădea voie să fie atins de altă mână în afară de-a
ei şi cum socotea ea că cea mai mare favoare pe care i-o
putea acorda naşului, maiorului Dobbin, era aceea de a-l
lăsa uneori să-l legene, nu mai e nevoie s-o spunem aici.
Copilul acesta era viaţa ei. Şi nu trăia decât pentru a-şi
mângâia fiul. Învăluia cu dragoste şi adoraţie această fiinţă
slabă şi inconştientă. Copilul îi sugea de la sân însăşi viaţa
ei. Nopţile, în timp ce stătea singură, avea pe furiş intense
izbucniri de dragoste maternă, bucurii pe care minunata
grijă a lui Dumnezeu le-a hărăzit instinctului feminin, şi
care sunt cu mult mai presus şi în acelaşi timp cu mult
mai prejos decât raţiunea, afecţiune oarbă şi plină de
17
William Thackeray
frumuseţe şi abnegaţie, pe care, numai inima femeii o

poate cunoaşte. Era datoria lui William Dobbin să mediteze
asupra acestor schimbări ale Ameliei şi să-i pândească
bătăile inimii; iubirea îl făcea să ghicească aproape toate
sentimentele care-o făceau să se zbuciume, dar, vai! în
schimb, putea să-şi dea seama, cu o funestă preciziune, că
acolo nu era loc pentru el. Şi aşa, cu blândeţe, îşi suporta
soarta şi, cunoscând-o, era mulţumit să-şi poată duce
crucea mai departe.
Îmi închipui că tatăl şi mama Ameliei întrezăreau
intenţiile maiorului şi erau întru totul dispuşi să-l
încurajeze; căci Dobbin venea în fiecare zi acasă la ei şi
stătea ceasuri întregi acolo, fie cu Amelia, fie cu bunul lor
proprietar, domnul Clapp, şi cu familia acestuia. Sub un
pretext sau altul, aducea daruri fiecăruia dintre ei şi
aproape zilnic, şi se împrietenise la toartă cu fetiţa gazdei,
care era de fapt favorita Ameliei şi care-l poreclise maiorul
Acadea. Fetiţa aceasta era cea care-şi asumase rolul de
maestră de ceremonii, conducându-l în încăperile doamnei
Osborne. Ea izbucni în râs într-o bună zi când cabrioleta
maiorului Acadea se opri la Fulham, iar el coborî aducând
un cal de lemn, o tobă, o trompetă şi alte jucării războinice
pentru micul Georgy, care abia împlinise şase luni şi
pentru care articolele respective erau cu totul premature.
Copilul dormea. „Sst!” zise Amelia, enervată poate de
scârţâitul cizmelor maiorului; şi-i întinse mâna zâmbind
din pricină că William nu i-o putu lua până ce nu se eliberă
de încărcătura de jucării.
— Du-te puţin jos, micuţă Mary, spuse Dobbin dintr-o
dată copilei, am de vorbit ceva cu doamna Osborne.
Amelia cătă la el puţin uimită, apoi îşi coborî privirea
către copilul din pătuţ.
— Am venit să-mi iau rămas bun, Amelia, rosti el,
apucându-i cu blândeţe mânuţa ei străvezie şi albă.
— Rămas bun, şi unde pleci? întrebă ca surâzând.
— Trimite scrisorile agenţilor mei, zise el, şi ei le vor
expedia mai departe; căci ai să-mi scrii, nu-i aşa? Am să
18
lipsesc vreme îndelungată.

— Am să-ţi scriu despre George, spuse ea. Dragul meu
William, cât de bun ai fost tu cu el şi cu mine! Uită-te la el
puţin. Nu-i aşa că seamănă c-un înger?
Mânuţele trandafirii ale copilului se încleştară de
degetele bunului ostaş, iar Amelia îl privi drept în faţă,
strălucind de bucurie maternă. Nici cele mai crude priviri
nu l-ar fi putut răni mai mult decât această căutătură
plină de-o bunătate în care nu-şi mai găsea loc şi nădejdea.
El se aplecă asupra copilului şi a mamei. O clipă nici nu
putu vorbi. Şi numai după ce făcu apel la toată energia lui
fu în stare să spună un „Dumnezeu să te binecuvântezc!”
— Dumnezeu să te binecuvântezc! zise Amelia şi,
ridicându-şi faţa către el, îl sărută. Sst! Sa nu-l trezeşti pe
George! adăugă tânăra femeie în timp ce William Dobbin se
îndreptă cu paşi îndureraţi spre uşă.
Ea nu auzi zgomotul cabrioletei lui; în timp ce se
îndepărta, ea se uita la copil, care râdea în somn.
19
William Thackeray
Capitolul XXXVI
Cum poţi trăi un an de zile din nimic, şi încă bine
BĂNUIESC CĂ ÎN BÂLCIUL ACESTA AL

deşertăciunilor nu există un singur om aşa de puţin
interesat încât să nu se gândească din când în când şi la
treburile lumeşti ale cunoscuţilor lui, sau în aşa măsură de
milostiv încât să nu se întrebe cum de reuşeşte vecinul
Jones, sau vecinul Smith s-o scoată la capăt, şi încă bine,
de la începutul până la sfârşitul anului. Eu am cea mai
înaltă preţuire pentru casa respectivă, de pildă (pentru că
iau masa la ei de două sau de trei ori pe sezon), dar nu pot
să nu mărturisesc că apariţia familiei Jenkins în Park, în
caleaşca cea mare, cu valeţii lor ca grenadirii, mă va umple
de mirare şi va rămâne pentru mine un mister pe care n-o
să-l pot lămuri până în ziua morţii mele; căci deşi ştiu bine
că echipajul e luat cu chirie şi că toată servitorimea lui
Jenkins e plătită ca vai de lume, totuşi oamenii aceştia, trei
la număr, şi trăsura, trebuie să reprezinte o cheltuială de
cel puţin şase sute de lire pe an; mai sunt apoi ospeţele lor
pline de strălucire, cei doi băieţi la Eton, costisitoarea
guvernantă şi profesorii fetelor, călătoria în străinătate,
cura de la Eastbourne său Worthing, toamna, şi balul
anual, cu un supeu de la „Gunter” (care, în treacăt fie zis,
furnizează multe din dineurile de primul rang pe care le dă
Jenkins, după cum prea bine ştiu, deoarece am fost invitat
o dată la unul din acestea ca să umplu un loc gol, prilej cu
care am băgat numaidecât de seamă că bucatele erau cu
mult mai presus decât cele ce se serveau la ospeţele
20
obişnuite la care sunt invitaţi cunoscuţii de condiţie mai

modestă ai lui Jenkins). Cine, fie el chiar şi un om animat
de cele mai bune sentimente din lume, cine, zic, poate să
nu se întrebe cum face şi ce învârteşte Jenkins de iese la
socoteală? Căci ce este Jenkins? După cum toată lumea
ştie, e funcţionar la Departamentul de Brevete şi
Autorizaţii, cu un salariu de o mie două sute de lire pe an;
o fi având venituri personale nevastă-sa? Pe naiba!
Domnişoara Flint, unul din cei unsprezece copii ai unui
mic moşier din Buckinghamshire! Tot ce primeşte ea din
partea familiei e un curcan de Crăciun, în schimbul căruia
trebuie să dea găzduire la două sau trei din surorile ei
pentru sezonul următor şi să-şi ţină fraţii cu casă şi masă
ori de câte ori vin în oraş. Cum de reuşeşte Jenkins să-şi
echilibreze venitul? Mă întreb şi eu aşa, cum se întreabă
fiecare din prietenii lui. Cum se face că n-a fost pus în
afara legii, şi încă de multă vreme; şi că s-a mai întors
(cum a şi făcut-o, spre uimirea tuturor) anul trecut de la
Boulogne?
Pronumele EU a fost întrebuinţat aici pentru a
personifica lumea în general, pe doamna Grundy din cercul
intim al fiecărui onorat cititor şi pe toţi aceia care pot numi
pe unul sau mai multe din rubedeniile sau cunoscuţii lor
care trăiesc din te miri ce. Multe pahare de vin am băut noi
cu toţii, n-am nici cea mai mică îndoială, ciocnind în
sănătatea primitorului amfitrion şi întrebându-ne cum
dracul de-a izbutit să şi le plătească.
Cam la trei sau patru ani de la întoarcerea lor de la
Paris, după ce Rawdon Crawley şi nevasta lui au închiriat o
casă cât se poate de confortabilă în Curzon Street, Mayfair,
niciunul din numeroşii lor prieteni pe care-i pofteau la
masă nu înceta de a-şi pune şi în privinţa lor întrebarea
respectivă. Romancierul, s-a spus asta mai înainte, ştie
absolut tot; şi cum eu mă aflu în situaţia de a fi în stare să
destăinuiesc şi publicului felul în care Crawley şi soţia lui
trăiau fără niciun venit, aş putea oare să rog stăruitor
ziarele, care obişnuiesc să extragă părţi din diferitele
21
William Thackeray
periodice care apar acum, să nu retipărească istorisirea de

faţă, întru totul conformă adevărului, şi să nu-mi verse
beneficiile care, în calitate de descoperitor (şi cu oarecare
cheltuială chiar), mi s-ar cuveni de drept? Băiete, aş zice
eu, dacă aş fi blagoslovit cu vreo odraslă, numai prin
întrebări puse cu iscusinţă şi printr-o nemijlocită legătură
cu el poţi învăţa cum trăieşte un om pe picior mare timp
de-un an de zile din nimica toată. Dar e mult mai bine să
nu legi niciun fel de prietenie cu gentlemen-ii de
profesiunea asta şi să-ţi culegi informaţiile din a doua
mână, aşa cum procedezi cu tabelele de logaritmi, căci de-
ar trebui să ţi-i calculezi singur, fii sigur că ţi-ar cere o
muncă mult prea istovitoare.
Fără niciun fel de venit anual, care va să zică, şi timp de
vreo doi sau trei ani, perioadă din care ne putem permite
să dăm numai un foarte scurt rezumat, Crawley şi nevasta
lui au trăit la Paris cât se poate de fericiţi şi în mare
îmbelşugare, în timpul acesta a părăsit el garda şi şi-a
vândut brevetul de ofiţer. Acum, când ne întâlnim din nou
cu el, mustăţile şi titlul de colonel pe cartea de vizită sunt
singurele vestigii ale profesiunii lui de militar.
Am amintit că, destul de repede după sosirea ei la Paris,
Rebecca începu să ocupe un loc foarte important în
societatea capitalei respective şi fu primită în unele din cele
mai suspuse familii din nobilimea franceză de curând
repuse în drepturi. Englezii din lumea bună care se aflau la
Paris îi făceau şi ei curte, spre dezgustul nobilelor lor soţii,
care n-o puteau suferi pe această parvenită.
Timp de câteva luni, saloanele din foburgul Saint-
Gcrmain, unde îşi avea locul asigurat, şi splendorile noii
curţi, unde fu primită cu toată cinstea cuvenită, o
îneântară şi poate că o şi ameţiră puţin pe doamna
Crawley, care, în această perioadă de exaltare, simţea
îndemnul să desconsidere persoanele – şi mai cu seamă pe
vrednicii şi tinerii militari – care formau societatea
obişnuită a bărbatului ei.
Dar colonelul căsca, plin de amărăciune, în mijlocul
22
duceselor şi a înaltelor doamne de la curte. Bătrânele care

jucau écarté făceau atâta gălăgie pentru o piesă de cinci
franci, încât nu merita ca un om de speţa colonelului
Crawley să se aşeze la o masă de cărţi, mai ales că nici
conversaţia-acestora nu prea-i făcea plăcere, necunoscând
nici boabă din limba lor. Cu ce se putea alege soţia lui, se
întreba el, făcând reverenţe în fiecare seară unui grup
întreg de prinţese? În curând el o lăsă pe Rebecca să
frecventeze singură acele cercuri, reluându-şi vizitele lui
lipsite de pretenţie şi distracţiile în tovărăşia unor prieteni
binevoitori, pe care şi-i alegea singur.
Adevărul este că, atunci când spunem despre un
gentleman că trăieşte pe picior mare timp de un an de zile
şi din vânt, noi întrebuinţăm cuvântul „vânt” spre a
traduce ceva cu totul necunoscut, vrând să arătăm prin
asta, nici mai mult, nici mai puţin, că habar n-avem cum
îşi acoperă cheltuielile casei respectivul gentleman. Or,
prietenul nostru colonelul avea o remarcabilă predispoziţie
pentru toate jocurile de noroc, şi exercitându-se, aşa cum
şi făcea, necontenit, cu cărţile, cu zarul, sau cu tacul, e
firesc să presupunem că-şi însuşise o mult mai mare
dibăcie în mânuirea acestor unelte decât ar fi putut avea
un om care pune numai ocazional mâna pe ele. A mânui
cum trebuie un tac de biliard e ceva asemănător cu
folosirea unui penel, a unui flaut german sau a unei florete;
nu poţi stăpâni niciunul din instrumentele acestea de la
început, ci numai printr-un studiu îndelungat şi prin
stăruinţă, unite cu un talent înnăscut, poţi ajunge la
desăvârşita lor cunoaştere şi folosire. Crawley ajunsese, în
vremea aceea, dintr-un strălucit amator, un maestru
perfect al biliardului. Şi, asemenea unui mare conducător
de oşti, iscusinţa lui creştea o dată cu primejdia; când
norocul îi era vitreg timp de câteva partide, iar
rămăşagurile care se puneau erau în mod statornic
împotriva lui, el, cu o desăvârşită dibăcie şi îndrăzneală,
dădea câteva prodigioase lovituri, care restabileau
echilibrul bătăliei, şi până la urmă totul se termina printr-o
23
William Thackeray
victorie, spre uimirea tuturor, a tuturor, adică a celor care

erau străini de felul lui de-a juca. Cei care se deprinseseră
cu tactica aceasta erau prevăzători şi nu-şi jucau banii
împotriva unui om cu resurse atât de neaşteptate şi cu o
îndemânare atât de strălucită şi de zdrobitoare.
La jocurile de cărţi era tot aşa de priceput; căci, deşi la
începutul serii pierdea întotdeauna, jucând cu atâta
nepăsare şi făcând tot felul de neghiobii, încât noii-veniţi
erau de cele mai multe ori înclinaţi să-i subestimeze
talentul, când era stimulat la acţiune şi îmboldit să fie
precaut după repetate şi mici pierderi, se putea băga de
seamă că jocul lui Crawley era cu totul altul şi că era
aproape sigur că-şi va bate adversarul cu mult înainte de
sfârşitul nopţii. Într-adevăr, foarte puţini oameni se puteau
lăuda că l-au înfundat vreodată.
Izbânzile lui veneau aşa de des una după alta, încât nu-i
de mirare că invidioşii, ca şi învinşii, vorbeau uneori cu
multă înverşunare împotriva lui. Aşa cum şi francezii spun
despre ducele de Wellington, care n-a suferit niciodată vreo
înfrângere, că numai o uluitoare serie de împrejurări
fericite l-au pus în situaţia de-a merge, neclintit, din
victorie în victorie; şi aşa cum francezii susţin că ducele a
trişat la Waterloo, şi numai astfel a fost în stare să câştige
ultima şi marea levată, tot aşa şi prin cercurile sus-puse
din Anglia se dădea a înţelege că trebuie să fie ceva necurat
la mijloc de vreme ce colonelul Crawley e atât de norocos la
joc.
Cu toate că şi „Frascati” şi Salonul erau deschise pe
vremea aceea la Paris, mania jocului de cărţi era aşa de
larg răspândită, încât tripourile nu erau de ajuns pentru
pasiunea asta generală, şi mesele de joc se întindeau în
case particulare ca şi cum n-ar fi existat destule mijloace
publice pentru a potoli patima respectivă. La micile şi
încântatoarele reunions nocturne din casa Crawley, această
fatală pierdere de vreme era practicată în mod obişnuit,
spre necazul preabinevoitoarei şi micuţei doamne Crawley.
Ea vorbea plină de o adâncă mâhnire despre patima soţului
24
ei pentru zaruri şi se plângea de asta oricărui ins care-i

călca pragul casei. Şi-i implora pe cei mai tineri să nu se
atingă niciodată, niciodată, de zaruri; iar când tânărul
Green, dintr-un regiment de carabinieri, pierdu o
considerabilă sumă de bani, Rebecca se zbuciumă şi plânse
toată noaptea, după cum slujnica îi mărturisi
nenorocosului şi tânărului gentleman, ba chiar s-ar fi şi
târât în genunchi în faţa soţului ei rugându-l din toată
inima să renunţe la suma datorată şi să ardă chitanţa. Dar
cum ar fi putut el să facă una ca asta? Căci şi el pierduse o
sumă egală în favoarea lui Blackstone din regimentul de
husari şi în favoarea contelui Punter din cavaleria
hanovriană. I-ar putea acorda însă lui Green o amânare
onorabilă; dar de plătit? fireşte că trebuia să plătească; să
vorbeşti însă despre arderea chitanţei era o copilărie!
Alţi ofiţeri, mai ales cei tineri – căci tinerii se strângeau
mai cu seamă în jurul doamnei Crawley – se întorceau de
la aceste serate cu mutra de-un cot după ce lăsaseră mai
multe sau mai puţine parale la funestele ei mese de joc.
Casa Crawley începu să aibă faimă rea. Veteranii îi puneau
în gardă pe cei mai puţin experimentaţi despre primejdia
respectivă. Colonelul O’Dowd, din regimentul al …-lea,
unul din regimentele de ocupaţie din Paris, îl preveni, de
pildă, pe locotenentul Spooney din acelaşi corp. O
răsunătoare şi violentă scenă avu loc între colonelul de
infanterie şi soţia sa, pe de o parte, care luau masa la „Café
de Paris”, şi colonelul şi doamna Crawley, pe de alta, care
luau şi ei masa tot acolo. Doamnele fură acelea care
deschiseră focul. Doamna O’Dowd o luă fără ocol peste
picior pe doamna Crawley şi-i spuse că bărbatu-său nu-i
decât un şarlatan! Colonelul Crawley îl provocă la duel pe
colonelul O’Dowd, cavaler al Ordinului „Bath”.
Comandantul-şef, aflând despre scandal, îl chemă la el pe
colonelul Crawley, care îşi pregătea aceleaşi pistoale „cu
care l-a împuşcat pe căpitanul Marker”, şi avu cu el o
convorbire de aşa natură încât nu se petrecu niciun fel de
duel. Dacă Rebecca nu s-ar fi dus să se arunce în genunchi
25
William Thackeray
în faţa generalului Tufto, Crawley ar fi fost expediat în

Anglia; şi timp de câteva săptămâni nu mai jucă decât cu
civilii. Dar în ciuda neîndoielnicei dibăcii şi a statornicelor
succese ale lui Rawdon, Rebecca îşi dădea foarte bine
seama, luând în consideraţie toate lucrurile acestea, că
situaţia lor era mai mult decât nesigură şi că, deşi li se
întâmpla destul de rar să-şi plătească creditorii, micul lor
capital avea să se termine într-o bună zi reducându-se la
zero.
— Jocul, dragul meu, spunea ea, e bun să-ţi mai salte
venitul, dar nu ca un venit în sine. La un moment dat
oamenii or să se plictisească de joc, şi atunci ce ne facem?
Rawdon îi dădea dreptate şi, de fapt, băgase şi el de
seamă că, după câteva mici supeuri de-ale lui etc.,
gentlemen-ii se simţeau obosiţi să tot joace cu el şi, în
ciuda farmecelor Rebeccăi, nu se arătau prea nerăbdători
să-i calce pragul.
Oricât de uşoară şi de plăcută li se scurgea viaţa la
Paris, asta nu trebuia luată, la urma urmei, decât ca un fel
de trândavă vacanţă, ca o glumă plăcută; şi Rebecca ştia c-
ar putea pune umărul la norocul lui Rawdon numai în
propria lor ţară. Trebuia să-i facă rost de o slujbă sau de-o
numire, fie acasă, fie în colonii; şi hotărî să se întoarcă în
Anglia de îndată ce li s-ar netezi drumurile într-acolo. Şi, ca
un prim pas în vederea întoarcerii, îl făcu pe Crawley să-şi
vândă brevetul de ofiţer de gardă şi să-şi aranjeze
drepturile la pensie. Funcţia lui de aghiotant al generalului
Tufto încetase de mai multă vreme. Rebecca râdea oriunde
se ducea pe socoteala acestui ofiţer, pe socoteala perucii pe
care şi-o pusese imediat ce ajunsese la Paris, a corsetului,
a dinţilor lui falşi şi mai ales a pretenţiilor sale de-a trece
drept mare crai şi a absurdei vanităţi de a-şi închipui că
orice femeie de care se apropia se îndrăgostea numaidecât
de el. Căci pe atunci, doamna Brent, sprâncenata nevastă a
domnului comisar Brent, era cea asupra căreia îşi îndrepta
generalul atenţiile sale, buchetele sale, ospeţele de la
restaurante, lojile de la Operă şi toate micile lui daruri.
26
Sărmana doamnă Tufto nu era cu nimic mai fericită ca

înainte de asta şi era veşnic nevoită să-şi petreacă
nesfârşite seri numai în tovărăşia fiicelor ei, ştiind bine că
generalul plecase la teatru, parfumat şi frizat, ca să stea
nemişcat în spatele fotoliului doamnei Brent. Ce-i drept,
Becky avea o duzină de admiratori în locul lui şi-şi putea
face harcea-parcea rivala cu spiritul ei. Dar, precum am
mai spus, viaţa asta de trândăvie o obosea; lojile la Operă
şi mesele la restaurant o plictiseau, buchetele nu puteau fi
puse la păstrare drept provizie pentru anii viitori, şi ea nu
putea trăi numai din bijuterii ieftine, batiste cu dantelă şi
mănuşi din piele de căprioară. Ea simţea cât e de
trecătoare plăcerea şi tânjea după câştiguri ceva mai
substanţiale.
În felul acesta stăteau lucrurile când sosi vestea care se
raspândi printre numeroşii creditori din Paris ai colonelului
şi care le pricinui mare bucurie. Domnişoara Crawley,
bogata mătuşă de la care acesta aştepta o imensă
moştenire, era pe moarte; colonelul trebuia să plece
degrabă spre patul ei de suferinţă. Doamna Crawley şi
copilul puteau rămâne pe loc, până avea să se întoarcă el
să-i ia. Colonelul porni spre Calais, de unde, după ce
ajunse viu şi nevătămat, s-ar fi putut crede c-o ia către
Dover; dar el se sui în diligenţa de Dunquerque, şi de aici
călători către Bruxelles, loc pentru care avea o veche
preferinţă. Realitatea este că el avea mai multe datorii la
Londra decât la Paris; şi prefera micul şi liniştitul oraş
belgian oricăreia din cele două capitale atât de zgomotoase.
Mătuşa lor murise. Doamna Crawley rândui cel mai
sever doliu, atât pentru ea, cât şi pentru micul Rawdon.
Colonelul era ocupat să-şi reglementeze drepturile
succesorale. Puteau să închirieze acuma primul etaj, în
locul micului apartament pe care-l ocupau la demisolul
hotelului. Doamna Crawley şi hotelierul avură o consfătuire
asupra noilor tapiţerii, o ceartă amicală în privinţa
covoarelor şi o înţelegere finală asupra tuturor chestiunilor
acestora, cu excepţia facturilor. Ea plecă într-una din
27
William Thackeray
trăsurile lui, cu copilul şi cu la bonne alături, în timp ce

nepreţuitul hotelier şi cu nevastă-sa îi zâmbeau şI-i urau
drum bun din poartă. Generalul Tufto se înfurie când auzi
c-a plecat Rebecca, iar doamna Brent se înfurie pe el
pentru că era furios; locotenentul Spooncy rămase cu
inima frântă; iar hotelierul purcese să pregătească cele mai
bune camere pe care le avea înainte de reîntoarcerea
acestei fermecătoare femeiuşti şi a bărbatului ei. El sigilă
cu cea mai mare grijă cuferele pe care i le lăsase ea în
seamă. Madame Crawley îi atrăsese în mod special atenţia
asupra lor. Conţinutul însă nu fu găsit deosebit de preţios
când fură deschise, câtva timp după asta.
Căci, înainte de-a pleca să-şi întâlncască soţul în
capitala Belgiei, doamna Crawley făcuse o călătorie în
Anglia, lăsându-şi copilaşul pe continent, în grija
cameristei ei franţuzoaice.
Despărţirea dintre Rebecca şi micul Rawdon nu pricinui
prea multă durere nici uneia, nici celuilalt. Ca să spunem
adevărul, ea nu se ocupase prea mult de tânărul gentleman
din ziua naşterii sale şi până atunci. După atât de plăcuta
modă a mamelor franceze, Rebecca îl dăduse unei doici
dintr-un sat din apropierea Parisului, unde micuţul
Rawdon îşi petrecu cele dintâi luni ale vieţii, şi departe de a
fi nefericit, cu o numeroasă familie de fraţi de lapte în
saboţi. Taică-su se ducea deseori acolo călare să-l vadă, şi
inima paternă a lui Rawdon senior se înflăcăra văzându-l
rumen şi murdar, ţipând cât îl ţinea gura şi fabricându-şi,
în culmea fericirii, turte de noroi sub supravegherea
nevestei grădinarului, doica lui.
Rebecca nu se prea grăbea să se ducă să-şi vadă feciorul
şi moştenitorul. O dată îi pătase o pelerină nouă de
culoarea porumbelului. Iar băiatul prefera mângâierile
doicii celor ale mamei sale şi, când, în cele din urmă, fu
luat de la doica asta veselă, care-i fusese ca şi o mamă, o
ţinu ceasuri întregi într-un urlet. Şi nu se potoli decât
atunci când Rebecca îi făgădui că o sa-l ducă a doua zi
înapoi la doică; căci până şi doicii, care ar fi suferit
28
pesemne şi ea din pricina despărţirii, i se spusese că

băiatul îi va fi adus peste puţină vreme înapoi, şi o bună
bucată de timp femeia aşteptă cât se poate de îngrijorată
întoarcerea lui.
De fapt, putem spune că prietenii noştri erau dintre cei
dintâi din mănunchiul acela de îndrăzneţi aventurieri
britanici care au invadat mai pe urmă continentul şi au
făcut tot felul de pungăşii în toate capitalele Europei. Dar
în acele fericite zile ale anilor 1817 şi 1818, respectul
pentru solvabilitatea şi demnitatea englezilor era cât se
poate de mare. Pe atunci ei nu învăţaseră, cum am mai
spus, să se certe la tocmeală cu stăruinţa care-i
caracterizează în momentul de faţă. Marile oraşe ale
Europei nu-şi deschiseseră încă porţile întreprinzătorilor
noştri escroci. Şi pe când cu greu mai găseşti astăzi vreun
oraş din Franţa sau din Italia în care să nu dai cu ochii de-
un nobil concetăţean de-al nostru, având aerul acela de
fericită fanfaronadă şi de obrăznicie pe care-l purtăm peste
tot, trăgându-i pe sfoară pe patronii de hoteluri, încasând
cecuri fictive de la bancherii prea încrezători, jefuindu-i pe
birjari de trăsurile lor, pe bijutieri de giuvaericale, pe
călătorii neprevăzători de banii lor la mesele de joc şi până
şi bibliotecile publice de cărţile lor, cu treizeci de ani
înainte nu-ţi trebuia decât să fii lord englez, călătorind în
trăsura ta particulară, şi găseai credit oriunde aveai chef
să-l cauţi, iar gentlemen-ii, în loc de-a băga mâna în
buzunarul altora, erau ei cei buzunăriţi. Abia după mai
multe săptămâni de la plecarea familiei Crawley,
proprietarul hotelului unde aceştia locuiseră în timpul
şederii lor la Paris află tot ceea ce păgubise de pe urma
acestora, nu mai înainte, însă, ca madame Marabou,
modista, să facă repetate vizite cu mica ei notă de plată
pentru articolele furnizate doamnei Crawley, nu mai înainte
ca monsieur Didelot, de la „Boule d’Or”, Palais Royal, să
întrebe de o jumătate de duzină de ori dacă cette charmante
my lady, care cumpărase de la el fel de fel de ceasuri şi de
brăţări, era de retour. Adevărul este că, după primele şase
29
William Thackeray
luni, nici sărmana femeie a grădinarului, care-l alăptase pe

copilul doamnei, nu mai văzu niciun ban pentru cantitatea
aceea de lapte şi de duioşie umană cu care îl îndopase pe
robustul, sănătosul şi micuţul Rawdon. Nu, nici chiar
doica nu fusese plătită, familia Crawley era prea zorită
pentru a-şi mai aduce aminte şi de neînsemnata lor datorie
faţă de ea. Cât despre proprietarul hotelului, sudălmile sale
adresate naţiunii engleze îşi păstrară aceeaşi violenţă până
la sfârşitul vieţii sale. Îi întreba pe toţi călătorii dacă nu
cunoşteau cumva pe un anume colonel lord Crawley, „avec
sa femtne, une petite dame très spirituelle. Ah, monsieur,
adăugă el, ils m’ont affreusement volé.”2 Era mai mare jalea
să-l auzi cum accentua cuvintele în timp ce vorbea de
catastrofa respectivă.
Scopul călătoriei Rebeccăi la Londra era acela de-a
ajunge la un fel de compromis cu nenumăraţii creditori ai
bărbatului ei, oferindu-le o cotă de nouă penny sau un
şiling pentru fiecare liră datorată, pentru a asigura prin
asta întoarcerea lui Rawdon în Anglia. Nu se cuvine să ne
ţinem după ea şi să ne vârâm nasul în feluritele şi foarte
anevoioasele ei demersuri, ci e de ajuns să spunem că,
după ce le dovedi, spre mulţumirea lor, că suma pe care
era ea autorizată să le-o ofere reprezenta tot capitalul de
care dispunea colonelul Crawley şi după ce îi convinse că
soţul ei prefera să se retragă pentru tot restul zilelor lui pe
continent decât să mai locuiască în acea ţară cu datoriile
nelichidate, după ce le demonstră că nu există pentru el
nicio posibilitate să primească bani din alte părţi şi nicio
şansă pe lume ca ei să capete o cotă mai mare decât aceea
pe care era ea autorizată să o ofere, Rebecca îi determină
pe absolut toţi creditorii colonelului să accepte propunerile
ei şi răscumpără cu o mie cinci sute de lire bani peşin
poliţe de zece ori mai mari decât totalul datoriilor.
Doamna Crawley nu avu nevoie de ajutorul nici unui om
de lege în tranzacţia respectivă. Problema se punea cât se
2
Cu soția sa, o micuţă doamnă foarte spirituală. Ah, domnule, m-au
jefuit îngrozitor. (fr.)
30
poate de simplu: ori primeau, ori nu primeau oferta, după

cum le spuse ea în mod bine întemeiat convingându-i astfel
chiar şi pe avocaţii creditorilor să încheie afacerea. Iar
domnul Lewis, reprezentantul domnului Davids din Red
Lion Square, şi domnul Moss, care lucra în numele
domnului Manasseh din Cursitor Street (principalii
creditori ai colonelului), o felicitară pe numita doamnă
pentru felul strălucitor în care-şi tranşa afacerile şi
declarară că nu s-ar fi găsit niciun singur profesionist care
s-o fi putut întrece.
Rebecca primi felicitările lor fără să-şi piardă nicio clipă
capul. Comandă o sticlă de sherry şi o prăjitură în micul şi
murdarul hotel la care trăsese în perioada tranşării acestor
afaceri, pentru a-i trata pe avocaţii adversarilor ei; dădu
mâna cu ei la despărţire, într-o excelentă bună dispoziţie,
şi se reîntoarse de-a dreptul pe continent, să-şi întâlnească
soţul şi fiul şi să-l pună numaidecât la curent pe cel dintâi
cu fericita veste a completei lui eliberări. Cât despre cel de
al doilea, în lipsa mamei sale fusese mai mult decât neglijat
de către mademoiselle Geneviève, camerista ei franţuzoaică;
căci această tânără îndrăgostindu-se de un soldat din
garnizoana de la Calais, îşi uită cu totul de îndatoririle ei,
fiind mereu în tovărăşia acestui militaire, iar micul Rawdon
era cât pe-aci să se înece pe plaja de la Calais, unde îl
lăsase, ba încă îl şi pierduse, preaocupata Geneviève.
Şi aşa se întâmplă că domnul şi doamna Crawley sosiră
la Londra; şi, în casa lor din Curzon Street, Mayfair, îşi
arătară toată dibăcia pe care trebuie s-o aibă cei siliţi să
trăiască din resursele pomenite ceva mai sus.
31
William Thackeray
Capitolul XXXVII
Subiectul continuă
ÎN PRIMUL RÂND, ŞI CA O CHESTIUNE

de cea mai mare importanţă, trebuie să descriem cum
poate fi ţinută o casă fără să ai niciun fel de venit.
Locuinţele acestea le poţi obţine fie nemobilate, în care caz,
dacă te bucuri de creditul domnilor Gillows sau Bantings,
le poţi avea minunat montées şi împodobite în întregime
potrivit propriului tău capriciu; sau le poţi închiria gata
mobilate, ceea ce pentru marea parte a celor interesaţi
constituie calea cea mai puţin plicticoasă şi cea mai puţin
complicată de a aranja lucrurile. Aşa că în felul acesta
preferă să-şi ia o casă cu chirie Crawley şi soţia lui.
Mai înainte ca domnul Bowls să ajungă la conducerea
casei şi pivniţei domnişoarei Crawley din Park Lane,
această doamnă avusese drept intendent pe un oarecare
domn Raggles, care văzuse lumina zilei pe domeniul
familiei din Queen’s Crawley şi care era de fapt fiul cel mai
mic al unui grădinar de-acolo. Având o purtare aleasă, o
înfăţişare chipeşă şi o ţinută plină de demnitate, Raggles se
ridică de la rangul de rândaş la acela de valet de trăsură; şi
de la valet, la chelar. După ce stătuse un anumit număr de
ani la conducerea casei domnişoarei Crawley, unde avusese
leafă bună, picuşuri grase şi o sumedenie de prilejuri de-a
pune câte ceva deoparte, aduse la cunoştinţa tuturor că
era pe cale de a contracta o alianţă matrimonială cu o fostă
bucătăreasă de-a domnişoarei Crawley, care-şi câştiga într-
un fel cât se poate de onorabil existenţa din meseria ei de
32
călcătoreasă şi ţinând o mică dugheană de zarzavaturi prin

vecinătate. Adevărul este că ceremonia fusese celebrată
clandestin cu câţiva ani în urmă; iar vestea despre
însurătoarea domnului Raggles ajunsese cu mult mai
înainte la urechile domnişoarei Crawley, datorită unui
băieţel şi a unei fetiţe de respectiv şapte şi opt ani, a căror
continuă prezenţă în bucătărie atrăsese atenţia
domnişoarei Briggs.
Domnul Raggles îşi părăsi atunci serviciul şi preluă
personal conducerea micii dughenc de zarzavaturi. La care
adăugă lapte şi smântână, ouă şi carne de porc; şi, în timp
ce ceilalţi intendenţi ieşiţi la pensie vindeau băuturi
spirtoase prin cârciumi, el se mulţumi să facă negoţ cu
aceste foarte modeste produse de la ţară. Şi fiind în bune
relaţii cu majordomii de prin împrejurime şi având o
cameră cât se poate de plăcută în fundul dughenei, unde
atât el, cât şi doamna Raggles îi primeau cu braţele
deschise, laptele, smântâna şi ouăle sale ajunseseră să fie
cumpărate de mulţi confraţi de-ai lui, şi câştigurile îi
creşteau an de an. El puse ani de-a rândul, în linişte şi
cumpătare, ban lângă ban, şi când, în cele din urmă, casa
aceea de burlac, confortabilă şi înzestrată cu de toate, din
Curzon Street, nr. 201, Mayfair, fosta locuinţă a
onorabilului Frederick Deuceace plecat în străinătate, fu
scoasă la mezat, laolaltă cu bogatul şi bineticluitul ei
mobilier lucrat de meşteri de mâna întâi, cine să vină şi să
cumpere şi casa şi mobilierul dacă nu Charles Raggles! O
parte din bani îi luă cu împrumut, ce-i drept, şi cu o
dobândă destul de mare, de la un confrate intendent, dar
grosul îi puse de la el, şi nu mică fu mândria doamnei
Raggles când se pomeni dormind într-un pat de mahon
sculptat, cu polog de mătase, cu o minunată şi uriaşă
oglindă în faţă şi cu un garderob în care puteau să încapă
şi ea, şi Raggles, şi întreaga familie.
Fireşte că nici prin gând nu le trecea să se mute pentru
totdeauna într-un apartament aşa de elegant. Raggles
cumpărase casa ca s-o dea din nou cu chirie. De îndată ce
33
William Thackeray
se ivea vreun chiriaş, el se retrăgea iarăşi în dugheana lui

de zarzavaturi; dar era o fericire pentru el să se ducă de la
locuinţa lui până în Curzon Street, şi acolo să-şi
supravegheze casa – casa lui proprie – cu muşcate la
ferestre şi cu un ciocănel de bronz sculptat la poartă. Şi
când, din întâmplare, valetul chiriaşilor îl zărea vreodată
stând la gard, îl trata cu tot respectul cuvenit; bucătăreasa
îşi cumpăra verdeţurile de la dugheana lui şi i se adresa
cu: „Domnule proprietar”, iar chiriaşii nu făceau niciun
pas, şi la masa lor nu se servea un singur fel de mâncare
fără ca Raggles, dacă ar fi avut chef, să nu fie pus la
curent.
Era un om bun, bun şi fericit. Casa îi aducea un venit
anual aşa de frumos, încât el luase hotărârea să-şi trimită
copiii la şcoli mai de Doamne-ajută, fără să se uite prin
urmare la cheltuială. Charles fu trimis la pensionul
doctorului Swishtail, din Sugarcane Lodge, iar mica
Matilda, la acela al domnişoarei Peckover, din Laurentinum
House, Clapham.
Raggles iubea şi adora familia Crawley, ca fiind izvorul
vieţii lui atât de îmbelşugate. El avea un portret al fostei lui
stăpâne în camera din spatele dughenei şi un desen al
căsuţei portarului de la Queen’s Crawley, lucrat în cerneală
de India de propria mână a acestei bătrâne domnişoare, şi
unica adăugire pe care şi-o îngăduise în privinţa
împodobirii apartamentului din Curzon Street era o stampă
reprezentând Queen’s Crawley din Hampshire, reşedinţa lui
sir Walpole Crawley, baronet, care era înfăţişat într-un
cupeu aurit tras de şase cai albi, trecând pe lângă un lac
acoperit de lebede şi de bărci pline de cucoane în
malacovuri şi de muzicanţi purtând peruci şi fluturând
drapele. Într-adevăr, Raggles socotea că nu se găseşte în
toată lumea palat asemănător şi nici asemenea augustă
familie.
Norocul făcu în aşa fel ca, tocmai în momentul
întoarcerii lui Rawdon şi a soţiei acestuia la Londra, casa
lui Raggles din Curzon Street să fie liberă. Colonelul
34
cunoştea foarte bine atât casa, cât şi pe proprietarul ei;

legătura dintre acesta din urmă şi familia Crawley fusese în
permanenţă păstrată, căci Raggles îi mai dădea câte o
mână de ajutor domnului Bowls ori de câte ori domnişoara
Crawley avea invitaţi. Şi bătrânul nu numai că-şi închirie
casa colonelului, ci îi ţinea loc şi de majordom ori de câte
ori avea lume, în timp ce doamna Raggles opera jos în
bucătărie, trimiţând în sufrageria de sus bucate pe care şi
bătrâna domnişoară Crawley le-ar fi găsit pe gustul ei. În
felul acesta, aşadar, îşi dobândi Crawley casa, fără să-l
coste niciun sfanţ; căci deşi Raggles avea de plătit taxe şi
impozite şi dobânda la ipoteca confratelui său intendentul,
şi asigurarea vieţii lui de toate zilele, şi întreţinerea copiilor
la şcoală, şi mâncarea şi băutura propriei lui familii – şi o
bună bucată de vreme şi pe aceea a colonelului Crawley –
şi cu toate că nenorocitul acesta fu complet ruinat de
târgul pe care-l făcuse, iar copiii îi fură aruncaţi în stradă
şi el însuşi dus la închisoarea „Fleet”, cineva trebuia totuşi
să plătească pentru gentleman-ul care trăia din nimic, şi
aşa se întâmplă că nefericitul acesta de Raggles fu cel care
trase ponoasele de pe urma lipsei de capital a colonelului
Crawley.
Aş fi curios să ştiu câte familii au fost trase pe sfoară şi
aduse la sapă de lemn de marii pungaşi de teapa lui
Crawley? Câţi măriţi nobili îşi fură micii lor furnizori,
catadicsesc să stoarcă de la bieţii lor valeţi neînsemnate şi
păcătoase sume de bani şi trişează pentru câţiva şilingi?
Când citim de cine ştie ce nobil c-a şters-o pe continent,
sau de vreun alt nobil asemănător căruia i se vând
lucrurile la mezat, şi aflăm că unul sau altul datorează
şase sau şapte milioane de lire, căderea ni se pare chiar
glorioasă şi acordăm victimei tot respectul cuvenit din
pricina proporţiilor ruinei sale. Dar cine încearcă vreun pic
de milă pentru un biet frizer care nu-şi poate încasa banii
pentru perucile pudrate ale lacheilor; sau pentru un
sărman tâmplar care s-a ruinat pentru că a fixat fel de fel
de podoabe pe pereţi cu prilejul unui déjeuner dat de nobila
35
William Thackeray
doamnă; sau pentru nenorocitul acela de croitor pe care îl

protejează majordomul şi care şi-a amanetat tot ce-a avut
şi chiar mai mult decât a avut ca să poată termina la timp
livrelele pe care înălţimea-sa i-a făcut onoarea să i le
comande? Când una din casele acestea mari se prăvăleşte,
nefericiţii aceştia mărunţei sunt prinşi dedesubt şi nu-i mai
bagă nimeni în seamă. Aşa după cum se spune în vechile
legende că un om, înainte de a se duce el singur în iad,
trimite acolo sumedenie de alte suflete.
Rawdon şi soţia lui luară, plini de generozitate, sub aripa
lor protectoare pe toţi negustorii şi furnizorii domnişoarei
Crawley care doreau să-i servească. Unii erau cât se poate
de dornici de-o treabă ca asta, mai ales cei săraci, şi era
minunat lucru să vezi statornicia cu care spălătoreasă din
Tooting îşi aducea în fiecare sâmbătă căruciorul, iar notele
de plată, săptămână de săptămână. Domnul Raggles însuşi
îi aproviziona cu legume. Nota de plată pentru berea
servitorilor luată de la cârciuma „Norocul războiului”
rămâne ca o curiozitate în analele acestei băuturi. De
asemenea, fiecare servitor mai avea de primit o bună parte
din salariu, aşa că ei erau prin forţa împrejurărilor
interesaţi în menţinerea casei. Adevărul este că nu era
plătit nimeni. Nici fierarul care reparase broasca, nici
geamgiul care pusese geamul la loc, nici stăpânul birjei
luate cu chirie, nici vizitiul care o conducea, nici măcelarul
care-i aproviziona cu pulpe de berbec, nici cărbunii pe care
erau fripte acestea, nici bucătăreasa care le prepara, nici
servitorii care le mâncau; şi asta, mi se dă a înţelege, nu-i
ceva neobişnuit pentru oamenii care trăiesc în lux din
nimica.
Într-un oraş mic, asemenea lucruri nu se pot petrece
fără să bage toată lumea de seama. Căci în asemenea
locuri se ştie foarte bine câte măsuri de lapte cumpără
vecinul nostru şi spionăm bucata de carne sau păsările
care i se servesc la masă. Tot astfel, pesemne că cetăţenii
de la numerele 200 şi 202 din Curzon Street erau la curent
cu ceea ce se întâmpla în casa vecină, servitorii putând
36
foarte bine comunica pe deasupra gardului zăbrelit; dar

Crawley şi soţia lui şi prietenii lor habar n-aveau de
cetăţenii de la numerele 200 şi 202. Când intrai în casa de
la numărul 201, erai primit cu braţele deschise, cu un
zâmbet binevoitor, o masă bună şi o voioasă strângere de
mână din partea anfitrionului şi amfitrioanei, şi asta
pentru toată lumea, ca şi cum ei ar fi dispus de un venit
neîndoielnic de trei sau patru mii de lire pe an; şi atâta şi
aveau, dar nu în bani gheaţă, ci în mărfuri şi muncă; dacă
nu plăteau berbecul, de avut îl aveau, şi dacă nu dădeau
niciun sfanţ în schimbul vinului lor, asta de unde putem s-
o ştim? Nicicând nu se găsea la masa cuiva un Bordeaux
mai ales ca la aceea a bunului Rawdon, şi nici mese mai
vesele sau mai desăvârşit servite. Saloanele lui erau cele
mai drăguţe şi mai simple salonaşe care se pot imagina; ele
erau împodobite cu un gust fără cusur, cu fel de fel de
fleacuri aduse de la Paris de Rebecca; iar când ea se aşeza
la pian şi cânta cu vocea ei luminoasă câteva bucăţi,
străinul se credea într-un mic paradis de bucurii domestice
şi cădea la învoială că dacă soţul era cam neghiob, în
schimb soţia era fermecătoare, iar mesele lor erau cele mai
vesele din lume.
Spiritul, isteţimea, şi felul sprinţar de a fi al Rebeccăi o
făcură să devină destul de repede favorita unei anumite
clase a societăţii londoneze. Vedeai la uşa ei somptuoase
trăsuri din care coborau oameni foarte sus-puşi şi-i zăreai
echipajul în Park, înconjurat de cele mai mondene
personaje. Mica ei lojă de rangul trei de la Operă era veşnic
plină de capete care se succedau necontenit; dar trebuie să
mărturisim că doamnele se ţineau deoparte şi că uşile lor
erau închise micii noastre aventuriere.
Cu privire la lumea femeilor mondene şi la obiceiurile lor,
scriitorul de faţă nu poate, fireşte, vorbi decât din
informaţii primite din a doua mână. Un bărbat nu poate
pătrunde şi nici înţelege acele mistere în mai mare măsură
decât poate presupune despre ce vorbesc doamnele când se
urcă sus după cină. Numai prin fel de fel de anchete şi prin
37
William Thackeray
stăruinţă poţi afla uneori câte-un crâmpei din tainele

acelea; şi printr-o operaţie asemănătoare, orice individ care
calcă pe caldarâmul străzii Pall Mall şi frecventează
cluburile acestei metropole poate afla câte ceva, fie prin
propria lui experienţă, fie printr-un cunoscut cu care joacă
biliard sau cu care-şi împarte îmbucătura de carne, despre
lumea elegantă a Londrei, şi după cum există bărbaţi (ca
Rawdon Crawley, de pildă, a cărui situaţie am analizat-o
mai înainte) care fac o figură foarte bună în ochii
neştiutorilor şi ai ucenicilor din Park, care-i văd însoţiţi de
cele mai cunoscute figuri din lumea mondenă, tot aşa
există şi doamne pe care le-am putea numi femei cu trecere
la bărbaţi, care sunt cât se poate de bine văzute de toţi
domnii, dar cărora li se întoarce spatele şi sunt privite de
sus de către soţiile lor. Doamna Firebrace face parte din
tagma acestora, doamna aceea cu bucle blonde şi inimoase
pe care o vezi în fiecare zi în Hyde Park înconjurată de cei
mai de seamă şi cei mai vestiţi dandy ai imperiului. Alta e
doamna Rockwood, ale cărei serate sunt anunţate cu surle
şi trompete în ziarele mondene şi la care iau masa tot felul
de ambasadori şi de măriri; şi încă multe altele ar mai
putea fi pomenite, dar ele n-au niciun fel de legătură cu
istorisirea de faţă. Dar în timp ce simplii cetăţeni care nu
fac parte din lumea lor sau provincialii care au o anumită
predilecţie pentru aristocraţie le văd pe doamnele
respective în toată aparenta lor splendoare prin locurile
publice sau le învidiază de la distanţă, persoane care sunt
mai bine informate le pot da de veste că aceste
preainvidiate doamne nu au mai multe perspective de-a
intra în „societate” decât are neînsemnata soţie a cutărui
boiernaş din Somersetshire care citeşte isprăvile acestora
în Morning Post. Londonezii sunt la curent, cu aceste
teribile adevăruri, şi mereu auzi cât de multe la număr
sunt doamnele având în aparenţă şi rang şi avere, şi care
sunt excluse fără milă din aşa-numita „societate”. Şi
freneticele eforturi pe care le fac ele ca să pătrundă în acest
cerc, josniciile la care recurg, insultele pe care le îndură,
38
sunt pricini de mare mirare pentru cei care şi-au ales drept
studiu firea omenească sau femeia; iar cercetarea chipului
în care unii oameni îşi rezolvă greutăţile lor de tot felul ar fi
şi ea o temă excelentă pentru cei ce sunt deasupra
deşertăciunilor acestora şi care ar avea şi spiritul şi răgazul
trebuincios, precum şi cunoaşterea limbii engleze, necesare
pentru alcătuirea unei astfel de istorisiri.
În momentul de faţă, puţinele cunoştinţe feminine pe
care şi le făcuse doamna Crawley în străinătate nu numai
că refuzară să-i calce pragul casei când Rebecca trecu
canalul, întorcându-se în Anglia, ci pur şi simplu îi
întorceau spatele ori de câte ori o întâlneau în locuri
publice. Era bizar să vezi cum de-o uitaseră înaltele
doamne şi, fără îndoială, constatarea respectivă era departe
de-a fi pe placul Rebeccăi. Când o întâlni lady Bareacres în
holul Operei, bătrâna doamnă îşi adună fetele în jurul ei,
ca şi cum s-ar fi putut molipsi de cine ştie ce apropiindu-se
de Becky, şi, dându-se câţiva paşi înapoi, se aşeză în
fruntea lor şi privi ţintă la micuţa ei inamică. Ca s-o facă
cineva pe Becky să-şi piardă cumpătul ar fi trebuit o
căutătură mult mai aspră decât puteau arunca chiar ochii
aceia înfiorători ai glacialei şi bătrânei contese. Când lady
de la Mole, care călărise de zeci de ori alături de Becky la
Bruxelles, întâlni trăsura deschisă a doamnei Crawley în
Hyde Park, înălţimea-sa părea a fi cu desăvârşire oarbă şi
nu-şi recunoscu nicidecum prietena de altădată. Până şi
doamna Blenkinsop, nevasta bancherului, îi întoarse
spatele când o văzu la biserică. Becky se ducea acum în
mod regulat la biserică; era înălţător s-o vezi intrând acolo
cu Rawdon lângă ea, ducând două cărţi groase de
rugăciune cu marginile aurite şi luând după aceea parte la
serviciul divin cu cea mai mare smerenie.
Rawdon fu la început foarte îndurerat de dispreţul cu
care era urmărită soţia lui şi era înclinat spre melancolie şi
cruzime. Ameninţa că va provoca la duel pe soţii sau pe
fraţii fiecărei femei care avea obrăznicia să nu-i respecte
nevasta; şi numai prin rugăminţi şi îndemnuri foarte
39
William Thackeray
energice din partea ei fu în cele din urmă readus la

sentimente paşnice.
— Nu mă poţi introduce în societate cu pistolul, zise ea,
glumind. Adu-ţi aminte, dragul meu, că eu n-am fost decât
o guvernantă, iar tu, nătărău bătrân şi fără minte, ai o
faimă îngrozitoare din pricina datoriilor, a jocurilor de
noroc şi a celorlalte felurite năravuri. O s-avem în curând
câţi prieteni ne-o pofti inima, dar până atunci trebuie să fii
băiat cuminte, să asculţi de profesoara ta şi să faci ceea ce
îţi spune ea. Când am aflat că mătuşă-ta şi-a lăsat aproape
toată averea lui Pitt şi nevestei lui, îţi mai aduci aminte cât
de tulburat erai? Ai fi povestit-o la tot Parisul dacă nu te-aş
fi îndemnat eu să-ţi păstrezi cumpătul… şi unde-ai fi
acuma? La închisoarea datornicilor, la Sainte-Pelagie, şi nu
la Londra, instalat într-o casă frumoasă şi trăind în
îmbelşugare… erai aşa de înverşunat, încât n-a lipsit mult
ca să-ţi omori fratele, tu, păcătosule Cain, şi ce scofală ai fi
făcut dacă nu-ţi trecea mânia? Nici toată furia din lume
nu-ţi va aduce înapoi banii mătuşii tale; şi ar fi mult mai
bine dacă ne-am împrieteni cu familia fratelui tău decât
dacă ne-am duşmăni, aşa cum fac caraghioşii aceia ai lui
Bute. Iar după ce are să moară tatăl tău, Queen’s Crawley
are să devină-o reşedinţă de iarnă cât se poate de plăcută
pentru noi amândoi. Şi dacă o să ajungem la sapă de lemn,
tu te poţi ocupa cu împărţitul fripturii la masă şi cu
supravegheatul grajdurilor, iar eu pot ţine loc de
guvernantă copiilor lady-ei Jane. S-ajungem la sapă de
lemn! Fleacuri! Am să-ţi găsesc eu un post ca lumea
înainte de a ajunge acolo! S-ar putea ca Pitt şi băieţelul lui
să moară, şi atunci o să fim sir Rawdon şi doamna sa. Cât
timp trăim, trebuie să sperăm, dragul meu; şi eu am totuşi
de gând să fac din tine un om. Cine a vândut caii în locul
tău? Cine a plătit datoriile în locul tău?
Rawdon era silit să recunoască faptul că trăsese multe
foloase de pe urma soţiei sale şi hotărî să se lase şi în viitor
pe seama ei.
Într-adevăr, când domnişoara Crawley părăsi lumea
40
aceasta, iar Pitt rămase în cele din urmă cu banii aceia

pentru care toate rubedeniile se luptaseră cu atâta
înverşunare, Bute Crawley, care află că nu-i fuseseră lăsate
decât cinci mii de lire în loc de douăzeci, cât nădăjduise, se
înfurie în aşa hal din pricina acestei dezamăgiri, încât îşi
împroşcă nepotul cu o sălbatică avalanşă de ocări; şi,
întrucât neînţelegerile dintre ei se adânceau, sfârşiră
printr-o desăvârşită rupere a relaţiilor. Pe de altă parte,
purtarea lui Rawdon Crawley, care nu căpătă decât o sută
de lire, fu de aşa natură, încât îşi umplu fratele de uimire
şi-o încântă pe cumnata sa, care era înclinată să privească
cu ochi buni pe toţi membrii familiei soţului ei. Rawdon
scrise de la Paris fratelui său o scrisoare plină de
sinceritate, de nobleţe şi de bună dispoziţie. El ştia prea
bine, spunea, că prin căsătoria lui pierduse bunăvoinţa
mătuşii sale; şi cu toate că nu-şi ascundea amărăciunea
pentru faptul că fusese aşa de neîndurătoare faţă de el, era
totuşi fericit că banii rămăseseră ramurii lor şi-şi felicita
din toată inima fratele pentru norocul său. Trimitea
respectuoasele lui omagii cumnatei sale şi nădăjduia c-
avea s-o privească cu toată îngăduinţa pe Rebecca; şi
scrisoarea se termina printr-un post-scriptum scris pentru
Pitt chiar de mâna acestei doamne. Ea îl ruga să primească
şi felicitările ei alături de cele ale soţului. Căci are să-şi
aducă întotdeauna aminte de bunăvoinţa lui Pitt Crawley
faţă de ea pe vremea când era o biată orfană fără prieteni,
guvernanta surioarelor lui, cărora le dorea tot binele. Îi ura
multă fericire în viaţa lui conjugală şi, cerându-i voie să
trimită complimente lady-ei Jane (despre a cărei bunătate îi
vorbise toată lumea), nădăjduia să i se îngăduie într-o
bună zi să-şi prezinte băieţelul unchiului şi mătuşii sale,
rugându-i să-i acorde toată bunăvoinţa şi ocrotirea lor.
Pitt Crawley citii cu multă, plăcere misiva respectivă, cu
mult mai multă plăcere decât citise domnişoara Crawley
unele din trecutele compoziţii ale Rebeccăi în caligrafia lui
Rawdon; cât despre lady Jane, ea era atât de fermecată de
scrisoarea aceasta, încât se aştepta ca soţul ei să-şi
41
William Thackeray
împartă numaidecât moştenirea rămasă de la mătuşa sa în

două părţi egale şi să trimită una din jumătăţi fratelui lui
la Paris.
Spre uimirea înaltei doamne, însă, Pitt refuză să-şi
înzestreze fratele cu un cec de treizeci de mii de lire. Dar el
îi întindea cu multă generozitate lui Rawdon mâna sa, ori
de câte ori acesta ar veni în Anglia şi ar dori să i-o strângă;
şi mulţumindu-i doamnei Crawley pentru consideraţia
arătată, atât lui, cât şi lady-ei Jane, el îşi exprimă graţios
dorinţa de a găsi un prilej pentru a-i fi de folos băieţelului
ei.
În felul acesta se ajunse aproape la o împăcare între cei
doi fraţi. Când Rebecca se întoarse la Londra, Pitt şi soţia
lui nu erau în oraş. Ea trecu de mai multe ori cu trăsura pe
lângă vechea poartă din Park Lane, să vadă dacă nu
luaseră încă în stăpânire casa domnişoarei Crawley. Dar
noii proprietari nu-şi făcuseră încă apariţia; numai prin
Raggies izbuti ea să afle care le erau mişcările – cum că
servitorii domnişoarei Crawley fuseseră concediaţi cu
gratificaţii onorabile şi că domnul Pitt venise numai o
singură dată la Londra, când zăbovise doar câteva zile în
locuinţa din Park Lane, trecându-şi toată vremea în discuţii
cu avocaţii, după care vându unui librar din Bond Street
toate romanele franţuzeşti ale domnişoarei Crawley. Becky
avea motivele ei care o făceau să aştepte cu nerăbdare
ivirea noii sale rubedenii. „Când are să vină lady Jane, se
gândea ea, are să-mi ţină loc de naşă în societatea
londoneză; cât despre femei, să le ia naiba! femeile or să
mă caute şi ele când or să afle că bărbaţii vor să mă vadă.”
Pentru o doamnă în situaţia ei, un articol la fel de

necesar ca şi cupeul şi ca şi buchetul e doamna de
companie. Am admirat întotdeauna chipul în care făpturile
acestea gingaşe şi care nu pot trăi fără simpatie îşi
închiriază dintre semenele lor o prietenă cât mai slută cu
putinţă şi nu se mai despart de ea aproape niciodată.
Contemplarea acestei inevitabile femei, în rochia ei ştearsă,
42
aşezată în spatele scumpei ei prietene în loja de la Operă,

sau ocupând locul din fundul trăsurii, reprezintă
întotdeauna pentru mine un spectacol salubru şi cu un
adânc substrat etic, un memento tot atât de voios ca şi
capul acela de mort care figura la ospeţele egiptenilor bon
vivants, un straniu şi sardonic memorial al Bâlciului
deşertăciunilor. Cum, nici chiar stricata, neruşinata, prea
frumoasa doamnă Firebrace, femeia aceea fără conştiinţă şi
fără inimă, al cărei părinte a murit de ruşinea ei; nici chiar
glumeaţa şi îndrăzneaţa doamnă Mantrap, care putea sări
cu calul său orice obstacol, pe care era în stare să-l treacă
vreun bărbat din Anglia, şi care îşi mâna singură surii ei în
Park, în timp ce mamă-sa ţine o dugheană de precupeaţă
în Bath, nici chiar femeile acelea pline de îndrăzneală,
despre, care cu greu şi-ar putea cineva închipui că n-ar fi
în stare să înfrunte orice, nu aveau cutezanţa să ţină piept
lumii fără o prietenie femeiască? Făpturi duioase! Trebuie
să aibă ceva de care să se agaţe! Şi cu greu le vei vedea în
vreun loc public fără să aibă alături o prietenă jerpelită,
îmbrăcată într-o rochie de mătase mohorâtă, stând undeva,
în umbră, în spatele lor.
— Rawdon, zise Becky, foarte târziu, într-o noapte, în
timp ce un grup de gentlemeni făceau roată în faţa focului
vesel din salonul ei (căci bărbaţii veneau să-şi încheie
noaptea în casa lor, unde găseau îngheţată şi cafeaua cea
mai bună din Londra), am nevoie de un câine ciobănesc!
— De ce? întrebă Rawdon, ridicându-şi privirea de pe
masa de écarté.
— De un câine ciobănesc? se miră tânărul lord
Southdown. Ce fantezie, scumpă doamnă Crawley! De ce
nu un dog danez? Ştiu unul mare cât o girafă, pe legea
mea! Aproape că ţi-ar putea trage şi cupeul. Sau un ogar
persan, ce zici? Îţi ţin unul la dispoziţie dacă doreşti; sau
un mops mititel, care ar putea intra în una din tabacherele
lordului Steyne? Cunosc la Bayswater un om care are unul
de nasul căruia puteai… anunţ regele şi joc mai departe…
puteai să-ţi agăţi pălăria!
43
William Thackeray
— Eu iau levata, zise Rawdon grav.

De obicei el era atent la joc şi nu se amesteca prea mult
în conversaţie, în afară de cazul când era vorba de cai şi de
pariuri.
— Ce ai de gând să faci cu un câine ciobănesc? continuă
glumeţul şi micul Southdown.
— Vorbesc la figurat, spuse Becky râzând şi uitându-se
la lordul Steyne.
— Ce dracu vrei să spui cu asta? întrebă lordul.
— Un câine care să mă apere de lupi, continuă Rebecca!
O doamnă de companie.
— Scumpă oiţă nevinovată, sigur că ai nevoie de unul,
spuse marchizul; falca i se repezi înainte şi el începu să
rânjească într-un chip înspăimântător, uitându-se dintr-o
parte cu ochii lui mici la Rebecca.
Măritul lord of Steyne stătea în faţa căminului sorbindu-
şi cafeaua. Focul trosnea, şi flăcările lui aruncau o lumină
veselă. Pe marmura de pe cămin erau vreo douăzeci de
lumânări care scânteiau în tot felul de sfeşnice de aur, de
bronz şi de porţelan. Ele iluminau de minune chipul
Rebeccăi, aşa cum stătea ea pe o sofa acoperită de-o stofă
ţesută cu flori în culori vii. Purta o rochie roză şi arăta tot
atât de proaspătă ca şi un trandafir; ispititoarele ei braţe
albe, ca şi umerii, îi erau acoperite numai pe jumătate cu o
eşarfă uşoară ca un abur, care le scotea şi mai mult în
relief strălucirea; părul, numai inele, îi flutura în jurul
gâtului; iar unul din picioruşele ei răsărea din faldurii
spumoşi ai mătăsii; cel mai nostim picioruş în cel mai
nostim pantofior, strâns în cel mai fin ciorap de mătase din
lume.
Lumânările îşi tremurau lumina şi pe lucitoarea chelie a
lordului Steyne, al cărui cap era de jur împrejur împodobit
cu franjurii părului lui roşu. Avea sprâncenele dese şi
stufoase, ochii mici, scânteietori şi injectaţi, înconjuraţi de
zbârcituri fără număr. Falca îi atârna în jos, iar când
râdea, doi colţi albi se repezeau pe dată înainte, lucind
sinistru în mijlocul gurii lui rânjite. Luase masa cu o
44
seamă de alteţe regale şi mai purta încă Ordinul Jartierei şi

cordonul. Excelenţa-sa lordul era un om mic de stat, lat în
spete şi crăcănat, dar mândru de fineţea gambei şi a
gleznei sale, şi-şi mângâia toată vremea genunchiul cu
Jartiera.
— Aşadar, ciobanul nu-i de ajuns, zise el, să-şi apere
oiţa?
— Ciobanul e prea pasionat de jocul de cărţi şi de
cluburile lui, răspunse Becky râzând.
— Ei drace! nu-i decât un Corydon desfrânat, spuse
excelenţa-sa, şi se întinde mai mult decât îi e plapuma!
— Iau trei ale dumitale pentru două, rosti în clipa aceea
Rawdon, la masa de joc.
— Ia priviţi-l pe Melibeus, râse batjocoritor nobilul
marchiz, e şi el în plină îndeletnicire pastorală: tunde un
Sauthdown. Ce oaie neprihănită, nu? Drace, şi-o lână ca
zăpada!
Ochii Rebeccăi aruncară o căutătură plină de voioşie şi
dispreţ.
— Excelenţă, zise ea, nu uita că dumneata eşti cavaler al
Ordinului Lânei de Aur!
Într-adevăr, el purta în jurul gâtului colanul ordinului,
un dar al principilor spanioli proaspăt reîntorşi din
surghiun.
În tinereţea lui, lordul Steyne fusese faimos prin
cutezanţa şi succesele lui la joc. El şi marele Fox nu se
mişcaseră de la masa verde două zile şi două nopţi
încheiate. Câştigase parale de la cele mai auguste
personaje ale regatului; se spune că-şi „cucerise” şi titlul de
marchiz tot la joc, dar nu-i plăceau aluziile la aceste
fredaines ale trecutului. Rebecca văzu cum încruntarea
coboară în jurul sprâncenelor lui posomorâte.
Se ridică de pe sofaua ei şi se duse de-i luă din mână
ceaşca de cafea cu o uşoară reverenţă.
— Da, zise ea, îmi trebuie un câine de pază. Dar la
dumneata n-are să latre!
Şi trecând în celălalt salon, se aşeză la pian şi începu să
45
William Thackeray
cânte din gură mici melodii franţuzeşti cu o voce atât de

fermecătoare şi de pătrunzătoare, încât excelenţa-sa,
îmbunat, o urmă repede de tot în încăperea respectivă,
unde îl puteai vedea dând din cap şi aplecându-se asupra
ei în ritmul muzicii.
În timpul acesta, Rawdon şi prietenul lui jucară écarté
până se săturară. Colonelul câştigă; dar oricât ar fi câştigat
el de mult şi de des, serile acestea, care se repetau de mai
multe ori pe săptămână – soţia lui conducând toată
conversaţia şi având parte de toată admiraţia, iar el stând
tăcut, în afara grupului, fără să priceapă o iotă din
glumele, aluziile şi limbajul mistic al celor ce participau la
discuţie – trebuie să fi fost destul de plicticoase pentru
fostul cavalerist.
„Ce mai face soţul doamnei Crawley?” obişnuia să-i
spună în chip de bună ziua lordul Steyne când se
întâlneau; căci, într-adevăr, aceasta îi era acuma profesia.
Nu mai era colonelul Crawley. Era soţul doamnei Crawley.
Dacă despre micul Rawdon nu s-a spus încă nimic în tot

răstimpul acesta, este pentru că el se afla ascuns sus,
undeva într-o mansardă, sau furişat jos în bucătărie, ca să
stea şi el în tovărăşia cuiva. Mamă-sa îşi aducea rareori
aminte de el. Băiatul îşi petrecea zilele cu guvernanta lui
franţuzoaică cât timp aceasta rămase în familia doamnei
Crawley, iar când franţuzoaica plecă, micuţul urlă atâta în
singurătatea nopţii, încât unei cameriste i se făcu milă de
el şi-l luă din camera lui pustie în patul ei din camera
vecină cu mansarda şi îl împăcă.
Rebecca, lordul Steyne şi încă unul sau doi invitaţi erau
în salon şi-şi beau ceaiul, căci abia se întorseseră de la
Operă, când ţipătul copilului străbătu de sus până la ei.
— Îngeraşul meu, care plânge după doică, zise ea.
Dar nici prin cap nu-i trecu să se mişte din loc şi să se
ducă să vadă ce-i cu copilul.
— Nu-ţi tulbura buna dispoziţie ducându-te la el! îi
spuse batjocoritor lordul Steyne.
46
— Nu-i nimic, răspunse cealaltă, îmbujorându-se

puţintel la faţă, are să urle până o să adoarmă.
Şi începură să vorbească despre spectacolul pe care
tocmai îl văzuseră.
Rawdon se strecură cu toate acestea afară, să vadă ce s-
a întâmplat cu fiul şi moştenitorul lui; şi se întoarse în
salon numai după ce află că vrednica Dolly se ocupa de
copil. Cabinetul de toaletă al colonelului se găsea tot în
partea de sus a casei, şi acolo obişnuia el să-şi vadă copilul
în ascuns. Acolo se întâlneau ei în fiecare dimineaţă, în
timp ce colonelul se bărbierea; Rawdon cel mic stătea pe-o
ladă lângă taică-său şi urmărea operaţia mai sus pomenită
cu o nepotolită plăcere. El şi tatăl lui erau buni prieteni.
Colonelul îi aducea de la masă tot soiul de dulciuri, pe care
i le punea într-o anumită cutie de epoleţi, unde copilul se
ducea să le caute, şi izbucnea în râs de fericire când
descoperea comoara; râdea, dar nu prea tare: căci mama
era jos şi dormea, şi nu trebuia s-o trezească. Ea nu se
ducea la culcare decât foarte târziu, aşa că rareori se scula
înainte de prânz.
Rawdon cumpăra copilului nenumărate cărţi cu poze şi îi
umplea camera cu jucării. Pereţii încăperii erau acoperiţi
de ilustraţii lipite chiar de mâna lui şi plătite de el cu bani
peşin. Când nu era nevoit s-o însoţească în parc pe
doamna Rawdon, el urca aici şi stătea ceasuri întregi cu
băiatul, care-i călărea pe piept şi-l trăgea de mustăţile lui
mari ca şi cum ar fi fost nişte hăţuri; îşi trecea toată
vremea ţopăind neobosit laolaltă cu copilul. Camera
aceasta era o încăperescundă şi, o dată, pe când micuţul
nu împlinise încă 5 ani, tatăl lui, care îl arunca nebuneşte
în sus, îl izbi pe bietul Rawdon atât de violent cu capul de
tavan, încât îl scăpă aproape din mâini, atât de mult îl
îngrozise nenorocirea asta.
Rawdon cel mititel îşi schimonosi mutrişoara
pregătindusc să scoată un urlet înfiorător – lovitura fusese
aşa de puternică încât îi era îngăduită această răsplată –
dar tocmai când să-şi dea drumul, tatăl interveni: „Pentru
47
William Thackeray
Dumnezeu, Rawdy, n-o scula pe mămica!” strigă el. Iar

copilul privindu-şi părintele jalnic de tot, îşi muşcă buzele,
îşi strânse pumnişorii şi nu scoase niciun geamăt.
Rawdon povesti întâmplarea la club, la popotă şi în tot
oraşul: „Pe cuvânt de onoare, domnule, explica el tuturor,
straşnic flăcău mai am! I-am scos aproape capul prin
tavan, pe cuvântul meu, şi n-a spus nici pâs, de teamă să
n-o supere pe maică-sa!”
Uneori – o dată sau de două ori pe săptămână – doamna
inspecta şi partea de sus a casei, în care trăia copilul. Ea
apărea, asemenea unei figuri desprinse din Magasin de
Modes, zâmbind cu blândeţe şi purtând cele mai frumoase
rochii, mănuşi şi ghete din lume. Pe ea străluceau
minunate eşarfe, dantele şi felurite giuvaericale. Avea
întotdeauna câte-o pălărie nouă; iar florile înfloreau veşnic
pe borurile ei; sau minunate pene de struţ, unduind, moi şi
albe ca şi cameliile. Înclina de două sau trei ori capul către
băieţel cu un aer protector, iar el îşi ridica ochii spre ea de
la prânzul lui sau de la pozele cu soldaţi pe care le
mâzgălea. Şi când ea părăsea încăperea, un miros de
trandafiri, sau cine ştie ce alt parfum magic, stăruia încă
multă vreme în camera copilului. În ochii băieţaşului ea
trecea drept o făptură de basm, mult mai presus de tatăl
lui, mai presus de lumea întreagă; o făptură care trebuia
adorată şi admirată de la distanţă. Iar când ieşea cu
doamna respectivă în trăsură, era cuprins de-un fel de
spaimă religioasă: stătea pe scăunelul din spate şi nu
îndrăznea să scoată nicio vorbă şi se uita plin de mirare la
prinţesa frumos îmbrăcată din faţa lui. Gentlemen călărind
pe nişte cai minunaţi, care se ridicau în două picioare,
veneau lângă trăsura lor, surâdeau şi stăteau de vorbă cu
ea. Cum îi măi învăluiau razele ochilor ei pe fiecare! Mâna
ei tresărea şi făcea câte-un semn fiecăruia când se
îndepărtau. Când ieşeau împreună, băieţaşul era îmbrăcat
cu hăinuţa lui cea nouă şi roşie. Dar pentru acasă se
dovedea destul de bună şi haina cea veche de olandă.
Uneori, când Rebecca era plecată, iar Dolly, camerista, îi
48
făcea patul, intra şi băieţaşul în camera mamei sale.

Pentru el, această încăpere semăna cu locuinţa unei zâne –
o cameră tainică, plină de minunăţii şi de încântare. Acolo,
în dulap, atârnau toate rochiile acelea nemaivăzute ale ei –
trandafirii şi albastre şi în multe alte culori. Acolo se afla
caseta de bijuterii cu încuietoare de argint, şi minunata
mână de bronz de pe masa de toaletă, scânteind toată de
mulţimea inelelor. Acolo era oglinda cea mare, miracolul
acela de artă, în care îşi putea vedea mutrişoara lui uimită,
cât şi chipul cameristei (pocit, într-un fel foarte ciudat, ca
şi cum s-ar fi aflat, undeva, sus pe tavan) umflând şi
bătând pernele de pe pat. Oh, sărman băieţaş părăsit!
Cuvântul „mamă” ţine locul lui Dumnezeu pe buzele şi în
inima copilaşilor; dar acest copil adora o piatră!
Rawdon Crawley, oricât de pungaş ar fi fost el, avea
totuşi o inimă plină de duioşie şi-şi putea dărui iubirea şi
unui copil şi unei femei. Avea pentru fiul său o mare şi
tainică afecţiune, care nu-i scăpă Rebeccăi, deşi nu-i
vorbea niciodată lui Rawdon despre acest lucru. Asta n-o
supăra de loc: căci şi ea era bună din fire. Dar îl dispreţuia
şi mai mult din pricina asta. El se simţea oarecum ruşinat
de slăbiciunea lui paternă şi şi-o ascundea faţă de nevastă-
sa, dându-şi frâu liber simţămintelor numai când era
singur cu băiatul.
Se deprinsese să meargă cu el dimineţile la plimbare şi
se duceau împreuna la grajduri sau în parc. Lordul
Southdown, cel mărunţel, un om grozav de bun, care şi-ar
fi dat şi cămaşa de pe el şi a cărui principală ocupaţie în
viaţă consta în faptul de-a cumpăra tot soiul de nimicuri
pentru a le putea dărui apoi altora, îi cumpără puştiului un
ponei, nu cu mult mai mare decât un şobolan, cum spunea
donatorul, şi pe pigmeul acesta micuţ şi negru de Shetland
îi plăcea tatălui tânărului Rawdon să-şi suie băiatul şi să
se plimbe apoi alături de el prin parc. Îi plăcea să-şi revadă
vechile lui cazărmi de la Knightsbridge şi pe vechii lui
camarazi din gardă. Începu să se gândească la vremea
burlăciei lui cu un sentiment care aducea a părere de rău.
49
William Thackeray
Vechii soldaţi erau bucuroşi să se întâlnească cu fostul lor

ofiţer şi să-l răsfeţe pe micuţul colonel. Colonelul Crawley
găsea că e cât se poate de plăcut să ia masa la popotă
împreună cu confraţii lui, ofiţeri. „Ei fir-ar să fie, eu nu
sunt destul de deştept pentru ea, ştiu bine asta. Şi nu-mi
va simţi lipsa”, obişnuia el să spună; şi avea dreptate,
nevasta lui nu-i simţea lipsa.
Rebecca îşi iubea bărbatul. Era întotdeauna bine
dispusă şi îndatoritoare cu el. Nici nu-i arăta prea des
dispreţul ce i-l nutrea; poate că-i plăcea mai cu seamă
fiindcă era nătâng. Era servitorul ei cel mai mare în grad şi
maître d’hôtel, Rawdon îi făcea toate comisioanele; îi
executa ordinele fără să crâcnească; o însoţea la plimbare
fără să murmure; o conducea în loja ei de la Operă; în
timpul reprezentaţiei îşi destindea nervii la club şi se
înapoia, foarte punctual, s-o ia la timpul cuvenit. I-ar fi
plăcut ca Rebecca să fie puţin mai duioasă cu băiatul, dar
se împăca chiar şi cu asta. „Ei drăcie, ea e aşa de
deşteaptă, îşi spunea el, iar eu nu mă pricep de loc la
literatură şi la de-alde astea!” Căci, după cum am mai
spus, nu se cere cine ştie ce deşteptăciune ca să poţi
câştiga la cărţi sau la biliard, iar Rawdon n-avea nicio
pretenţie că s-ar pricepe şi la altele.
Când, în cele din urmă, doamna de companie apăru,
îndatoririle lui domestice se uşurară în mod simţitor. Soţia
lui îl îndemna să ia masa în oraş; îl scuti şi, de corvoada
mersului la Operă.
„Nu sta să amorţeşti acasă în seara asta, dragul meu,
spunea ea, am câţiva invitaţi care-or să te plictisească de
moarte. Nu i-aş fi chemat, dar tu ştii bine că e spre folosul
tău, şi acum, că am un câine ciobănesc alături, nu trebuie
să-mi fie frică să rămân singură”
„Un câine ciobănesc – o doamnă de companie! Becky
Sharp cu o doamnă de companie! Straşnică glumă, n-am
ce zice!” îşi spunea doamna Crawley în sinea ei. Gândul
acesta îi stimula grozav de mult simţul umorului.
50
Într-o duminică dimineaţă, pe când Rawdon Crawley,

băieţelul lui şi poneiul îşi făceau obişnuita lor plimbare
prin parc, trecură pe lângă o veche cunoştinţă a colonelului
de pe când era la regiment: caporalul Clink; acesta stătea
de vorbă cu un prieten, un domn bătrân care ţinea în braţe
un băiat cam de vârsta micului Rawdon. Copilul pusese
mâna pe decoraţia caporalului câştigată la Waterloo şi se
uita la ea cu încântare.
— Bună dimineaţa, înălţimea-voastră, zise Clink,
răspunzând la: „Ce faci, Clink?” al colonelului. Domnişorul
acesta e cam de vârsta micului colonel, domnule, continuă
caporalul.
— Tatăl lui a fost şi el la Waterloo, adăugă bătrânul
domn care ducea băiatul. Nu-i aşa, Georgy?
— Da, răspunse Georgy.
El şi puştiul de pe ponei se uitau cu interes unul la altul,
iscodindu-se cu toată gravitatea, aşa cum fac de obicei
copiii.
— Într-un regiment de infanterie, zise Clink, cu un aer
protector.
— Era căpitan în regimentul al …-lea, rosti domnul cel
bătrân umflându-se oarecum în pene; Căpitanul George
Osborne, domnule… poate că l-aţi şi cunoscut. Şi-a dat
viaţa ca un adevărat erou, luptând împotriva tiranului
corsican.
Colonelul Crawley se făcu roşu ca racul.
— L-am cunoscut foarte bine, domnule, spuse el, şi soţia
lui, iubita lui soţie, domnule… ce mai face?
— E fiica mea, răspunse domnul cel bătrân, punând
băiatul jos şi scoţând cu mare solemnitate o carte de vizită
pe care i-o întinse colonelului.
Pe ea stătea scris: „Domnul Sedley, singurul
reprezentant al Companiei diamantului negru şi cărbunelui
fără cenuşă, cheiul Bunker, Thames Street şi Ana-Maria
Cottages, Eulham Road West.”
Micul Georgy veni mai aproape şi începu să mângâie
poneiul de Shetland.
51
William Thackeray
— Vrei să călăreşti şi tu? îl întrebă Rawdon cel mic din

şa.
— Da, spuse Georgy.
Colonelul, care se uitase la copil cu oarecare interes, îl
ridică în braţe şi-l puse pe ponei, în spatele lui Rawdon cel
mic.
— Ţine-te de el, Georgy, îl îndemna el, şi apucă-l pe
băieţelul meu de după mijloc… îl cheamă Rawdon.
Şi amândoi copiii începură să râdă.
— Cu greu aţi fi putut găsi pereche mai drăgălaşă, cred,
în ziua asta de vară, zise bunul caporal.
Şi colonelul, caporalul şi bătrânul domn Sedley, cu
umbrela lui, porniră alături de cei doi copii.
52
Capitolul XXXVIII
O familie foarte strâmtorată
SĂ PRESUPUNEM CĂ MICUL GEORGE

Osborne a mers călare din Knightsbridge spre Eulham, în
care suburbie ne vom opri şi noi ca să aflam câte ceva
despre o seamă de prieteni pe care i-am lăsat acolo. Cum
se simte Amelia după vijelia de la Waterloo? E încă în
viaţă? O duce bine? Ce s-a întâmplat cu maiorul Dobbin, a
cărui cabrioletă dădea mereu târcoale casei ei? Se mai ştie
oare ceva despre perceptorul din Boggley Wollah?
Noutăţile, privindu-l pe acesta din urmă, sunt, pe scurt,
următoarele:
Onorabilul şi rotofeiul nostru prieten Joseph Sedley se
reîntoarse în India nu mult timp după ce-şi luase tălpăşiţă
din Bruxelles. Poate că i se terminase concediul, poate că
se temea să nu întâlnească vreun martor al fugii lui de la
Waterloo. Oricare ar fi fost pricina, adevărul este că el se
înapoie la îndatoririle lui din Bengal îndată după ce
Napoleon îşi luă reşedinţa de la Sfânta Elena, loc în care
Jos avu de altfel prilejul să-l vadă pe fostul împărat. Dacă
l-ai fi auzit pe domnul Sedley vorbind pe bordul vasului, ţi-
ai fi închipuit că nu era nicidecum prima dată când se
întâlnise cu Corsicanul, şi că civilul nostru îl luase de
barbă pe generalul francez la muntele Saint-Jean.
Cunoştea sumedenie de amănunte despre faimoasele
bătălii; ştia poziţia fiecărui regiment şi pierderile pe care le
suferise fiecare. Nu nega că şi-ar fi avut meritele lui în
câştigarea victoriilor respective, că fusese cu armata şi că
53
William Thackeray
dusese comunicări oficiale ducelui de Wellington. Şi

povestea tot ce făcuse şi tot ce spusese ducele, clipă de
clipă, în ziua bătăliei de la Waterloo, cu o cunoaştere atât
de amănunţită a gândurilor şi a faptelor execelenţei-sale,
încât era cât se poate de limpede că în ziua acea trebuie să
fi stat tot timpul în preajma învingătorului, deşi, fiind
noncombatant, numele său nu era menţionat în
documentele oficiale care priveau bătălia respectivă. Poate
că până în cele din urmă ajunsese el însuşi să creadă că
avusese un rol important în armată; adevărul este că
pentru o bună bucată de timp făcu o impresie
nemaipomenită la Calcutta, şi până la sfârşitul şederii lui
în Bengal nu i se mai spunea decât Waterloo-Sedley.
Poliţele pe care le dăduse Jos pentru obţinerea cailor
acelora nenorociţi fură plătite fără niciun fel de discuţie de
el şi de agenţii lui până la ultima para. Nimeni nu l-a auzit
vreodată făcând o aluzie oarecare la târgul acela şi nimeni
n-a putut şti în mod sigur ce s-a întâmplat cu caii, sau
cum s-a descotorosit de ei şi de Isidor, servitorul belgian,
care a vândut un cal sur, foarte asemănător cu acela pe
care îl călărise Jos, la Valenciennes, către toamna anului
1815.
Agenţii lui Jos din Londra primiseră instrucţiuni să
plătească o sută douăzeci de lire anual părinţilor lui, care
locuiau în Fulham, ceea ce constituia venitul de căpetenie
al bătrânei perechi; căci afacerile pe care le făcuse după
faliment domnul Sedley nu restabiliră câtuşi de puţin
precara situaţie financiară a bătrânului gentleman. El
încercă să facă negoţ cu vinuri, cu cărbuni, preluă
agentura unei colecturi de loterie etc., etc. Trimitea
prietenilor săi prospecte ori de câte ori începea un nou
comerţ, îşi comanda o nouă placă de bronz de pus pe
poartă şi vorbea mereu în termeni cât mai pompoşi de felul
în care-şi va reface situaţia. Dar norocul nu se mai întoarce
niciodată lângă omul bătrân, slab şi doborât. Prietenii îi
părăseau unul câte unul, plictisindu-se să tot cumpere de
la el cărbuni scumpi şi vin prost; şi în toată lumea numai
54
soţia lui era cea care îşi închipuia, când el pleca dimineaţa
în City cu paşi şovăitori, că mai învârte totuşi ceva afaceri
pe acolo. Pe înserate, el se furişa încetişor înapoi spre casă;
iar seara obişnuia să se ducă la un mic club dintr-o
tavernă, unde punea la cale finanţele naţiei. Era straşnic
lucru să-l auzi vorbind de milioane, de cursul devizelor, de
sconturi şi de ce făceau Rotschild şi fraţii Baring. El vorbea
despre sume atât de imense, încât gentlemen-ii de la club
(spiţerul, antreprenorul de pompe funebre, dulgherul, care
era şi antreprenor de case, dascălul parohiei, căruia i se
permitea să vină acolo în ascuns, şi domnul Clapp, vechea
noastră cunoştinţă) se uitau cu mult respect la bătrânul
gentleman.
„Am fost şi eu odată cineva, domnule, nu uita el să
spună oricui „vizita încăperea”. Fiul meu, domnule, este în
momentul de faţă cel mai de seamă dregător din Rangoon,
în prezidenţia Bengalului, şi primeşte patru mii de rupii per
mensem. Fiica mea ar putea fi nevastă de colonel dacă ar
vrea. Iar eu aş putea trage o cambie asupra fiului meu,
primul dregător, domnule, de două mii de lire chiar mâine,
şi Alexander mi-ar înnumăra numaidecât părăluţele. Dar
familia Sedley a fost întotdeauna plină de demnitate.”
Dumneata şi cu mine, iubitul meu cititor, putem ajunge
şi noi într-o bună zi în atare situaţie; căci n-au ajuns oare
aici şi mulţi alţii dintre prietenii noştri? Norocul ne poate
apune, puterile ne pot părăsi; locul nostru pe scenă poate fi
luat de măscărici mai iscusiţi şi mai tineri, roata vieţii se
rostogoleşte înainte şi ne lasă sfărâmaţi şi împotmoliţi ca
nişte epave. Atunci oamenii vor trece drumul când te vor
întâlni, sau, mai rău încă, îţi vor întinde două degete şi vor
lua faţă de tine un aer protector şi plin de milă şi poţi fi
sigur că de îndată ce vă veţi despărţi, prietenul tău va
începe cam în felul următor: „Nenorocitul, ce imprudenţe a
comis şi la ce ocazii a dat cu piciorul băiatul ăsta!” Eh, eh,
o trăsură şi trei mii de lire pe an nu-i culmea fericirii
omeneşti şi nici răsplata judecăţii de apoi. Dacă şarlatanii
şi palavragiii reuşesc tot atât de des de câte ori sunt luaţi la
55
William Thackeray
goană, dacă prostănacii au noroc, iar pungaşii ajung să

facă averi, şi viceversa, având acelaşi nenoroc sau noroc ca
cei mai pricepuţi şi mai cinstiţi dintre noi, eu zic, frăţioare,
că nu trebuie să preţuim prea mult darurile şi plăcerile
Bâlciului deşertăciunilor, căci, după cum se pare… dar să
nu ieşim din domeniul istorisirii noastre.
Dacă doamna Sedley ar fi fost o femeie energică, ar fi
avut prilejul să dea dovadă de asta după ruina financiară a
soţului ei şi, închiriind o casă încăpătoare, ar fi putut
deschide o pensiune. Iar falitul Sedley ar fi jucat bine rolul
soţului stăpânei; al domnului şi al stăpânului titular; al
supraveghetorului şi al majordomului casei, al
preasupusului prinţ consort. Am văzut oameni cu multă
judecată şi bună-creştere, plini de speranţe şi de energie
altădată, găzduind în tinereţea lor fel de fel de boiernaşi şi
crescând câini de vânătoare, împărţind cu smerenie
jigourile de berbec pentru o seamă de cumetre pizmăreţe şi
bătrâne şi prefăcându-se că prezidează mesele lor
mohorâte, dar doamna Sedley, spunem, nu avea destulă
pricepere să se apuce şi ea de ceva, ca, de pildă, să anunţe
că „o familie veselă şi melomană primeşte în pensiune
câteva persoane distinse”, după cum se poate citi în ziarul
Times. Ea se mulţumea să rămână pe ţărmul pe care-o
aruncase soarta, şi vă puteţi da bine seama că viaţa acestei
bătrâne perechi era ca şi încheiată.
Dar nu cred că erau nefericiţi. Poate că erau puţin mai
mândri acuma în sărăcia lor decât pe vremea belşugului.
Doamna Sedley rămânea în ochii proprietăresei ei, doamna
Clapp, aceeaşi persoană sus-pusă când cobora şi petrecea
ceasuri întregi în subsolul acesteia sau în bucătăria ei
împodobită cu de toate. Bonetele şi panglicile slujnicei
irlandeze, Betty Flanagan, obrăznicia ei, trândăvia, felul ei
nesocotit de-a risipi lumânările la bucătărie şi de-a da iama
prin ceai şi zahăr şi alte lucruri asemănătoare o ocupau şi
o distrau pe bătrâna doamnă aproape tot aşa de mult ca şi
întâmplările din vechiul ei menaj, când îl avea pe Sambo şi
pe vizitiu, şi un grăjdar, şi un valet, şi o menajeră cu un
56
întreg regiment de servitoare… vechiul ei menaj, despre

care buna doamnă pomenea de-o sută de ori pe zi. Căci în
afară de Betty Flanagan, doamna Sedley mai avea de
supravegheat şi pe celelalte servitoare din cartier. Ştia cât
plătea sau cât mai datora din mica lui chirie fiecare chiriaş
din fiecare căsuţă. Se ferea din cale ori de câte ori se
întâlnea cu doamna Rougemont, actriţa, şi îndoielnică ei
familie. Şi înălţa mândră capul când doamna Pestler,
nevasta spiţerului, conducea brişaă de care bărbatul ei se
folosea pentru a merge la bolnavi. Avea nesfârşite
convorbiri cu zarzavagiul în privinţa napilor de câţiva
gologani care-i plăceau aşa de mult domnului Sedley şi nu-
l slăbea din ochi nici pe lăptar şi nici pe băiatul de la
brutărie; şi se ducea în persoană la măcelar, care, fără
nicio îndoială, vindea o sută de vaci cu mai puţin tărăboi
decât acela care i se făcea pentru bucata aceea de spinare
de berbec pe care o cumpăra doamna Sedley; şi număra
cartofii de sub porţia de friptură în fiecare duminică, zi în
care, îmbrăcată cât putea mai bine, se ducea de două ori la
biserică, iar seara citea din predicile lui Blair.
Tot în ziua respectivă, „afacerile” împiedicându-l să-şi
acorde asemenea plăcere în celelalte zile din săptămână,
marea desfătare a bătrânului Sedley era să-l ia la plimbare
pe nepotu-său George în parcurile din împrejurimi sau în
Kensington Gardens, să se uite la soldaţi sau să dea de
mâncare la raţe. Lui George îi plăceau militarii, iar bunicul
său îi povestea că tată-său fusese un vestit ostaş, şi îl arătă
mai multor sergenţi şi altor grade, toţi cu decoraţii de la
Waterloo pe piept, cărora bătrânul bunic le prezentă cu
multă pompă copilul ca fiind băiatul căpitanului Osborne
din regimentul al …-lea, care a murit acoperit de glorie în
glorioasa zi de 18. Se ştia că el se cinstea cu mulţi din
aceşti domni sub-ofiţeri cu câte-un pahar de bere neagră
şi, într-adevăr, în timpul plimbărilor lor din cele dintâi
duminici, era înclinat să-l răsfeţe pe micul Georgy,
îndopându-l fără milă cu mere şi cu turtă dulce, spre
paguba sănătăţii acestuia, până când Amelia hotărî că nu-l
57
William Thackeray
va mai lăsa pe Georgy niciodată cu bunicul, afară numai

dacă bătrânul făgăduia în mod solemn, şi pe cuvânt de
onoare, să nu-i mai dea copilului prăjituri, zaharicale, sau
cine ştie ce alte produse de prin cofetării.
Între doamna Sedley şi fiica ei dăinuia o anumită răceală
din pricina băiatului şi o tainică gelozie, pentru că într-o
seară, pe când Georgy era încă mic de tot, Amelia, care era
ocupată cu lucrul ei în salon şi abia băgase de seamă că
bătrâna doamnă părăsise încăperea, alergă, ca şi cum ar fi
presimţit ceva, în camera copilului, care până în clipa
aceea dormise, dar care acum ţipa, şi aici o găsi pe doamna
Sedley administrând băieţaşului pe furiş elixirul lui Daffy.
Amelia, cea mai blândă şi mai duioasă dintre muritorii de
rând, când constată amestecul acesta în autoritatea ei
maternă, se înfioră toată şi începu să tremure de mânie.
Obrajii ei, de obicei palizi, se îmbujorară pe dată, până se
făcură la fel de roşii ca pe vremea când era fetiţă de 12 ani.
Smulse copilul din braţele mamei ei şi apoi înhăţă sticla,
lăsând-o pe bătrâna doamnă cu gura căscată de uimire,
furioasă şi ţinând încă în mână linguriţa cu pricina.
Amelia azvârli sticla în sobă, făcând-o ţăndări.
— N-am chef să-mi văd copilul otrăvit, mamă, strigă,
legănându-şi copilul zdravăn cu amândouă mâinile şi
uitându-se cu ochi aprinşi la mamă-sa.
— Otrăvit, Amelia?! exclamă bătrâna doamnă.
— Aşa vorbeşti tu cu mine?
— Georgy n-are să ia nicio doctorie în afară de cea pe
care i-o prepară domnul Pestler, care mi-a spus că elixirul
ăsta al lui Daffy e otravă curată.
— Bravo, care va să zică, tu crezi că sunt o criminală,
răspunse doamna Sedley. În felul ăsta vorbeşti tu cu mama
ta! M-am luptat cu tot soiul de nenorociri, şi viaţa m-a dat
la fund; am avut trăsură proprie, iar acuma umblu pe jos;
dar nu ştiam până în momentul de faţă că sunt o
criminală… şi-ţi mulţumesc pentru informaţie.
— Mamă, rosti biata fată, care era gata oricând să
izbucnească în plâns, nu trebuie să fii aşa de aspră cu
58
mine. Eu… eu n-am vrut să… am vrut… n-am vrut să spun

c-aveai de gând să-i faci vreun rău micuţului, numai că…
— Oh, nu, draga mea… numai că sunt o criminală, în
care caz, făceam mult mai bine să mă fi dus la închisoarea
„Old Bailey”. Cu toate că eu nu te-am otrăvit pe tine când
erai mică, ci ţi-am dat cea mai bună educaţie şi cei mai
costisitori profesori cu putinţă. Da; am alăptat cinci copii şi
am înmormântat trei; şi cel pe care l-am iubit mai mult şi l-
am îngrijit pe când avea anghină difterică, şi când îi
creşteau dinţii, şi când avea pojar şi tuse convulsivă, şi pe
care l-am crescut cu profesori străini, fără să mă uit la
cheltuială, şi l-am educat în pensionul Minervei – ceea ce
mie nu mi s-a întâmplat când eram fată, fiind prea fericită
să-mi pot cinsti tatăl şi mama ca să trăiesc mulţi ani pe
pământ şi să le fiu de folos, iar nu să stau dusă pe gânduri
cât îi ziulica de mare în camera mea şi să fac pe doamna
distinsă – spune că sunt o criminală. Ah, doamnă Osborne!
ţi-o doresc din tot sufletul să nu hrăneşti niciodată la sânul
dumitale o viperă!
— Mamă, mamă! strigă înfricoşată copila, iar băieţelul
din braţele ei scoase o avalanşă frenetică de urlete.
— Da, într-adevăr, o criminală! Ar trebui să cazi în
genunchi şi să te rogi lui Dumnezeu să-ţi izbăvească inima
păcătoasă şi nerecunoscătoare şi să te ierte, aşa cum te iert
şi eu! apoi doamna Sedley ieşi din cameră şuierând încă o
dată printre dinţi cuvântul otravă, încheindu-şi în felul
acesta milostiva ei binecuvântare.
Şi până la sfârşitul vieţii ei, neînţelegerea dintre doamna
Sedley şi fiică-sa nu fu niciodată pe deplin lichidată. Cearta
aceasta dădea doamnei mai în vârstă nenumărate avantaje,
pe care ea nu scăpa niciun prilej să le exploateze cu o
iscusinţă şi o perseverenţă specific feminină. De pildă, abia
i se mai adresă Ameliei săptămâni întregi după aceea. Îi
înştiinţă pe servitori să nu se mai atingă de copil, căci
doamna Osborne s-ar putea supăra din pricina asta. Îi
cerea fiicei sale să cerceteze şi să se convingă singură că nu
pusese niciun fel de otravă în bucatele pe care i le prepara,
59
William Thackeray
în fiecare zi, lui Georgy. Şi când se interesa vreun vecin de

sănătatea copilului, îl trimitea s-o întrebe pe doamna
Osborne. Căci ea nu îndrăznea niciodată s-o întrebe dacă
băieţelul era bine sau nu. Ea nu voia să se atingă de copil,
deşi era nepotul ei şi-i era mai drag decât lumina ochilor,
pentru că ea nu era obişnuită cu copiii şi-ar fi putut să-l
omoare. Şi ori de câte ori domnul Pestler venea să-şi facă
vizita de rigoare, ea îl primea pe doctor cu un aer aşa de
batjocoritor şi de trufaş, încât acesta se văzu silit să declare
că nici chiar lady Thistlewood în persoană, pe care avea
onoarea s-o îngrijească, nu se uita la el mai de sus ca
bătrâna doamnă Sedley, de la care nu lua niciodată niciun
fel de onorariu. Şi e foarte cu putinţă ca şi Emmy să fi fost
geloasă, dinspre partea ei, căci care mamă nu este geloasă
pe cei care vor să aibă grijă de copii în locul ei, sau care
aspiră să ocupe primul loc în afecţiunea acestora? Adevărul
e că atunci când vedea altcineva de copil, Amelia era
neliniştită şi nu i-ar fi dat voie doamnei Clapp sau
servitoarei să-l îmbrace sau să-l îngrijească, după cum nu
le-ar fi lăsat să şteargă de praf miniatura soţului ei, pe
care-o agăţase deasupra patului; acelaşi pătuc din care
biata fată se dusese direct la bărbatu-su; şi în care se
întorsese acuma din nou pentru mulţi şi îndelungaţi ani,
liniştiţi, îndureraţi, dar plini de fericire.
În încăperea aceasta era toată viaţa şi bogăţia Ameliei.
Aici îşi alinta ea băiatul şi aici îl veghease în timpul
nenumăratelor boli ale copilăriei lui, cu aceeaşi statornică
intensitate a dragostei de mamă. Celălalt George reînvia
oarecum în el, dar cu mult mai bun decât fusese vreodată
în realitate, ca şi cum s-ar fi reîntors din ceruri. În zeci şi
zeci de amănunte, în intonaţiile vocii, în priviri şi mişcări,
copilul semăna aşa de mult cu taică-său, încât inima
văduvei tresărea de emoţie în timp ce-l ţinea strâns la sân;
iar băieţelul o întreba mereu de ce plânge. Din pricina
asemănării cu tatăl său, îi spunea ea, fără niciun fel de
sfială. Îi vorbea mereu despre răposatul lui părinte şi îi
făcea neprihănitului şi uluitului copil tot soiul de
60
mărturisiri despre dragostea ei pentru George; mult mai

multe decât îi făcuse vreodată lui George însuşi; sau
oricărei alte prietene din tinereţe. Cu părinţii nu discuta
niciodată despre lucrurile acestea, căci nu găsea de
cuviinţă să-şi deschidă inima faţă de ei. Aşa cum era şi
firesc, micul Georgy nu era în stare să o înţelegă mai bine
decât cei doi bătrâni; dar Amelia îşi revărsa fără niciun fel
de stavilă tainele inimii ei în urechile copilului, şi numai
într-ale lui. Însăşi bucuria acestei femei era un soi de
durere, sau în orice caz o bucurie atât de gingaşă, încât nu
se putea manifesta decât prin lacrimi. Era o fiinţă atât de
sensibilă şi atât de sfioasă, încât poate că nici nu trebuie
să se pomenească în vreo carte despre asemenea fire. Mie
mi-a spus doctorul Pestler (medic de doamne, foarte căutat
în momentul de faţă, posedând o somptuoasă trăsură de
culoare verde-închis, perspectiva unei grabnice învestiri cu
titlul de cavaler şi o casă în Manchester Square) că la
înţărcarea copilului, durerea Ameliei fusese un spectacol
care ar fi înmuiat până şi inima lui Irod. Timp de mulţi ani
el a trăit mereu sub impresia farmecului acestei fiinţe, şi
soţia lui fu geloasă de moarte pe Amelia şi atunci, şi mult
timp după aceea.
Poate că nevasta doctorului avea toate motivele să fie
geloasă; şi multe femei din cele care formau restrânsul cerc
de cunoştinţe al Ameliei erau foarte necăjite de
entuziasmul cu care o priveau reprezentanţii celuilalt sex.
Căci aproape toţi bărbaţii cu care avea, într-un fel sau altul
de-a face se îndrăgosteau de ea; deşi, fără îndoială, ei n-ar
fi putut să-i explice de ce. Nu era o femeie strălucitoare,
nici spirituală, nici deosebit de deşteaptă, nici
nemaipomenit de frumoasă. Dar oriunde s-ar fi arătat,
emoţiona şi umplea de încântare pe orice bărbat, tot atât
de sigur pe cât stârnea dispreţul şi neîncrederea suratelor
ei. Eu cred că tocmai slăbiciunea asta constituia farmecul
ei de căpetenie – un fel de dulce resemnare şi blândeţe,
care părea că cere fiecărui bărbat pe care-l întâlnea
simpatie şi ocrotire. Am văzut că la regiment, deşi nu avea
61
William Thackeray
relaţii decât cu prea puţini camarazi de-ai lui George, toate

săbiile tinerilor ofiţeri care mâncau la popotă ar fi fost
oricând scoase din teacă pentru a o apăra; şi aşa era şi în
căsuţa cea strâmtă şi în cercul lor de la Fulham, unde
Amelia trezea interesul şi bunăvoinţa tuturor. Şi chiar dacă
ar fi fost doamna Mango în persoană, de la marea firmă
„Mango, Plantain & Co., Crutched Friars”, falnica stăpână
a proprietăţii Pineries din Fulham, unde dădea nenumărate
dejeuners în timpul verii, la care luau parte duci şi conţi, şi
care se ducea la plimbare însoţită de lachei în magnifice
livrele de culoare galbenă şi cu nişte cai murgi pe care nici
chiar grajdurile Tegale de la Kensington nu i-ar fi
dispreţuit, spun că dacă Amelia ar fi fost doamna Mango în
persoană, sau soţia fiului ei, lady Mary Mango (fiica
contelui de Castlemouldy, care a catadicsit să se mărite cu
moştenitorul firmei), negustorii din împrejurimi nu i-ar fi
arătat mai multă consideraţie decât arătau, în mod
statornic, blândei şi tinerei văduve când trecea pe lângă
uşile lor, sau când îşi făcea modestele ei cumpărături în
prăvăliile respective.
Aşa că nu numai domnul Pestler, medicul titular, dar şi
domnul Linton – tânărul asistent care îngrijea servitoarele
şi băieţii de prăvălie şi putea fi văzut în orice zi citind Times
în cabinetul doctorului – se declară pe faţă sclavul doamnei
Osborne.
Era un tânăr chipeş, mult mai bine primit în casa
doamnei Sedley decât superiorul lui; iar dacă sănătatea lui
Georgy lăsa puţintel de dorit, el venea să vadă puştiul de
două sau de trei ori pe zi, şi nici prin gând nu-i trecea
măcar să ceară vreun onorariu. Ba îi aducea lui Georgy,
din sertarele cabinetului, pastile, boabe de tamarisc şi alte
felurite produse şi-i prepara doctorii şi mixturi cu un gust
aşa de minunat, încât pentru copil era o adevărată bucurie
să se îmbolnăvească. El şi cu Pestler, şeful său, vegheaseră
două nopţi încheiate lângă băiat în săptămâna aceea de
pomină când Georgy avu pojar şi când ai fi crezut,
judecând după spaima mamei, că în lumea întreagă nu mai
62
fusese niciodată până atunci vreun caz de pojar. Ar fi făcut

ei oare una ca asta şi pentru altcineva? Au renunţat ei la
somnul lor pentru stăpânii de la Pineries atunci când
Ralph Plantagenet şi Gwendoline şi Guinever Mango
suferiseră de aceeaşi juvenilă maladie? Au vegheat-o ei oare
şi pe mica Mary Clapp, fiica proprietarului, care, de fapt,
luase boala de la micul Georgy? Adevărul sileşte pe oricine
să spună: nu. Au dormit cât se poate de liniştiţi, cel puţin
atunci când a fost vorba de acest caz, declarând că e o
formă uşoară, care s-ar vindeca aproape de la sine, şi-i
trimiseră o sticluţă sau două de doctorie şi trecură pe-acolo
numai ca să-şi facă datoria, după ce copila se însănătoşise
aproape, dând dovadă de o desăvârşită nepăsare.
Mai era apoi delicatul cavaler francez de peste drum,
care dădea lecţii în limba sa maternă la diferite şcoli din
vecinătate şi care putea fi auzit noaptea cântând, plin de
sfială, în apartamentul său, gavote şi menuete vechi dintr-o
veche vioară astmatică. Ori de câte ori bătrânelul acesta
pudrat şi politicos, care nu lipsea niciodată duminica de la
capela din Hammersmith şi care absolut în toate privinţele
– în gândirea, purtarea şi înfăţişarea sa – contrasta
întrutotul cu sălbaticii şi bărboşii reprezentanţi ai naţiei
sale, care blestemă perfidul Albion şi se uită la tine chiorâş
prin fumul ţigărilor lor când te întâlneşti astăzi cu ei de-a
lungul arcadei din parcul Quadrant, ori de câte ori
bătrânul cavaler de Talonrouge vorbea despre doamna
Osborne, el sfârşea mai întâi de prizat porţia de tabac,
îndepărta firicelele de tutun cu o graţioasă mişcare a
mâinii, apoi îşi aduna din nou degetele în buchet şi,
ducându-le spre gură, le desfăcea cu un sărut, exclamând:
„Ah! la divine créature!” Şi se jura şi susţinea că atunci
când Amelia se plimba pe potecile parcului din Brompton,
florile creşteau mai din belşug pe urma paşilor ei. Pe micul
Georgy îl numea Cupidon, şi-i cerea veşti despre Venus,
mamă-sa; iar uluitei Betty Flanagan îi spunea că nu era
nici mai mult, nici mai puţin decât una din cele Trei Graţii,
slujitoarea favorită a acestei Reine des Amours.
63
William Thackeray
Dar s-ar putea înmulţi la nesfârşit pildele care să

ilustreze această populariate uşor câştigată şi de care
Amelia nici nu-şi dădea seama. Oare domnul Binny,
blândul şi binevoitorul duhovnic al capelei de cartier de
care ţinea familia Sedley, nu trecea neîncetat pe la tânăra
văduvă, nu-i legăna el băieţelul pe genunchi, propunându-i
să-i dea lecţii de latină, spre mânia vârstnicei fecioare, sora
lui, care-i ţinea casa? „Nu e nimic” de capul ei, Beilby, era
de părere aceasta din urmă. Când o invit la ceai, nu scoate
o singură vorbă cât e seara de mare. Nu-i decât o biată
făptură care bâzâie din te miri ce, şi convingerea mea este
că e cu totul lipsită de inimă. Voi, bărbaţii, vă daţi în vânt
doar după mutra ei frumuşică. Pe când domnişoara Grits,
care are cinci mii de lire şi perspective pentru alte câteva,
dă dovadă de mult mai multe calităţi decât ea şi e de o mie
de ori mai simpatică după gustul meu; iar dacă ar avea o
înfăţişare atrăgătoare, sunt sigură că ai găsi-o perfecţiunea
întruchipată!”
Foarte probabil că domnişoara Binny avea în mare
măsură dreptate. Căci un chip drăgălaş este ceea ce face să
izvorască simpatia în inimile bărbaţilor, pungaşii ăştia
păcătoşi. O femeie poate fi înzestrată cu înţelepciunea şi
castitatea Minervei, şi noi nici n-avem s-o băgăm măcar în
seamă dacă are o figură respingătoare. Ce nebunie făcută
de dragul unei perechi de ochi strălucitori nu ţi se trece cu
vederea? Şi există oare femeie atât de proastă pe care nişte
buze roşii şi-un glas melodios să n-o transforme într-o
fiinţă plăcută? Aşa că doamnele, cu obişnuitul lor simţ al
dreptăţii, susţin, din pricina asta, că o femeie frumoasă e
de obicei proastă. Oh, doamnelor, doamnelor! există printre
dumneavoastră unele care nu sunt nici frumoase şi nici
înţelepte.
Acestea nu sunt însă decât întâmplări neînsemnate din
viaţa eroinei noastre. Povestea ei nu e cu nimic ieşită din
comun, după cum, fără îndoială, a şi băgat de seamă
binevoitorul nostru cititor; şi dacă s-ar fi ţinut un jurnal cu
toate evenimentele din timpul celor şapte ani care au
64
urmat după naşterea fiului ei, s-ar fi găsit în el puţine

întâmplări mai deosebite, în afară de aceea cu pojarul,
amintită în paginile de mai înainte. Da, într-o bună zi, şi
spre marea ei uimire, cucernicul reverend Binny, despre
care tocmai pomenirăm, îi ceru să-şi schimbe numele de
Osborne cu al său; roşindu-se până peste urechi, cu ochii
înlăcrimaţi şi cu glasul tremurând de emoţie, Amelia îi
mulţumi pentru consideraţia arătată şi îşi exprimă toată
recunoştinţa pentru atenţiile lui faţă de ea şi faţă de
băieţelul ei, dar îi spuse că niciodată, niciodată n-avea să
se poată gândi la altcineva decât… decât la soţul pe care-l
pierduse.
La 25 aprilie şi la 18 iunie, aniversările căsătoriei şi
văduviei, Amelia stătea tot timpul în camera ei,
închinându-le memoriei acestui prieten plecat (în afară de
nu ştim câte ceasuri de meditaţie nocturnă, pe când
băieţelul dormea în pătucul lui alături de patul ei). În
timpul zilei era ceva mai activă. Trebuia să-l înveţe pe
Georgy să citească şi să scrie şi să şi deseneze puţin. Citea
cărţi de basme pentru a i le putea povesti după aceea
copilului. Şi pe măsură ce ochii micuţului se deschideau şi
mintea i se dezvolta, sub influenţa naturii exterioare,
Amelia îşi învăţa băiatul, cu toată tăria umilelor ei forţe, să
fie recunoscător faţă de făcătorul tuturor lucrurilor; şi în
fiecare seară şi în fiecare dimineaţă ea şi copilul (în acea
impunătoare şi impresionantă comuniune care, cred eu,
trebuie să strecoare un fior de emoţie în inima oricărui
muritor care o vede sau care îşi mai aminteşte de ea),
mama şi băieţelul, se rugau împreună tatălui ceresc, mama
rostind cuvintele cu toată duioşia inimii ei, iar copilul
gângurindu-le după cum i se spunea. Şi amândoi se rugau
lui Dumnezeu de fiecare dată să-l binecuvânteze pe iubitul
papa, ca şi cum acesta ar mai fi fost în viaţă, ba chiar acolo
în cameră.
Spălatul şi îmbrăcatul acestui tânăr domn, plimbarea pe
care o făceau împreună dimineaţa, înainte de dejun şi
înainte de plecarea bunicului la „treburi”, confecţionarea,
65
William Thackeray
tot pentru el, a celor mai minunate şi mai ingenioase haine,

în care scop econoama văduvă tăia şi potrivea orice
bucăţică din elegantele toalete de pe vremea căsniciei ei –
căci doamna Osborne (spre marea indignare a mamei sale,
care prefera îmbrăcămintea luxoasă, mai ales de când cu
nenorocirea ei) umbla întotdeauna într-o rochie neagră şi
cu o pălărie de pai cu panglică neagră – o ocupau pe
mămica lui mai multe ceasuri din zi. Iar celelalte ore,
Amelia trebuia să şi le consacre mamei şi bătrânului ei
tată. Îşi dăduse toată osteneala să înveţe, şi acuma luase
deprinderea să joace cărţi cu respectivul domn în serile în
care acesta nu se ducea la club. Şi îi cânta ori de câte ori
era el dispus s-o asculte, şi ăsta era semn bun, căci
bătrânul aţipea întotdeauna în timpul muzicii. Ea îi scria
numeroasele lui memorii, scrisori, prospecte şi proiecte.
Din scrisorile ei aflară cele mai multe din cunoştinţele de
altădată ale bătrânului gentleman că el devenise agent al
Companiei diamantului negru şi al cărbunelui fără cenuşă
şi putea furniza prietenilor săi şi publicului consumator cei
mai buni cărbuni la preţul de… tona. El nu făcea decât să
semneze circularele respective cu semnătura lui înflorită şi
să le scrie adresa cu mâna lui tremurândă de conţopist.
Prin grija domnilor Cox şi Greenwood, una din hârtiile
acestea fu trimisă şi maiorului Dobbin, din regimentul al
…-lea; dar maiorul, aflându-se la acea dată în Madras, n-
avea deosebită trebuinţă de cărbuni. El recunoscu însă
mâna care scrisese prospectul. Şi, Dumnezeule! ce n-ar fi
dat el s-o poată strânge în mâinile lui. Sosi apoi un al
doilea prospect, informându-l pe maior că J. Sedley & Co.,
stabilindu-şi sediile la Oporto, Bordeaux şi St. Mary, era în
măsură de-a oferi prietenilor săi, cât şi publicului în
general, cele mai fine şi mai renumite vinuri de Porto, Xeres
şi Bordeaux la preţuri convenabile şi în condiţii foarte
ispititoare. Acţionând în baza acestui prospect, Dobbin
solicită insistent pe guvernator, pe comandantul şef, pe
judecători, pe ofiţerii din regimente şi pe toţi cunoscuţii de
la prezidenţie, şi trimise firmei Sedley & Co. comenzi atât
66
de importante de vin, încât îl ului cu totul pe domnul

Sedley şi pe domnul Clapp, care era „Compania” în această
afacere. Dar nicio comandă, nu mai urmă după această
primă explozie a norocului, din pricina căreia bietul
moşneag era gata-gata să-şi clădească o casa în City, un
depozit propriu, să-şi angajeze un regiment de funcţionari
şi corespondenţi în lumea întreagă. Bătrânul gentleman îşi
pierduse vechea lui pricepere în materie de vinuri; iar
afuriseniile popotei îl asaltară până peste cap pe maiorul
Dobbin pentru ordinarele băuturi pe care avusese ideea să
le introducă acolo; el răscumpără o mare cantitate de vin,
pe care-l vându apoi la licitaţie publică pierzând o foarte
importantă sumă de bani. Cât despre Jos, care între timp
fusese înaintat într-un post în Dcpartamentul Veniturilor
din Calcutta, acesta fu cuprins de-o adevărată turbare
când poşta îi aduse un teanc de asemenea prospecte
bachice, însoţite de un bilet personal din partea tatălui
său, în care-i spunea că se bizuia pe el în această
întreprindere şi că-i şi trimisese o cantitate de vinuri alese
şi o factură, trăgând câteva cambii asupra lui pentru
cantitatea respectivă de vin. Jos, care nu voia să dea de
bănuit că tatăl său, tatăl lui Jos Sedley, din Departamentul
Veniturilor din Calcutta, era un simplu negustor de vinuri
care solicită comenzi, nici măcar atât cât ar fi vrut să se
creadă despre el că e faimosul călău Jack Ketch, refuză cu
dispreţ cambiile şi răspunse în mod jignitor bătrânului
domn, cerându-i să-şi vadă de treburile lui; iar poliţa
protestată venind înapoi, Sedley & Co. fură nevoiţi s-o
achite cu câştigurile pe care le realizaseră din afacerea de
la Madras şi cu o mică parte din economiile Ameliei.
În afară de pensia ei de cincizeci de lire anual, mai
rămăseseră încă cinci sute de lire, după cum îi comunicase
Dobbin, executorul testamentar al soţului ei, bani aflaţi în
mâinile agenţilor lui Osborne în momentul morţii acestuia,
bani care, în calitatea lui de tutore al lui Georgy, Dobbin
propusese să fie plasaţi cu procent de opt la sută la o firmă
de agentură şi comision pentru India. Domnul Sedley, care
67
William Thackeray
bănuia că maiorul ar avea unele intenţii necurate în

privinţa acestor bani, se pronunţă categoric împotriva
acestui plan şi se duse personal la agenţii respectivi să
protesteze contra depunerii acestor bani în sensul arătat,
când el află, spre mirarea lui, că nicio sumă asemănătoare
nu se aflase vreodată în mâinile lor şi că tot ceea ce mai
rămăsese de pe urma succesiunii răposatului căpitan nu se
ridica nici la o sută de lire, iar cele cinci sute de lire de care
era vorba trebuie să fi fost o sumă separată, despre a cărei
provenienţă nu ştia decât maiorul Dobbin. Convins mai
mult ca oricând că e ceva necurat la mijloc, bătrânul
Sedley îl trase pe maior la răspundere. În calitatea lui de
cel mai apropiat prieten al fiicei sale, el îi ceru, luându-l
foarte de sus, o dare de seamă asupra situaţiei financiare a
răposatului căpitan. Bălbâielile, îmbujorarea şi stângăcia
lui Dobbin întăriră convingerea bătrânului că avea de-a
face cu un escroc; şi pe un ton cât se poate de solemn el
dezvălui acestui ofiţer parte din gândurile sale, aşa cum le
numea el, exprimându-şi pur şi simplu credinţa că maiorul
deţinea în mod fraudulos banii răposatului său ginere.
La care cuvinte Dobbin îşi ieşi din sărite, şi dacă
acuzatorul lui n-ar fi fost atât de bătrân şi de lovit, s-ar fi
certat cu el la toartă în cafeneaua lui Slaughters, într-o
boxă din localul căruia se desfăşura amintita convorbire
dintre cei doi gentlemen.
— Urcă-te puţin până sus, domnule, se bâlbâi maiorul,
ţin foarte mult să vii sus, şi am să-ţi dovedesc pe dată cine-
i nedreptăţitul, bietul George sau eu!
Şi târându-l, pe bătrânul gentleman sus în camera lui de
culcare, scoase dintr-un sertar toate socotelile lui Osborne,
împreună cu un teanc de poliţe iscălite de acesta din urmă,
care, ca să-i facem dreptate, era totdeauna gata să semneze
una.
— El a achitat poliţele acestea încă din Anglia, adaugă
Dobbin, dar nu mai avea în buzunar nici măcar o sută de
lire când a căzut. Eu, împreună cu unul sau doi din
camarazii lui, am înjghebat suma aceasta modestă, tot ceea
68
ce am putut noi economisi, iar dumneata îndrăzneşti să

spui că am căutat să tragem pe sfoară văduva şi orfanul!
Sedley se căi amarnic şi se simţi foarte umilit, deşi
adevărul este că William Dobbin îl minţise de la obraz pe
bătrânul gentleman; căci suma aceasta ieşea, până la cel
din urmă şiling, din propriul lui buzunar, şi tot el fusese
acela care-şi înmormântase prietenul, acoperind după
aceea toate cheltuielile care-au decurs din această
nenorocire, cât şi călătoria bietei Amelia în Anglia.
Bătrânul Osborne nu-şi dăduse niciodată osteneala să se
gândească la cheltuielile acestea şi nici vreo altă rubedenie
de-a Ameliei şi nici Amelia însăşi. Ea avea toată încrederea
în maiorul Dobbin, ca într-un adevărat contabil,
încuviinţând cu totul calculele lui, destul de încurcate de
altfel, şi niciodată nu se gândi cât de mult îi datora.
De două sau de trei ori pe an, potrivit făgăduielii date, ea
îi scria la Madras scrisori care nu vorbeau decât de
isprăvile micului Georgy. Cum păstra el, ca pe nişte
comori, hârtiile astea! Ori de câte ori îi scria Amelia, el îi
răspundea, şi numai atunci. Dar Dobbin le trimitea
nenumărate daruri atât finului său, cât şi Ameliei. El
comandă şi trimise o cutie întreagă de eşarfe şi un joc de
şah din fildeş din China. Pionii erau nişte omuleţi verzi şi
albi cu săbii şi cu scuturi adevărate; cavalerii erau pe cai,
turele, pe spinarea elefanţilor. „Nici şahul doamnei Mango
de la Pineries nu-i aşa de frumos!” fu de părere domnul
Pestler. Jocul acesta de şah era desfătarea vieţii lui Georgy,
care scrisese cu prilejul acesta prima lui scrisoare cu litere
de tipar, ca să-i mulţumească naşului pentru dar. Maiorul
le expedie apoi conserve şi murături, iar tânărul gentleman
le gusta pe acestea din urmă în mare taină, ascuns în
dulap, şi fu cât pe-aci să dea ortul popii tot mâncând din
ele. Şi el socoti drept o binemeritată pedeapsă pentru furtul
respectiv faptul că erau aşa de piperate. Emmy trimise
maiorului o hazlie dare de seamă despre păţania asta;
scrisoare care îi făcu mare plăcere maiorului, gândindu-se
că îşi revenea din starea ei şi că din când în când Amelia
69
William Thackeray
putea fi şi veselă. Trimise două şaluri, unul alb pentru ea şi

unul negru, cu frunze de palmier pentru doamna Sedley, şi
două eşarfe, care puteau fi întrebuinţate drept fulare în
timpul iernii, pentru bătrânul domn Sedley şi Georgy.
Şalurile preţuiau pe puţin cincizeci de guinee bucata, după
cum bine ştia doamna Sedley. Ea şi-l purta pe al ei cu
multă demnitate la biserica din Brompton şi fu felicitată de
prietene pentru darul minunat. Şalul Ameliei, de
asemenea, se potrivea foarte bine cu modesta ei rochie
neagră.
— Ce păcat că nu vrea să se gândească la el! spuse
doamna Sedley doamnei Clapp şi tuturor prietenelor sale
din Brompton. Jos nu ne trimite niciodată asemenea
daruri, pe cuvântul meu, şi nimic din ceea ce face el pentru
noi n-o face cu dragă inimă. E limpede că maiorul e
îndrăgostit de ea până peste cap; şi totuşi, ori de câte ori
aduc vorba despre asta, Emmy se înroşeşte toată şi începe
să plângă. Şi se urcă la etaj şi rămâne acolo ceasuri întregi,
uitându-se la miniatura lui George. Mi s-a făcut lehamite
de miniatura asta! mai bine nu i-am fi cunoscut niciodată
pe Osborne, parveniţii aceia îngrozitori!
În mijlocul unor asemenea scene modeste şi în tovărăşii
asemănătoare îşi petrecu Georgy copilăria, şi băiatul crescu
printre fustele femeilor, delicat, sensibil, mândru,
tiranizând-o pe duioasa lui mamă, pe care o iubea însă cu
pasiune. El era stăpânul absolut al micii lumi în care se
învârtea. Pe măsură ce creştea, cei mai în vârstă rămâneau
uimiţi de felul lui semeţ de-a se purta şi de stăruitoarea lui
asemănare cu taică-său. Punea întrebări în legătură cu tot
ceea ce vedea, aşa cum fac copiii care vor să ştie tot.
Adâncimca observaţiilor şi a întrebărilor lui îl uluiau pe
bătrânul bunic, care-i bătea îngrozitor la cap pe obişnuiţii
clubului şi ai tavernei cu tot soiul de poveşti despre
deşteptăciunea şi cunoştinţele puştiului. Pe bunica sa o
tolera cu o nepăsare plină de îngăduinţă. Mica societate din
jurul lui era convinsă că nu există în toată lumea asta un
singur copil care să se poată măsura cu el. Georgy
70
moştenise semeţia lui tată-său şi, îşi spuneau ei, poate că

nici nu era rău.
Când băiatul se apropie de vârsta de 6 ani, Dobbin
începu să-i scrie tot mai des. Maiorul voia să ştie dacă
Georgy merge la şcoală şi nădăjduia c-o scoate bine la
capăt, sau poate că îi vine profesorul acasă? Era timpul să
înceapă să înveţe carte; şi naşul şi tutorele său dădea a
înţelege că dorea să ia asupra sa cheltuielile educaţiei
băiatului, care ar fi apăsat cam greu pe venitul restrâns al
mamei sale. Într-un cuvânt, maiorul se gândea tot timpul
la Amelia şi la băieţelul ei şi, prin dispoziţiile pe care le
dăduse agenţilor săi, îl aproviziona pe acesta din urmă cu
tot soiul de cărţi cu poze, cutii cu creioane colorate, pupitre
şi toate uneltele imaginabile pentru a-l face să se distreze şi
să se instruiască. Cu trei zile înainte ca Georgy sa
împlinească 6 ani, un domn, însoţit de un servitor, veni
într-o cabrioletă şi se opri în faţa casei domnului Sedley,
unde ceru să-l vadă pe tânărul George Osborne; era
Woosley, croitorul militar din Conduit Street, care venise,
potrivit instrucţiunilor primite de la maior, să ia tânărului
gentleman măsură pentru un costum de haine. El avusese
cinstea să lucreze şi pentru căpitan, tatăl tânărului
gentleman.
De asemenea, uneori, şi tot în urma dorinţei maiorului,
fără nicio îndoială, treceau şi domnişoarele Dobbin cu
trăsura familiei să-i ia pe Amelia şi pe băieţel la plimbare,
dacă ei aveau chef de-aşa ceva. Aerul protector şi
bunăvoinţa acestor doamne nu-i făceau niciun fel de
plăcere Ameliei, dar ea îndura totul cu destulă blândeţe,
pentru că era o fiinţă supusă din fire; şi, în afară de asta,
trăsura şi minunăţiile dinăuntrul ei îi făceau o
nemaipomenită plăcere micului Georgy. Doamnele îl cereau
câteodată pe băieţel pentru toată ziua, şi el era întotdeauna
fericit să se ducă în casa aceea cu grădină aşa de frumoasă
din Denmark Hill, unde locuiau ele şi unde serele erau
pline de struguri gustoşi şi spalierele de piersici.
Într-o zi ele veniră foarte voioase la Amelia cu o veste
71
William Thackeray
care, erau sigure, avea să-i facă plăcere, ceva foarte

important în legătură cu iubitul lor William.
— Ce anume… se întoarce acasă? întrebă ea cu ochii
strălucitori de bucurie.
Oh, nu… nici gând de-aşa ceva… numai că ele aveau
toate motivele să creadă că iubitul lor William e pe cale de-
a se însura… cu ruda unei foarte bune prietene de-a
Ameliei… cu domnişoara Glorvina O’Dowd, sora lui sir
Michael O’Dowd, care se dusese la Madras să se
întâlnească cu lady O’Dowd… o fată de-o frumuseţe rară şi
desăvârşită din toate punctele de vedere, după cât se pare.
Amelia spuse: „Oh!” Amelia era foarte, foarte fericită de
asemenea veste, sigur că era fericită. Dar presupunea că
Glorvina nu seamănă nicidecum cu vechea ei cunoştinţă,
care era foarte drăguţă… dar… dar ea era într-adevăr foarte
fericită. Şi dintr-un anumit îndemn, de al cărui înţeles eu
nu-mi pot da seama, îl luă pe Georgy în braţe şi îl sărută
cu o nemaipomenită duioşie. Ochii-i înotau în lacrimi când
puse copilul jos; şi abia dacă mai scoase o singură vorbă
tot restul plimbării, deşi era, cu adevărat, foarte fericită.
72
Capitolul XXXIX
Un capitol cinic
OBLIGAŢIILE NOASTRE DE AUTOR NE

silesc acuma să ne întoarcem pentru un timp înapoi, la
nişte vechi cunoştinţe de ale noastre din Hampshire, ale
căror speranţe în legătură cu dispoziţiile testamentare ale
bogatei lor rubedenii fuseseră atât de crud înşelate. Având
în vedere că se aştepta la treizeci de mii de lire, a fost o
grea lovitură pentru Bute Crawley să nu capete de la sora
lui decât cinci, sumă din care, după ce-şi plăti datoriile
personale şi pe cele ale lui Jim, fiu-său, colegianul, mai
rămase o foarte neînsemnată părticică pentru cele patru
fete slute ale sale. Doamna Bute nu ştiu niciodată, sau cel
puţin nu recunoscu niciodată, cât de mult a contribuit
purtarea ei despotică la ruina financiară a soţului ei. Tot
ceea ce-i stătuse în putinţă să facă, femeia aceasta se jura
şi susţinea că făcuse. Era oare vina ei că nu fusese
înzestrată cu arta linguşirii pe care-o practica ipocritul ei
de nepot, Pitt Crawley? Ea îi dorea toată fericirea pe care o
merita de pe urma moştenirii atât de ruşinos dobândite.
— Banii or să rămână cel puţin în familie, spunea ea,
milostivă. Pitt n-are să-i risipească niciodată, dragul meu,
asta e absolut sigur; căci om mai cărpănos ca el n-ai să
găseşti în toată Anglia, şi în felul său e tot atât de
îngrozitor, ca şi risipitorul de frate-său, blestematul acela
de Rawdon!
Aşa că doamna Bute, după cea dintâi avalanşă de furie
şi de dezamăgire, începu să se împace cum putu şi ea mai
73
William Thackeray
bine cu ghinionul ei şi să se chivernisească şi să facă cât

mai multe economii cu putinţă. Îşi învăţă fetele cum să
îndure cu zâmbetul pe buze sărăcia şi născocea zeci de
metode ingenioase ca s-o ascundă sau să fugă de ea. Le
scotea la balurile şi în localurile publice din împrejurimi cu
o energie vrednică de toată lauda; şi mai mult chiar,
prietenii care-o vizitau la parohie erau primiţi cu braţele
deschise şi cinstiţi cum se cuvine, şi mult mai des decât
înainte de a pierde moştenirea scumpei domnişoare
Crawley. Din felul în care se prezenta ea în lume, nimeni n-
ar fi bănuit că familia fusese atât de lovită în aşteptările ei;
şi nici n-ar fi ghicit, din faptul că ieşea neîncetat în public,
cât e de strâmtorată şi că deseori nici n-are ce mânca.
Fiicele ei aveau parte de mult mai multe flecuşteţe de pe la
modiste decât putuseră nădăjdui mai înainte de asta şi îşi
făceau în mod statornic apariţia la serbările din Winchester
şi Southampton; le vedeai la balurile date cu prilejul
alergărilor de cai din Cowes şi la petrecerile care însoţesc
regatele din partea locului; iar trăsura lor, cu cai luaţi de la
plug, era veşnic pe drumuri; până ce aproape începu să se
creadă că cele patru surori moşteniseră averi de la mătuşa
lor, al cărei nume familia nu-l pomenea niciodată în public
decât cu cea mai duioasă recunoştinţă şi consideraţie. Nu
cunosc în Bâlciul deşertăciunilor niciun soi de minciună
mai obişnuită decât asta; şi se poate observa cum că
oamenii care-o pun în practică ajung să considere un merit
ipocrizia lor şi că sunt cât se poate de virtuoşi şi vrednici de
laudă din pricină că izbutesc să înşele pe toată lumea cu
privire la opulenţa mijloacelor lor de trai.
Cu siguranţă că doamna Bute se socotea a fi una din
cele mai virtuoase femei din Anglia, şi priveliştea fericitei ei
familii era un lucru edificator în acest sens pentru orice
străin care o contempla. Fetele ei erau aşa de vesele, de
duioase, de binecrescute şi atât de naturale! Martha picta
flori cu o gingăşie rară şi aproviziona jumătate din
bazarurile de binefacere din ţinut. Emma era o poetă
consacrată a ţinutului, iar versurile ei, publicate în revista
74
Telegraph din Hampshire, constituiau gloria Colţului

poeţilor. Fanny şi cu Matilda cântau duete în timp ce
mama le acompania la pian, iar celelalte două surori, cu
braţele petrecute una pe după mijlocul alteia, stăteau şi
ascultau, iubitoare, mai la o parte. Dar nimeni nu le vedea
pe bietele fete cum mai pisau la duetele astea când erau
numai ele singure. Şi n-o vedea nici pe mamă dăscălindu-le
ceas de ceas cu străşnicie. Într-un cuvânt, doamna Bute
dădea piept cu o soartă grea şi salva aparenţele într-un fel
cât se poate de virtuos.
Tot ce-i stătea unei mame bune şi respectabile în putinţă
să facă, doamna Bute făcea. Ea invita în casa ei pe
câştigătorii regatelor din Southampton, pe preoţii de la
catedrala din Winchester şi pe ofiţerii din cazărmile de prin
partea locului. Căuta să-i momească pe tinerii avocaţi de la
curtea cu juri şi-l îndemna pe Jim să-i aducă în casă toţi
prietenii cu care se ducea el la vânătoare, împreună cu
înălţimea-sa lordul. Dar ce nu-i în stare să facă o mamă
pentru binele iubitelor sale fiice?
E limpede că între o femeie de felul acesta şi cumnatul
său, îngrozitorul baronet de la castel, nu puteau fi decât
prea puţine legături comune. Ruptura dintre Bute şi fratele
său, sir Pitt, era definitivă. De fapt, era definitivă între sir
Pitt şi întregul ţinut, în ochii căruia purtarea acestui
bătrân constituia un adevărat scandal. Aversiunea acestuia
pentru oamenii respectabili creştea o dată cu vârsta, şi
porţile parcului său nu se mai deschiseseră în faţa vreunei
trăsuri de nobil din vremea când Pitt şi cu lady Jane veniră
să-i facă vizita lor obligatorie de după căsătorie.
Vizită înspăimântătoare şi nenorocită, de care nimeni din
familie nu-şi putea aminti fără groază. Pitt o rugă pe soţia
lui, cu faţa albă ca varul, să nu mai pomenească niciodată
despre ea; şi numai prin doamna Bute, care era totuşi la
curent cu orice se petrecea la castel, fură cunoscute
amănuntele primirii pe care sir Pitt o făcu fiului şi nurorii
sale.
În timp ce aceştia treceau de-a lungul aleii principale a
75
William Thackeray
parcului în trăsura lor elegantă şi bine pusă la punct, Pitt

observă, înspăimântat şi înfuriat la culme, mari goluri
printre copaci – copacii lui – pe care bătrânul baronet îi
tăia fără niciun fel de încuviinţare. Parcul avea un aspect
de tristeţe şi paragină desăvârşită. Aleile erau prost
întreţinute, iar eleganta trăsură împroşca în toate părţile
cu noroi şi înainta cu multă greutate prin gropile din
lungul aleii. Marele peron din faţa terasei şi a scărilor de la
intrare era negru şi acoperit cu muşchi; straturile,
odinioară numai flori, erau acuma năpădite de buruieni.
Aproape toate ferestrele dinspre faţadă aveau obloanele
lăsate; uşa cea mare a holului fu descuiată numai după ce
traseră timp îndelungat de cordonul clopoţelului; şi o
individă înzorzonată cu fel de fel de cordeluţe fu văzută
cum urca repede de tot scara cea neagră de stejar, când, în
cele din urmă, Horrocks lăsă pe moştenitorul de la Queen’s
Crawley şi pe soţia lui să pătrundă în castelul Strămoşilor
lor. El îi conduse în biblioteca lui sir Pitt, după cum i se
spunea; pe măsură ce Pitt şi lady Jane se apropiau de
încăperea respectivă, fumul de tutun devenea din ce în ce
mai des.
— Sir Pitt nu se simte prea bine, observă ca un fel de
scuză, Horrocks, dând a înţelege că stăpânul său e chinuit
de lumbago.
Biblioteca avea vederea către parc. Sir Pitt deschisese o
fereastră şi zbiera dinăuntru la vizitiul şi servitorul fiului
său, care se pregăteau să dea bagajele jos.
— Nu mişcaţi niciun cufăr! răcnea el, făcându-le semn
cu pipa pe care-o ţinea în mână. Nu-i vorba decât de-o
mică vizită de dimineaţă, Tucker neghiobule! Doamne, ce
beteşug are calul ăla din faţă la picior, nu se găseşte
nimeni la „Capul regelui” să-l frece puţin? Ce mai faci, Pitt?
Ce mai faci, draga mea? Aţi venit să-l vedeţi pe bătrân, hai?
Bravo, eşti destul de frumuşică. Nu semeni cu mama
dumitale, cumătră aia bătrână, cu mutra de cal. Vino şi-l
sărută pe bătrânul Pitt, ca o fetiţă cuminte ce eşti!
Îmbrăţişarea o zăpăci întrucâtva pe noră, aşa cum era de
76
aşteptat, simţind mângâierile bătrânului domn, neras şi

duhnind a tutun. Dar îşi aminti că şi fratele ei, Southdown,
purta mustăţi şi fuma, aşa că se supuse baronetului cu
destulă graţie.
— Ce burtă a mai făcut şi Pitt ăsta! zise baronetul după
această manifestare de dragoste. Îşi citeşte predici lungi,
draga mea? Psalmul o sută, Imnul serii, ce zici, Pitt? Du-te
şi adu un pahar de Malmsey şi o prăjitură pentru lady
Jane, Horrocks, gogomanule, şi nu te mai holba ca un porc
îngrăşat. N-am de gând să-ţi cer să rămâi în casa asta,
draga mea; ţi s-ar părea prea plictisitor, atât pentru
dumneata, cât şi pentru mine, din cauza lui Pitt. Eu am
îmbătrânit acuma, şi îmi am tabieturile mele, şi pipa mea,
şi jocul meu de table seara.
— Şi eu ştiu să joc table, domnule, spuse lady Jane,
râzând. Obişnuiam să joc cu papa şi cu domnişoara
Crawley, nu-i aşa, domnule Crawley?
— Lady Jane cunoaşte la perfecţie jocul la care
dumneata declarai că ţii aşa de mult, rosti cu măreţie Pitt.
— Totuşi, nu trebuie să rămână în casa asta. Nu, nu,
întoarceţi-vă la Mudbury şi trageţi la doamna Rincer; sau
duceţi-vă la parohie şi cereţi lui Bute să vă invite la masă.
Are să fie încântat să vă vadă, pricepi doar; vă este cât se
poate de recunoscător pentru că i-aţi suflat paralele babei!
Ha, ha, ha! parte din ele au să-ţi folosească să cârpeşti
puţin castelul după ce-am să mor eu.
— Observ, zise Pitt, luându-l de sus, că oamenii
dumitale au de gând să taie toţi copacii!
— Da, da, e vreme foarte frumoasă şi potrivită pentru
acest anotimp, răspunse sir Pitt, care surzise ca la
comandă. Numai că eu am îmbătrânit acuma, Pitt.
Dumnezeu să-ţi dea sănătate, dar nici tu nu mai ai mult
până la cincizeci. Dar şi-i duce bine, nu-i aşa drăguţa mea
lady Jane? E tot numai cucernicie, cumpătare şi viaţă
morală. Uită-te la mine. Nu mai am nici eu mult până la de
patru ori douăzeci… ha-ha-ha! şi izbucni în râs, luă o priză
de tabac, se uită galeş la ea şi-o ciupi de mână.
77
William Thackeray
Pitt mai aduse încă o dată vorba despre copaci; dar

baronetul surzi din nou cât ai zice peşte.
— Am îmbătrânit foarte mult, şi anul ăsta m-au chinuit
îngrozitor reumatismele. N-am să mai fac umbră
pământului multă vreme; dar îmi pare bine c-ai venit să
mă vezi, noră. Îmi place figura dumitale, lady Jane; n-are
nimic din aerul acela afurisit şi arogant al neamului Binkie!
Am să-ţi dau ceva drăguţ, scumpa mea, să te prezinţi la
curte cum trebuie. Se târî până la capătul celălalt al odăii
şi scoase dintr-un dulap o casetă mică şi veche în care se
aflau giuvaericale de oarecare preţ. Ţine asta, draga mea,
zise el, a fost a mamei mele, şi după aceea a primei mele
soţii. Drăguţe perle… fata fierarului nu le-a purtat
niciodată. Nu, nu. Ia-o şi ascunde-o repede, zise el,
împingând caseta în mâna nurorii sale şi închizând uşa
dulapului, în timp ce Horrocks intră cu o tavă încărcată cu
gustări.
— Ce i-ai dat nevestei lui Pitt? întrebă individa aceea
înzorzonată după ce Pitt şi lady Jane se despărţiră de
bătrânul gentleman.
Era domnişoara Horrocks, fiica intendentului, pricina
scandalului din ţinut, stăpâna care domnea acuma
aproape cu desăvârşire asupra castelului de la Queen’s
Crawley.
Ascensiunea Cordeluţelor acestora fusese urmărită cu
groază de tot ţinutul şi de întreaga familie. Cordeluţele îşi
deschiseră un cont la „Mudbury Branch Savings Bank”.
Cordeluţele se duceau la biserică cu trăsura şi puseseră
stăpânire şi pe cabrioletă, care fusese dată în folosinţă
servitorilor de la castel. Slujitorii erau daţi afară după
bunul ei plac. Grădinarul scoţian, care mai locuia încă în
dependinţele castelului şi care era mândru de spalierele şi
serele sale şi care o scotea, ce e drept, foarte bine la capăt
din produsele livezii pe care o ţinea în arendă, vânzându-le
cu preţ bun la Southampton, descoperi într-o dimineaţă
însorită pe numitele Cordeluţe mâncând piersici din
spalierul dinspre miazăzi şi simţi nişte straşnice palme
78
peste urechi când protestă împotriva atacului acesta

asupra proprietăţii sale. El şi nevasta lui scoţiană şi copiii
lui scoţieni, singurii locuitori respectabili de la Queen’s
Crawley, fură siliţi să emigreze, cu căţel, cu purcel cu tot,
iar mândreţelc acelea de grădini căzură în paragină şi
straturile de flori rămaseră neînsămânţate. Grădina de
trandafiri a bietei lady Crawley se sălbătici cu totul. Şi
numai doi sau trei argaţi mai tremurau acuma de frig în
vechea şi mohorâta aripă a servitorilor. Grajdurile şi
dependinţele erau goale, zăvorâte şi pe jumătate
dărăpănate. Sir Pitt trăia mai mult retras, iar noaptea se
îmbăta, în tovărăşia lui Horrocks, majordomul şi
intendentul său (cum începuse el să-şi zică de la o vreme
încoace), şi cu blestemăţia de Cordeluţe. Erau cu totul
altfel ca pe vremurile când se ducea ea la Mudbury în
căruţă şi i se adresa oricărui negustoraş cu „sir”. Fie din
pricina ruşinei, fie din pricină că nu-şi putea suferi vecinii,
adevărul este că moşneagul acela cinic de la Queen’s
Crawley cu greu mai putea fi văzut acuma dincolo de
porţile parcului său. Se certa cu oamenii săi de afaceri şi-i
strângea cu uşa pe arendaşi aproape numai prin
corespondenţă. Cât e ziua de mare, stătea şi scria scrisori.
Avocatul sau arendaşii care aveau treabă cu sir Pitt nu
puteau ajunge la el decât prin mijlocirea Cordeluţelor, care
îi primeau în uşa camerei menajerei – această încăpere
străjuia intrarea de serviciu pe unde erau introduşi aceştia;
aşa că încurcăturile baronetului creşteau, şi greutăţile se
înmulţeau pe zi ce trecea.
Ne putem lesne închipui groaza lui Pitt Crawley când
ajunseră la urechile celui mai desăvârşit şi mai corect
dintre gentlemen zvonurile privind nebunia tatălui său. El
tremura tot timpul de teamă să nu afle că numitele
Cordeluţe fuseseră ridicate la rangul de cea de-a doua lui
mamă vitregă legală. După această dintâi şi cea din urmă
vizită, numele tatălui său nu mai fu pomenit niciodată în
eleganta şi civilizata casă a lui Pitt. Baronetul era ruşinea
familiei sale, şi toată lumea îl ocolea, tăcută şi
79
William Thackeray
înspăimântată. Contesa Southdown trecea şi-i lăsa regulat

la poartă cele mai emoţionante broşuri – broşuri care ar fi
trebuit să-i facă oricui părul măciucă de groază. Doamna
Bute de la parohie căta mereu afară, în timpul nopţii, să
vadă dacă nu cumva cerul de deasupra perdelei de ulmi, în
spatele cărora era castelul, se înroşise, şi dacă locuinţa nu
era mistuită de flăcări. Sir G. Wapshot şi sir Fuddleston,
vechi prieteni ai casei, nu mai voiau să stea pe aceeaşi
bancă cu sir Pitt la sesiunile trimestriale ale juraţilor şi
întorceau cu nepăsare capul în High Street din
Southampton când nemernicul acesta îndrăznea să le
întindă bătrânele lui labe murdare. Dar toate astea îl lăsau
rece; el îşi vâra mâinile în buzunare, şi izbucnea în râs, în
timp ce se urca în caleaşca cu patru cai; avea obiceiul să
izbucnească în râs văzând broşurile lăsate de lady
Southdown; şi râdea de fiii lui, şi de întreaga lume, şi de
numitele Cordeluţe, când dumneaei se înfuria, ceea ce nu i
se întâmpla tocmai arareori.
Domnişoara Horrocks se instalase ca menajeră la
Queen’s Crawley şi strunea toată servitorimea de-acolo cu
deosebită măreţie şi asprime. Toate slugile fură instruite să
i se adreseze cu „coană” sau „cucoană”, şi era o slujnicuţă
adusă de ea, care stăruia în a-i spune „stăpână”, fără
niciun fel de mustrare din partea menajerei. „Au fost
cucoane şi mai bune ca mine, dar au fost şi mai rele,
Hester”, era răspunsul domnişoarei Horrocks la această
linguşire a subalternei sale.
Aşa cârmuia ea treburile castelului, exercitând o putere
supremă asupra tuturor, cu excepţia lui taică-său pe care
cu toate acestea, îl trata cu o nemaipomenită aroganţă,
punându-i în vedere să nu se poarte cu prea multă
familiaritate cu „una care e cât pe-aci să devină nevastă de
baronet”. Căci, într-adevăr, ea repeta acest măreţ rol al
vieţii cât se poate de mulţumită de propria-i persoană, spre
amuzamentul bătrânului sir Pitt, care râdea pe înfundate
de aerele şi de graţiile ei şi hohotea ceasuri întregi
văzându-i pretenţiile de distincţie şi felul în care încerca să
80
imite purtările celor din clasele sus-puse. Şi pretindea că

era un adevărat spectacol de comedie s-o vezi jucând rolul
unei doamne din lumea mare; o puse să se îmbrace într-
una din toaletele de gală ale primei lady Crawley, jurându-
se pe toţi sfinţii (iar domnişoara Horrocks fiind întru totul
de acord) că rochiile îi veneau ca turnate şi ameninţând s-o
urce chiar în clipa aceea într-o caleaşcă cu patru cai ca s-o
ducă la curte. Ea scotocise dulapurile celor două răposate
doamne şi hăcuise şi ciopârţise tot ceea ce mai rămăsese
din îmbrăcămintea lor, potrivind-o gusturilor şi figurii ei. Şi
tare i-ar mai fi plăcut să pună mâna şi pe giuvaeruri şi pe
celelalte podoabe ale lor; dar bătrânul baronet le încuiase
în cabinetul său particular, iar ea nu-i putu smulge cheile,
cu toate ademenirile şi dezmierdările. Şi adevărul este că
puţin timp după ce plecă de la Queen’s Crawley, se
descoperi un caiet aparţinând numitei doamne, care dădea
pe faţă râvna ascunsă de-a deprinde arta scrierii în
general, şi în special de a-şi iscăli numele când ca lady
Crawley, când la lady Betsy Horrocks, când ca lady
Elizabeth Crawley etc.
Deşi vrednicii locuitori ai parohiei nu se duceau
niciodată la castel şi-l ocoleau cât puteau pe moşneagul
acela îngrozitor şi nebun, stăpânul castelului, ei ştiau
totuşi prea bine ce se întâmplă acolo şi aşteptau în fiecare
zi catastrofa, pe care-o dorea cu atâta nerăbdare şi
domnişoara Blorrocks. Dar iată că soarta, plină de invidie,
se interpuse şi o împiedică de-a primi răsplata cuvenită
unei asemenea neprihănite iubiri şi virtuţi.
Căci într-o zi baronetul o surprinse pe „onorata
doamnă”, cum îi spunea el în bătaie de joc, stând în faţa
pianului aceluia vechi şi dezacordat din salon, care de-abia
mai fusese atins de pe vremea când Becky Sharp îşi
cântase la el cadrilurile, aşezată la pian cu cea mai mare
gravitate şi zbierând din toate puterile ceva ce i se părea ei
că aduce cu melodiile auzite altădată. Iar protejata ei,
slujnicuţa aceea de la bucătărie, stătea alături de stăpână-
sa, desfătându-se foarte în timpul acestei operaţii, dând
81
William Thackeray
aprobativ din cap şi exclamând: „Doamne, cucoană, ce

minunăţie!” întocmai ca un binecrescut sicofant dintr-un
salon adevărat.
Întâmplarea asta îl făcu pe bătrânul baronet să
izbucnească într-un tunet de râsete, ca de obicei. El povesti
de vreo douăsprezece ori incidentul acesta lui Horrocks în
cursul serii, spre marea deznădejde a domnişoarei
Horrocks. Bătrânul bătea darabana pe masă, ca şi cum
aceasta ar fi fost un instrument muzical, şi urla cât îl ţinea
gura, căutând să imite felul ei de a cânta. Se jura că o voce
aşa de frumoasă trebuie cultivată şi fu de părere că trebuie
să-şi angajeze profesori de canto, propuneri în care
domnişoara Horrocks nu vedea nici cea mai mică urmă de
batjocură. Sir Pitt fu cât se poate de bine dispus în seara
aceea şi bău cu prietenul şi majordomul său o cantitate
neobişnuit de mare de rom cu apă, iar la o oră foarte
înaintată din noapte credinciosul său prieten şi servitor îşi
conduse stăpânul în camera de culcare.
O jumătate de oră mai târziu, însă, se iscă mare tărăboi
şi zarvă în toată casa. Şi se vedeau trecând lumini de la o
fereastră la alta în singuraticul, pustiul şi stăvechiul castel,
în care numai două sau trei camere erau de obicei ocupate
de proprietarul respectiv. Imediat după asta, un băiat
călare pe un ponei plecă galopând spre Mudbury, să-l
caute pe doctor. Şi după un alt ceas (fapt prin care noi
verificăm cu câtă grijă ţinuse excelenta doamnă Bute
Crawley legătura cu castelul), această doamnă, în saboţi şi
cu glugă pe cap, împreună cu cucernicul Bute Crawley şi
cu James Crawley, fiul lor, străbătură drumul de la parohie
prin parc şi intrară în casă pe uşa larg deschisă a holului.
Străbătură holul şi micul salon îmbrăcat în stejar, pe masa
căruia se mai vedeau cele trei pahare şi sticla de rom goală
care slujise la cheful lui sir Pitt, şi din încăperea aceasta
trecură în cabinetul lui sir Pitt, unde o găsiră pe
domnişoara Horrocks, cea cu cordeluţele ei criminale,
înccrcând, cu o înfăţişare plină de sălbăticie, să deschidă
dulapurile şi birourile cu maldărul de chei pe care îl avea în
82
mână. Şi pe care îl scăpă jos, cu un strigăt de spaimă, când

ochii scundei doamne Bute fulgerară de sub gluga ei
neagră.
— Priviţi-o, James, şi dumneata, domnule Crawley!
strigă doamna Bute, arătând spre mutra înfricoşată şi cu
ochi umflaţi a vinovatei.
— El mi le-a dat; el mi le-a dat! răcni aceasta.
— El ţi le-a dat, făptură ticăloasă! urlă doamna Bute. Te
iau ca martor, domnule Crawley, că am găsit-o pe
nemernica asta pe cale de-a fura averea fratelui dumitale;
şi are să fie spânzurată, aşa cum am spus eu întodeauna
că are să se întâmple.
Betsy Horrocks, foarte speriată, se aruncă în genunchi şi
izbucni în plâns. Dar cei care cunosc cu adevărat sufletul
unei femei milostive ştiu prea bine că ea nu se prea zoreşte
cu iertarea şi că umilirea unui duşman e un adevărat
balsam pentru sufletul ei.
— Sună clopoţelul, James! porunci doamna Bute. Sună
până vin toţi oamenii.
Cei trei sau patru servitori care locuiau în vechea casă,
acuma aproape pustie, veniră numaidecât auzind continua
şi imperioasa chemare.
— Duceţi-o pe femeia asta în camera de arest, spuse ea.
Am prins-o jefuindu-l pe sir Pitt. Domnule Crawley, ai să-i
faci mandatul de arestare, şi dumneata, Beddocs, ai s-o
duci mâine dimineaţă cu docarul la închisoarea din
Southampton.
— Draga mea, interveni magistratul şi parohul, ea nu-i
decât…
— Nu există pe-aci nişte cătuşe? se întreba doamna
Bute, tropăind cu saboţii ei. Aici erau întotdeuna nişte
cătuşe la îndemână. Unde e ticălosul de tată al acestei
creaturi?
— El mi le-a dat! striga mereu biata Betsy. Nu-i aşa,
Hester? Nu l-ai văzut tu pe sir Pitt – ştii doar că l-ai văzut –
când mi le-a dat… de-atâta vreme încă… chiar a doua zi
după bâlciul din Mudbury; şi nici nu-mi trebuie! Luaţi-le,
83
William Thackeray
dacă credeţi că nu sunt ale mele! Şi spunând asta,

nenorocita scoase din buzunar o uriaşă pereche de
catarame de ghete care-i stârniseră cândva admiraţia şi pe
care abia le şterpelise dintr-unul din dulapurile de cărţi din
cabinet, unde fuseseră puse.
— Vai, Betsy, cum poţi avea curajul să înşiri nişte
minciuni aşa de gogonate, zise Hester, mica slujnicuţă de
la bucătărie, fosta ei protejată, şi încă faţă de doamna
Crawley, care e atât de bună şi de drăguţă, şi faţă de
cucernicia-sa? (Şi aici făcu o reverenţă). Puteţi scotoci în
toate cutiile mele, cucoană, zău dacă nu puteţi, iată cheile
mele, căci eu sunt fată cinstită, deşi din părinţi săraci şi
crescută la azil… şi dacă o să găsiţi măcar o bucăţică de
dantelă sau un ciorap de mătase din toate boarfele pe care
dumneata le-ai luat, să nu mai pun piciorul niciodată în
biserică!
— Scoate numaidecât cheile, pungăşoaică ticăloasă!
şuieră virtuoasa şi micuţa doamnă cu capul acoperit de
glugă.
— Iată şi lumânarea, cucoană, şi dacă doriţi, pot să vă
arăt şi camera ei, cucoană, şi dulapul din camera
menajerei, unde-şi ţine o mulţime şi o mulţime de lucruri!
spuse pe nerăsuflate înfocata slujnicuţă, făcând belşug de
reverenţe.
— Ţine-ţi gura, te rog. Cunosc perfect de bine camera pe
care o ocupă această făptură. Doamnă Brown, ai bunătatea
şi vino cu mine, iar dumneata, Beddoes, n-o slăbi o clipă
din ochi pe această femeie! porunci doamna Bute apucând
lumânarea. Domnule Crawley, ai face mai bine să te urci
sus să vezi dacă nu-l asasinează cineva pe nefericitul tău
frate!
Şi gluga neagră, escortată de doamna Brown, porni spre
încăperea pe care, după cum pe bună dreptate spunea, o
cunoştea la perfecţie.
Bute urcă sus, unde îl găsi pe doctorul din Mudbury
alături de îngrozitul Horrocks, aplecaţi asupra stăpânului
său, care zăcea într-un fotoliu. Încercau să-i ia sânge lui sir
84
Pitt Crawley.
A doua zi de dimineaţă o ştafetă fu grabnic trimisă

domnului Pitt Crawley de către cucoana preoteasă, care îşi
asumă conducerea generală şi care îl veghease pe bătrânul
baronet toată noaptea. El fusese readus la ceva care
semăna a viaţă; nu putea vorbi, dar părea să recunoască
pe cei din jur. Doamna Bute stătuse neclintită la căpătâiul
lui. Părea să nu aibă niciodată nevoie de somn femeiuşca
asta, şi nu-şi închise nicio singură clipă aprigii ei ochi
negri, deşi doctorul sforăia în fotoliul său. Horrocks făcu
câteva deznădăjduite eforturi să-şi revendice autoritatea şi
să-şi vegheze stăpânul, dar doamna Bute îi strigă că-i un
beţiv şi-un ticălos bătrân şi-l pofti să nu-şi mai arate
niciodată mutra în casa aceea dacă vrea să nu fie expediat
şi el împreună cu ticăloasa de fiică-sa.
Îngrozit de felul ei de-a se purta, Horrocks se strecură
jos în salonul îmbrăcat cu stejar, unde-l află pe domnul
James, care, după ce cercetă sticla ce se găsea acolo şi
văzând-o goală, îi porunci să aducă o nouă sticlă de rom,
poruncă pe care el o execută numaidecât; adăugă şi nişte
pahare eurate, lângă care se aşezară şi parohul şi fiul său;
acesta din urmă îi porunci apoi lui Horrocks să depună
chiar în clipa aceea cheile şi să nu-şi mai arate niciodată
mutra pe-acolo.
Înfricoşat de asemenea purtare, intendentul le încredinţă
cheile, iar el cu fiica lui se furişară tăcuţi, în bezna nopţii,
renunţând la stăpânirea castelului din Queen’s Crawley.
85
William Thackeray
Capitolul XL
În care Becky e recunoscută de familie
MOŞTENITORUL FAMILIEI CRAWLEY

sosi acasă la timp după această catastrofă, şi de-aci înainte
putem spune că luă definitiv de stăpânire Queen’s Crawley.
Căci cu toate că bătrânul baronet mai supravieţui câteva
luni, el nu mai era întreg la minte şi abia putea vorbi, iar
conducerea treburilor moşiei trecu asupra fiului său mai
vârstnic. Şi Pitt găsi o situaţie cât se poate de ciudată.
Tatăl său cumpăra şi ipoteca mereu; avea douăzeci de
oameni de afaceri şi certuri cu fiecare; certuri cu toţi
arendaşii, şi procese cu toţi aceştia; procese cu avocaţii;
procese cu companiile miniere şi de navigaţie în care era şi
el coproprietar şi cu orice ins cu care avusese vreodată o
combinaţie. Limpezirea tuturor încurcăturilor ăstora şi
punerea lor în ordine era o sarcină demnă de metodicul şi
perseverentul diplomat de la curtea din Pumpernickel; şi el
se puse pe treabă cu un nemaipomenit zel. Întreaga sa
familie, bineînţeles, fu transportată la Queen’s Crawley,
unde veni, fireşte, şi lady Southdown; care se apucă să
convertească parohia chiar sub nasul cucerniciei-sale şi-şi
aduse cu ea şi clericii ei nehirotonisiţi, spre groaza
furioasei doamne Bute. Sir Pitt nu luase nicio hotărâre în
privinţa vânzării dreptului asupra parohiei de la Queen’s
Crawley; iar la momentul potrivit, mărita doamnă avea de
gând să ia conducerea bisericii în mâinile sale şi să
prezinte pentru postul de paroh un tânăr protejat de-al
său; subiect în privinţa căruia diplomatul Pitt nu se
86
pronunţă în niciun fel.

Planurile doamnei Bute în legătură cu domnişoara Betsy
Horrocks căzură baltă; şi aceasta din urmă nu făcu niciun
fel de vizită închisorii din Southampton. Ea şi cu tatăl ei
părăsiră castelul, iar acesta din urmă luă în stăpânire
cârciuma satului, ce avea firma „La armele familiei
Crawley”, pe care i-o dăduse în arendă sir Pitt. Fostul
intendent obţinuse şi un unic teren scutit de orice taxă, în
acelaşi loc, din pricina căruia îi revenea unul din voturile
târgului. Preotul avea şi el unul din voturile acestea, şi ei
doi, împreună cu alte patru persoane, formau corpul
electoral care trimitea în Parlament pe cei doi reprezentanţi
din Queen’s Crawley.
Între doamnele de la parohie şi cele de la castel urmă un
schimb de amabilităţi, între cele tinere cel puţin, căci
doamna Bute şi lady Southdown nu se puteau întâlni
niciodată fără sa se ciocnească, şi, încetul cu încetul, se
feriră de a mai da ochi una cu alta. Lady Southdown
rămânea în camera sa când doamnele de la parohie îşi
vizitau verişoarele de la castel. Poate că domnul Pitt nu era
prea nemulţumit de absenţele acestea ocazionale ale
soacrei. În ochii lui, familia Binkie trecea drept cea mai de
seamă, mai înţeleaptă şi mai interesantă familie din lume,
iar onorata doamnă şi mătuşă îşi câştigase de multă vreme
un ascendent asupra lui, dar uneori simţea că e prea din
cale-afară dus de nas. Să fi socotit drept om tânăr era, fără
îndoială, lucru măgulitor, dar să fii tratat la 46 de ani ca
un băieţaş, era uneori peste măsură de umilitor. Lady
Jane, însă, se supunea orbeşte mamei sale. Îşi iubea cu
multă pasiune copiii, dar în ascuns; şi era un adevărat
noroc pentru ea că numeroasele ocupaţii ale lady-ei
Southdown, conferinţele cu pastorii şi corespondenţa cu
toţi misionarii din Africa, Asia şi Australia etc. îi luau aşa
de mult timp venerabilei contese, încât nu-i mai rămânea
decât puţină vreme să se mai ocupe şi de nepoata ei,
micuţa Matilda, sau de nepotul ei, Pitt Crawley. Acesta din
urmă era un copil debil; şi numai prin impresionante
87
William Thackeray
cantităţi de calomel putea lady Southdown să-l tină totuşi

în viaţă.
Cât despre sir Pitt, el se retrase exact în camerele acelea
în care se stinsese mai înainte lady Crawley, şi aici era
îngrijit cu sârguinţă şi cu un zel plin de statornicie de către
Hester, slujnicuţa astfel înălţată în grad. Care dragoste,
care fidelitate şi ce stăruinţă pot fi comparate cu acelea ale
unei infirmiere bine plătite? Ele umflă şi netezesc pernele şi
fierb ceaiuri medicinale; se scoală noaptea; rabdă văicăreli
şi cicăleală; văd c-a răsărit soarele şi nu se îndură să plece
de lângă patul bolnavului; dorm în fotolii şi mănâncă
singure cuc; şi-şi petrec nopţi lungi, nesfârşite, fără să facă
altceva decât să vegheze focul din sobă şi oala în care fierbe
băutura bolnavului; ele citesc cât e săptămâna de mare
Gazeta săptămânală; iar Chemarea plină de gravitate a legii
sau Întreaga datorie a omului le ţin loc de lectură şi le sunt
de ajuns pentru tot anul, iar noi ne certăm cu ele din
pricina că, atunci când le vin rubedeniile în vizită, o dată
pe săptămână, le aduc şi puţintel gin de contrabandă în
coşul cu rufărie. Doamnelor, care bărbat ar rămâne
neclintit în dragostea sa îngrijiind timp de un an de zile
obiectul iubirii sale? Pe când o infirmieră nu se va mişca de
lângă tine pentru zece lire pe trimestru, iar noi ne
închipuim că-i plătim prea mult. Cel puţin domnul Crawley
bombănea neîncetat fiindcă plătea numai jumătate din
suma respectivă domnişoarei Hester pentru a-l îngriji şi zi
şi noapte pe baronet, tatăl său.
În zilele cu soare, bătrânul gentleman era scos într-un
fotoliu, acelaşi fotoliu pe care-l folosise şi domnişoara
Crawley la Brighton şi care fusese adus de acolo la Queen’s
Crawley, împreună cu o sumedenie de mărunţişuri de-ale
lady-ei Southdown. Lady Jane se ducea deseori lângă
bătrân şi era cât se poate de limpede că sir Pitt ţinea foarte
mult la ea. Luase deprinderea să dea mereu din cap şi să-i
zâmbească când o vedea că intră în cameră şi să scoată un
vaiet nearticulat şi rugător când ea pleca. Când uşa se
închidea în urma ei, începea să plângă şi să suspine, iar în
88
timpul acesta, chipul şi purtările Hesterei, care era

întotdeuna nespus de blândă şi de amabilă cât era de faţă
doamna, se schimbau dintr-o dată, şi ea începea să se
strâmbe la el, să-şi încleşteze pumnii şi să răcnească:
„Ţine-ţi gura, neghiob bătrân şi caraghios! şi-i întorcea
fotoliul de la focul la care bătrânului îi plăcea aşa de mult
să se uite, din care pricină începea să plângă şi mai tare.
Căci asta era tot ceea ce mai rămăsese după mai bine de
şaptezeci de ani de viclenii şi de lupte, de beţii, de planuri,
de păcate şi de egoism – un moşneag idiot şi plângăreţ, suit
în pat, dat jos din pat, spălat şi hrănit ca un prunc.
Veni în sfârşit şi ziua când funcţia infirmierei luă sfârşit.
Într-o dimineaţă, în timp ce Pitt Crawley examina, în
cabinetul său, carnetul de socoteli al intendentului şi al
subintendentului, se auzi o bătaie în uşă, şi Hester se
înfăţişă în persoană, făcu o plecăciune şi zise:
— Iertaţi-mă, sir Pitt. Sir Pitt a murit azi-dimineaţă, sir
Pitt. Eu prăjeam pâinea, sir Pitt, pentru supa de ovăz, pe
care o lua regulat în fiecare dimineaţă la ora şase, sir Pitt,
şi… şi am crezut că aud ceva ca un geamăt, sir Pitt… şi…
şi… şi… Ea făcu o altă reverenţă.
Din ce pricină i se îmbujoră lui Pitt aşa de repede faţa lui
palidă? Era oare pentru că, în sfârşit, devenise sir Pitt, cu
loc în Parlament şi cu onoruri viitoare în perspectivă? „Am
să limpezesc toate treburile moşiei plătind bani gheaţă” îşi
zise el şi socoti numaidecât ce reparaţii şi ce îmbunătăţiri
trebuia să facă. El nu voise să întrebuinţeze până acum
moştenirea rămasă de la mătuşa sa de teamă ca nu cumva
sir Pitt să se însănătoşească, iar el să-şi fi cheltuit banii în
vânt.
Toate obloanele fură lăsate atât la castel, cât şi la
parohie; clopotul bisericii bălăngăni jalnic, iar altarul fu
îmbrăcat în negru; Bute Crawley renunţă la o vânătoare,
dar se duse şi cină în linişte la Fuddleston, unde se
întreţinu cu comesenii, la un pahar de Porto, despre
răposatul său frate şi despre tânărul sir Pitt. Domnişoara
Betsy, care se măritase între timp cu un şelar din
89
William Thackeray
Mudbury, plânse până nu mai putu. Medicul familiei veni

călare şi-şi exprimă, respectuoasele lui condoleanţe şi se
informă de sănătatea doamnelor. Se vorbi mult despre
moartea asta la Mudbury, cât şi la cârciuma „La armele
familiei Crawley”, cârciumă al cărei proprietar se împăcase
de curând cu parohul care fusese văzut, întâmplător,
intrând în salon şi gustând din berea blondă a domnului
Horrocks.
— Să-i scriu eu fratelui tău, sau îi scrii tu? îşi întrebă
lady Jane soţul, pe sir Pitt.
— Am să-i scriu eu, bineînţeles, spuse sir Pitt, şi-am să-l
chem la înmormântare; căci aşa-i rânduiala.
— Şi… şi pe doamna Rawdon, zise sfioasă lady Jane.
— Jane, strigă lady Southdown, cum poţi spune una ca
asta?!
— Bineînţeles că trebuie chemată şi doamna Rawdon,
răspunse cu hotărâre sir Pitt.
— Dar nu atâta timp cât mă găsesc şi eu în casa asta!
rosti lady Sothdown.
— Onorata doamnă e rugată să-şi aducă aminte că şeful
familiei sunt eu, răspunse sir Pitt. Te rog, lady Jane, fii
drăguţă şi scrie-i doamnei Rawdon Crawley o scrisoare,
cerându-i să fie şi ea da faţă la această tristă solemnitate.
— Jane, îţi interzic să pui mâna pe condei! strigă
contesa.
— Am impresia că şeful familiei sunt eu, repetă sir Pitt,
şi oricât de mult aş deplânge împrejurarea care v-ar sili să
părăsiţi locuinţa aceasta, trebuie, dacă nu vă este cu
supărare, să continui cârmuirea acestei case aşa cum
găsesc eu de cuviinţă.
Lady Southdown se ridică de pe scaun la fel de măreaţă
ca şi doamna Siddons în lady Macbeth şi porunci să i se
pună caii la trăsură. Dacă fiul şi fiica ei o dădeau afară din
casa lor, ea îşi va ascunde mâhnirea undeva în singurătate
şi se va ruga pentru întoarcerea lor pe calea cea bună.
— Noi nu te alungăm din casa noastră, mamă, spuse
rugător sfioasa lady Jane.
90
— Deoarece invitaţi în casă oameni pe care nu-i poate

primi nicio bună creştină, doresc să mi se pregătească
trăsura pentru mâine dimineaţă!
— Ai bunătatea, Jane, şi scrie ceea ce îţi dictez! rosti sir
Pitt, ridicându-se şi luând o atitudine autoritară, exact ca
în Portretul unui gentleman dintr-o expoziţie. Începe:
„Queen’s Crawley, 14 septembrie 1822. Dragul meu
frate…”
Auzind aceste hotărâtoare şi teribile cuvinte, lady
Macbeth, care aşteptase un semn de slăbiciune sau de
şovăire din partea ginerelui său, se ridică şi părăsi cu un
aer înţepat biblioteca. Lady Jane îşi înălţă privirea către
soţul său, ca şi cum ar fi vrut din toată inima să se ducă
după ea şi s-o îmbuneze; dar Pitt interzise soţiei sale să
facă vreun pas.
— N-are să plece, zise el, ştii doar că şi-a închiriat casa
din Brighton şi că şi-a cheltuit veniturile pe o jumătate de
an înainte. Şi o contesă care stă la hotel îşi pierde tot
prestigiul. De când aştept eu prilejul să fac acest… acest
pas decisiv, draga mea; căci, după cum trebuie să-ţi fi dat
seama, e cu neputinţă să existe doi şefi într-o singură
familie; şi acuma, dacă binevoieşti, vom relua dictarea:
„Dragul meu frate, îndurerata veste, pe care e de datoria
mea s-o împărtăşesc familiei mele, trebuie s-o fi presimţit
de multă vreme” etc.
Într-un cuvânt, Pitt, după ce îşi câştigase regatul, şi
după ce, datorită norocului, sau mai degrabă meritului,
după cum socotea el, îşi însuşise aproape toată averea în
care îşi puseseră nădejdea celelalte rubedenii ale lui, era
hotărât să-şi trateze familia cu bunăvoinţă şi cu toată
consideraţia cuvenită şi să restabilească măreţia de
odinioară a castelului din Queen’s Crawley. Şi-i plăcea să
se gândească că el va fi stăpânul.
Îşi propunea să uzeze de marea influenţă pe care situaţia
şi calităţile lui înalte trebuiau să i-o asigure cât mai
grabnic în ţinut, ca să-şi rostuiască fratele şi să le găsească
verilor săi slujbe demne de ei, căci poate că simţea
91
William Thackeray
încolţindu-l întrucâtva remuşcarea gândindu-se că avea în

stăpânirea lui toate bunurile la care jinduiseră aceştia. În
decurs de trei sau patru zile de suveranitate, înfăţişarea i
se schimbase cu totul, iar planurile îi erau bine stabilite;
hotărî să fie un cârmuitor drept şi cinstit, s-o înlăture de la
domnie pe lady Southdown şi să trăiască în cei mai buni
termeni de prietenie cu toate rudele sale de sânge.
În această stare de spirit dictă el scrisoarea către fratele
său Rawdon, o scrisoare solemnă şi îndelung cumpănită,
ce cuprindea observaţiile cele mai profunde, închise în
cuvintele cele mai lungi, care-o umplură de uimire pe mica
şi naiva secretară care scria la porunca soţului său. „Ce
mai orator o să fie şi ăsta, se gândi ea, când o să intre în
Camera Comunelor… (punct asupra căruia, ca şi asupra
tiraniei lady-ei Southdown, Pitt făcuse oarecare aluzii soţiei
sale în pat). Ce înţelept, cât de bun şi ce om de geniu e
bărbatul meu! Aveam credinţa că-i puţin cam nepăsător;
dar cât e de bun „şi ce om de geniu!”
Adevărul este că Pitt Crawley învăţase pe dinafară fiecare
cuvânt al scrisorii respective şi o studiase, cu o discreţie
diplomatică, pe deplin şi în toate amănuntele, mult timp
înainte de-a găsi cu cale să i-o dicteze uluitei sale soţii.
Respectiva misivă, cât o largă margine neagră şi cu
parafă, fu prin urmare expediată de către sir Pitt Crawley
fratelui său, colonelul, din Londra. Rawdon Crawley nu fu
decât pe jumătate încântat de primirea ei. „La ce bun să ne
ducem acolo, în locul acela plicticos? se gândi el. Nu pot
suferi să rămân singur cu Pitt după masă, iar caii până
acolo şi înapoi au să ne coste douăzeci de lire.”
Şi în timp ce se gândea la toate greutăţile astea, duse
scrisoarea Rebeccăi, sus, în dormitorul ei, împreună cu
ceaşca de ciocolată pe care i-o pregătea el singur şi i-o
servea întotdeauna dimineaţa.
Puse tava cu dejunul şi cu scrisoarea pe masa de toaletă,
în faţa căreia Becky îşi pieptăna părul ei roşcat. Ea luă
scrisoarea cu marginile negre şi, după ce-o citi, sări de pe
scaunul ei strigând: „Ura!’” şi fluturând misiva deasupra
92
capului. „Ura?” făcu Rawdon, uitându-se mirat la micuţa

făptură care ţopăia de mai mare dragul într-un elegant
capot de flanelă şi cu zulufii despletiţi.
— Bătrânul nu ne-a lăsat nimica, Becky! Eu mi-am
primit partea mea când am ajuns la majorat!
— Tu n-ai să ajungi niciodată la majorat, nătărău
bătrân! răspunse Becky. Aleargă repede la doamna Brunov,
căci am nevoie de câteva rochii de doliu; şi pune-ţi o
panglică cernită la pălărie şi-o jachetă neagră, deşi nu cred
că ai vreuna; comandă să ţi se aducă acasă una mâine, aşa
ca să putem fi gata de drum pentru joi.
— Nu cumva ai de gând să mergi şi tu? interveni
Rawdon.
— Sigur că am de gând să merg. Am de gând ca la anul
lady Jane să mă prezinte la curte. Am de gând ca fratele
tău să-ţi dea şi ţie un loc în Parlament, nătărău bătrân ce
eşti! Am de gând ca lordul Steyne să aibă votul tău şi pe-al
lui Pitt, dragul meu; şi ca şi tu să ajungi ministru pentru
Irlanda, sau guvernator în Indiile Occidentale; sau
vistiernic, sau consul, sau ceva în genul ăsta!
— Are să ne coste o groază de bani călătoria asta,
mormăi Rawdon.
— Am putea merge cu trăsura lui Southdown, care
trebuie să fie şi el de faţă la înmormântare, întrucât e
înrudit cu familia… dar nu… cred că e mai bine să ne
ducem cu diligenţa. Are să facă impresie mai bună. Pare
mai modest…
— Merge şi Rawdy, nu-i aşa? întrebă colonelul.
— Asta nu; de ce să plătim un loc în plus? E prea mare
ca să călătorească strâns ghem între noi doi. Lasă-l să stea
aici în camera lui, şi Briggs poate să-i coasă şi lui o
hăinuţă neagră. Du-te şi fă ce ţi-am spus. Şi ar fi foarte
bine să-i spui şi lui Sparks, valetul tău, că bătrânul sir Pitt
a murit şi că are să-ţi revină o parte considerabilă din
moştenire după ce au să se limpezească toate treburile. El
are să-i povestească totul lui Raggles, care ne pisează într-
una pentru bani, şi asta are să-l mângâie puţintel pe bietul
93
William Thackeray
Raggles… după care Becky începu să-şi soarbă ciocolata.

Când credinciosul lord Steyne sosi şi el către seară, o
găsi pe Becky şi pe doamna ei de companie, care nu era
alta decât prietena noastră Briggs, îndeletnicindu-se cu
croitul, descusutul, tăiatul şi sfâşiatul a tot felul de stofe
negre din care se mai putea scoate câte ceva pentru trista
ocazie.
— Domnişoara Briggs şi cu mine suntem scufundate în
durere şi jale din pricina morţii părintelui nostru, zise
Rebecca. Sir Pitt Crawley a decedat, excelenţă! Toată
dimineaţa ne-am rupt părul din cap, iar acuma rupem
zdrenţele astea!
— Vai, Rebecca, cum poţi să… fu tot ceea ce putu rosti
Briggs în timp ce-şi holba ochii.
— Vai, Rebecca, cum poţi să… repetă excelenţa sa.
Aşadar, bătrânul ticălos a murit, nu? Ar fi putut ajunge
pair dacă şi-ar fi jucat mai cu iscusinţă cărţile. Domnul
Pitt, răposatul ministru, era aproape să-l facă, dar el îşi
schimba culoarea politică tocmai când nu trebuia. Ce Silen
bătrân mai era!
— Aş fi putut fi văduva Silenului, zise Rebecca. Îţi mai
aduci aminte, domnişoară Briggs, cum pândeai la uşă
atunci când l-ai văzut pe bătrânul sir Pitt în genunchi în
faţa mea?
Domnişoara Briggs, vechea noastră prietenă, roşi foarte
la această amintire; şi fu încântată când lordul îi porunci
să coboare şi să-i pregătească o ceaşcă de ceai.
Domnişoara Briggs era dulăul pe care şi-l luase Rebecca

drept paznic al virtuţii şi al reputaţiei sale. Domnişoara
Crawley îi lăsase bătrânei domnişoare o mică rentă anuală.
Ea ar fi fost bucuroasă să rămână în familia Crawley pe
lângă lady Jane, care era bună cu ea, ca de altfel cu toată
lumea; dar lady Southdown o concedie pe biata Briggs de
îndată ce-i îngădui bună-cuviinţa, iar domnul Pitt (care se
socotea foarte nedreptăţit de generozitatea neîntemeiată a
răposatei sale rubedenii faţă de-o doamnă care nu fusese
94
altceva decât slujitoarea credincioasă a domnişoarei

Crawley timp de vreo douăzeci de ani) nu avu nimic
împotriva acestui act de autoritate al soacrei sale. Bowls şi
Firkin îşi primiseră de asemenea daniile lăsate prin
testament, precum şi concedierile respective; după care se
căsătoriră şi îşi făcură rost de-o casă cu camere de
închiriat, potrivit obiceiului oamenilor de felul lor.
Briggs încercă să locuiască cu rudele ei de la ţară, dar
găsi că-i o încercare zadarnică după viaţa şi societatea atât
de deosebită cu care se deprinsese. Prietenii domnişoarei
Briggs, mici negustori dintr-un oraş de provincie, se certau
pentru cele patruzeci de lire pe an ale ei cu tot atâta nesaţ
şi într-un mod la fel de aprins, deşi mult mai făţiş decât
rubedeniile domnişoarei Crawley pentru moştenirea
numitei doamne. Fratele domnişoarei Briggs, pălărier şi
băcan cu păreri radicale, îşi socotea sora o aristocrată
parvenită din pricină că nu voia să avanseze o parte din
capitalul ei spre a-i aproviziona dugheana; şi e foarte
probabil că ea ar fi făcut şi asta dacă sora lor, nevasta unui
cizmar aparţinând unei secte religioase dizidente, în mare
ceartă cu pălărierul şi băcanul, care frecventau altă
biserică, nu i-ar fi arătat cum că fratele lor era în pragul
falimentului şi o acapară pentru un timp oarecare pe
domnişoara Briggs. Cizmarul dizident dorea ca domnişoara
Briggs să-i trimită fiul la colegiu şi să scoată din el un
gentleman. Cele două familii îi storseseră mare parte din
economiile ei personale; în cele din urmă, ea fugi la Londra,
urmată de anatema tuturor rubedeniilor, şi se hotărî să
caute din nou servitutea, aceasta fiind mult mai puţin
împovărătoare decât libertatea. Şi dând în ziare un anunţ
că o „doamnă cu maniere plăcute, obişnuită cu cea mai
aleasă societate, doreşte să…” etc., îşi luă reşedinţa în casa
domnului Bowls, în Half Moon Street, aşteptând rezultatul
anunţului.
Şi aşa se făcu că se întâlni cu Rebecca. Eleganta
trăsurică şi poneii doamnei Rawdon goneau într-o zi pe
stradă tocmai când domnişoara Briggs, obosită şi plictisită,
95
William Thackeray
ajunsese în poarta casei domnului Bowls, după ce

colindase birourile din City ale ziarului Times, pentru a-şi
insera pentru a şasea oară anunţul. Rebecca îşi conducea
singură trăsurica şi o recunoscu numaidecât pe doamna cu
maniere plăcute; şi ea fiind o femeie cum nu se poate mai
binevoitoare, după cum am văzut, şi având mare
consideraţie pentru domnişoara Briggs, opri poneii la scara
de la intrare, aruncă hăţurile valetului şi, sărind afară din
trăsură, apucă amândouă mâinile domnişoarei Briggs mult
mai înainte ca doamna aceasta cu maniere plăcute să-şi fi
revenit din uimirea întâlnirii cu vechea ei prietenă.
Briggs începu să plângă, iar Becky să râdă în hohote, şi
o sărută pe doamna respectivă de îndată ce intrară pe
coridor; şi continuă s-o sărute şi în salonul din faţă al
doamnei Bowls, cu perdele de stofuliţă vărgate cu roşu şi
cu oglindă rotundă împodobită cu un vultur înlănţuit care
se uita la reversul biletului din fereastră, pe care stătea
scris: „Camere de închiriat”.
Briggs îşi istorisi toată povestea printre suspinele şi
exclamaţiile acelea de uimire cu totul nelalocul lor,
exclamaţii cu care femeile dulcege din fire îşi întâmpină
vechile cunoştinţe sau chiar o întâlnire întâmplătoare pe
stradă; căci deşi oamenii se văd cu ceilalţi oameni în fiecare
zi, există totuşi unele specimene care stăruie în a descoperi
minuni; iar femeile, chiar dacă nu s-au putut suferi una pe
alta, încep să se bocească atunci când se întâlnesc,
deplângând şi reamintindu-şi timpul când s-au certat
pentru ultima dată. Astfel că, ce să mai lungim vorba,
Briggs îşi istorisi toată povestea, iar Becky îşi descrise şi ea
viaţa, cu obişnuita ei simplitate şi candoare.
Doamna Bowls, fosta domnişoară Firkin, ieşind pe
coridor, ascultă, plină de indignare, smiorcăielile şi
chicotirile isterice care veneau din salonul din faţă. Ea n-o
simpatizase niciodată din cale-afară de tare pe Becky. De
când se stabiliseră la Londra, Bowls şi soţia lui îi vizitau
destul de des pe foştii lor prieteni, familia Raggles, şi nu le
plăcea nicidecum ceea ce le povestea acesta din urmă cu
96
privire la menage-ul colonelului. „Eu n-aş avea încredere în

el, Ragg, băiatule”, îi spunea Bowls; iar nevasta lui, atunci
când Becky ieşi din salon, abia dacă o salută pe numita
doamnă cu o plecăciune plină de acreală; şi degetele ei
semănau cât se poate de bine cu tot atâţia cârnaţi, reci şi
fără viaţa, când ea le întinse îngăduitoare doamnei
Rawdon, care stărui să dea mâna cu fosta cameristă a
domnişoarei Crawley. Apoi Rebecca porni mai departe spre
Piccadilly, făcând numeroase semne din cap domnişoarei
Briggs şi zâmbindu-i cu suavitate pe când aceasta îi
trimitea semne de adio de la fereastra cu anunţul; câteva
clipe mai târziu, Becky era în parc, cu o jumătate de duzină
de tineri eleganţi care călăreau în trap mic în urma trăsurii
ei.
Când Rebecca află în ce situaţie se găsea prietena ei şi
că, având o mică pensie lăsată prin testament de către
domnişoara Crawley, salariul nu constituia principalul
obiectiv al doamnei -noastre, făuri numaidecât nişte mici şi
binevoitoare planuri în ceea ce o privea. Era tocmai
doamna de companie care-i trebuia, astfel că o invită pe
Briggs să vină să cineze cu ea chiar în seara aceea, când
are să-l vadă şi pe scumpul, micul şi drăguţul Rawdon.
Doamna Bowls îşi preveni locatara că se vâră în gura
lupului, „unde, dacă intri, ai să te căicşti amarnic,
domnişoară Briggs, adu-ţi aminte de vorbele mele, şi tot
aşa de sigur după cum mă cheamă Bowls”. Dar Briggs
făgădui că va fi foarte prevăzătoare. Prevedere care se sfârşi
prin aceea că, peste o săptămână, ea se instală în casa
doamnei Rawdon şi, înainte de a se fi scurs şase luni, ea îi
şi împrumutase cu dobândă lui Rawdon Crawley şase sute
de lire.
97
William Thackeray
Capitolul XLI
În care Becky vizitează din nou castelul strămoşilor săi
SIR PITT FIIND ÎNŞTIINŢAT DE SOSIREA

lor şi îmbrăcămintea de doliu fiind gata, colonelul Crawley
şi soţia sa ocupară două locuri în aceeaşi veche diligenţă
Highflyer, cu care, cam cu nouă ani înainte, călătorise
pentru prima oară Rebecca, în tovărăşia răposatului
baronet, când îşi făcuse intrarea în lume. Ce bine îşi
aducea ea aminte de curtea hanului şi de rândaşul căruia
baronetul nu-i dăduse niciun bacşiş şi de tânărul acela
stăruitor de la Cambridge care o acoperise cu paltonul lui
în timpul drumului! Rawdon se sui pe imperială, şi tare i-ar
mai fi plăcut să mâne el caii, dar nu se cădea, din pricina
doliului. Se aşeză lângă vizitiu şi vorbi cu el. Tot timpul
despre cai şi despre starea şoselei; despre cei care ţineau
hanurile şi despre cei care înhămau caii la diligenţa cu care
călătorise de atâtea ori, pe când el şi cu Pitt erau copii şi se
duceau la Eton. La Mudbury îi aştepta trăsura cu doi cai şi
un vizitiu îmbrăcat în negru.
— Asta e hodoroaga cea veche, Rawdon, zise Rebecca în
timp ce se urcau în trăsură. Şi viermii au ros aproape tot
postavul… uite şi pata din cauza căreia sir Pitt… ha! văd că
Dawson, fierarul, şi-a tras obloanele… din cauza căreia sir
Pitt a făcut un tărăboi nemaipomenit. Spărsese o sticlă de
vişinată pe care ne dusesem s-o luăm pentru mătuşa ta de
la Southampton. Zău, cum mai trece şi timpul ăsta! Nu
cred să fie Polly Talboys, fata aceea voinică care stă lângă
mamă-sa, colo, lângă casa aceea. Mi-aduc aminte că era o
98
puştancă sfrijită, care smulgea buruienile din grădină!

— Straşnică fetişcană! exclamă Rawdon şi răspunse la
salutul venit dinspre casa respectivă, ducând două degete
la pălăria lui îndoliată.
Becky se înclină şi salută şi ea, recunoscând, cu multă
graţie, ici şi colo, pe câte cineva. Iar faptul că la rândul lor
oamenii o recunoşteau îi făcea o nespusă plăcere. I se
părea că nu mai e o impostoare şi că se întorcea la căminul
strămoşilor ei. Rawdon se simţea puţin cam ruşinat, iar, pe
de altă parte, destul de necăjit. Ce amintiri, din epoca
nevinovată a copilăriei, puteau să-i răsară în minte?
Spaimele căror nedesluşite remuşcări, spaimele căror
îndoieli şi înşelătorii?
— Surorile tale trebuie să fie nişte adevărate domnişoare,
rosti Rebecca, gândindu-se la fetele acelea poate pentru
prima dată de când le părăsise.
— Habar n-am! răspunse colonelul. Hei! iat-o pe mătuşa
Lock. Ce mai faci, doamnă Lock? Îţi mai aduci aminte de
mine, nu-i aşa? Domnişorul Rawdon, ei? Drace, că mult
mai trăiesc şi babele astea, avea o sută de ani încă de pe
când eram eu copil!
Intrară prin poarta parcului păzită de bătrâna doamnă
Lock, a cărei mână Rebecca ţinu să o strângă neapărat, în
timp ce femeia deschidea vechea poartă de fier care
scârţâia din balamale, iar trăsura trecu printre cei doi
stâlpi acoperiţi cu muşchi şi împodobiţi cu porumbelul şi
şarpele familiei Crawley.
— Văd că patronul a tăiat copacii, spuse Rawdon,
uitându-se de jur împrejur, apoi nu mai scoase niciun
cuvânt, ca şi Becky, de altfel.
Erau şi unul şi altul cam tulburaţi şi se gândea la
vremurile de altădată. El, la Eton, şi la mamă-sa, pe care
şi-o amintea bine de tot – o femeie rece şi cumpătată – şi la
o soră care-i murise şi pe care o iubise nespus de mult, şi
la felul în care obişnuia să-l snopească în bătaie pe Pitt, şi
la micul Rawdon rămas acasă. Iar Rebecca se gândea la
propria ei tinereţe şi la întunecatele taine ale zilelor acelea
99
William Thackeray
umilitoare de odinioară, şi la uşile acelea prin care intrase

ea în viaţă, şi la domnişoara Pinkerton, la Jos şi la Amelia.
Aleea cu nisip şi terasa fuseseră foarte bine curăţate. Un
blazon mare, pictat, atârna deasupra intrării principale, şi
două foarte solemne şi lungi personaje cernite deschiseră
fiecare câte-un canat al uşii în momentul în care trăsura se
opri în faţa scărilor. Rawdon se făcu roşu, iar Becky, cam
palidă când străbătură străvechiul hol, braţ la braţ. Ea îşi
ciupi bărbatul de braţ în timp ce intrară în salonul de
stejar, unde îi aşteptau sir Pitt şi soţia lui. Sir Pitt, în
negru, lady Jane, în negru, iar onorata doamnă Southdown
purtând o uriaşă pălărie neagră, acoperită cu mărgele şi
pene care fâlfâiau pe capul domniei-sale ca şi cum ar fi fost
un cioclu.
Sir Pitt avusese dreptate când spusese că n-are să
părăsească castelul. Ea se mulţumea să păstreze o gravă şi
neclintită tăcere când se găsea în tovărăşia lui Pitt şi a
răzvrătitei lui neveste, şi să umple de groază copiii, în
camera lor, prin cumplita cătrăneală a purtării ei. Doar o
foarte slabă înclinare a gătelii ei de pe cap şi a penelor îi
întâmpină pe Rawdon şi pe soţia lui când fiii aceştia
risipitori se întoarseră în sânul familiei.
La drept vorbind, ei nu erau nicidecum emoţionaţi de
primirea aceasta glacială. Mărita doamnă juca, în mintea
lor, rolul unui personaj de mâna a doua; pe ei îi interesa
primirea pe care avea să le-o facă atotputernicul frate şi
soţia lui.
Pitt, cu faţa îmbujorată, înaintă şi strânse mâna fratelui
său; apoi o salută pe Rebecca cu o strângere de mână şi cu
o adâncă plecăciune. Lady Jane, însă, luă amândouă
mâinile cumnatei sale şi o sărută cu dragoste. Îmbrăţişare
care înroură de lacrimi ochii micii noastre aventuriere,
podoabe, după cum bine ştim, purtate de ea foarte rar.
Semnul acesta nemijlocit de bunăvoinţă şi de încredere o
mişcă şi îi făcu nespusă plăcere; iar Rawdon, încurajat de
demonstraţia asta a cumnatei sale, îşi răsuci mustăţile şi
îşi luă libertatea de a o saluta pe lady Jane printr-o
100
sărutare, ceea ce o făcu pe mărita doamnă să se înroşească

foarte.
— Al naibii de frumuşică femeiuşcă, lady Jane asta, fu
verdictul colonelului când se găsiră, el şi soţia lui, din nou
singuri. Pitt s-a îngrăşat, se vede cât de colo că-i merge
bine!
— Îi dă mâna să se îngraşe, spuse Rebecca, după care
căzu de acord cu soţul ei că soacra era o ciumă îngrozitoare
şi bătrână şi că surorile erau nişte domnişoare destul de
drăguţe.
Ele fuseseră de asemenea chemate de la şcoală ca să ia
parte la ceremonia înmormântării. Se părea că sir Pitt
Crawley socotise că pentru prestigiul casei şi al familiei se
cuvenea să se adune laolaltă cât mai multe persoane
cernite cu putinţă. Toţi servitorii şi slujnicele casei,
bătrânele de la azil, pe care bătrânul sir Pitt le trăsese de
atâtca ori pe sfoară, familia notarului şi toţi cei care erau în
slujba castelului, cât şi a parohiei, fură îmbrăcaţi în negru;
adăugaţi la aceştia şi pe cioclii de rigoare, pe puţin
douăzeci la număr, cu zăbranice şi panglici negre la
pălărie, care alcătuiau o privelişte de toată frumuseţea
când se desfăşură marele spectacol al înmormântarii, dar
ei sunt personaje mute în drama noastră; şi neavând nimic
de făcut sau de spus, nu e nevoie să ocupe decât un foarte
neînsemnat loc în această povestire.
Faţă de cumnatele ei, Rebecca nu încercă nicidecum să
se prefacă a fi uitat situaţia ei anterioară de guvernantă a
lor, ci-şi aduse aminte de asta fără ocolişuri şi cât se poate
de firesc şi cercetă cu multă seriozitate ceea ce învăţau, le
spuse că se gândise la ele foarte des şi că era nerăbdătoare
să afle cum o mai duc. Ai fi crezut, auzind-o, că de când le
părăsise, nu făcuse altceva decât să se gândescă la ele şi să
se îngrijească de fericirea lor. Şi aşa şi credeau lady
Crawley şi tinerele sale cumnate.
— Nu s-a schimbat mai de loc în aceşti opt ani, grăi
domnişoara Rosalind către domnişoara Violet, în timp ce se
pregăteau pentru masă.
101
William Thackeray
— Femeile astea cu părul roşu se ţin straşnic de bine,

răspunse cealaltă.
— E puţintel mai închis la culoare decât era înainte, cred
că şi-l vopseşte, adăugă domnişoara Rosalind. S-a mai şi
îngrăşat un pic, şi-i stă mult mai bine aşa, continuă
domnişoara Rosalind, care era predispusă la obezitate.
— Cel puţin nu-şi dă aere şi nici n-a uitat că ne-a fost
guvernantă, spuse domnişoara Violet, lăsând a înţelege
prin asta că s-ar cădea ca toate guvernantele să-şi
cunoască lungul nasului, dar uitând cu desăvârşire că ea
era nu numai nepoata lui sir Walpole Crawley, ci şi a
domnului Dawson din Mudbury, şi că în felul acesta avea
pe blazon şi un făraş pentru cărbuni.
Mai sunt şi alţi oameni, cât se poate de bine intenţionaţi,
pe care-i întâlneşti zilnic în Bâlciul deşertăciunilor, şi care
sunt fără îndoială, tot atât de uituci.
— Mie nu-mi vine să cred ce spun fetele de la parohie,
cum că mamă-sa era dansatoare de operă.
— Nimeni nu-i răspunzător de originea lui, răspunse
Rosalind, foarte liberală. Şi eu sunt de acord cu fratele
nostru că, întrucât face parte din familie, suntem siliţi,
bineînţeles, să-i acordăm toată consideraţia. Şi mătuşa
Bute ar trebui să-şi mai ţină gura: doar vrea s-o mărite pe
Kate cu tânărul Hooper, negustorul de vin, şi stăruie să
vină el personal la parohie să ia comenzile respective.
— Sunt curioasă dacă lady Southdown are s-o ia sau nu
din loc. Se uita foarte acru la doamna Rawdon, spuse
cealaltă.
— Tare-aş mai vrea să plece! M-am săturat să citesc
Spălătoreasă din Finchley Common mărturisi Violet, şi apoi,
ocolind coridorul, la capătul căruia se găsea – într-o
cameră închisă, în care lumânările nu se stingeau nici
ziua, nici noaptea – un anumit coşciug, străjuit de doi
ciocli, aceste domnişoare coborâră la masa familială,
pentru care clopoţelul sună ca de obicei.
Dar mai înainte de asta, lady Jane o condusese pe
Rebecca în camerele anume pregătite pentru ea, încăperi
102
care, ca şi restul casei, căpătaseră în timpul regenţei lui

Pitt o înfăţişare foarte plăcută şi de desăvârşită ordine, şi,
văzând că micile şi modestele cufere ale doamnei Rawdon
fuseseră urcate sus şi rânduite în dormitor şi în camera de
toaletă alăturată, ea o ajută să-şi scoată eleganta ei pălărie
neagră şi pardesiul şi-şi întrebă cumnata cu ce poate să-i
mai fie de folos.
— Ceea ce aş dori eu mai mult, rosti Rebecca, ar fi să mă
duc în camera copiilor, să-ţi văd îngeraşii.
La care cuvinte, cele două doamne se priviră cu multă
duioşie şi porniră spre numita cameră ţinându-se de mână.
Becky nu se mai sătura admirând-o pe micuţa Matilda,
care nu împlinise încă 4 ani, de parcă ar fi fost cel mai
fermecător copil din lume; ca şi pe băiat, un puştiuleţ de 2
ani, palid, c-o mutră adormită şi cu un cap mare, despre
care ea îşi dădu cu părerea că e o adevărată minune, atât
ca statură şi inteligenţă cât şi ca frumuseţe.
— Aş dori din tot sufletul ca mama să nu mai stăruie în
a-l îndopa cu atâtea doctorii, spuse lady Jane, oftând. De
multe ori mă gândesc că ne-am simţi mult mai bine fără
ele.
După care lady Jane şi noua ei prietenă se cufundă într-
una din acele intime convorbiri medicale cu privire la copii,
atât de desfătătoare pentru toate mamele şi pentru multe
alte femei, după cum mi s-a dat a înţelege. Acum cincizeci
de ani, când autorul acestor rânduri, un băieţel foarte
iscoditor, fu dat afară din camera în care se întreţineau
doamnele după masă, îmi amintesc cât se poate de bine că
vorbăria lor stăruia mai cu seamă asupra bolilor. Şi
întrebând, în timpul din urmă, fără niciun fel de înconjur,
două sau trei persoane despre lucrurile astea, am primit de
fiecare dată asigurarea că vremurile nu s-au schimbat. Să
urmărească acest lucru cinstiţii mei cititori chiar în seara
asta, când se scoală de la masă şi se strâng să celebreze
misterele salonului. Ei bine, într-o jumătate de ceas, Becky
şi lady Jane se împrieteniseră la cataramă, şi în decursul
serii stăpâna casei aduse la cunoştinţă lui sir Pitt că ea o
103
William Thackeray
găsea pe cumnata sa o femeie drăguţă, sinceră, naturală şi

cât se poate de iubitoare.’
Şi după ce câştigă în felul acesta, cu multă uşurinţă,
bunăvoinţă fiicei, neobosita femeiuşcă purcese s-o împace
şi pe augusta lady Southdown. Îndată ce-o găsi pe
înălţimea-sa singură, Rebecca intră numaidecât în vorbă
cu ea pe tema îngrijirii copiilor şi-i dezvălui că şi băieţelul
ei fusese salvat, salvat în adevăratul înţeles al cuvântului,
cu calomel administrat în doze puternice, după ce toţi
medicii din Paris pierduseră orice nădejde. Pomeni apoi cât
de multe lucruri auzise ea despre lady Southdown de la
eminentul pastor Lawrence Grills, slujitorul capelei din
Mayfair, pe care o frecventa ea; şi în ce fel şi cât de mult i-
au fost ei schimbate toate concepţiile despre viaţă din
pricina împrejurărilor şi a nenorocirilor; şi nădăjduia că
felul în care îşi irosise până atunci viaţa în greşeli şi tot
soiul de deşertăciuni n-o va împiedica să privească cu mult
mai multă seriozitate viitorul. Ea povesti cât de îndatorată îi
fusese ea pe vremuri domnului Crawley pentru îndrumarea
religioasă pe care i-o dăduse, pomeni în treacăt despre
Spălătoreasa din Finchley Common, pe care o citise trăgând
învăţăminte folositoare şi întrebă despre lady Emily,
talentata autoare a acestei cărţi, acum lady Emily
Hornblower din Capetown, unde soţul ei nutrea mari
speranţe să ajungă într-o bună zi episcop de Kafraria.
Dar Becky puse vârf la toate, asigurându-şi pe vecie
bunăvoinţa lady-ei Southdown, prin faptul că, simţindu-se
foarte rău şi cât se poate de tulburată după înmormântare,
ea ceru avizul medical al preaonoratei doamne, pe care
văduva nu numai că i-l dădu, ci, îmbrăcată în camizol şi
semănând mai mult ca oricând cu lady Macbeth, veni
noaptea pe furiş în camera Rebeccăi, cu un maldăr din
broşurile ei favorite şi cu doctoria gata pregătită chiar de
mâna ei, stăruind ca doamna Rawdon s-o ia numaidecât.
Becky luă mai întâi broşurile şi începu să le cerceteze cu
mult interes, atrăgând-o pe bătrâna doamnă într-o
conversaţie cu privire la cuprinsul lor şi la mântuirea
104
propriului ei suflet, tertipuri prin care trăgea nădejde că şi

trupul ei va putea fi izbăvit fără să mai ia doctoria. Dar
după ce temele religioase fură epuizate, lady Macbeth nu
vru să părăsească camera Rebeccăi până ce nu-şi deşertă
şi paharul cu leacuri; şi biata doamnă Rawdon fu pur şi
simplu silită să se arate plină de recunoştinţă şi să înghită
doctoria chiar sub ochii neîndurători ai bătrânei văduve,
care îşi părăsi în cele din urmă victima binecuvântând-o.
Ceea ce n-o mângâie prea mult pe doamna Rawdon; iar
când veni Rawdon şi-i povesti ce se întâmplase, înfăţişarea
ei era cât se poate de stranie; hohotele lui de râs fură la fel
de puternice când Becky, cu o voioşie pe care nu şi-o putea
ascunde, deşi totul se petrecuse pe spinarea ei, povesti
întâmplarea şi felul în care căzuse victimă lady-ei
Southdown. La Londra, lordul Steyne şi fiul măritei
doamne râseră de se stricară auzind povestea, după ce
Rawdon şi soţia lui se reîntoarseră la locuinţa lor din
Mayfair. Becky mimă pentru ei toată scena. Îşi puse o
bonetă de noapte şi un capot. Rosti o lungă omilie pe un
ton foarte grav; ţinu o adevărată prelegere despre însuşirile
leacului pe care avea de gând să i-l administreze, imitând
totul aşa de perfect, încât ai fi putut crede că nasul acela
fornăitor era chiar nasul roman al contesei. „Repetă-ne
scena cu lady Southdown şi cu doctoria ei blestemată!” era
strigătul obişnuit al musafirilor Rebeccăi în salonaşul din
Mayfair. Şi, pentru prima dată în viaţa ei, contesa-mamă de
Southdown fu prezentată ca o persoană amuzantă.
Sir Pitt îşi reaminti dovezile de stimă şi profund respect
de care dăduse dovadă Rebecca pe vremuri şi se arătă
destul de binevoitor faţă de ea. Căsătoria asta, deşi fusese
un act nesocotit, îi folosise foarte mult lui Rawdon, ceea ce
era cât se poate de limpede judecând după felul de-a fi al
colonelului şi după obiceiurile lui cu totul schimbate, şi ea
nu-i purtase oare noroc şi lui însuşi? Vicleanul diplomat
zâmbea în barbă când îşi mărturisea că-şi datorează
nesperata lui avere tocmai acestei căsătorii şi recunoscu că
cel puţin el n-ar trebui să cârtească împotriva ei. Iar
105
William Thackeray
mulţumirea lui fu sporită şi de conversaţia, purtarea şi

declaraţiile Rebeccăi.
Ea îşi îndoi dovezile de consideraţie care-l încântaseră
odinioară, scoţând în evidenţă darul lui de causeur într-un
fel care-l uimea până şi pe Pitt; şi, cu toate că el era
întotdeauna înclinat să facă caz de însuşirile lui, acum,
după ce i le semnalase Rebecca, şi le admira mai mult.
Faţă de cumnată-sa, Rebecca fu destul de meşteră să-i
poată dovedi că doamna Bute Crawley a fost, la drept
vorbind, autoarea căsătoriei lor, căsătorie pe socoteala
căreia a bârfit atâta mai târziu; şi că numai zgârcenia
doamnei Bute – care trăgea nădejde să moştenească toată
averea domnişoarei Crawley şi să-l lipsească în felul acesta
pe Rawdon de bunăvoinţa mătuşii sale – a fost pricina
atâtor născociri pline de răutate împotriva Rebeccăi.
— A izbutit să ne lase săraci lipiţi, spuse Rebecca, cu un
aer de răbdare îngerească, dar cum pot să-i port eu pică
femeii care mi-a dăruit unul din cei mai buni soţi din
lume? Şi care nu i-a fost îndeajuns de pedepsită zgârcenia
prin prăbuşirea propriilor ei speranţe şi prin pierderea
avuţiei pe care îşi clădise atâtca planuri? Sărmana!
exclamă ea. Scumpa mea lady Jane, ce ne pasă nouă de
sărăcie? Eu sunt deprinsă cu ea din copilărie şi sunt
uneori foarte mulţumită că banii domnişoarei Crawley
înapoiază strălucirea vechii şi nobilei familii din care sunt
atât de mândră că fac şi eu parte. Cu siguranţă că sir Pitt
are să le dea o mult mai bună întrebuinţare decât ar fi
făcut-o Rawdon!
Toate cuvintele acestea îi fură transmise lui sir Pitt de
către cea mai credincioasă dintre soţii şi sporiră impresia
favorabilă pe care i-o şi făcuse Rebecca; aşa că a treia zi
după înmormântare, pe când familia se găsea la masă, sir
Pitt Crawley, care împărţea friptura de pasăre în capul
mesei, spuse pur şi simplu doamnei Rawdon: „Rebecca” pot
să te servesc cu o aripă?” întrebare care aduse în ochii
micuţei femei o licărire de plăcere.
În timp ce Rebecca îşi urmărea planurile şi speranţele
106
mai sus pomenite, iar Pitt Crawley se ocupa de ceremonia

funebră şi de tot felul de chestiuni legate de propăşirea şi
de demnităţile lui viitoare, iar lady Jane de copiii ei, atâta
cât îi îngăduia lady Southdown, şi în timp ce soarele
răsărea şi apunea, iar clopotul din turnul castelului chema
lumea la masă şi la rugăciuni, ca de obicei, trupul
răposatului stăpânitor din Queen’s Crawley zăcea în
camera pe care o ocupase în timpul vieţii, vegheat toată
vremea de slujitori tocmiţi anume pentru ritualul respectiv.
Vreo două femei şi trei sau patru ciocli, cei mai arătoşi pe
care Southamptonul îi putuse pune la dispoziţie, îmbrăcaţi
în negru, cu o ţinută de rigoare şi o înfăţişare tragică,
trebuiau să vegheze, rând pe rând, rămăşiţele pământeşti
ale fostului stăpân; după ce-şi îndeplineau datoria, se
întâlneau în camera menajerei, unde jucau cărţi pe ascuns
şi unde îşi beau berea.
Membrii familiei şi servitorii casei se ţineau cât mai
departe de locul acela de întristare, unde zăceau osemintele
scoborâtorului unei vechi şi nobile spiţe de cavaleri,
aşteptând să fie încredinţate cavoului familiei. Nicio
singură părere de rău nu-l însoţea, în afară de acelea ale
unei biete femei care trăsese nădejde să fie soţia şi văduva
lui sir Pitt şi care fugise alungată din castelul în care fusese
cât pe-aici să ajungă stăpână. În afară de ea şi de un
bătrân prepelicar pe care-l avusese baronetul, şi a cărui
afecţiune dăinuise şi în epoca de becisnicie a stăpânului,
bătrânul acesta nu avea niciun prieten care să-l jelească,
căci, ce-i drept, în decursul întregii sale vieţi, nu-şi dăduse
nici cea mai mică osteneală să-şi păstreze vreunul. Chiar
dacă cea mai bună şi mai îndatoritoare făptură dintre cele
care părăsesc pământul ar avea putinţa să-l viziteze din
nou, îmi închipui că el sau ea (presupunând că
simţămintele din Bâlciul deşertăciunilor se păstrează şi în
sfera în care avem să trecem) ar fi cât se poate de mâhniţi
văzând cât de repede s-au mângâiat supravieţuitorii noştri.
Tot aşa a fost uitat şi sir Pitt – asemenea celui mai
îndatoritor şi mai bun dintre noi – cu singura deosebire că
107
William Thackeray
asta s-a întâmplat cu câteva săptămâni mai devreme.

Cei dintre dumneavoastră care vor pot însoţi rămăşiţele
pământeşti ale baronetului la groapă, unde ele fură duse în
ziua fixată şi în modul cel mai cuviincios cu putinţă;
familia în trăsuri negre, cu batistele la nas, gata pregătite
pentru lacrimile care nu voiau să vină de loc; antreprenorul
de pompe funebre şi cioclii respectivi agitându-se de colo
până colo; delegaţia de arendaşi, în doliu şi ea, din respect
pentru noul lor stăpân; trăsurile boiernaşilor de prin
împrejurimi mişcându-se cu trei mile pe oră, goale şi
profund întristate; preotul rostind formula obişnuită despre
„plecarea scumpului nostru frate”. Atâta vreme cât mai
avem în stăpânirea noastră cadavrul unui om, îl facem
robul tuturor deşertăciunilor noastre, înconjurându-l de
nimicuri şi de ceremonii, expunându-l pe catafalc într-un
sicriu bătut în cuie de aur şi înfăşurându-l în catifele; şi ne
încheiem îndatoririle faţă de el prin a-l acoperi cu o lespede
de piatră, pe care punem să se scrie numai minciuni.
Vicarul lui Bute, un tânăr elegant, proaspăt ieşit de la
Oxford, şi cu sir Pitt Crawley compuseră împreună epitaful
cuvenit, în latineşte, pentru răposatul şi regretatul baronet;
vicarul ţinu apoi o predică după tipicul obişnuit,
îndemnând pe cei rămaşi în viaţă să-şi pună frâu mâhnirii
lor şi aducându-le aminte, în termenii cei mai respectuoşi,
că şi ei vor fi chemaţi, într-o bună zi, să treacă pragul
acelei întunecate şi misterioase porţi care s-a închis chiar
acuma în urma rămăşiţelor regretatului lor frate. După
care arendaşii se urcară iarăşi pe cai, sau se opriră să se
cinstească la „Armele familiei Crawley” . Şi, după un mic
praznic în camera servitorilor de la Queen’s Crawley,
trăsurile boiernaşilor apucară şi ele care încotro; după care
cioclii, luând frânghiile, giulgiurile, catifelele, penele şi
celelalte dichisuri mortuare, se suiră pe acoperişul dricului
şi porniră spre Southampton. Chipurile lor îşi recapătară
expresia firească de îndată ce caii, ieşind pe poarta
parcului, porniră într-un trap ceva mai vioi pe drumul
mare; şi ici-colo cioclii puteau fi văzuţi pătând cu negru
108
intrările cârciumilor, cu cănile de cositor în mână lucind în

lumina soarelui. Scaunul de invalid al lui sir Pitt fu aruncat
într-o magazie cu vechituri din fundul grădinii; la început,
bătrânul prepelicar luase obiceiul să urle când şi când, dar
acestea fură singurele accente de mâhnire care-au fost
auzite în castelul pe care sir Pitt Crawley, baronet, îl
stăpânise timp de vreo şaizeci de ani.
Păsări găsindu-se din belşug, iar vânătoarea de

potârnichi fiind una din îndatoririle unui gentleman englez
cu pretenţii de om de stat, sir Pitt Crawley, după ce primul
val al durerii se potoli, ieşi puţin să se împărtăşească şi el
din această atât de plăcută trecere de vreme, purtând o
pălărie albă cu panglică neagră împrejur. Contemplarea
pământurilor acestora, parte mirişti, parte semănate cu
napi, şi care erau acuma ale lui, îi stârni multe şi tainice
bucurii. Uneori, şi pătruns de o mare smerenie, nu-şi mai
lua puşca, ci ieşea cu un paşnic baston de bambus, cu
Rawdon, falnicul lui frate, şi cu vătafii alături. Banii şi
pogoanele lui Pitt aveau un mare efect asupra fratelui său.
Şi colonelul acesta fără para chioară în buzunar deveni cât
se poate de mieros şi de plin de respect faţă de capul
familiei, încetând de a-l mai dispreţui pe acel papă-lapte de
Pitt. Rawdon asculta, plin de înţelegere, planurile fratelui
său mai mare în privinţa plantaţiilor şi irigaţiilor; îşi dădea
cu părerea despre staule şi despre vite, se duse călare la
Mudbury să vadă o iapă despre care spuse că ar fi bună
pentru lady Jane, oferindu-se să-i dea lecţii de călărie etc.;
neîmblânzitul dragon era foarte umil şi ascultător,
transformându-se în cel mai cumsecade frate mai tânăr.
Domnişoara Briggs îi dădea mereu veşti de la Londra
despre micul Rawdon, care fusese lăsat acolo şi care
trimitea el însuşi unele ştiri. „Mă simt foarte bine, scria el,
sper că şi tu te simţi bine. Sper că mama se simte bine.
Poneiul este foarte bine. Grey mă ia să călăresc în parc. Eu
ştiu să galopez. L-am întâlnit pe băieţelul care a călărit
atunci în spatele meu. El ţipa când galopa. Eu nu ţip!”
109
William Thackeray
Rawdon citi rândurile acestea fratelui său şi lady-ei Jane,

care rămase încântată de ele. Baronetul făgădui să suporte
el cheltuielile întreţinerii băiatului în şcoală; iar
binevoitoarea sa soţie îi înmână Rebeccăi o bancnotă,
rugând-o să-i cumpere ceva micului Rawdon.
Zilele se depănau una după alta, iar doamnele din casă
îşi treceau vremea în acele paşnice îndeletniciri şi petreceri
care mulţumesc toată nobilimea de ţară. Clopoţelul le
chema la masă şi la rugăciune. Domnişoarele exersau la
pian în fiecare dimineaţă după micul dejun, împărtăşindu-
se din binefacerile îndrumărilor Rebeccăi. Apoi fetele îşi
puneau o încălţăminte mai grosolană şi se plimbau prin
parc, prin plantaţiile de pomişori, sau treceau dincolo de
hotarul proprietăţii, în sat, colindând pe la casele
oamenilor nevoiaşi şi ducându-le leacurile şi broşurile lady-
ei Southdown. Lady Southdown îi vizita şi ea, în brişcă, iar
Rebecca îşi avea locul lângă văduvă şi asculta cu cel mai
mare interes discursurile ei solemne. Serile, Becky cânta
pentru întreaga familie, din Händel şi Haydn, sau lucra la o
imensă broderie, ca şi cum ar fi fost anume născută pentru
asta şi ca şi cum ar fi urmat să ducă felul acesta de viaţă
până avea să fie purtată la groapă, la adânci bătrâneţe,
lăsând în urma ei adânci păreri de rău şi o mare cantitate
de acţiuni de stat, şi ca şi cum nu grijile şi creditorii,
intrigile, expedientele şi sărăcia ar fi aşteptat-o dincolo de
porţile parcului să pună gheara pe ea când îşi va scoate din
nou capul în lume.
„Nu-i mare treabă să fii nevastă de nobil de ţară, îşi
spunea Rebecca. Cred că aş putea deveni şi eu femeie de
treabă dacă aş avea un venit de cinci mii de lire pe an. Mi-
aş pierde vremea învârtindu-mă prin camera copiilor sau
numărând caisele din pomi. Aş uda florile din seră şi aş
rupe frunzele veştede din ghivecele cu muşcate. M-aş
întreţine cu toate babele despre reumatismele lor şi aş
împărţi săracilor câte-o strachină de supă. Şi mă prind c-aş
face foarte bine treaba asta pentru un venit de cinci mii de
lire pe an! M-aş duce cu trăsura cale de zece mile, să iau
110
masa cu cine ştie ce vecin, şi m-aş îmbrăca după moda de-

acum doi ani. M-aş duce la biserică şi aş fi în stare să
rămân toată vremea trează în strana familiei; sau aş aţipi
îndărătul perdelelor, cu voalul tras pe faţă, dacă aş avea
puţină rutină. Mi-aş plăti toţi creditorii dac-aş avea bani,
căci numai banii îi fac pe măscăricii ăştia să-şi dea atâtea
aere. Şi se uită de sus la noi ăştia, bieţi sărăntoci, care n-
avem în buzunar para chioară şi se cred generoşi dacă
azvârl copiilor noştri o hârtie de cinci lire, iar pe noi ne
dispreţuiesc din pricină că n-avem niciuna.” Şi cine ştie
dacă Rebecca nu avea dreptate în speculaţiile acestea ale ei
şi dacă ceea ce o deosebea pe ea de o femeie respectabilă
nu era numai o chestiune de bani şi de avere. Dacă ţii
seama de ispite, cine poate spune că omul acesta e mai de
treabă decât vecinul său? O frumoasă situaţie materială,
dacă nu-l face pe om cinstit, îi dă cel puţin aparenţa c-ar fi
un consilier municipal care se întoarce de la un ospăţ unde
s-a îmbuibat cu broască-ţestoasă nu se dă jos din trăsură
să şterpelească o ciozvârtă de berbec; dar ia să fie lihnit de
foame, să vezi atunci dacă nu fură şi-o pâine! Becky se
mângâia de una singură punând în felul acesta în
cumpănă posibilităţile şi potrivind, fără părtinire,
împărţirea binelui şi a răului în lume.
Locurile pe unde umblase şi altădată, câmpurile şi
pădurile, crângurile, heleşteiele şi livezile, ca şi toate
încăperile bătrânului castel, unde îşi petrecuse cu şapte
ani mai înainte doi ani din viaţă, fură toate şi cu multă
atenţie cercetate din nou. Pe vremea aceea fusese tânără,
în comparaţie cel puţin cu starea ei de-acuma, căci ea nu-
şi aducea aminte să fi fost vreodată cu adevărat tânără; îşi
recapitula însă gândurile şi aspiraţiile ei de-acum şapte ani
şi le punea alături de cele prezente, anume că vânturase
lumea şi trăise printre mărimile ei şi că se ridicase cu mult
deasupra situaţiei modeste pe care o avusese la început.
„Mi-am depăşit starea socială fiindcă am avut cap, îşi
spunea Becky, şi pentru că aproape toţi ceilalţi nu-s decât
nişte nerozi. N-aş putea să mă întorc şi să mai trăiesc de-a
111
William Thackeray
valma cu oamenii aceia pe care-i întâlneam de obicei în

atelierul tatălui meu. Lorzi acoperiţi cu decoraţii şi
cordoane bat acuma la uşa mea, în locul nefericiţilor
acelora de artişti cu buzunarele doldora de tutun. Am drept
soţ un gentleman, şi drept cumnată, fiica unui conte, şi mă
găsesc exact în casa în care eram abia cu câţiva ani în
urmă doar ceva mai mult decât o servitoare. Dar însemn eu
oare mai mult acuma decât însemnam când eram fata unui
biet pictor şi îl linguşeam pe băcanul din colţ pentru puţin
zahăr şi ceai? Să zicem că m-aş fi măritat cu Francis, care
era aşa de îndrăgostit de mine; n-aş fi fost cu mult mai
săracă decât sunt acum. Oh! tare aş vrea să pot schimba
poziţia mea în societate şi toate rubedeniile mele pentru o
mică rentă de trei la sută!” Căci Becky îşi dădea seama de
deşertăciunea lucrurilor omeneşti, şi în valorile acestea
pozitive i-ar fi plăcut ei acuma să-şi arunce ancora.
Poate îi trecuse prin minte că dacă ar fi fost cinstită şi
modestă, făcându-şi datoria şi mergând neclintită pe
drumul cel drept, ar fi ajuns tot aşa de aproape de fericire
ca şi pe poteca întortocheată pe care se străduia ea să-şi
atingă ţelul. Dar – întocmai ca şi copilele de la Queen’s
Crawley, care ocoleau camera în care zăcea trupul tatălui
lor – tot aşa şi Becky, chiar dacă se gândea la lucrurile
acestea, era deprinsă să le ocolească, şi nu să le privească
în faţă. Se ferea din calea lor şi le privea cu dispreţ, sau cel
puţin pornise de prea multă vreme pe cealaltă potecă, şi
întoarcerea era acum cu neputinţă. Iar în ceea ce mă
priveşte pe mine, eu cred că remuşcarea este cea mai puţin
activă dintre toate simţurile morale ale unui om şi cea mai
lesne de adormit când se trezeşte; şi la unii oameni nu se
trezeşte de loc şi niciodată.
Pe noi ne supără numai gândul ruşinii sau al pedepsei şi
faptul c-am putea fi descoperiţi, dar adevărata percepţie
morală a răului îi face pe foarte puţini oameni din Bâlciul
deşertăciunilor nefericiţi.
Aşa că Rebecca, în timpul şederii ei la Queen’s Crawley,
îşi făcu cât mai mulţi prieteni cu putinţă prin ipocrizie şi
112
intrigi. Lady Jane şi soţul ei îşi luară rămas bun de la ea

cu cele mai călduroase manifestări de bunăvoinţă. Şi se
gândeau cu bucurie la vremea în care, după ce casa
familiei din Gaunt Street va fi reparată şi înfrumuseţată, se
vor întâlni din nou la Londra. Lady Southdown îi făcu un
pachet cu leacuri de-ale ei şi trimise, prin Rebecca,
cucernicului Lawrence Grills o scrisoare, îndemnându-l pe
numitul gentleman să salveze de la foc cărbunele acesta
care-i „onorează” scrisoarea. Pitt îi însoţi cu trăsura cu
patru cai până la Mudbury, după ce trimisese înainte
bagajul cu o căruţă, împreună cu o bună provizie de vânat.
— Ce fericită ai să fii când ai să-ţi revezi băieţelul, spuse
lady Crawley, luându-şi rămas bun de la ruda ei.
— Oh, nespus de fericită, zise Rebecca, dându-şi peste
cap ochii verzi.
Era nemaipomenit de fericită că pleacă şi-i părea cu
toate acestea şi rău. Queen’s Crawley era îngrozitor de
stupid, dar aerul de acolo era totuşi mai pur decât acela pe
care era deprinsă să-l respire. Fuseseră plictisitori cu toţii,
dar dăduseră dovadă de bunăvoinţă faţă de ea. „Asta nu-i
decât înrâurirea unui venit permanent format din rente de
trei la sută”, îşi spunea Becky, şi foarte probabil că avea
dreptate.
Totuşi, felinarele Londrei străluceau vesele când
diligenţa intră în Piccadilly, iar domnişoara Briggs făcuse
un foc de toată frumuseţea în casa lor din Curzon Street, şi
micuţul Rawdon stătea încă treaz, ca să le ureze, tatei şi
mamei, bun-venit.
113
William Thackeray
Capitolul XLII
În care e vorba de familia Osborne
CÂTĂ VREME A TRECUT DE CÂND NU

l-am mai văzut pe respectabilul nostru prieten, bătrânul
domn Osborne din Russell Square! Şi n-a ajuns cel mai
fericit dintre muritori de când l-am întâlnit ultima dată. Se
petrecuseră multe evenimente care nu-i îmblânziseră de loc
caracterul, iar într-o seamă de împrejurări lucrurile nu se
sfârşiseră după voinţa lui. A nu-i face pe voie i se păruse
întotdeauna bătrânului gentleman un lucru grozav de
jignitor; şi împotrivirea îl supăra îndoit când guta, vârsta,
singurătatea şi intensitatea atâtor dezamăgiri suferinţe se
uneau pentru a-l doborî. Îndată după moartea fiului său,
părul lui des şi negru încărunţi cu totul; faţa i se făcu mai
stacojie; mâinile îi tremurau din ce în ce mai tare când îşi
ducea paharul de Porto la gură. Viaţa funcţionarilor săi din
City ajunsese un adevărat iad; şi familia sa, acasă, nu era
cu mult mai fericită. Eu mă îndoiesc că Rebecca, pe care
am văzut-o cerând cerului, cu atâta evlavie, câteva hârtii de
rentă, şi-ar fi schimbat sărăcia, emoţiile neprevăzutului şi
sorţii ei de reuşită în viaţă pe banii lui Osborne şi pe
acreala care-l urmărea toată vremea. El ceruse mâna
domnişoarei Swartz, dar fusese respins cu dispreţ de către
tutorii numitei lady, care o măritară după un tânăr vlăstar
al nobilimii scoţiene. Osborne era un om care ar fi trebuit
să se însoare cu o femeie simplă, pe care s-o brutalizeze
după aceea în mod îngrozitor; dar nu se găsi nimeni pe
gustul său; aşa că o tiraniza pe fiică-sa cea nemăritată,
114
rămasă acasă. Ea avea o trăsură splendidă şi nişte cai

minunaţi şi trona în capul unei mese încărcate cu cea mai
desăvârşită argintărie. Avea un carnet de cecuri, un lacheu
excelent care s-o însoţească atunci când ieşea din casă, un
credit nelimitat, plecăciuni şi complimente din partea
tuturor negustorilor şi toate onorurile ce se cuvin unei
moştenitoare bogate; dar ducea o viaţă de chin. Fetiţele de
la azilul copiilor găsiţi, măturătoarele de pe stradă, cea mai
sărmană fată de la bucătărie erau fericite în comparaţie cu
această nenorocită domnişoară, destul de coaptă.
Domnul Frederick Bullock, din casa „Bullock, Hulker &
Bullock”, se însurase cu Maria Osborne, nu fără o groază
de piedici şi bombăneli din partea domnului Bullock.
George fiind mort şi şters din testamentul tatălui său,
Frederick stărui ca jumătate din avutul bătrânului
gentleman să fie trecut pe numele Mariei, şi adevărul este
că multă vreme el refuză „să-şi dea iscălitura” (după
propria expresie a domnului Frederick) în alte condiţiuni.
Osborne susţinea că Fred consimţise s-o ia pe fiică-sa cu o
zestre de douăzeci de mii de lire, aşa că el nu-i dădea
niciun ban mai mult. Fred n-avea decât să primească
târgul şi să fie binevenit, sau să refuze şi să se ducă
dracului. Fred, ale cărui speranţe crescuseră după ce
George fusese dezmoştenit, se socoti escrocat în mod
ordinar de către bătrânul negustor şi lăsă câtva timp să se
înţeleagă c-a renunţat definitiv la această căsătorie.
Osborne îşi retrase capitalul de la banca „Bullock &
Hulker” şi porni spre Bursă cu o cravaşă în mână, cu care,
se jura el, avea să biciuiască spinarea unui anumit ticălos,
pe care nu voia să-l numească însă, şi se purtă cu violenţa
lui obişnuită. În timpul acestei neînţelegeri, Jane Osborne
împărtăşi durerea surorii sale, Maria.
— Ţi-am spus întotdeauna, draga mea, că el ţine la banii
tăi, şi nu la tine, spunea ea cu duioşie.
— Da, numai că el m-a ales pe mine şi banii mei, nu te-a
ales pe tine şi banii tăi, îi răspunse Maria, înălţându-şi
capul.
115
William Thackeray
Totuşi, ruptura nu fu decât de scurtă durată. Tatăl lui

Fred şi asociaţii săi mai în vârstă îl sfătuiră s-o ia pe Maria,
chiar numai cu cele douăzeci de mii de lire ale ei, din care
avea să i se plătească jumătate imediat, iar jumătate la
moartea domnului Osborne, cu perspectiva de-a mai obţine
încă jumătate din restul averii. Aşa că Fred „se dădu
bătut”, ca să întrebuinţăm propriile lui cuvinte; şi îl trimise
pe bătrânul Hulker la Osborne cu propuneri de pace. El
spuse că tatăl lui fusese acela care nu mai voise să audă de
căsătorie şi care-i crease tot felul de dificultăţi; dar că el
ardea de nerăbdare să-şi ţină făgăduiala. Părerile acestea
de rău fură primite de domnul Osborne cu multă
îmbufnare. Hulker şi Bullock erau familii de vază din
aristocraţia financiară şi aveau şi legături de rudenie cu
„nobilii” din West End. Şi nu era puţin lucru pentru
bătrânul Osborne să poată spune: „Ginerele meu, domnule,
din casa «Hulker, Bullock & Co.», domnule; verişoara fiicei
mele, lady Mary Mango, domnule, fiica preaonoratului
conte de Castlemouldy”. În închipuirea lui, el îşi şi vedea
casa forfotind de nobilime. Aşa că îl iertă pe tânărul
Bullock şi căzu la învoială să se facă nunta.
Fu un spectacol grandios – gustarea fiind dată de familia
mirelui, locuinţa acestora găsindu-se aproape de biserica
Saint George din Hanover Square, unde avu loc ceremonia.
Fură poftiţi şi „nobili” din West End, şi mare parte din ei
semnară în registru. Domnul Mango şi lady Mango erau şi
ei de faţă, iar scumpele Gwendoline şi Guinever Mango fură
domnişoare de onoare; se aflau acolo colonelul Bludyer din
Regimentul de gardă călare (fiul cel mai mare al casei
„Fraţii Bludyer” din Mincing Lane), un alt văr al mirelui, şi
onorabila doamnă Bludyer; onorabilul George Boulter, fiul
lordului Levant, cu doamna, fostă domnişoara Mango;
lordul viconte Castletoddy; onorabilul James M’Mull şi
doamna M’Mull (fosta domnişoară Swartz), şi o armată
întreagă de reprezentanţi ai lumii mondene care
contractaseră căsătorii cu reprezentantele lumii financiare
şi contribuiseră foarte mult la înnobilarea cartierului
116
Cornhill.
Tânăra pereche avea o locuinţă în apropiere de Berkeley
Square şi o mică vilă la Rochampton, în inima cartierului
financiar. Doamnele din familia lui Fred, al căror bunic
fusese crescut la azil, dar care erau înrudite, prin soţii lor,
cu parte din cele mai vechi familii din Anglia, socoteau că
băiatul a făcut o mesalliance. Iar Maria pricepu că, pentru
a-şi păstra demnitatea şi din consideraţie faţă de ilustrele
nume trecute în carnetul ei de vizite, vizite ce urma
neapărat să le facă, trebuia să compenseze prin ceva
lipsurile originii sale umile; şi simţi căec de datoria ei să-şi
vadă cât mai rar cu putinţă părintele şi sora.
E absurd să presupunem că ea ar fi intenţionat să rupă
definitiv cu bătrânul acesta, care avea de împărţit încă zeci
de mii de lire. Fred Bullock n-ar fi îngăduit niciodată
asemenea lucru. Dar ea era încă tânără şi incapabilă să-şi
ascundă simţămintele; şi prin faptul că-şi invita părintele
şi sora numai când avea reuniuni de mâna a treia, prin
faptul că era foarte rece faţă de ei când îi vedea şi că se
ferea să se ducă în Russell Square şi că-i cerea în mod cu
totul nesocotit tatălui ei să părăsească cartierul acela
îngrozitor de vulgar, ea făcu un rău aşa de mare, că nici
toată diplomaţia lui Frederick nu-l mai putu îndrepta şi-şi
primejdui, ca o fiinţă zăpăcită şi nesocotită ce se afla,
posibilitatea de-a mai moşteni vreodată ceva.
— Aşadar, Russell Square nu mai e destul de onorabil
pentru doamna Maria, hai? spuse bătrânul gentleman,
ridicând cu zgomot ferestrele trăsurii, pe când se întorcea
într-o noapte, cu fiica sa de la locuinţa doamnei Frederick
Bullock. Aşadar, ea îşi pofteşte tatăl şi sora a doua zi după
festin (şi să fiu al naibii dacă nu s-au dat la masă bucatele
rămase de ieri), de-a valma cu nişte indivizi din City şi cu
nişte terchea-berchea, iar conţii, contesele şi pe ceilalţi
aristocraţi şi-i păstrează pentru ea?! Aristocraţi? La naiba
cu aristocraţii ăştia! Eu nu-s decât un simplu negustor
britanic; dar îi bag pe toţi în buzunar, pe toţi câinii ăştia
cerşetori! Ăştia lorzi?! La una din soirée-le l-am văzut o
117
William Thackeray
dată pe unul dintr-înşii stând de vorbă cu un păcătos de

lăutar, un individ pe care-l dispreţuiesc. Şi ăştia nu vor să
vină în Russell Square, nu-i aşa? Pun capul dacă vinul
meu nu e mai bun ca al lor şi dacă nu-i mai scump decât
al lor; şi dacă nu le arăt eu un serviciu de argint mult mai
frumos; şi dacă nu le aştern pe masa mea de mahon
mâncăruri mult mai gustoase decât au văzut ei vreodată pe
mesele lor, şleahtă de linguşitori, de făţarnici şi de idioţi!
Mână mai repede, James; vreau să ajung cât mai repede în
Russell Square… ha, ha, ha! Şi se azvârli într-un colţ al
trăsurii hohotind furios.
Cu asemenea consideraţii asupra meritelor sale
extraordinare obişnuia bătrânul gentleman, şi nu arareori,
să se mângâie.
Jane Osborne nu putea decât să fie întru totul de acord
cu părerile acestea privind purtarea surorii sale; şi când cel
dintâi născut al doamnei Frederick, Frederick Augustus
Howard Stanley Devereux Bullock, veni pe lume, bătrânul
Osborne, care fu poftit la botez în calitate de naş, se
mulţumi să trimită copilului o cupă de aur, împreună cu
douăzeci de guinee pentru doică.
— Mă prind că e mai mult decât are să dea oricare din
lorzii ăia ai voştri! zise el şi refuză să ia parte la ceremonie.
Măreţia darului, însă, fu pricină de mare mulţumire în
casa lui Bullock. Maria îşi spuse că tată-său trebuie să fie
foarte încântat de ea, iar Frederick prevesti cel mai
strălucit viitor micuţului său fiu şi moştenitor.
Ne putem lesne închipui chinul cu care citea domnişoara
Osborne, în singurătatea din Russell Square, Morning Post,
ziar în care apărea mereu numele surorii sale, inserat în
articolele intitulate „Reuniuni mondene”, şi unde ea avu
prilejul să citească descrierea toaletei doamnei F. Bullock
când a fost prezentată la curte de către lady Frederica
Bullock. Viaţa Janei, după cum am spus, nu-i îngăduia
asemenea măreţie. Ea ducea o existenţă dintre cele mai
jalnice. Trebuia să se scoale cu noaptea în cap în dimineţile
de iarnă, ca să pregătească dejunul morocănosului şi
118
bătrânului ei tată, care ar fi răsturnat toată casa cu susu-n

jos dacă nu i s-ar fi servit ceaiul la ora opt şi jumătate.
Stătea tăcută, de partea cealaltă a mesei, ascultând
susurul samovarului şi tremurând toată de frig, în timp ce
părintele ei îşi citea ziarul şi înghiţea obişnuita porţie de
brioşe şi de ceai. La ora nouă şi jumătate el se ridica de la
masă şi pornea spre City; până la ora mesei Jane era liberă
să facă vizite la bucătărie şi să certe servitoarele; să iasă cu
trăsura şi să se oprească prin magazine, unde era primită
cu nemaipomenite semne de respect de către negustori; să-
şi depună cărţile de vizită, împreună cu ale tatălui ei, la
măreţele, posomorâtele şi respectabilele case ale pritenilor
lor din City; sau să şadă singură cuc în salonul cel mare, în
aşteptarea musafirilor, lucrând în faţa focului la o uriaşă
broderie, pe sofaua de lângă marele ornic cu Ifigenia, care
ticăia şi bătea orele cu un sunet jalnic de tot în încăperea
aceea posomorâtă. Oglinda cea mare de deasupra
marmurei căminului, faţă în faţă cu oglinda-consolă din
capătul celălalt al camerei, măreau şi multiplicau într-atâta
sacul de olandă pământie în care spânzura candelabrul, că
vedeai sacii aceştia de culoare pământie topindu-se într-o
infinită perspectivă optică, încăperea aceasta a domnişoarei
Osborne părând centrul unui şirag neîntrerupt de saloane.
Când Jane Osborne ridica învelitoarea de piele de Cordova
de pe pianul cel mare şi se aventura să cânte câteva note,
acestea sunau sfâşietor de jalnic, trezind înfiorătoarele
ecouri ale casei. Portretul lui George fusese scos din salon
şi urcat în pod într-o încăpere cu mobile vechi; cu toate că
amintirea lui stăruia încă în conştiinţa lor, iar tatăl şi fiica
îşi dădeau de multe ori seama în mod instinctiv că se
gândesc la el, numele acestui brav şi altădată preaiubit fiu
nu era totuşi pomenit niciodată.
La ora 5, domnul Osborne se întorcea la masă, masă pe
care el şi fiică-sa o luau în tăcere (rareori întreruptă,
exceptând ocările şi crizele lui de mânie când bucatele nu-i
erau pe plac), sau pe care o împărţeau de două ori pe lună
cu un grup de prieteni morocănoşi de seama şi etatea lui
119
William Thackeray
Osborne: bătrânul doctor Gulp şi doamna din Bloomsbury

Square; bătrânul domn Frowser, avocatul din Bedford Row,
un om foarte distins şi cât se poate de intim, prin meseria
lui, cu „nobilii din West End”; bătrânul colonel Livermore,
din armata ce staţiona la Bombay, şi doamna Livermore, de
la Upper Bedford Place; bătrânul consilier Toffy şi doamna
Toffy; şi uneori bătrânul sir Thomas Coffin şi lady Coffin,
din Bedford Square. Sir Thomas avea faimă de judecător al
dracului, şi când lua şi el masa la domnul Osborne, se
servea un Porto special, de culoare deschisă.
Oamenii aceştia şi alţii asemenea lor dădeau şi ei la
rândul lor mese tot atât de pretenţioase pretenţiosului
negustor din Russell Square. Jucau solemne partide de
whist când urcau sus, după ce terminau de băut, iar
trăsurile lor trăgeau la scară exact la orele zece şi jumătate.
Mulţi oameni bogaţi, la care nişte bieţi pârliţi ca noi se uită
de obicei cu invidie, duc plini de mulţumire existenţa pe
care am descris-o mai sus. Jane Osborne întâlnea rareori
un bărbat sub 60 de ani, şi aproape singurul becher din
societatea lor era domnul Smirk, vestitul doctor de femei.
Nu pot spune că nu se ivise absolut niciun eveniment
care să tulbure monotonia acestei respectabile existenţe;
adevărul este că viaţa bietei Jane ascundea o taină, care îl
făcuse pe tatăl ei muit mai sălbatic şi mai ursuz decât îl
silise vreodată să fie firea lui, mândria sau
supraalimentaţia. Taina aceasta era în legătură cu
domnişoara Wirt, care avea un văr pictor, pe domnul Smee,
devenit între timp un foarte renumit portretist şi membru
al Academiei Regale, dar care odinioară era cât se poate de
fericit să dea lecţii de desen doamnelor din lumea bună.
Domnul Smee a uitat acuma unde se află Russell Square,
dar prin anul 1818, când domnişoara Osborne lua lecţii de
desen de la el, era foarte fericit să-l frecventeze.
Smee (fost pe vremuri elevul lui Sharpe, din Frith Street,
un individ depravat şi inegal, fără pic de succes şi care abia
o scotea la capăt de pe o zi pe alta, altminteri priceput în
arta sa), vărul domnişoarei Wirt, cum am mai spus, fiind
120
prezentat domnişoarei Osborne, a cărei mână şi inimă erau

încă libere după câteva diferite şi incomplete aventuri,
simţi o năvalnică înclinaţie pentru ea şi putem crede că şi
el i-a inspirat oarecare dragoste. Confidenta acestei iubiri
era domnişoara Wirt. Nu! ştiu dacă ea obişnuia să
părăsească, încăperea în care profesorul şi eleva pictau, în
scopul de a le da prilejul să schimbe acele declaraţii şi
jurăminte care nu pot fi rostite cu prea mult folos în
prezenţa unei a treia persoane; şi nu ştiu dacă nu
nădăjduia cumva că, dacă vărul său va izbuti să obţină
mâna fiicei bogatului negustor, nu-i va da şi ei o parte din
averea al cărei câştig i-l mijlocise, ceea ce-i sigur e însă că
domnul Osborne mirosi totul, se întoarse pe neaşteptate
din City şi intră cu bastonul lui de bambus în mână în
salon, unde îi găsi pe profesor, pe elevă şi pe domnişoara
de companie, toţi trei cu nişte mutre foarte gălbejite; pe cel
dintâi îl dădu pe uşă afară, ameninţându-l că-i rupe oasele,
şi o jumătate de oră mai târziu o concedie în acelaşi chip şi
pe domnişoara Wirt, aruncându-i geamantanele jos pe
scări, călcându-i în picioare cutiile de pălării şi ameninţând
cu pumnii în urma birjei în care aceasta se urcase.
Jane Osborne nu părăsi dormitorul câteva zile. Şi nu i se
mai îngădui după aceea să aibă domnişoară de companie.
Iar taică-său se jură că n-are să capete zestre niciun şiling
dacă are să se mărite fără consimţământul lui; şi cum avea
nevoie de o femeie care să-i ţină casa, preferă ca ea să nu
se mai mărite; aşa că Jane fu silită să înlăture toate
planurile în care era amestecat şi Cupidon. Şi cât timp
avea să-i trăiască părintele, ea se resemna, aşadar, la felul
de existenţă descris mai sus, mulţumindu-se să rămână
fată bătrână. Soră-sa, între timp, avea copii cu nume
frumoase, în fiecare an câte unul, iar legăturile dintre cele
două femei slăbeau văzând cu ochii. „Jane şi cu mine ne
mişcăm în alte sfere de viaţă, spunea doamna Bullock. Eu
o consider, bineînţeles, tot ca pe o soră!” Ceea ce
înseamnă… ce înseamnă oare când o lady, spune că o
consideră pe Jane ca pe-o soră?
121
William Thackeray
Am spus ceva mai înainte că domnişoarele Dobbin

locuiau împreună cu tatăl lor într-o minunată vilă din
Denmark Hill, unde se găseau nişte struguri şi nişte
piersici de toată frumuseţea, care-l încântau la culme pe
micul Georgy Osborne. Domnişoarele Dobbin, care se
duceau deseori cu trăsura la Brompton ca s-o vadă pe
scumpa noastră Amelia, veneau uneori şi prin Russell
Square, ca să-şi viziteze vechea lor cunoştinţă, pe
domnişoara Osborne. Eu cred că atenţia lor faţă de soţia
lui George era o urmare a insistenţelor fratelui lor, maiorul
din India (pentru care tatăl lor avea un respect
nemaipomenit); căci maiorul, naşul şi tutorele băieţelului
Ameliei, mai trăgea încă nădejdea că bunicul copilului ar
putea fi înduplecat să-şi recunoască nepotul de dragul
băiatului. Domnişoarele Dobbin o ţineau la curent pe
domnişoara Osborne despre toate mişcările Ameliei: despre
felul în care Amelia şi băiatul trăiau laolaltă cu tatăl şi cu
mama ei; cât erau de săraci şi cum adeseori se întrebau ce
găseau oare bărbaţii, şi bărbaţi ca fratele lor şi ca scumpul
lor căpitan Osborne, la o fiinţă aşa de nesărată ca Amelia;
cum că ea era ca şi pe vremuri, o fiinţă plină de
sentimentalism, afectată şi fără pic de vlagă în ea, dar cum
că puştiul era într-adevăr cel mai drăgălaş băieţel din câţi
există, căci inimile tuturor femeilor se înmoaie în faţa
copiilor, şi până şi cea mai înăcrită fată bătrână e plină de
duioşie faţă de ei.
O dată, după mari stăruinţe din partea domnişoarelor
Dobbin, Amelia îi dădu voie micului George să se ducă să
petreacă o zi întreagă cu ele la Denmark Hill, şi mare parte
din ziua aceea Amelia şi-o trecu scriind maiorului, în India.
Îl felicita pentru fericita veste pe care i-o împărtăşiseră
surorile lui. Se ruga pentru fericirea lui şi a logodnicei pe
care şi-o alesese, îi mulţumea pentru miile de servicii
binevoitoare şi pentru dovezile de statornică prietenie pe
care i le arătase în nenorocirea ei. Îi povestea ultimele
noutăţi despre micul Georgy şi-i spunea că tocmai în ziua
122
aceea plecase să petreacă cu surorile lui la ţară. Sublinie

multe părţi din scrisoare şi semnă „iubitoarea ta prietenă,
Amelia Osborne”. Uită să trimită complimente lady-ei
O’Dowd, cum făcea de obicei, şi nu pomeni nici numele
Glorvinei, ci doar în litere cursive aminti de logodnica
maiorului, asupra căreia ruga cerul să trimită numai
binecuvântări. Dar vestea căsătoriei lui Dobbin îi îndepărtă
rezerva pe care o arătase întotdeauna faţă de el. Se simţea
fericită că eră în stare să-i mărturisească şi să-i dovedească
cu câtă căldură şi recunoştinţă se gândea ea la el, iar cât
despre ideea de a fi geloasă pe Glorvina (auzi, pe Glorvina!),
Amelia ar fi respins-o cu dispreţ, chiar dacă i-ar fi suflat-o
la ureche un înger venit din cer.
În seara aceea, când Georgy se înapoie acasă adus de
bătrânul vizitiu al lui William Dobbin în trăsurica trasă de
ponei, care-i plăcea aşa de mult băiatului, el purta în jurul
gâtului un foarte frumos lanţ de aur cu ceas. Povesti că i-l
dăruise o bătrână lady, cam urâţică şi care plângea şi-l
săruta într-una. Dar lui nu-i plăcea. Lui îi plăceau foarte
mult strugurii. Şi nu-i era dragă decât mămica lui. Amelia
se înfioră toată şi începu să tremure; fiinţa asta sfioasă avu
o presimţire groaznică aflând că rudele tatălui lui Georgy îl
văzuseră pe copil.
Domnişoara Osborne se întoarse acasă să servească cina
tatălui său. Bătrânul încheiase o afacere straşnică în City
şi era destul de bine dispus în ziua aceea, aşa că băgă de
seamă tulburarea ce o chinuia pe fiică-sa.
— Ce s-a întâmplat, domnişoară Osborne? catadicsi el să
spună.
Jane izbucni în plâns.
— O, răspunse ea, l-am văzut pe micul George. E frumos
ca un înger! Şi seamănă aşa de bine cu el!
Bătrânul din faţa ei nu scoase niciun cuvânt, dar se făcu
roşu ca focul şi începu să tremure din toate mădularele.
123
William Thackeray
Capitolul XLIII
În care cititorul trebuie să treacă pe la Capetown
TREBUIE SĂ-L INVITĂM PE ULUITUL

nostru cititor să se strămute cu zece mii de mile, la
garnizoana din Bundlegunge, din regiunea Madras a
imperiului nostru din Indii, unde sunt încartiruiţi vitejii şi
vechii noştri prieteni din regimentul al …-lea, sub comanda
bravului lor colonel, sir Michael O’Dowd. Timpul s-a arătat
blând faţă de ofiţerul acesta rotofei, aşa cum se arată el în
mod obişnuit faţă de oamenii cu stomacuri bune şi firi
blajine, care nu se tulbură şi nu-şi obosesc nici mintea
prea din cale-afară. Colonelul manevrează un straşnic cuţit
şi o furculiţă la masa de prânz şi-şi reia numitele arme, cu
mare succes, şi la masa de seară. Îşi fumează apoi luleaua
după fiecare masă şi pufăie în desăvârşită tihnă, în timp ce
nevastă-sa îl toacă la cap, exact cum făcea şi sub focul
francezilor la Waterloo. Nici vârsta şi nici căldurile n-au
micşorat agerimea sau elocvenţa descendentei iluştrilor
Malony şi Molloy. Onorata doamnă, vechea noastră
cunoştinţă, se simte ca la ea acasă la Madras ca şi la
Bruxelles, în cantonament ca şi în corturi. În timpul
marşului putea fi văzută stând cocoţată pe spinarea unui
elefant regal în fruntea regimentului, spectacol plin de
măreţie. Şi tot aşa, urcată pe spinarea acestui animal, ea
luase parte la o vânătoarc de tigri în junglă; şi fusese cu
multă bunăvoinţă primită împreună cu Glorvina de către
principii autohtoni în palatele lor de obicei inaccesibile;
aceştia îi oferiră şaluri şi giuvaericale, daruri pe care n-o
124
lăsa inima să nu le primească. Santinelele tuturor

regimentelor o salutau ori de câte ori îşi făcea apariţia; iar
ea, la salutul acestora, îşi ducea cu gravitate mâna la
pălărie. Lady O’Dowd era una din cele mai importante
doamne din prezidenţia Madrasului, şi e încă vie în
amintirea multor funcţionari din Madras cearta ei cu lady
Smith, soţia lui sir Minos Smith, cel mai tânăr dintre
judecători, când coloneleasa şi-a bătut joc de soţia
judecătorului şi a spus că ea nu merge niciodată în urma
unei calice de civile. Chiar şi acuma, deşi au trecut
douăzeci şi cinci de ani de atunci, oamenii mai ţin încă
minte straşnica gigă pe care a dansat-o lady O’Dowd la
palatul guvernatorului, unde a dănţuit până a dat gata doi
aghiotanţi, un maior de cavalerie din Madras şi doi
gentlemen din guvernământul civil; şi când, convinsă în
cele din urmă de către maiorul Dobbin, cavaler al
Ordinului „Bath” şi comandant secund al regimentului al
…-lea, ea se retrase în sufrageria cea mare, lassata
nondum satiata recessit3.
Peggy O’Dowd a rămas aceeaşi ca întotdeauna:
îndatoritoare şi cu gândul şi cu fapta; impetuoasă ca
temperament; gata oricând să dea ordine; adevărat despot
pentru Michael al ei; balaur pentru doamnele din regiment;
mamă pentru toţi tinerii, cărora le alina amărăciunile, îi
scotea din toate încurcăturile şi printre care lady Peggy se
bucura de-o mare popularitate. Numai nevestele
subalternilor şi ale căpitanilor (maiorul nefiind însurat)
uneltesc toată vremea împotriva ei. Şi spun că şi Glorvina
îşi dă aere şi că Peggy exercită o nemaipomenită tiranie. Ea
puse beţe în roate micii congregaţii pe care o întemeiase
doamna Kirk, luând peste picior pe toţi tinerii care se
duseseră să-i asculte predicile, declarând că o soţie de
militar n-are nici în clin, nici în mânecă cu treburile unui
pastor, şi că doamna Kirk ar face mai bine să-i cârpească
hainele lui bărbatu-său; iar dacă regimentul simte nevoia
de predici, ea are la îudemână pe cele mai minunate din
3
S-a retras obosită, dar fără să se fi săturat (lat.).
125
William Thackeray
lume, acelea ale unchiului ei, decanul. Puse apoi capăt, în

mod foarte brusc, intrigii amoroase pe care-o începuse
locotenentul Stubble, din regiment, cu soţia chirurgului,
ameninţându-l pe Stubble că îi va cere suma de bani pe
care i-o împrumutase (căci tânărul acesta avea încă o
purtare destul de extravagantă), până când locotenentul se
lăsă păgubaş şi plecă la Capetown, în concediu de boală.
Pe de altă parte, ea dădu adăpost şi luă apărarea doamnei
Posky, care fugise într-o noapte, din bungalow-ul ei,
urmărită de turbatul de bărbatu-său, ce mânuia ca pe o
armă a doua lui sticlă de brandy, şi adevărul este că
doamna O’Dowd îl salvă pe Posky de delirium tremens şi îl
dezvăţă de darul beţiei, patimă care pusese stăpânire pe
numitul ofiţer, aşa cum pun stăpânire pe bărbaţi toate
deprinderile rele. Într-un cuvânt, nu puteai găsi, în caz de
nenorocire, fiinţă mai săritoare, iar când totul mergea bine,
prieten mai obositor; căci avea întotdeauna o părere
excelentă despre propria sa persoană şi hotărârea
neclintită de-a duce până la capăt tot ceea ce-i trecea prin
minte.
Printre altele, ea îşi pusese în gând s-o mărite pe
Glorvina cu vechiul nostru prieten Dobbin. Doamna
O’Dowd cunoştea perspectivele de viitor ale maiorului şi-i
preţuia calităţile şi faima de om corect de care se bucura în
serviciu.
Glorvina, o domnişoară foarte drăguţă, cu obraji
trandafirii, părul negru şi ochii albaştri, care ştia să
călărească şi să cânte sonate la patru mâini împreună cu
orice fată din County Cork, părea să fie exact făptura
hărăzită de soartă pentru a asigura fericirea lui Dobbin, în
mult mai mare măsură decât acea sărmană, mică şi slabă
de înger Amelia, despre care obişnuia să vorbească într-
una Dobbin.
„Uită-te la Glorvina când intră undeva, zicea doamna
O’Dowd, şi compar-o cu sărmana doamnă Osborne, care
nu poate să spună «dă-te încolo» nici unui câine. Straşnic
s-ar mai potrivi cu dumneata, maiorule… dumneata eşti un
126
om liniştit şi ai nevoie de cineva care să vorbească în locul

dumitale. Şi cu toate că în vinele ei nu curge nicio picătură
din sângele Malonyilor sau Molloyilor, dă-mi voie să-ţi spun
că ea descinde dintr-o familie veche, cu care orice nobil, s-
ar mândri să se încuscrească.”
Dar înainte ca Glorvina să trecă la fapte şi să se fi
hotărât să-l cucerească pe maiorul Dobbin cu farmecele ei,
trebuie să mărturisim că ea şi le pusese în practică, şi în
mod stăruitor, şi faţă de alţii. Ea petrecuse o iarnă întreagă
la Dublin, şi cine mai ştie câte la Cork, Killamey şi Mallow?
Cochetase cu toţi ofiţerii neînsuraţi pe care i-i putuseră
pune la dispoziţie regimentele de ţinut şi cu toţi boiernaşii
becheri care i se păreau demni de dânsa. Fusese logodită
de vreo zece ori în Irlanda, ca să nu-l mai punem la număr
şi pe preotul din Bath, care se purtase atât de rău cu ea.
Cochetase de asemenea, tot drumul până la Madras, cu
căpitanul şi secundul vasului „Ramchunder East
Indiaman” şi petrecuse apoi o iarnă întreagă la prezidenţie
cu fratele ei şi cu doamna O’Dowd, care locuia acolo, în
timp ce maiorul regimentului rămăsese cu comanda
unităţii.
Era admirată de toată lumea; toţi bărbaţii dansau cu ea;
dar nu se găsea niciunul care putea fi luat în consideraţie;
unul sau doi subalterni foarte tineri oftau, ce-i drept, după
ea, la fel ca unul sau doi imberbi civili, dar ea îi respinse ca
fiind mult mai prejos de aspiraţiile ei; aşa că fecioare mult
mai tinere ca Glorvina i-o luară înainte şi se măritară.
Există femei, şi încă femei frumoase, cărora aşa le e dat în
viaţă. Se lasă prinse în mrejele dragostei cu cea mai mare
generozitate; călăresc şi se plimbă cu jumătate din ofiţerii
înscrişi în rolurile armatei, totuşi ele ajung până aproape
de 40 de ani, şi domnişoarele O’Grady rămân tot
domnişoarele O’Grady; Glorvina stăruia în a susţine că
dacă n-ar fi avut loc cearta aceea nefericită dintre lady
O’Dowd şi nevasta judecătorului, ea ar fi făcut o partidă
straşnică la Madras, unde bătrânul domn Chutney, care se
găsea în fruntea serviciului civil (şi care s-a căsătorit după
127
William Thackeray
aceea cu domnişoara Dolby, o domnişoară în vârstă de

numai 13 ani, care abia se întorsese din Europa de la
şcoală), era pe punctul de a-i cere mâna.
Ei bine, cu toate că lady O’Dowd şi Glorvina se certau de
mai multe ori pe zi, şi din te miri ce – şi adevărul este că
dacă Mick O’Dowd n-ar fi fost blajin ca un înger, şi-ar fi
ieşit din minţi cu asemenea femei pe cap – ele căzuseră
totuşi de acord asupra acestei chestiuni, că Glorvina
trebuie adică să se mărite cu maiorul Dobbin, şi erau
hotărâte să nu-l mai slăbească pe maior până când nu-şi
vor fi adus planul la îndeplinire. Fără să se descurajeze de
cele patruzeci sau cele cincizeci de înfrângeri anterioare,
Glorvina începu asediul. Îi cânta tot timpul melodii
irlandeze. Îl întreba aşa de des şi de patetic «„Nu vrei să
stăm în chioşc?” încât e de mirare cum de putea rezista
unei asemenea invitaţii un om aşa de simţitor ca maiorul.
Şi nu se plictisea niciodată întrebându-l dacă mâhnirea
nu-i ofilise cumva tinereţea; era întotdeauna gata să
asculte şi să verse lacrimi, întocmai ca Desdemona, la
auzul istorisirilor despre primejdiile prin care au trecut şi
despre campaniile lui. Am mai spus că cinstitul, iubitul şi
vechiul nostru prieten avea deprinderea să cânte din flaut
de unul singur şi numai pentru propria lui desfătare;
Glorvina stărui să-l acompanieze, iar lady O’Dowd se ridica
şi ieşea, plină de nevinovăţie, din cameră când tânăra
pereche pornea astfel să cânte. Glorvina îl sili pe maior să
călărească împreună cu ea în fiecare dimineaţă. Tot
cantonamentul îl vedea plecând şi venind înapoi. Îl
bombarda veşnic cu bileţele acasă, cerându-i cărţi cu
împrumut, subliniind apoi cu creionul pasajele
sentimentale sau umoristice care-i plăcuseră; îi cerea cu
împrumut caii lui, servitorul lui, argintăria lui, palanchinul
lui, şi nu e lucru de mirare că gura lumii scornise că
trebuie să existe ceva între ei şi că surorile lui din Anglia
erau încredinţate că vor avea în curând o cumnată.
Dobbin, care era asediat cu atâta tărie, se găsea în
timpul acesta într-o stare de odioasă linişte. Obişnuia să
128
izbucnească în râs ori de câte ori tinerii lui camarazi din

regiment glumeau în legătură cu văditele atenţii ale
Glorvinei faţă de el. „Nici gând, spunea el, vrea doar să se
menţină în formă, se exersează cu mine aşa cum face şi cu
pianul doamnei Tozer, din pricină că e cel mai la îndemână
instrument din localitate. Eu sunt prea hodorogit şi prea
bătrân pentru o domnişoară aşa de subţire ca Glorvina:”
Aşa că el continua să călărească împreună cu ea, să-i
copieze melodii şi versuri în album şi să joace cu ea şah cât
se poate de smerit; căci cu asemenea nevinovate distracţii
erau obişnuiţi anumiţi ofiţeri din India să-şi petreacă
clipele de răgaz; în timp ce alţii, mai puţin domestici, vânau
mistreţi, împuşcau becaţe sau jucau cărţi, fumau trabuc
şi-şi treceau vremea consumând rom cu apă. Cât despre sir
Michael O’Dowd, cu toate că şi doamna şi sora lui stăruiau
pe lângă el să-l cheme pe Dobbin şi să-i pună chestiunea
de încredere, ca acesta să nu mai continue să tortureze în
felul acesta ruşinos o biată făptură nevinovată, bătrânul
ostaş refuză categoric să joace vreun rol în conspiraţia
respectivă. „Ce dracu, doar maiorul e destul de mare să-şi
aleagă singur mireasa, zicea sir Michael. O să te ceară
atunci când o avea el chef.” Iar alteori întorcea totul în
gluma, declarând că Dobbin era prea crud să poată ţine o
gospodărie şi că scrisese acasă să-i ceară voie mămiţichii!
Ba mergea chiar şi mai departe, şi în convorbirile lui intime
cu maiorul, îi atrăgea atenţia să aibă grijă şi sa se
păzească, exclamând: „Bagă de seamă, Dob, băiete, fetele
astea s-au pornit pe rele… Doamna mea a primit tocmai o
cutie cu rochii din Europa, în care se găseşte şi una de
satin roz pentru Glorvina, care o să te dea gata, Dob, dacă
nu poţi rezista în faţa unei femei sau a unei bucăţi de
satin.”
Adevărul este însă că nici frumuseţea şi nici eleganţa
unei femei nu-l puteau cuceri pe Dobbin. Cinstitul nostru
prieten nu se gândea decât la o singură femeie, şi aceea nu
se asemăna câtuşi de puţin cu domnişoara Glorvina
O’Dowd, înfăşurată în satin trandafiriu. O femeie micuţă şi
129
William Thackeray
blândă, îmbrăcată în negru, cu ochi mari şi păr castaniu,

vorbind rareori, afară de cazul când i se adresa cineva, şi
cu un glas ce nu aducea nici pe depare cu al domnişoarei
Glorvina, o duioasă şi tânără mamă, îngrijindu-şi cu
dragoste copilul şi care-l poftea pe maior în camera
micuţului ca să-l vadă cu zâmbetul pe buze, o fetiţă cu
obraji trandafirii dând buzna, fredonând, în salonul din
Russell Square, sau rezemându-se de braţul lui George
Osborne, fericită şi iubitoare, numai icoana acesteia
umplea gândul cinstitului nostru maior ziua şi noaptea,
ţinându-l veşnic sub stăpânirea ei. E foare probabil că
Amelia nu semăna de fel cu imaginea pe care şi-o făurise
despre ea maiorul: era un chip dintr-un jurnal de mode pe
care-l văzuse la surorile lui în Anglia şi pe care îl luase pe
ascuns, lipindu-l pe capacul mesei lui de scris,
închipuindu-şi că desenul acela ar avea o oarecare
asemănare cu doamna Osborne, dar eu, care am văzut
imaginea aceea pot să vă garantez că nu era decât desenul
unei rochii cu talia sus şi a unui obraz imposibil de păpuşă
zâmbind cu afectare, şi poate că sentimentala Amelia, pe
care o adora Dobbin, nu era nici ea mai reală ca fiinţa
aceea absurdă înfăţişată pe desen. Dar care bărbat
îndrăgostit, dintre noi toţi, este mai aproape de adevăr?
Sau e cu mult mai fericit când îşi dă seama de realitate şi
vede că totul n-a fost decât amăgire? Dobbin se afla sub
puterea acestei vrăji. Nu-şi obosea prea mult prietenii şi
nici lumea dimprejur cu simţămintele sale, şi nici nu-i
pierise somnul sau-pofta de mâncare din pricina asta.
Capul îi încărunţise puţin de când l-am întâlnit ultima
dată; şi în părul lui castaniu şi moale puteau fi văzute
câteva şuviţe argintii. Dar sentimentele nu i s-au schimbat
câtuşi de puţin şi nici n-au îmbătrânit; iar dragostea lui a
rămas tot aşa de proaspătă ca şi aminirile din copilărie în
sufletul oamenilor.
Am spus cum că cele două domnişoare Dobbin şi Amelia,
singurele persoane din Europa cu care maiorul era în
corespondenţă, îi scriseră din Anglia; doamna Osborne îl
130
felicitase cu multă candoare şi prietenie în legătura cu

apropiata lui căsătorie cu domnişoara O’Dowd.
„Sora dumitale, care a fost aşa de binevoitoare şi a venit
chiar adineauri să mă vadă, scria Amelia în răvaşul ei, mi-a
adus la cunoştinţă un foarte important eveniment, pentru
care te rog să primeşti felicitările mele cele mai sincere.
Nădăjduiesc că domnişoara cu care aud că te vei uni se va
dovedi în toate privinţele demnă de un om atât de
prevenitor şi de bun. Iar biata văduvă nu-ţi poate oferi
decât rugile ei către Atotputernicul şi cordialele ei urări de
fericire! Georgy trimite toată dragostea iubitului său naş şi
speră că nu-l vei uita. I-am spus că eşti pe cale de-a
contracta alte legături cu o persoană care, sunt sigură,
merită toată afecţiunea dumitale, dar că, deşi legăturile
acestea trebuie, bineînţeles, să fie mai puternice şi mai
sfinte şi să le domine pe toate celelalte, sunt totuşi sigură
că văduva şi copilul pe care dumneata i-ai ocrotit şi iubit
totdeauna vor avea veşnic un colţişor în inima dumitale.”
Misiva, la care am făcut aluzie şi mai înainte, continua pe
tonul acesta, asigurându-l pe maior, de la un capăt la altul,
de desăvârşita mulţumire a celei care o scria.
Scrisoarea aceasta, care sosi cu acelaşi vapor care
aducea lady-ei O’Dowd cutia ei cu găteli din Londra
(scrisoarea pe care, puteţi fi siguri, Dobbin o deschise
înaintea oricărui plic pe care i-l aduse poşta), îl puse pe cel
care-o primi într-o asemenea stare sufletească, încât
Glorvina şi satinul ei trandafiriu, ca şi orice alt lucru care-i
aparţinea, îi deveniră cu desăvârşire odioase. Maiorul tuna
şi fulgera împotriva flecărelii femeilor şi împotriva întregii
lor tagme în general. Totul îl scotea din sărite în ziua aceea,
era nemaipomenit de cald, şi inspecţia trupelor era un
lucru cât se poate de plictisitor! Dumnezeule bun, de ce era
oare nevoie ca un intelectual ca el să-şi irosească toată
viaţa inspectând centiroane după centiroane şi făcând
instrucţie cu netoţii? Iar vorbăria fără rost a tinerilor de la
popotă i se păru mai supărătoare ca oricând. Ce-l interesa
pe el, bărbat care se apropia de 40 de ani, să ştie câţi sitari
131
William Thackeray
a împuşcat locotenentul Smith, sau care erau

performanţele iepei sublocotenentului Brown? Glumele
astea de la masă îi făceau silă. El era prea bătrân ca să
asculte spiritele ajutorului de chirurg şi jargonul celor
tineri de tot, la care bătrânul O’Dowd, cu capul chel şi cu
faţa roşie gotcă, râdea cu multă uşurinţă. Bătrânul
ascultase glumele acestea timp de treizeci de ani, şi Dobbin
însuşi le auzise timp de cincisprezece. Iar după hărmălaia
asta stupidă de la masa popotei, urmau certurile şi
scandalurile dintre cucoanele din regiment. Era ceva
insuportabil şi ruşinos. „Oh, Amelia, Amelia, îşi spuse el,
tu, căreia ţi-am păstrat atâta credinţă, tocmai tu mă
mustri! Duc viaţa asta stupidă din pricină că tu n-ai niciun
fel de sentiment pentru mine. Şi după ani întregi de
devotament, tu mă răsplăteşti trimiţându-mi
binecuvântarea pentru căsătoria mea, şi tocmai cu
îngâmfata aceea de irlandeză!” Bietul William era dezgustat
şi trist; şi, mai mult ca oricând, se simţea nenorocit şi
stingher. Ar fi avut chef să sfârşească o dată pentru
totdeauna cu viaţa şi cu deşertăciunea ei, aşa de
nefolosioare şi de lipsite de mulţumire erau viaţa şi lupta
aceasta; aşa de triste şi de lugubre i se păreau
perspectivele lui de viitor. Rămase toată noaptea aceea fără
să închidă ochii, dorindu-şi din toată inima să se întoarcă
acasă. Scrisoarea Ameliei îl făcu să se simtă ca un om care
ar fi pierdut la loterie. Nici fidelitatea, nici adevărul, nici
pasiunea statornică nu puteau încălzi inima Ameliei. Ea nu
voia să vadă că el o iubea. Şi tot sucindu-se şi răsucindu-
se în pat, el îi vorbea cu glas tare. „Pentru Dumnezeu,
Amelia, zicea el, nu ştii că în toată lumea asta nu te iubesc
decât pe tine, pe tine, care eşti mai rece ca o piatră faţă de
mine, pe tine, pe care te-am îngrijit luni şi luni de zile când
erai bolnavă şi doborâtă de întristare, pe tine, care ţi-ai luat
rămas bun de la mine cu zâmbetul pe buze şi care m-ai
uitat mai înainte de-a se închide uşa între noi doi?!”
Servitorii indigeni, care stăteau afară pe verandă, se uitau
uimiţi la maiorul de obicei atât de nepăsător şi de calm, dar
132
care acum se chinuia atât din pricina pasiunii şi era atât

de descurajat. Oare Ameliei i s-ar fi făcut milă de el dacă l-
ar fi văzut? El citea şi recitea toate scrisorile pe care le
primise vreodată de la ea – scrisori de afaceri privind mica
avere pe care el o făcuse să creadă că i-o lăsase soţul ei,
scurte invitaţii, fiecare petic de hârtie pe care i-l trimisese
vreodată; cât de reci, cât de binevoitoare, cât de lipsite de
speranţă şi cât de pline de egoism erau ele!
Dacă s-ar fi întâmplat să se găsească prin preajmă vreo
făptură bună şi blândă, care să poată preţui şi citi în inima
aceasta tăcută şi generoasă, cine ştie dacă domnia Ameliei
n-ar fi luat sfârşit şi dacă simţămintele lui William nu s-ar
fi revărsat pe un făgaş mai binevoitor?
Dar n-o avea lângă el decât pe Glorvina cea cu zulufi ca
păcura, cu care era în raporturi de prietenie, ce-i drept, dar
acestei strălucitoare domnişoare nici prin gând nu-i trecea
să-l iubeasă pe maior, ci mai curând să-l facă pe maior s-o
admire pe ea, încercare cât se poate de semeaţă şi de
zadarnică dacă ţinem mai ales seama de mijloacele pe care
le avea biata fată pentru a câştiga asemenea biruinţă. Ea
îşi încârlionţa părul şi-şi expunea umerii, ca şi cum ar fi
spus: „Ai văzut vreodată nişte zulufi aşa de întunecaţi şi o
înfăţişare ca a mea?” Şi se hlizea mereu la maior, ca să-i
poată dovedi că toţi dinţii din gură îi erau în perfectă stare,
dar el nu observa niciodată farmecele acestea. Foarte
curând după sosirea cutiei cu găteli şi poate că tocmai în
onoarea acestei cutii, lady O’Dowd şi doamnele din
regimentul regelui dădură un bal în cinstea regimentelor
Companiei Indiilor şi a civililor din localitate. Glorvina
purta ucigaşa ei rochie trandafirie, dar maiorul, care făcea
oficiul de gazdă şi umbla întristat de colo până colo prin
saloane, nici măcar nu băgă de seamă veşmântul acesta.
Trufaşa Glorvina trecu pe lângă el ca o furie, dansând cu
toţi tinerii subalterni din garnizoană, dar maiorul nu fu
câtuşi de puţin gelos de performanţa ei şi nici supărat din
pricina căpitanului Bangles din cavalerie, care îi dădu
braţul la supeu. Nici gelozia, nici rochiile şi nici umerii ei
133
William Thackeray
nu-l puteau mişca pe maior, iar Glorvina nu mai poseda

nimic altceva.
Aşa că aceste două persoane puteau servi drept, pilde vii
de deşertăciune a vieţii, căci fiecare dorea ceea ce era peste
putinţă să obţină. Glorvina urla de furie din pricina acestei
nereuşite. Ea îşi pusese speranţa în maior „mai mult decât
în oricare altul”, mărturisea ea printre sughiţuri. „Are să-mi
sfâşie inima, sunt sigură că are să mi-o sfâşie, Peggy, i se
plângea ea cumnatei ei în momentele lor de prietenie. Sunt
sigură c-are să trebuiască să-mi strâmtez toate rochiile.
Parcă sunt un schelet când le pun pe mine!” Grasă sau
slabă, plină de voie bună sau melancolică, călărind sau
stând pe scaunul de la pian, maiorului îi era totuna. Iar
colonelul, pufăind din pipă şi ascultând toate jelaniile
astea, îşi dădu cu părerea ca Glory să-şi comande câteva
rochii negre pentru următoarea cutie ce avea să sosească
de la Londra şi povesti o misterioasă istorioară cu o
doamnă din Irlanda care a murit de inimă rea din cauza
pierderii soţului, mai înainte de-a fi pus însă mâna pe
vreunul.
În timp ce maiorul, continua s-o chinuie în felul acesta
pe biata fată, fără s-o ceară în căsătorie şi refuzând să se
îndrăgostească de ea, sosi un alt vapor din Europa,
aducând pe bordul său altă serie de scrisori, printre care
câteva şi pentru omul cu inimă de piatră. Erau scrisori de
acasă, purtând o dată mai veche decât cele venite cu poşta
anterioară; şi cum maiorul Dobbin recunoscu printre ele şi
scrisul surorii sale, care îşi refăcea într-una scrisorile
pentru frate-său, colecţionând toate veştile proaste ce
puteau fi adunate, care-l ocăra şi-l dăscălea cu o
sinceritate de soră şi-l făcea să se simtă întotdeauna
nenorocit pentru restul zilei după ce „scumpul William”
termina lectura oricăreia din epistolele ei, trebuie să
spunem adevărul că scumpul William nu se grăbi să rupă
sigiliul scrisorii domnişoarei Dobbin, ci aşteptă o zi şi o
stare de spirit deosebit de favorabile pentru aşa ceva. De
altfel, el îi scrisese cu două săptămâni înainte, certând-o
134
pentru că-i înşirase poveştile acelea absurde doamnei

Osborne, şi trimisese o scrisoare de răspuns şi numitei
doamne, scoţând-o, cu tot respectul, din eroarea în care
căzuse privitor la zvonurile acelea în legătură cu el şi
asigurând-o că „nu avea deocamdată niciun fel de intenţie
să-şi schimbe situaţia”.
Două sau trei zile după sosirea celui de al doilea curier,
maiorul îşi petrecu seara, destul de bine dispus, în casa
doamnei O’Dowd, aşa că Glorvina găsi că el ascultă cu mai
multă atenţie ca de obicei Întâlnirea apelor, Tânărul
menestrel şi încă unul sau două soiuri de cântece cu care îl
onora (adevărul este că el nu asculta cântecul Glorvinei cu
mai multă băgare de seamă decât asculta urletul şacalilor
în lumina de-afară a lunii, Glorvina amăgindu-se şi de astă
dată, aşa cum i se întâmplă ei de obicei), şi după ce jucă o
partidă de şah cu ea (partida de cărţi cu chirurgul fiind
distracţia de fiecare seară a lady-ei O’Dowd), maiorul
Dobbin îşi luă rămas bun de la familia colonelului la ora lui
obişnuită şi porni spre casă.
Acolo, pe masă, scrisoarea surorii lui stătea ca o
mustrare. O luă, cam ruşinat de nepăsarea de care dăduse
dovadă, şi se pregăti pentru un ceas de plictisitoare
convorbire cu arţăgoasa lui rubedenie absentă… Putea să fi
trecut cam un ceas de la plecarea maiorului din casa
colonelului, Sir Michael dormea somnul drepţilor; Glorvina
îşi înfăşurase zulufii ei întunecaţi în nenumărate bucăţele
de hârtie, cărora avea obiceiul să-şi încredinţeze minunatul
ei păr în timpul nopţii; lady O’Dowd se silise de asemenea
în patul ei din camera nupţială de la parter şi ridicase
perdelele contra ţânţarilor în jurul trupului ei sculptural,
când santinela de la poarta casei ofiţerului comandant îl
zări pe maiorul Dobbin, în lumina lunii, alergând spre
locuinţa respectivă, repede de tot şi cu o figură cât se poate
de tulburată; el trecu de santinelă şi se apropie de
ferestrele camerei de culcare a colonelului.
— Domnule colonel O’Dowd! zise Dobbin, strigând din
răsputeri.
135
William Thackeray
— Dumnezeule, e maiorul! spuse Glorvina, scoţându-şi

capul pe fereastră, cu moaţelc ei cu tot.
— Ce e, Dob, băiete? răspunse colonelul, socotind c-o fi
luat garnizoana foc, sau c-o fi venit ordinul de plecare de la
cartierul general.
— Am… am nevoie de un concediu. Trebuie să plec în
Anglia… pentru nişte chestiuni personale foarte urgente,
rosti Dobbin.
„Pentru Dumnezeu, ce s-o fi întâmplat?” se întreba
Glorvina, tremurând din toate papiotele.
— Trebuie să plec… chiar acum… în noaptea asta!
continuă Dobbin; iar colonelul se sculă şi coborî să stea de
vorbă cu el.
În post-scriptumul scrisorii domnişoarei Dobbin, care se
încrucişase pe drum cu a lui, maiorul dăduse peste un
paragraf cu următorul conţinut: „M-am dus ieri cu trăsura
să-ţi vizitez vechea cunoştinţă, pe doamna Osborne, în
prăpădita aia de casă în care stau de când cu falimentul
lor. Domnul Sedley, judecând după firma de aramă de pe
uşa colibei sale (care arată ceva mai bine de fapt ca o
colibă), a devenit negustor de cărbuni. Băieţelul, finul tău,
este fără îndoială un copil minunat, deşi îngâmfat, şi cu
înclinări spre impertinenţă şi încăpăţânare. Dar noi ne-am
ocupat de el aşa cum ai dorit tu şi l-am prezentat mătuşii
sale, domnişoara Osborne, care a fost destul de încântată
văzându-l. Poate că bunicul lui, nu falitul, bineînţeles, care
e cam scrântit, ci domnul Osborne din Russell Square, se
va înduioşa faţă de copilul prietenului tău, rătăcitul şi
încăpăţânatul său fiu. Iar Amelia nu va avea nimic
împotrivă să-i dea băiatul. Văduva s-a consolat şi e pe cale
să se mărite cu un cucernic gentleman, reverendul Binny,
unul din preoţii din Brompton. O căsătorie ca vai de lume.
Căci doamna Osborne a îmbătrânit şi am văzut multe fire
argintii în părul ei, dar era foarte bine dispusă; iar micul
tău fin mănâncă de zvântă, acum, că e la noi. Cu toată
dragostea mamei şi a iubitei tale, Ann Dobbin.”
136
Capitolul XLIV
Un capitol lăturalnic între Londra şi Hampshire
CASA VECHILOR NOŞTRI PRIETENI,

familia Crawley din Great Gaunt Street, mai purta încă pe
faţadă tăbliţa cu armoarii care fusese ţintuită de curând
acolo ca semn de doliu pentru săvârşirea dintre cei vii a lui
sir Pitt Crawley, căci această emblemă heraldică era de fapt
o podoabă plină de fast şi de strălucire; de altfel, tot restul
casei deveni mult mai măreţ decât fusese vreodată pe
vremea stăpânirii răposatului baronet. Tencuiala exterioară
a cărămizilor fusese dată jos, şi ele se iviră cu o voioasă
faţă roşiatică, vărgată cu alb; bătrânii lei de bronz ce
străjuiau ciocanul de la poartă fură frumos poleiţi, grilajul
vopsit, şi cea mai posomorâtă casă din Great Gaunt Street
se transformă în cea mai atrăgătoare locuinţă din întregul
cartier, şi asta mai înainte ca frunzele verzi din Hampshire
să le fi înlocuit pe cele îngălbenite ale arborilor aleii din
Queen’s Crawley, pe sub care trecuse pentru cea din urmă
oară bătrânul sir Pitt Crawley.
O femeie micuţă, într-o trăsură pe măsura ei, era
necontenit văzută prin preajma acestei locuinţe; o
domnişoară bătrâioară, însoţită de un băieţel, putea fi de
asemenea zărită pe aici zilnic. Erau miss Briggs şi micul
Rawdon, a căror ocupaţie era să aibă grijă de renovarea
interioară a reşedinţei lui sir Pitt, să supravegheze femeile
care lucrau la repararea perdelelor şi tapiţeriilor, să
scotocească şi să pună ordine în sertarele şi dulapurile
burduşite cu tot felul de relicve ponosite şi de vechituri
137
William Thackeray
rămase de la o pereche de generaţii de lady Crawley, să

inventarieze porţelanurile, cristalurile şi toate celelalte
lucruri de prin bufete şi cămări.
Doamna Rawdon Crawley era comandantul general al
acestor operaţiuni, învestită cu depline puteri de către sir
Pitt de a vinde, schimba, scoate din casă sau de a cumpăra
orice fel de mobilă; şi ea se complăcea destul de mult în
îndeletnicirea asta, care dădea frâu liber gustului şi
ingeniozităţii sale. Renovarea casei fusese pusă la cale în
noiembrie, când sir Pitt venise la Londra să-şi vadă avocaţii
şi când stătu aproape o săptămână de zile în Curzon
Street, sub acoperişul iubitorului său frate şi al iubitoarei
sale cumnate.
La început el trăsese la hotel; dar de îndată ce află de
sosirea baronetului, Becky se duse în persoană să-i ureze
bun sosit, şi peste un ceas se întoarse în Curzon Street,
avându-l pe sir Pitt alături de ea în trăsură. Câteodată era
cu neputinţă să rezişti invitaţiei acestei micuţe şi
neprihănite făpturi, cu atâta drăgălăşenie era făcută, cu
atâta sinceritate şi amabilitate îţi oferea ea ospitalitatea.
Când sir Pitt primi să vină, Becky îi luă mâna într-un elan
de recunoştinţă, „Mulţumesc, spuse ea strângându-i-o şi
uitându-se ţintă în ochii baronetului, care se roşi până în
albul ochilor. Cât de fericit are să fie Rawdon!” Se îndreptă
aferată spre dormitorul lui Pitt, călăuzind servitorii care
cărau bagajele. Şi, râzând, intră ea însăşi acolo, aducând o
găleată de cărbuni din camera ei.
Focul ardea în camera lui sir Pitt (care, în treacăt fie zis,
era camera domnişoarei Briggs, dar ea fusese trimisă să se
culce sus, cu servitoarea).
— Eram sigură c-am să te aduc, zise ea, cu ochii
strălucindu-i de bucurie. Şi adevărul este că era cu
adevărat fericită să-l aibă ca musafir.
Becky aranjă în aşa fel ca Rawdon să fie nevoit, din
pricina afacerilor, să cineze o dată sau de două ori în oraş,
în timp ce Pitt rămase acasă, şi baronetul petrecu o seară
plăcută numai cu ea şi cu Briggs. Coborî jos la bucătărie şi
138
cu propria ei mână pregăti câteva feluri de bucate pentru

el.
— Nu-i aşa că-i bună tocăniţa asta? spunea ea. Am
făcut-o anume pentru dumneata, şi ştiu să fac lucruri şi
mai bune decât asta; şi am să-ţi fac când ai să mai vii să
mă vezi.
— Tot ceea ce faci dumneata e perfect, răspunse
baronetul, galant. Tocana era, ce-i drept, excelentă.
— Nevasta unui om sărac, continuă Rebecca voioasă,
trebuie să ştie să facă de toate, cred că înţelegi.
La care cumnatul său o asigură că „era demnă să fie
nevastă de împărat” şi că „a da dovadă de iscusinţă în
treburile gospodăreşti era, fără îndoială, una din cele mai
fermecătoare calităţi ale unei femei”. Şi sir Pitt se gândi, cu
oarecare adâncă mâhnire, la lady Jane a lui şi la un
anumit pateu pe care aceasta stăruise să i-l prepare ea
singură şi să i-l servească la masă, cel mai îngrozitor pateu
cu putinţă.
Pe lângă tocăniţă, care era făcută din fazanii lordului
Steyne trimişi de la Stillbrook, unde se afla vila înălţimii-
sale, Becky îi oferi cumnatului său şi o sticlă de vin alb, din
acela adus de Rawdon din Franţa, cumpărat cu nimica
toată, după cum pretindea micuţa noastră guralivă; pe
când băutura era, de fapt, nici mai mult, nici mai puţin
decât o sticlă de White Hermitage din renumitele pivniţe ale
marchizului Steyne, băutură care îmbujoră obrajii palizi ai
baronetului şi turnă foc în şubreda lui cherestea.
După ce bău sticla de petit vin blanc, îl luă de mână şi îl
duse sus în salon unde îl sili să se cuibărească pe sofaua
din faţa căminului şi-l lăsă să vorbească, în timp ce ea îl
asculta cu cel mai duios şi mai binevoitor interes, şezând
alături şi tivind o cămaşă pentru scumpul ei băieţel. Ori de
câte ori doamna Rawdon avea chef să apară într-o postură
cât mai smerită şi virtuoasă, obişnuia să scoată la iveală
din cutia ei de lucru şi această cămăşuţă, care rămăsese
mult prea scurtă pentru micul Rawdon cu mult înainte de
a fi terminată.
139
William Thackeray
Ei bine, Rebecca era numai urechi când vorbea Pitt; îi

povestea apoi tot felul de lucruri, îi cânta, îl linguşea, îl
răsfăţa, aşa că el se pomeni, pe zi ce trecea, tot mai
mulţumit să se întoarcă la avocaţii lui din Gray’s Inn lângă
focul acela vesel din căminul din Curzon Street, mulţumire
din care se împărtăşeau probabil şi oamenii legii, căci
predicile lui Pitt erau de regulă cât se poate de lungi, aşa
încât atunci când plecă acasă, la despărţire, se simţi
îndurerat de-a binelea. Cu câtă drăgălăşenie se uita
Rebecca la el în timp ce sir Pitt îi făcea semne cu mâna şi-şi
fâlfâia batista după ce se suise în diligenţă! Iar odată îşi
duse chiar batista la ochi. Iar el îşi înfundă pe cap căciula
de focă, în timp ce trăsura se îndepărta, şi cocoloşindu-se
între perne, începu să se gândească la purtarea ei atât de
respectuoasă faţă de el şi în ce măsură i se cuvenea lui
totul; şi la faptul că Rawdon era un nătărău care nu ştia
să-şi preţuiască aşa cum trebuie nevasta; şi cât de ştearsă
şi de neajutorată era nevasta lui în comparaţie cu această
micuţă şi scânteietoare Becky! Poate că însăşi Becky îi
sugerase gândurile astea, dar cu atâta delicateţe şi
gingăşie, încât abia de-ţi puteai da seama când şi unde. Şi
înainte de a se despărţi, rămase stabilit ca locuinţa din
Londra a lui sir Pitt să fie renovată pentru iarna ce avea să
urmeze şi ca familiile celor doi fraţi să se întâlnească din
nou, la ţară, de Crăciun.
— Mi-ar fi plăcut să-i fi putut stoarce ceva parale, grăi
Rawdon, dus pe gânduri, către nevastă-sa, după plecarea
baronctului. Tare-aş vrea să-i dau ceva bătrânului Raggles,
zău dacă n-aş vrea! Nu-i drept, ştii şi tu, să nu-i dăm
bătrânului nimic din toţi banii lui. Am putea avea
neplăceri, şi el ar putea închiria casa altora, ştii doar.
— N-ai decât să-i spui, răspunse Becky, că de îndată ce-
or să se aranjeze afacerile lui sir Pitt, o să-i plătim şi lui tot,
iar până atunci dă-i un acont. Iată un cec pe care l-a lăsat
Pitt pentru băiat! şi scoase din buzunar şi-i întinse soţului
său o hârtie pe care sir Pitt i-o înmânase pentru băieţelul şi
moştenitorul ramurii mai tinere a familiei.
140
Adevărul este că Rebecca sondase din proprie iniţiativă

terenul pe care soţul ei ar fi dorit să se fi aventurat,
încercase însă cu multă delicateţe şi îl găsise nesigur.
Numai cât aducea vorba despre asta, cu mari ocoluri însă,
şi sir Pitt Crawley se şi punea în gardă şi începea un
discurs nesfârşit, explicându-i cât e de strâmtorat şi el în
materie de bani; că arendaşii nu voiau să plătească; că
încurcăturile financiare ale tatălui său şi cheltuielile făcute
cu prilejul morţii bătrânului gentleman îl dăduseră peste
cap; că trebuia să plătească datoriile ipotecare; şi că era
dator la bancherii şi agenţii săi; şi Pitt Crawley termină
prin a face un compromis cu cumnată-sa dându-i o foarte
mică sumă de bani pentru băieţelul ei.
Pitt ştia cât de sărac trebuie să fie fratele său şi familia
acestuia. Unui vechi diplomat cu judecata şi cu experienţa
lui nu-i putea scăpa faptul că familia lui Rawdon nu
posedă niciun fel de venit şi că locuinţa lor şi trăsurile nu
puteau fi ţinute cu nimica toată. Şi ştia foarte bine că el era
posesorul, sau, mai bine zis, acaparatorul banilor care,
potrivit tuturor calculelor, trebuiau să-i fi revenit fratelui
său mai tânăr; şi avea, putem fi siguri de asta, unele
tainice remuşcări care-i şopteau că e obligat să săvârşească
un oarecare act de justiţie, sau, să zicem aşa, de
compensaţie faţă de rubedeniile acestea aşa de necăjite. Nu
era cu putinţă ca un om drept şi cumsecade, nu lipsit de
inteligenţă, care-şi face rugăciunile la timp şi cunoaşte pe
de rost catehismul şi trece în ochii lumii întregi drept robul
datoriei, să nu-şi dea seama că i se cuvenea ceva şi fratelui
său din averea respectivă şi că din punct de vedere moral el
era datornicul lui Rawdon.
Dar, după cum în coloanele ziarului Times se pot citi din
când în când anumite anunţuri ciudate din partea
ministrului finanţelor, confirmând primirea a cincizeci de
lire de la A. B. sau a zece lire de la W. T., sume trimise
pentru liniştirea conştiinţei respectivilor gentlemen în
contul impozitelor datorate de numitul, A. B. sau W. T.,
plăţi pe care pocăiţii aceştia roagă pe preadistinsul
141
William Thackeray
gentleman să le confirme prin intermediul presei, tot aşa,

fără îndoială că ministrul, ca şi cititorul sunt perfect
încredinţaţi că sus-numiţii A. B. şi W. T. au vărsat numai o
neînsemnată cotă din ceea ce datorează ei în realitate, şi că
omul care trimite un bilet de douăzeci de lire are foarte
probabil de plătit sute sau mii de lire. Asta este cel puţin
convingerea mea când văd neîndestulătoarele acte de
pocăinţă ale lui A. B. sau W. T. Şi nu mă îndoiesc că
mustrarea de conştiinţă, sau bunătatea, dacă vreţi, a lui
Pitt Crawley, în privinţa fratelui său mai tânăr, de pe urma
căruia trăsese atâtea foloase, era numai o neînsemnată
cotă asupra capitalului pe care i-l datora lui Rawdon. Unii
nu sunt dispuşi să plătească nici măcar atâta. A te despărţi
de bani este o jertfă care îi depăşeşte aproape pe toţi
oamenii dotaţi cu simţul ordinii. Rar găseşti în lumea asta
un ins care să nu se socotească încărcat de virtuţi din
pricină c-a dăruit vecinului său cinci lire. Risipitorul dă nu
dintr-o generoasă bucurie de-a dărui, ci dintr-o stearpă
plăcere de a risipi. Iar lui însuşi nu-şi refuză o singură
distracţie: nici lojă la Operă, nici cal de călărie, nici
prânzuri de gală, nici chiar plăcerea de a-i dărui lui Lazăr
cele cinci lire. Pe când omul cumpătat, care e bun, înţelept,
fără niciun fel de strâmbătace şi nu datorează nimănui
niciun gologan, întoarce spatele unui cerşetor, se tocmeşte
până şi cu birjarii, se leapădă de neamurile sărace, şi mă
întreb, care dintre cei doi, risipitorul sau economul, e mai
egoist? Deosebirea constă doar în faptul că banul are altă
valoare în ochii fiecăruia din ei.
Aşa că, într-un cuvânt, Pitt Crawley se gândi să facă
ceva pentru fratele său, iar după aceea se gândi că are să
cumpănească asta mai târziu.
Cât despre Becky, ea nu era femeia care să aştepte prea
mult de la generozitatea semenilor ei, şi de aceea era cât se
poate de mulţumită de tot ceea ce Pitt Crawley făcuse
pentru ea. Fusese recunoscută de către şeful familiei. Dacă
Pitt nu voia să-i dăruiască nimic, el avea să facă totuşi ceva
pentru ea într-o bună zi. Dacă cumnatul său nu găsi de
142
cuviinţă să-i dea niciun ban, ea primi în schimb ceva care

valora tot aşa de mult ca şi banii: credit. Raggles se
înmuiase cu totul văzând câtă armonie domnea între fraţi
şi primind şi un mic aconto din chirie, împreună cu
făgăduiala unei sume mult mai mari, care avea să-i fie
plătită în curând. Iar Rebecca povesti domnişoarei Briggs,
ale cărei dobânzi, cu scadenţa la Crăciun, asupra micii
sume pe care i-o împrumutase lui Rawdon, fuseseră plătite
de Becky cu un aer de sinceră bucurie şi ca şi cum
buzunarele i-ar fi fost doldora de aur, Rebecca, spuneam, îi
dezvălui în mare taină domnişoarei Briggs faptul că ea
discutase cu sir Pitt, care era un iscusit om de afaceri,
despre unele lucruri care-o priveau în mod special pe
numita domnişoară Briggs, adică despre cea mai rentabilă
invesliţie a capitalului ce-i mai rămăsese; că sir Pitt, după
multă chibzuială, şi-a dat cu părerea şi în privinţa celui
mai sigur şi mai profitabil chip în care şi-ar putea plasa ea
banii; şi că având în vedere că-i purta un interes deosebit,
ca unei devotate prietene a răposatei domnişoare Crawley
şi a întregii lor familii, o sfătuise, şi asta cu mult înainte
de-a părăsi oraşul, ca ea să-şi aibă suma respectivă gata
pregătită în orice clipă, pentru a putea cumpăra în
momentul cel mai favorabil acţiunile pe care le avea în
vedere sir Pitt. Biata domnişoară Briggs fu cât se poate de
recunoscătoare pentru atenţia asta a lui sir Pitt, nici nu se
aştepta la una ca asta, spuse ea, căci nu i-ar fi trecut
niciodată prin gând să-şi retragă banii de la bancă, iar
delicateţea lui sir Pitt sporea cu mult valoarea serviciului
pe care i-l făcea; şi făgădui să-şi vadă numaidecât omul de
afaceri, ca să-şi aibă gata pregătită mica ei sumă de bani
peşin la momentul potrivit.
Iar această virtuoasă femeie fu atât de recunoscătoare
pentru bunăvoinţa Rebeccăi în chestiunea respectivă şi
pentru aceea a generosului ei binefăcător, colonelul, încât
se duse în oraş şi cheltui o bună parte din dobânda ei pe-o
jumătate de an cumpărând o hăinuţă de catifea neagră
pentru micul Rawdon, care, în treacăt fie zis, se făcuse
143
William Thackeray
mare pentru a mai purta catifea neagră şi avea acuma

statura şi vârsta legiuită pentru jachetă bărbătească şi
pantaloni.
Era un băiat drăguţ, cu o faţă luminoasă, cu ochi
albaştri şi un păr numai inele de culoarea inului, bine
legat, plin de generozitate şi de duioşie; drăgăstos cu toţi
care se purtau bine cu el, cu poneiul, cu lordul Southdown,
care îi dăruise căluţul (el obişnuia să roşească până peste
urechi şi să se înflăcăreze nespus când îl vedea pe acest
binevoitor şi tânăr nobil), cu servitorul, care avea grijă de
ponei, cu Molly, bucătăreasa, care-l îndopa seara cu
poveşti despre stafii şi cu bunătăţi de la cină, cu
domnişoara Briggs, pe care o necăjea şi de care râdea într-
una, şi mai ales cu tată-său, a cărui afecţiune pentru băiat
era de asemenea plină de gingăşie. Dar când se făcu de
vreo 8 ani, copilul încheie, putem spune, cu toate aceste
sentimente. Miraculoasa viziune a mamei păli nu după
multă vreme. Timp de aproape doi ani de zile abia dacă ea
vorbi din când în când cu băiatul. Nu-l putea suferi.
Micuţul se îmbolnăvi de pojar şi avu şi tuse convulsivă. O
plictisea, într-o zi, pe când stătea la capătul scării, după ce
coborâse pe furiş din regiunile de sus ale casei atras de
sunetul vocii mamei sale – care cânta ceva lordului Steyne
– uşa salonului se deschise pe neaşteptate, şi micuţul
spion, care abia cu o clipă mai înainte asculta în extaz
fermecătoarea melodie, fu descoperit.
Doamna Crawley ieşi din salon şi îi trase o straşnică
pereche de palme. El auzi hohotul de râs al marchizului (pe
care îl amuza această nemijlocită şi sinceră izbucnire
temperamentală a Rebeccăi) şi fugi jos la prietenii lui de la
bucătărie, lăsându-se pradă durerii.
— Nu pentru ca m-a bătut, şoptea printre suspine micul
Rawdon, ci pentru că… pentru că… Suspinele şi lacrimile
înecară fraza într-un hohot de plâns. Căci inima băiatului
sângera: De ce nu pot s-o ascult şi eu când cântă? De ce
nu-mi cântă şi mie… aşa cum îi cântă omului aceluia
chelbos şi cu dinţi lungi? şi rosti de câteva ori cuvintele
144
acestea de furie şi de durere.

Bucătăreasa se uită la fata din casă; fata din casă se uită
cu înţeles la valet, şi neîndurătoarea inchiziţie a bucătăriei,
care judecă totul în fiecare casă şi care ştie totul, o judeca
în clipa aceea pe Rebecca.
După întâmplarea asta, aversiunea mamei pentru copil
se transformă în ură; conştiinţa că acest copil se află în
casă era pentru ea o mustrare şi un chin. Se necăjea
numai când îl vedea. Spaima, îndoiala şi rezistenţa
crescură de asemenea şi în inima băiatului. Ei se
îndepărtară definitiv unul de celălalt, începând din ziua
când îl pălmuise.
Lordul Steyne nu-l putea suferi nici el pe băiat. Când,
din nenorocire, se întâlneau, el se pleca batjocoritor în faţa
copilului, îi făcea observaţii sau îi arunca o privire plină de
sălbăticie. Rawdon obişnuia să i se uite drept în faţă şi să-
şi încleşteze la spate micii săi pumni. Îşi cunoştea bine
duşmanul; şi dintre toţi gentleman-ii care veneau în casa
mamei lui, acesta era cel care îl înfuria mai mult. Într-o zi
valetul îl găsi în vestibul izbind cu pumnii pălăria
domnului Steyne. Omul povesti întâmplarea, ca pe-o glumă
bună, vizitiului lordului Steyne, iar acesta i-o împărtăşi
valetului lordului Steyne şi în genere tuturor servitorilor de
la castel. Şi foarte curând după aceea, când doamna
Rawdon Crawley îşi făcu apariţia la Gaunt House, portarul,
care deschidea uşile, servitorii în livrele, care străjuiau în
vestibul, valeţii în veste albe, care anunţau dintr-o încăpere
în alta numele colonelului şi al doamnei Rawdon Crawley,
cunoşteau toţi povestea, sau îşi închipuiau în orice caz că o
ştiu. Slujitorul care îi aduse răcoritoarele şi se postase în
spatele fotoliului ei trăncănise pe seama sus-numitei
doamne cu majordomul cel gras de lângă el, îmbrăcat în
haine pestriţe. Bon dieu! e îngrozitoare inchiziţia asta a
slugilor! Vezi o femeie în mijlocul unei societăţi distinse,
într-un salon strălucitor, înconjurată de admiratori
credincioşi, împărţind priviri scânteietoare, îmbrăcată cu
un gust desăvârşit, ondulată, rujată, zâmbitoare şi fericită.
145
William Thackeray
Delaţiunea merge cu mult respect în urma ei, sub chipul

unui bărbat înalt, pudrat, greoi şi purtând o tavă cu
îngheţată, cu calomnia (care e tot atât de nefastă ca şi
adevărul) în spatele lui, sub chipul unui confrate grosolan
care duce prăjiturile. Doamnă, oamenii aceştia vor flecări
chiar astă-seară la clubul lor pe socoteala tainei dumitale.
Printre pipele şi cănile lor de bere, James îi va spune lui
Charles cam ce părere are el despre dumneata. Sunt
oameni în Bâlciul deşertăciunilor care ar trebui să aibă ca
slujitori numai muţi – muţi care să nu ştie nici să scrie.
Dacă eşti vinovată, tremură! Confratele acela din spatele
fotoliului dumitale poate că e un ienicer cu laţul de mătase
în buzunarul pantalonilor lui de catifea. Dacă nu eşti
vinovată, îngrijeşte-te de aparenţe; ele sunt tot atât de
dăunătoare ca şi vinovăţia.
„Rebecca era sau nu vinovată?” Tribunalul secret din
odaia servitorilor se rostise împotriva ei.
Şi, mi-e ruşine să spun, ea nu s-ar fi bucurat de niciun
fel de credit dacă ei n-ar fi socotit-o vinovată. Contemplarea
felinarelor de la trăsura lordului Steyne, aflată în faţa
porţii, trăsura pe care Raggles o vedea strălucind în
întunecimea miezului de noapte era ceea ce „o ţinea la
suprafaţă”, cum avea el să spună mai târziu; şi asta mai
mult chiar decât cochetăriile şi linguşirile Rebeccăi.
Aşa că – deşi, după toate probabilităţile, era nevinovată –
ea se străduia şi continua să facă mari eforturi pentru a
ajunge la ceea ce se cheamă „o poziţie în societate”, pe
când servitorii o arătau cu degetul ca pe-o femeie pierdută
şi stricată. Aşa cum vezi că face şi Molly, fata din casă,
care, luând într-o bună dimineaţă seama la un păianjen
din pervazul uşii cum îşi toarce firul şi cu câtă trudă se
târăşte în sus pe el, se plictiseşte la un moment dat de
jucăria asta şi, ridicând mătura, ia şi pânza şi pe ţesător.
O zi sau două înainte de Crăciun, Becky, bărbatul ei şi

copilul, fiind pregătiţi de plecare, porniră să petreacă
sărbătorile la reşedinţa strămoşilor din Queen’s Crawley.
146
Becky ar fi vrut să-şi lase puştiul acasă, şi chiar aşa ar fi

făcut, dacă lady Jane nu l-ar fi invitat în mod special pe
băieţel; şi dacă n-ar fi existat nici semnele de revoltă şi de
nemulturnire pe care le dădea Rawdon văzând nepăsarea
Rebeccăi faţă de propriul ei copil.
— E cel mai frumos copil din Anglia, zicea colonelul, pe
un ton plin de mustrare, şi se pare, Becky, că nu-ţi pasă de
el nici cât de prepelicarul tău. N-are să te supere prea
mult; acasă are să fie departe de tine, în camera copiilor, şi
pe drum are să meargă cu mine, pe imperiala diligenţei.
— Unde ai să călătoreşti din pricină că vrei să fumezi
spurcatele acelea de trabucuri, îi răspunse doamna
Rawdon.
— Mi-aduc aminte că altădată îţi plăceau, spuse soţul.
Becky începu să râdă: ea era aproape întotdeauna bine
dispusă.
— Asta era pe vremea când voiam să-mi fac un rost,
gânsacule! zise ea. Ia-l pe Rawdon pe imperială cu tine şi
dă-i şi lui o ţigară de foi dacă îţi face plăcere.
Rawdon nu-şi încălzi micul lui fiu în timpul călătoriei pe
timp de iarnă în felul sugerat de Rebecca, ci, împreună cu
domnişoara Briggs, îl înfăşură pe copil în fel de fel de şaluri
şi de fulare şi îl urcă cu multă grijă pe acoperişul diligenţei
în dimineaţa aceea mohorâtă, la lumina felinarelor de la
„Pivniţa calului alb”; şi băiatul, privind plin de încântare
răsăritul soarelui, făcu prima lui călătorie spre locul pe
care tatăl lui îl numea „acasă”. Fu o călătorie nespus de
plăcută pentru băiat, căruia întâmplările de pe drum îi
stârneau un nemaipomenit interes, căci tatăl îi răspundea
la toate întrebările pe care i le punea şi-i spunea cine
locuieşte în casa aceea mare albă din dreapta sau cui
aparţine parcul acela, în timp ce mama lui, înăuntrul
vehiculului, cu camerista alături, cu blănurile, cu fularele
şi cu sticluţele ei de parfum, făcea asemenea mofturi, încât
ai fi crezut că nu mai călătorise niciodată cu diligenţa, şi cu
atât mai puţin că în timpul unei călătorii ce avusese loc cu
vreo zece ani în urmă fusese expediată pe imperială, chiar
147
William Thackeray
din diligenţa asta, pentru a face loc unui pasager cu plată.

Se lăsase din nou întunericul când micul Rawdon fu
deşteptat din somn ca să se urce în trăsura unchiului său
la Mudbury, şi el se aşeză în ea şi privi afară minunându-
se când porţile mari de fier se deschiseră larg şi când
trecură pe lângă trunchiurile albe ale salcâmilor, până ce
se opriră, în cele din urmă, în faţa ferestrelor luminate ale
holului, care străluceau primitoare în cinstea Crăciunului.
Uşa de la intrare fu larg deschisă – un foc uriaş ardea în
căminul vechi şi încăpător – iar pe lespezile -în pătrăţele
era întins un covor. „E vechiul covor turcesc care era în
galeria doamnelor”, îşi spuse Rebecca, şi în clipa următoare
o sărută pe lady Jane.
Cu sir Pitt schimbă un salut plin de gravitate, dar
Rawdon, din pricină că fumase, se ţinu la distanţă de
cumnată-sa, ai cărei copii se apropiară de vărul lor; şi, în
timp ce Matilda îi întinse mâna şi îl sărută, Pitt Binkie
Southdown, fiul şi moştenitorul, se trase mai la o parte şi
începu să-l cerceteze, pe micul Rawdon, aşa cum fac de
obicei jăvruţele când dau cu ochii de vreun dulău.
Pe urmă binevoitoarele gazde îşi conduseră musafirii în
nişte camere îmbietoare, în care ardeau focuri vesele. Apoi
domnişoarele veniră şi ele şi bătură la uşa doamnei
Rawdon, sub motiv că doreau să-i fie de folos, dar în
realitate pentru plăcerea de-a inspecta conţinutul cutiilor ei
de pălării şi de toalete şi rochiile ei care, deşi de culoare
neagră, erau tăiate după ultima modă londoneză. Şi ele
trecură în revistă numeroasele îmbunătăţiri care se
aduseseră castelului şi felul în care plecase lady
Southdown şi cum Pitt reuşise să se impună în regiune,
aşa cum se cuvenea de fapt unui Crawley. Iar după ce
marele clopot sună pentru masă, familia se adună la cină,
la care Rawdon-junior fu aşezat lângă mătuşa lui,
binevoitoarea stăpână a casei; iar sir Pitt fu neobişnuit de
atent cu cumnată-sa, care stătea în dreapta lui.
Micul Rawdon dădu dovadă de-o nepotolită poftă de
mâncare şi se purtă ca un gentleman.
148
— Îmi place să mănânc la voi, spuse el mătuşii sale după

ce se termină masa, la sfârşitul căreia şi după o scurtă
rugăciune de mulţumire pentru masă, rostită de sir Pitt,
tânărul lui fiu şi moştenitor fu lăsat să intre şi el în
sufragerie şi să se cocoaţe pe un scaun înalt alături de
baronet, în timp ce fetiţa îşi luă în stăpânire locul şi
păhărelul de vin pregătite, anume pentru ea, lângă mamă-
sa. Îmi place să mănânc la voi, zise Rawdon cel mic,
uitându-se la chipul blând al mătuşii sale.
— De ce? întrebă buna lady Jane.
— Din pricină că acasă mănânc la bucătărie, răspunse
Rawdon cel mic, sau cu domnişoara Briggs.
Dar Becky era prea ocupată cu baronctul, gazda ei, dând
drumul unei avalanşe de complimente, peste măsură de
încântată şi de extaziata de tânărul Pitt Binkie, pe care îl
admira tot timpul, declarând că e cea mai frumoasă, mai
inteligentă şi mai nobilă făptură de pe lume şi că seamănă
ca două picături de apă cu tatăl său, aşa că nici ea şi nici
colonelul nu auziră observaţiile făcute la celălalt capăt al
lungii şi strălucitoarei mese de cel care era carne din
carnea ei şi sânge din sângele ei.
Ca musafir ce era; şi fiind şi prima seară de la sosirea
lui, Rawdon al doilea primi încuviinţarea să rămână până
după ce se va servi ceaiul, când o carte mare cu marginile
aurite fu pusă pe masă în faţa lui sir Pitt şi când toţi
servitorii familiei se adunară şi ei acolo, iar sir Pitt citi
rugăciunile. Era pentru prima dată că bietul băieţel vedea
sau auzea asemenea ceremonial.
Starea casei se îmbunătăţise simţitor în timpul scurtei
domnii a baronetului, şi Becky, o găsi desăvârşită,
fermecătoare, încântătoare atunci când o vizită în tovărăşia
acestuia. Cât despre micul Rawdon, care o cercetă
întovărăşit de copii, el crezu că rătăceşte într-un palat
fermecat, plin de minunăţii. Se găseau acolo galerii
nesfârşite, fastuoase şi străvechi, camere de culcare, se
găseau acolo tablouri, vechi porţelanuri chinezeşti şi
armuri. Se găsea acolo odaia în care murise bunicul şi pe
149
William Thackeray
lângă care copiii treceau privind înspăimântaţi. „Cine era

bunicul?” întrebă el; iar ei îi povestiră că era un moşneag
foarte bătrân şi că era purtat într-un fotoliu cu rotile; şi îi
arătară într-o zi scaunul acesta cu rotile putrezind în
magazia în care fusese aruncat după ce bătrânul gentleman
fusese dus acolo departe, în biserica a cărei clopotniţă
strălucea peste ulmii din parc.
Fraţii îşi găsiră de lucru câteva dimineţi cercetând
transformările care fuseseră puse la cale de geniul şi de
spiritul de economie al lui sir Pitt. Şi cum se plimbau sau
călăreau şi cercetau transformările respective, puteau sta
de vorbă fără să se plictisească prea mult unul de altul. Şi
sir Pitt avu grijă să-l informeze pe Rawdon cât de mult l-au
costat transformările acelea şi că un proprietar de ţară cu
pământuri şi cu acareturi ca el se găsea deseori la
ananghie şi nu avea în casă nici douăzeci de lire.
— Uită-te la căsuţa asta nouă a portarului, zise Pitt,
arătându-i-o smerit cu bastonul său de bambus. Şi te rog
să mă crezi, nu pot plăti nimic pentru ea până nu încasez
dividendele pe ianuarie.
— Te pot împrumuta eu, Pitt, până atunci, răspunse
Rawdon, cu oarecare tristeţe.
Intrară înăuntru şi cercetară căsuţa în întregime
restaurată, pe care armele familiei fuseseră recent
sculptate din nou în piatră şi în care bătrâna doamnă Lock,
pentru prima dată în cursul acestor mulţi şi îndelungaţi
ani, se găsea în stăpânirea unor uşi care se puteau închide,
a unor acoperişuri în bună stare şi a unor ferestre din care
nu lipsea niciun ochi.
150
Capitolul XLV
Între Hampshire şi Londra
SIR PITT CRAWLEY FĂCUSE MAI

mult decât să astupe găurile şi să repare locuinţele
dărăpănate de pe domeniul Queen’s Crawley. Ca un om
înţelept ce era, el purcese să reclădească popularitatea
compromisă a casei sale şi să închidă ştirbiturile şi
crăpăturile aduse numelui lor de către discreditatul şi
risipitorul său înaintaş. După săvârşirea dintre cei vii a
părintelui său, el fu ales numaidecât deputat în
circumscripţia electorală respectivă; în calitatea lui de
judecător, de membru al Parlamentului şi de nobil de ţară,
urmaş al unei vechi familii, el se străduia a se face
remarcat de cetăţenii din Hampshire, subscria cu dărnicie
pentru operele de binefacere din ţinut, îşi vizita cu mult zel
toţi vecinii, făcea, într-un cuvânt, tot ceea ce se cuvenea
pentru a ocupa, în Hampshire, şi mai pe urmă în imperiu,
rangul la care îl îndreptăţeau, după cum credea el,
neobişnuitele lui calităţi. Lady Jane primi instrucţiuni să
se arate prietenoasă cu familiile Fuddleston şi Wapshot, ca
şi cu ceilalţi baroneţi cunoscuţi, vecinii lor. Echipajele
acestora puteau fi acum văzute adeseori pe aleea de la
Queen’s Crawley; ei cinau destul de des la castel (unde
bucatele erau atât de iscusit gătite, încât era cât se poate
de limpede că lady Jane numai foarte rareori dădea şi ea o
mână de ajutor), iar la rândul lor, Pitt şi soţia lui se duceau
mereu pe la ospeţe, înfruntând orice fel de vreme şi
distanţe oricât de mari. Căci, cu toate că Pitt nu se dovedea
151
William Thackeray
prea vesel din fire, fiind un om rece, cu o sănătate şubredă

şi cu prea puţine dorinţe, el socotea totuşi că ospitalitatea
şi politeţea făceau parte din îndatoririle poziţiei sale sociale,
şi ori de câte ori se alegea cu câte o durere de cap după
vreun dineu care se prelungise prea mult, avea sentimentul
că e un martir al datoriei. Stătea de vorbă despre recolte,
despre legile agrare şi despre politică cu cei mai de seamă
nobili din ţinut. El (care pe vremuri dăduse dovadă de idei
cât se poate de liberale în privinţa acestor lucruri) porni o
luptă aprigă împotriva pescuitului ilegal şi a braconajului.
Sir Pitt nu vâna, căci nu era vânător; era un om al cărţilor
şi al îndeletnicirilor paşnice; dar, cu toate astea, socotea că
rasa cailor din ţinut trebuie ameliorată şi că, de asemenea,
nu trebuie pierdută din vedere nici rasa vulpilor; cât
dinspre partea sa, dacă prietenul său, sir Huddleston
Fuddleston, dorea să vâneze pe domeniile lui şi să-şi adune
copoii, precum odinioară, la Queen’s Crawley, el era fericit
să-l găzduiască, ca şi pe gentlemen-ii ce luau parte la
vânătoarea lui Fuddleston. Şi spre groaza lady-ei
Southdown, vederile lui sir Pitt deveneau zi de zi tot mai
ortodoxe; renunţă să mai predice în public şi să mai
frecventeze casele particulare de rugăciuni; se ducea cu
îndărătnicie la biserică; făcea vizite episcopului şi clerului
din Winchester; şi nu se împotrivi de loc când venerabilul
arhidiacon Trumper îl invită la o partidă de whist. În ce
chinuri trebuie să se fi zvârcolit lady Southdown şi ce om
din cale-afară de blestemat trebuie să-l fi socotit ca pe
ginerele ei, care-şi îngăduia asemenea nelegiuită distracţie;
iar când, la reîntoarcerea familiei de la un oratoriu ce
avusese loc la Winchester, baronetul aduse la cunoştinţă
domnişoarelor că avea de gând să le ia în anul următor la
„balurile din ţinut”, ele îi ridicară osanale pentru bunătatea
de care dădea dovadă. Lady Jane era de asemenea foarte
ascultătoare şi poate că se bucura şi ea să meargă la
baluri. Lady Southdown scrise autoarei Spalatoresei din
Finchley Common la Capul Bunei Speranţe, făcând cea mai
înspăimântătoare dare de seamă asupra purtării lumeşti a
152
fiicei sale; iar casa din Brighton aflându-se la data aceea

neînchiriată, ea se reîntoarse în această localitate de pe
ţărmul mării, lipsa nefiindu-i prea mult regretată de copiii
săi. Putem presupune, de asemenea, că Rebecca, cu
prilejul celei de a doua vizite la Queen’s Crawley, nu s-a
simţit nici ea deosebit de mâhnită de absenţa doamnei cu
trusa de medicamente; totuşi, cu prilejul sărbătorilor
Crăciunului, ea scrise onoratei doamne o scrisoare, în care
îi aducea în mod respectuos aminte lady-ei Southdown de
existenţa ei, vorbindu-i cu recunoştinţă despre desfătarea
pe care i-o prilejuise la ultima lor întâlnire convorbirea
avută cu înălţimea-sa, stăruind asupra bunăvoinţei pe care
i-o arătase onorata doamnă în timpul când fusese bolnavă
şi declarând că întreg Queen’s Crawley i-o evoca pe această
îndepărtată prietenă.
Mare parte din schimbarea atitudinii şi din popularitatea
lui sir Pitt Crawley puteau să-şi aibă obârşia în sfaturile
iscusitei şi micuţei doamne din Curzon Street.
— Dumneata să te rezumi la rangul de baronet!
Dumneata să te mulţumeşti a rămâne un simplu nobil de
ţară! îi spunea ea pe vremea când îi fusese oaspete la
Londra. Nu, sir Pitt Crawley, eu te cunosc mai bine! Îţi
cunosc şi talentele şi ambiţia. Dumneata îţi închipui că le
ţii sub obroc; dar mie nu-mi poţi ascunde nimic. I-am
arătat lordului Steyne broşura dumitale despre borhot. O
cunoştea foarte bine; şi spunea că părerea întregului
cabinet era că e cea mai competentă lucrare care s-a
publicat vreodată asupra acestui subiect. Ministrul şi-a
pus ochii pe dumneata, şi eu ştiu bine ce-ţi trebuie
dumitale, trebuie să-ţi faci un nume. În Parlament toată
lumea spune că eşti cel mai bun orator din Anglia (căci
discursurile dumitale de la Oxford stăruie încă în amintirea
tuturor). Trebuie să-ţi reprezinţi ţinutul în Parlament,
unde, cu vocea dumitale şi cu circumscripţia dumitale
electorală la spate, poţi învârti lumea pe degete. Şi
dumneata trebuie să devii baronul Crawley de Queen’s
Crawley; şi sunt sigură că ai să ajungi până în cele din
153
William Thackeray
urmă. Îmi dau bine seama de asta, căci îţi pot citi în inimă,
sir Pitt. Dacă soţul meu n-ar purta numai acelaşi nume cu
dumneata, ci ar avea şi inteligenţa dumitale, mă gândesc
că n-aş fi nicidecum nedemnă de el… dar… eu îţi sunt
acum cumnată, adăugă ea râzând. Şi aşa săracă cum mă
vezi, îţi port oarecare interes, şi cine ştie, poate că şoarecele
are să-i poată fi de vreun folos leului!
Pitt Crawley rămase încremenit şi peste măsură de
entuziasmat auzind vorbele acestea. „Cât de bine mă
înţelege femeia asta, îşi spuse el. Pe Jane n-am putut-o
face niciodată să citească nici trei pagini din broşura mea
despre borhot. Şi nici prin cap nu-i trece că eu aş avea
talente deosebite sau vreo ambiţie ascunsă. Care va să
zică, n-au uitat discursurile mele de la Oxford, nu-i aşa?
Pungaşii! Acum, că reprezint un ţinut întreg şi am şi un loc
în Parlament, încep să-şi aducă aminte de mine! Cum?
chiar lordul Steyne, care s-a făcut că nu mă cunoaşte la
recepţia cea mare de acum un an? Au început în sfârşit să-
şi dea seama că Pitt Crawley este cineva! Da, dar totuşi
omul acesta pe care nu l-au băgat atâta vreme în seamă a
fost tot timpul acelaşi; mi-a lipsit numai prilejul, dar acum
am să le arăt eu că ştiu să vorbesc şi să trec la fapte tot aşa
de bine cum ştiu să şi scriu. Ahile nu şi-a dat iscusinţa pe
faţă decât atunci când i s-a înmânat sabia. Acuma am pus
şi eu în sfârşit mâna pe ea, şi lumea va auzi în curând de
Pitt Crawley!”
Din pricina asta deveni atât de primitor acest şiret
diplomat; atât de darnic cu biserica şi cu spitalele; atât de
prevenitor cu înaltele feţe bisericeşti; atât de generos în a
oferi şi în a accepta ospeţele; atât de neobişnuit de
binevoitor cu arendaşii în zilele de târg; şi atât de interesat
în bunul mers al treburilor din ţinut; şi din pricina asta
Crăciunul la castel fu cel mai voios din câte cunoscuse
acolo lumea de mulţi ani încoace.
În ziua de Crăciun avu loc o mare adunare familială. Şi
veni la masă întreg clanul Crawley de la parohie. Rebecca
se arătă aşa de deschisă şi de afectuoasă cu doamna Bute,
154
de parcă ar fi fost cele mai bune prietene; ea se interesa în

mod stăruitor de scumpele fiice ale preotesei şi rămase
mirată de progresele pe care acestea le făcuseră între timp
în muzică; şi ţinu neapărat ca ele să biseze unul din
duetele din albumul cel mare de cântece, pe care Jim,
bombănind, fusese silit să-l aducă sub braţ de la parohie.
Doamna Bute fu nevoită, vrând-nevrând, să adopte o
conduită cuviincioasă faţă de mica aventurieră, după aceea
fiind, bineînţeles, liberă să trăncănească împreună cu fetele
despre absurda consideraţie pe care i-o arăta sir Pitt
cumnatei sale. Dar Jim, care şezuse lângă ea la masă,
declară că are o inimă de aur; şi toată familia parohului
conveni că micul Rawdon e un băiat extraordinar. Ei
vedeau în băiatul acesta pe eventualul viitor baronet, căci
între micul Rawdon şi titlu nu era decât micuţul acela
bolnăvicios şi gălbejit de Pitt Binkie.
Copiii se împrieteniseră la toartă. Pitt Binkie era un
căţeluş prea mic ca să se măsoare cu un dulău ca Rawdon;
iar Matilda, fiind doar o fetiţă, se dovedea bineînţeles o
tovarăşă nu tocmai pe măsura unui tânăr gentleman de
aproape 8 ani, care avea să poarte în curând jachetă. Aşa
că el luă numaidecât comanda acestei mici bande, fetiţa şi
băieţelul urmându-l cu multă veneraţie ori de câte ori
catadicsea să se joace cu ei. Iar el era nemaipomenit de
fericit aici la ţară şi petrecea de minune. Grădina de
zarzavat îi plăcea nespus, florile ceva mai puţin, dar
porumbeii, coteţul de găini şi grajdurile, când i se dădea
voie să le cerceteze, erau pentru el culmea desfătării. Se
împotrivea sărutărilor domnişoarelor Crawley; dar lady-ei
Jane îi îngăduia uneori să-l îmbrăţişeze; şi tot alături de ca
îi plăcea să stea când, după ce se dădea semnalul de
retragere în salon, doamnele îi lăsau pe domni să-şi bea
paharul lor de Bordeaux, alături de ea mai degrabă decât
alături de mamă-sa. Din care pricină Rebecca, văzând că
duioşia e la modă, îl chemă într-o seară pe Rawdon lângă
ea şi se aplecă şi-l sărută de faţă cu toate doamnele, gest
după care, el o privi drept în faţă, tremurând tot şi
155
William Thackeray
făcându-se roşu ca racul, aşa cum i se întâmpla ori de câte

ori îl stăpânea vreo emoţie.
— Acasă nu mă săruţi niciodată, mamă, rosti el, cuvinte
după care se aşternu o tăcere de moarte, toată lumea
rămânând consternată, iar în ochii Rebeccăi se aprinse o
luminiţă nu tocmai plină de voioşie.
Rawdon era foarte recunoscător cumnatei sale pentru
atenţia arătată fiului său. Lady Jane şi Becky nu se mai
înţeleseră tot aşa de bine cu prilejul acestei vizite, ca pe
vremea celei dintâi, când soţia colonelului căuta să câştige
inimile tuturor. Cuvintele rostite de copil aduseră oarecare
răceală în raporturile dintre ele, şi poate că sir Pitt era şi el
cam prea grijuliu cu Rebecca.
Dar Rawdon cel mic, aşa cum se cuvenea vârstei şi
staturii lui, se simţea mai bine în societatea bărbaţilor
decât în aceea a femeilor; şi nu se sătura niciodată să-şi
însoţească tatăl la grajduri, unde colonelul se retrăgea să-şi
fumeze trabucul; Jim, fiul parohului, îi ţinea şi el uneori
tovărăşie vărului său în această plăcută îndeletnicire, ca şi
în altele, de altfel. Căci era prieten la toartă cu îngrijitorul
baronetului, dragostea pentru câini apropiindu-i foarte
mult unul de celălalt. Într-o zi, James, colonelul şi Horn,
îngrijitorul, se duseră să vâneze fazani, luându-l cu ei şi pe
micul Rawdon. Iar într-o altă binecuvântată dimineaţă,
aceşti patru domni se împărtăşiră din bucuria unei
vânători de şobolani într-un hambar, sport care micului
Rawdon i se păru mai nobil ca oricare altul. Ei astupară
ieşirile câtorva găuri din hambar, vârând prin cele rămase
libere o seamă de nevăstuici; apoi, tăcând mâlc, se aşezară
la oarecare distanţă, cu ciomegele ridicate în mâini, având
lângă ei un mic şoricar nerăbdător (Forceps, multlăudatul
câine al lui James), care abia putea sta locului de enervare
şi asculta încremenit – cu o lăbuţă ridicată în sus –
chiţăiturile deznădăjduite ale şobolanilor dinăuntru.
Luându-şi în cele din urmă inima în dinţi, lighioanele
prigonite dădură buzna afară; şoricarul veni numaidecât de
hac. Uneia, îngrijitorul, alteia; Rawdon cel mic, tulburat şi
156
aţâţat peste măsură, îşi scăpă şobolanul, dar în schimb

căsăpi pe jumătate o nevăstuică.
Dar ziua cea mai măreaţă dintre toate fu aceea în care
copoii lui sir Huddleston Fuddleston se strânseră laolaltă
pe peluza de la Queen’s Crawley.
Pentru micul Rawdon aceasta fu o privelişte
nemaipomenită. La ora zece şi jumătate, Tom Moody,
maestrul de vânătoare al lui sir Huddleston Fuddleston, fu
văzut galopând pe alee, urmat de nobila haită de câini, care
formau o masă compactă, ariergarda fiind mânată de doi
hăitaşi îmbrăcaţi în livrele stacojii, nişte vlăjgani cât toate
zilele, săltând pe cai de rasă şi având o nemaipomenită
dexteritate de a şfichiui cu capetele bicelor lor lungi şi grele
tocmai locul cel mai simţitor de pe blana câinilor care
îndrăzneau să se îndepărteze de haită, să ia cât de puţin în
seamă sau să arunce măcar o singură privire iepurilor de
casă şi celor de câmp care ţâşneau speriaţi din tufişuri şi le
treceau pe sub nas.
Apoi sosi Jack, băiatul lui Tom Moody, care cântăreşte
treizeci şi două de kilograme, are un metru şi douăzeci de
centimetri şi nu mai vrea să crească nici c-o şchioapă. E
cocoţat pe un cal de vânătoare mare şi slab, acoperit pe
jumătate de o şa uriaşă. Animalul acesta, Boierul, e calul
favorit al lui sir Huddleston Fuddleston, se ivise apoi
treptat-treptat şi alţi cai, călăriţi tot de băieţi mici, care îşi
aşteaptă apoi stăpânii; aceştia aveau să apară curând,
săltând în galop uşor.
Tom Moody călăreşte până în faţa uşii principale, unde e
întâmpinat de majordom, care îi oferă ceva de băut, dar el
refuză. Apoi, împreună cu haita lui, se trage într-un colţ
mai adăpostit al peluzei, unde câinii încep să se dea de-a
dura, sau să se hârjonească şi să mârâie furioşi unii la
alţii, încăierându-se de-a binelea din când în când,
potolindu-se însă numaidecât la şuierul biciului şi la auzul
vocii lui Tom, o voce fără pereche când se pornea pe
dojană.
O sumedenie de tineri gentlemeni sosesc în trap uşor pe
157
William Thackeray
cai de rând, plini de noroi până la genunchi, şi intră în

casă să bea un sherry-brandy şi să prezinte omagiile lor
doamnelor, sau, mai cuviincioşi şi mai ahtiaţi de sport, îşi
scot încălţămintea lor plină de noroi, schimbă mârţoagele
cu caii de vânătoare şi îşi înfierbântă sângele printr-un
galop preliminar în jurul peluzei. Apoi se strâng în jurul
haitei din colţ şi încep să vorbească cu Tom Moody despre
vânătoarea trecută, despre meritele câinelui Sniveller şi ale
lui Diamond, despre starea terenului şi despre nefericitul
neam al vulpilor.
Numaidecât după asta apare şi sir Huddleston, călare pe
un căluţ sprinten, şi înaintează până în faţa castelului,
unde intră şi dă ziua bună doamnelor, după care, nefiind
un om prea vorbăreţ, trece la treabă. Câinii sunt aduşi şi ei
dinaintea intrării, iar micul Rawdon coboară printre
animale, înfierbântat, deşi oarecum speriat de
diezmierdările cu care îl onorează aceştia, de mângâierile
pe care le primeşte de la cozile lor fluturânde în vânt şi de
harţa lor canină, cu greu potolită de ocările şi de biciul lui
Tom Moody.
În timpul acesta, sir Huddleston a şi încălecat, cu greu,
pe Boierul.
— Hai să batem păduricea lui Sowster, Tom! spune
baronetul. Fermierul Mangle mi-a spus că sunt acolo două
vulpi.
Tom sună din corn şi porneşte la trap, urmat de haita,
de argăţime, de tinerii din Winchester, de fermierii din
vecinătate, de zilerii de la parohie, pe jos, pentru care ziua
respectivă e o adevărată sărbătoare; sir Fuddleston
formează ariergarda împreună cu colonelul Crawley, şi
întregul cortege dispare pe alee.
Cucernicul Bute Crawley – care nu apăru, din prea mare
smerenie, la întâlnirea publică de sub ferestrele nepotului
său, şi pe care Tom Moody îl ţinea bine minte de pe vremea
când era, cu patruzeci de ani în urmă, un preot subţirel,
călărind caii cei mai năzdrăvani, în zbor peste pâraiele cele
mai late şi desfătându-se să sară peste porţile cele mai noi
158
din ţinut – sfinţia-sa, ziceam, se întâmplă să vină şi el, în

trap, de pe ulicioara dinspre parohie, pe vânjosul lui cal
negru, tocmai când trecea pe acolo şi sir Huddleston, aşa
că se alătură fără vorbă multă de onorabilul baronet. Câini
şi călăreţi se mistuiră în zare, iar micul Rawdon rămase pe
scările de la intrare, plin de uimire şi fericire.
În decursul acestor sărbători de neuitat ale Crăciunului,
micul Rawdon, dacă nu se împrieteni în mod deosebit cu
unchiul său, întotdeauna solemn şi rece, închis în camera
de lucru, scufundat în coduri de legi şi înconjurat de
intendenţi şi de arendaşi, câştigă în schimb bunăvoinţa
soţiei acestuia şi a mătuşilor lui, domnişoarele, a celor doi
copii de la castel şi a lui Jim de la parohie, pe care sir Pitt îl
încuraja să curteze pe una dintre domnişoare, dându-i a
înţelege, fără putinţă de înşelăciune, că are să fie cu
căldură susţinut pentru postul de preot când bătrânul lui
tată, vânător de vulpi, are să-l lase liber. Jim renunţase la
sportul acesta, mulţumindu-se cu câte o mică şi
nevinovată vânătoare de raţe sălbatice sau de sitari, sau cu
câte o mică şi potolită petrecere cu şobolanii în timpul
vacanţei de Crăciun, după care avea să se întoarcă la
Universitate şi să-şi dea toată silinţa să nu mai fie trântit la
examene. Se ferea să mai poarte jachete verzi, cravate roşii,
cât şi alte podoabe lumeşti, pregătindu-se să-şi schimbe cu
totul felul lui de-a fi. În modul acesta, economicos şi puţin
costisitor, căuta sir Pitt să-şi plătească datoriile faţă de
propria lui familie.
Tot înainte de sfârşitul acestor vesele sărbători ale

Crăciunului, baronetul şi-a călcat pe inimă şi i-a dăruit
fratelui mai mic o altă poliţă asupra bancherului său,
pentru o sumă nici mai mică, nici mai mare de o sută de
lire, act care i-a pricinuit la început chinuri îngrozitoare lui
sir Pitt, dar care mai pe urmă l-a entuziasmat până într-
atâta, încât a început să se socotească drept unul din cei
mai generoşi oameni. Rawdon şi fiul său plecară de la
Queen’s Crawley cu mari păreri de rău. Becky şi doamnele
159
William Thackeray
se despărţiră cu toate acestea oarecum mulţumite; şi

prietena noastră se reîntoarse la Londra să-şi ia de la capăt
îndeletnicirile de care am găsit-o absorbită la începutul
acestui capitol. Datorită grijii sale, casa Crawley din Great
Gaunt Street reîntineri cu totul, fiind gata să-l primească
oricând pe sir Pitt şi familia acestuia, când baronetul va
sosi la Londra pentru îndeplinirea îndatoririlor sale
parlamentare, cât şi pentru a-şi ocupa în ţară rangul la
care îl îndreptăţeau nenumăratele lui talente.
În decursul celei dintâi sesiuni parlamentare, prefăcutul
acesta fără seamăn îşi ţinu ascunse toate proiectele şi nu
deschise gura decât pentru a prezenta o cerere a cetăţenilor
din Mudbury. Dar, plin de zel, el aştepta, urmărea totul. De
pe scaunul său, deprinzând la perfecţie rutina şi toate
chiţibuşurile Camerei. Iar acasă se deda lecturii Cărţilor
albastre4, spre spaima şi uimirea lady-ei Jane, care cugeta
că-şi distruge sănătatea stând până noaptea târziu şi
muncind cu atâta râvnă. Sir Pitt făcu apoi cunoştinţă cu
diferiţi miniştri şi cu şefii partidului său, hotărât să ajungă
asemenea unuia dintre ei peste câţiva ani.
Blândeţea şi bunăvoinţa lady-ei Jane îi inspirase
Rebeccăi un nespus dispreţ faţă de această doamnă,
dispreţ pe care micuţa femeie cu greu şi-l putea ascunde.
Bunătatea şi naivitatea lady-ei Jane o scoteau din sărite pe
prietena noastră Becky şi îi era cu neputinţă uneori să nu-i
arate asta şi celeilalte, sau să n-o lase să-i ghicească
dispreţul. La rândul ei, prezenţa Rebeccăi o făcea pe lady
Jane să se simtă stingherită. Soţul ei vorbea tot timpul cu
Becky. Şi se părea că schimbă între ei multe priviri cu
înţeles; Pitt vorbea cu ea despre lucruri pe care nu s-ar fi
gândit niciodată să le discute cu lady Jane. De bună
seamă, aceasta din urmă nu pricepea nimic din toate
astea, dar era umilitor să stai toată vremea tăcută; şi încă
şi mai umilitor să-ţi dai seama că nu ai nimic de spus şi s-
o auzi pe micuţa şi îndrăzneaţă doamnă Rawdon
4
Actele oficiale ale Parlamentului englez; de obicei acestea apăreau cu
coperţi albastre.
160
alunecând de la un subiect la altul, având de spus

fiecăruia un cuvânt şi o glumă bună întotdeauna la
îndemână; şi să stai stingheră lângă foc în propria ta casă,
privind la toţi bărbaţii din jurul rivalei tale.
La ţară, când lady Jane spunea poveşti copiilor strânşi
roată împrejurul ei (cu micul Rawdon în cap, care ţinea
foarte mult la ea) şi Becky intra în cameră, privind-o cu
ochii ei verzi şi batjocoritori, biata lady Jane amuţea pe
dată sub privirile acelea ucigătoare. Iar neînsemnatele şi
naivele ei născociri se spulberau înfricoşate, asemeni
zânelor din cărţile de basme la ivirea duhurilor rele. Nu mai
putea scoate niciun cuvânt, deşi Rebecca, cu o uşoară
inflexiune de sarcasm în glas, o ruga să continue acea
fermecătoare poveste. Pe de altă parte, ocupaţiile ei paşnice
şi plăcerile ei nevătămătoare îi făceau silă doamnei Becky,
căci nu se potriveau nicidecum cu firea ei; ura pe cei care-
şi găseau desfătarea în lucrurile acestea; nu putea suferi
nici copiii şi nici pe cei care iubeau copiii. „Nu-mi place de
loc pâinea cu unt”, zicea ea când imita, în faţa lordului
Steyne, pe lady Jane şi felul ei de-a fi.
„Aşa precum nici unei anumite persoane nu-i place
agheasma”, răspundea înălţimea-sa, care făcea, rânjind, o
plecăciune şi izbucnea apoi într-un hohot de râs supărător.
Aşa că cele două doamne nu se vedeau prea des, afară
de cazurile când soţia fratelui mai tânăr, având nevoie de
ajutorul cumnatei sale, îi făcea câte o vizită. Îşi spuneau
toată vremea „draga mea” şi „scumpa mea”, dar în general
se ţineau departe una de alta; pe când sir Pitt, printre
multiplele lui ocupaţii, găsea zilnic timp să-şi vadă
cumnata.
Cu prilejul primului său prânz de gală, sir Pitt găsi
potrivit să apară în faţa cumnatei sale în noua sa uniformă,
vechea lui îmbrăcăminte de diplomat adică, pe care o
purtase pe vremea când era ataşat la legaţia din
Pumpernickel.
Becky îi făcu nenumărate complimente pentru costumul
respectiv şi îl admiră aproape tot aşa de mult ca şi soţia şi
161
William Thackeray
copiii lui, în faţa cărora se arătase, împăunându-se, cu

puţin înainte de a pleca. Spuse că numai un gentleman de
viţă ca el ştia să poarte cum se cuvine o haină de curte; şi
că numai oamenilor de neam mare li se potrivea haina
aceea, numită culotte courte. Pitt îşi privi cu mulţumire
picioarele, care, de fapt, nu erau mai groase decât sabia
scurtă şi subţire care-i atârna la şold; îşi privi picioarele şi-
şi spuse în fundul inimii lui că era seducător.
După ce plecă, doamna Becky îi făcu o caricatură, pe
care i-o arătă lordului Steyne când acesta sosi. Lordul luă
schiţa, încântat de exactitatea asemănării. El îi făcuse lui
sir Pitt Crawley onoarea de a-l întâlni în casa doamnei
Becky şi fusese cât se poate de binevoitor faţă de
proaspătul baronet şi membru al Parlamentului. Pitt, la
rândul lui, fu izbit de consideraţia cu care o trata lordul pe
cumnata lui, de uşurinţa şi vioiciunea conversaţiei ei şi de
desfătarea cu care şi ceilalţi bărbaţi din societate o
ascultau când vorbea. Lordul Steyne îi spuse că, fără
îndoială, baronetul abia îşi începuse cariera în viaţa
publică şi că aşteaptă cu nerăbdare să-l audă producându-
se ca orator; cum ei erau vecini (căci Great Gaunt Street dă
în Gaunt Square, iar Gaunt House, după cum toată lumea
ştie, formează o întreagă latură a numitului Square), lordul
nădăjduia că de îndată ce lady Steyne se va înapoia şi ea la
Londra, va avea cinstea să facă cunoştinţă cu lady
Crawley. Peste o zi, două, el lăsă o carte de vizită vecinului
său, vecin pe al cărui predecesor nu-l socotise demn de a-l
băga în seamă, deşi locuiseră alături mai bine de un secol.
În mijlocul acestor distinse reuniuni şi al acestor
înţelepte şi strălucitoare personaje, Rawdon se simţea pe zi
ce trecea tot mai stingher. I se îngădui să se ducă la club
mai des; să cineze în oraş cu prietenii lui burlaci; să vină şi
să plece când are chef, fără să i se pună vreo întrebare. Iar
el şi cu Rawdon cel tânăr se duceau adeseori în Gaunt
Street şi stăteau acolo cu lady Jane şi cu copiii, în timp ce
sir Pitt rămânea închis în birou cu Rebbeca, înainte de-a
plecă la Cameră sau la întoarcerea lui de-acolo.
162
Fostul colonel petrecea ceasuri întregi în casa fratelui

său, foarte tăcut, cugetând şi acţionând cât mai puţin cu
putinţă. Era foarte fericit când i se dădea vreun comision,
să se ducă şi să culeagă informaţii despre vreun cal sau
servitor, sau să taie friptura de berbec pentru masa
copiilor. Era un om constrâns să se lase în voia indolenţei
şi a resemnării. Dalila îl înlănţuise, ba îi tăiase şi părul.
Cutezătorul şi semeţul tânăr de-acum zece ani fusese pus
la jug şi se preschimbase într-un apatic, ascultător şi
rotofei gentleman ajuns la maturitate.
Iar biata lady Jane ştia prea bine că Rebbeca pusese
stăpânire pe soţul ei, cu toate că ea şi doamna Rawdon îşi
spuneau, ori de câte ori se întâlneau, numai „draga” şi
„scumpa mea”.
163
William Thackeray
Capitolul XLVI
Lupte şi încercări
PRIETENII NOŞTRI DIN BROMPTON

sărbătoreau şi ei în timpul acesta Crăciunul, dar nu s-ar
putea spune că erau prea veseli.
Din cele o sută de lire pe an, la cât i se ridica,
aproximativ, venitul, văduva Osborne dădea în mod
obişnuit aproape trei sferturi tatălui şi mamei ei, pentru
întreţinerea ei şi a băieţelului. Şi cu cele încă o sută
douăzeci de lire pe care le trimitea Jos, familia asta de
patru oameni, slujită de o singură servitoare irlandeză,
care-i mai ajuta şi pe Clapp şi pe nevastă-sa la treburi,
izbutea s-o scoată la capăt timp de-un an de zile destul de
bine, să facă faţă tuturor greutăţilor şi să mai fie în stare să
şi ofere din când în când câte o ceaşcă de ceai unui prieten,
după furtunile şi dezamăgirile vieţii lor de odinioară. Sedley
îşi menţinea încă ascendenţa asupra familiei domnului
Clapp, fostul lui funcţionar. Clapp îşi aducea aminte de
vremea când, stând pe marginea scaunului, bea câte un
pahar în sănătatea „doamnei Sedley, a domnişoarei Emmy
şi a domnului Joseph din India” „la îmbelşugata masă a
negustorului din Russell Square. Trecerea timpului aureola
cu şi mai multă strălucire amintirile acestea în inima
cinstitului funcţionar. Ori de câte ori se urca din bucătărie
în salon şi lua un ceai sau un grog cu domnul Sedley,
spunea: „Nu cu lucruri de astea eraţi dumneavoastră
obişnuit altădată”. Şi pe cât de grav, tot pe-atâta de
respectuos bea el în sănătatea doamnelor, aşa cum făcea şi
164
în zilele cele mai prospere ale acestora. Găsea că

domnişoara Melia cânta la pian cele mai minunate melodii
ce s-au auzit vreodată şi că e femeia cea mai frumoasă din
lume. N-ar fi stat niciodată jos înaintea lui Sedley, nici
măcar la club, şi nici n-ar fi îngăduit să fie bârfită de către
cineva firea acestui gentleman. El îi văzuse pe cei mai
simandicoşi oameni din Londra dând mâna cu domnul
Sedley şi spunea că îl cunoscuse pe vremea când Rotschild
putea fi văzut zilnic la Bursă cu domnul Sedley şi că el
personal îi datora absolut totul.
Clapp, care avea o caligrafie şi o ortografie admirabile,
fusese în stare, puţină vreme după dezastrul patronului
său, să-şi găsească altă slujbă. „Un peştişor ca mine poate
înota în orice găleată”, obişnuia el să spună, şi unul din
asociaţii întreprinderii din care făcuse parte bătrânul
Sedley fu cât se poate de bucuros să se folosească de
serviciile domnului Clapp, răsplătindu-l cu un salariu
mulţumitor. Până în cele din urmă, toţi prietenii bogaţi ai
lui Sedley dispărură unul câte unul, dar acest biet fost
subaltern al lui îi rămase pentru totdeauna credincios.
Din mica rămăşiţă a venitului ei, pe care Amelia, o
păstra pentru sine, văduva făcea sângeroase economii,
având toată grija să aibă cu ce-l îmbrăca pe scumpul ei
băiat aşa cum se cuvenea fiului lui George Osborne şi cu
ce-i plăti taxele la modesta şcoală la care, după
nenumărate temeri şi şovăieli şi după multe chinuri şi griji,
se hotărâse, în cele din urmă, să-l trimită. Ea stătuse nopţi
întregi de veghe învăţând pagini după pagini pe dinafară,
silabisind afurisitele lui lecţii de gramatică şi de geografie
pentru a i le putea explica după aceea. Învăţase până şi
gramatica elementară a limbii latine, nădăjduind, din toată
inima, să poată fi în stare să-i predea ea singură numita
limbă. Să fie toată ziua departe de el; să-l lase la discreţia
băţului unui dascăl şi a grosolăniilor colegilor lui de şcoală
era pentru această atât de slabă de înger, atât de fricoasă
şi de simţitoare mamă aproape ca şi cum l-ar fi înţărcat
încă o dată. Băiatul însă, dinspre partea lui, pornea la
165
William Thackeray
şcoală plin de bucurie, căci dorea din toată inima o

schimbare. Bucuria asta copilărească o rănea însă pe
mamă-sa, care se simţea grozav de nenorocită să se
despartă de el. Şi aproape că şi-ar fi dorit să-l vadă ceva
mai trist; ca să se căiască apoi amarnic în sufletul ei din
pricina că îndrăznea să fie aşa de egoistă încât să dorească
nefericirea propriului ei copil.
George făcu mari progrese la şcoala care era condusă de
un prieten al statornicului admirator al mamei lui,
cucernicul domn Binny. Şi veni acasă cu nenumărate
premii şi dovezi de destoinicie. Îi povestea mamei lui, în
fiecare seară, fel de fel de întâmplări despre colegii lui de
şcoală; ce straşnic băiat era Lyons, ce pârâtor era Sniffin şi
cum tatăl lui Steel furniza într-adevăr carnea pentru
instituţie, cum mama lui Golding venea să-şi ia băiatul cu
trăsura în fiecare sâmbătă, şi Neat avea curea la pantaloni
– când o să aibă şi el o curea? – iar Bull Major era aşa de
tare (deşi nu şi la Eutropius), încât se credea că l-ar putea
bate până şi pe portar, pe domnul Ward în persoană. Aşa
că Amelia ajunse să cunoască fiecare băiat din şcoala
respectivă tot aşa de bine ca şi Georgy însuşi, iar serile
obişnuia să-l ajute la lecţii şi îşi bătea căpşorul cu temele
lui cu atâta râvnă, ca şi cum a doua zi dimineaţa s-ar fi
înfăţişat chiar ca în faţa profesorului. O dată, după o
încăierare cu domnişorul Smith, George se întoarse acasă
cu un ochi vânăt, lăudându-se grozav în faţa mamei şi a
bătrânului său bunic – care-l asculta ca fermecat – cu
vitejia în lupta în care, dacă e să dau adevărul pe faţă, nu
dovedise un eroism deosebit şi din care ieşise, cu
siguranţă; cam feştelit. Dar Amelia nu l-a mai uitat
niciodată din ziua aceea pe numitul Smith, deşi el e în
momentul de faţă un foarte cumsecade spiţer în apropiere
de Leicester Square.
În mijlocul acestor paşnice îndeletniciri şi mărunte griji
se scurgea viaţa duioasei văduve, şi doar câteva fire argintii
vorbeau despre anii ce trecuseră peste capul acesta şi o
linie uşurel adâncită pe frumoasa ei frunte. Ea obişnuia să
166
zâmbească văzând urmele acestea ale timpului. „Ce

însemnătate au toate astea – întreba ea – pentru o femeie
bătrână ca mine?” Tot ceea ce nădăjduia era să-şi vadă
feciorul bărbat în toată firea, vestit şi plin de glorie, aşa
cum merita să ajungă un băieţaş ea el. Ea îi păstra
caietele, desenele şi compoziţiile şi le arăta tuturor celor
care făceau parte din restrânsul ei cerc, ca şi cum ar fi fost
nişte minuni de îndemânare, încredinţa câteva din ele şi
domnişoarei Dobbin, să le arate domnişoarei Osborne,
mătuşa lui George, ca ca să le arate domnului Osborne
însuşi şi să-l facă pe bătrânul acesta să se căiască de
cruzimea şi de asprimea cu care se purtase faţă de cel ce
plecase dintre cei vii. Toate greşelile şi slăbiciunile soţului
ei Amelia le îngropase în mormânt o dată cu el; nu-şi mai
aducea aminte decât de bărbatul acela îndrăgostit care o
luase de nevastă jertfind pentru ea totul; de nobilul ei soţ
atât de viteaz şi de frumos, în braţele căruia stătuse în
dimineaţa aceea în care el plecase să lupte şi să moară
acoperit de glorie pentru regele lui. Şi desigur că eroul, de-
acolo din cer, trebuie să zâmbească privind minunea asta
de băiat pe care i-l lăsase ca s-o sprijine şi să-i aline
durerea.
Am văzut cum că unul din bunicii lui George (domnul
Osborne), stând în fotoliul lui din Russell Square, se făcea
pe zi ce trecea tor mai arţăgos şi mai morocănos şi că fiica
lui, cu trăsura ei minunată şi cu caii ei minunaţi, şi care-şi
avea numele înscris pe jumătate din listele de subscripţie
din oraş, era doar o biată fată bătrână şi stingheră,
nefericită şi prigonită. Ea se gândea mereu şi mereu la
băieţelul acela frumos, fiul lui George, cu care se întâlnise.
Grozav de mult ar fi vrut să i se dea voie să se ducă cu
trăsura ei minunată acolo unde locuia el şi se deprinsese
să se uite în fiecare zi prin parc, când îşi făcea plimbarea
solitară, doar-doar l-o zări. Soră-sa, soţia bancherului,
catadicsea când şi când să-şi viziteze vechiul cămin şi pe
vechea ei tovarăşă din Russell Square. Târa după ea o
pereche de copii bolnăvicioşi şi supravegheaţi de o
167
William Thackeray
guvernantă afectată, şi, pe un ton slab, mieros şi de o

veselie silită, îi înşira domnişoarei Osborne fel de fel de
lucruri despre distinsele sale cunoştinţe, ori spunea că
micul Frederick era leit lordul Claud Lollypop, iar dulcea ei
Maria atrăsese atenţia baronesei pe când se plimbau cu
trăsurica trasă de măgăruşi la Rochampton. Şi stăruia pe
lângă Jane să-l convingă pe papa să facă ceva pentru
îngeraşii ăştia. Ea luase hotărârea ca Frederick să intre în
Regimentul de gardă; şi dacă moştenitorul familiei avea să
fie el (domnul Bullock se ruina într-adevăr şi făcea
economii la sânge pentru a putea cumpăra pământ), cine
avea să-i înzestreze scumpetea de fată?
— Îmi pun nădejdea în tine, dragă, spunea doamna
Bullock, căci partea mea de moştenire trebuie să revină
bineînţeles moştenitorului, ştii doar?! Iubita noastră Rhoda
M’Mull are să radieze toate ipotecile care grevează
proprietatea familiei Castletoddy de îndată ce bietul şi
iubitul lord Castletoddy, care e în ultimul grad de epilepsie,
are să treacă în lumea drepţilor; şi atunci micul Macduff
M’Mull are să devină viconte de Castletoddy. Amândoi soţii
Bludyer din Mincing Lane şi-au trecut averile pe numele
băieţelului Fannyei Bludyer. Scumpul meu Frederick
trebuie să fie şi el un moştenitor în toată regula; şi… şi
cere-i lui papa să-şi aducă iar la noi banii depuşi în
Lombard Street; ai să-i spui, nu-i aşa, draga mea? Nu şade
bine să se adreseze casei „Stumpy şi Rowdy”!
După asemenea litanii, în care ultimele noutăţi mondene
se împleteau cu propriul ei interes, şi după o sărutare
asemenea atingerii unei stridii, doamna Frederick Bullock
îşi aduna scrobitele-i odrasle şi, zâmbind, se întorcea la
trăsură.
Fiecare vizită pe care această distinsă doamnă o făcea
familiei sale era din ce în ce mai nefastă pentru ea. Tatăl ei
depunea din ce în ce mai mulţi bani la banca „Stumpy şi
Rowdy”. Aerul ei protector devenea din ce în ce mai de
nesuferit. Iar biata văduvă din căsuţa aceea din Brompton,
care-şi păzea comoara ca ochii din cap, habar n-avea cât de
168
dorit era băieţelul ei de familia Osborne.

În seara în care Jane Osborne spuse tatălui său că-i
văzuse nepotul, bătrânul nu-i răspunse nimic; dar nici nu
se arătă mânios, şi când se retrase în camera lui, îi ură
noapte bună cu o voce mai curând binevoitoare. Şi el
trebuie să fi meditat mult asupra celor spuse de ea şi să fi
luat şi anumite informaţii de la familia Dobbin referitor la
vizita asta a ei; căci după vreo două săptămâni, el o întrebă
pe domnişoara Jane unde-i era micul ceas franţuzesc şi
lanţul pe care obişnuia să-l poarte.
— L-am cumpărat cu banii mei, tată, răspunse ea, foarte
înfricoşată.
— Du-te de-ţi comandă altul la fel, sau unul şi mai
frumos dacă vrei, zise bătrânul gentleman şi se cufundă
din nou în tăcere.
În ultima vreme domnişoarele Dobbin stăruiau mai mult
ca oricând, faţă de Amelia, să-l lase pe George să vină la
ele. Mătuşa lui îi arătase o dragoste deosebită şi poate că
însuşi bunicul, bănuiau ele, are să se hotărască să se
împace cu el. Cu siguranţă că Amelia nu-i putea refuza
băiatului o asemenea posibilitate nemaipomenită. Şi
adevărul este că nici nu putea; dar ea primi propunerile
acestea plină de bănuieli şi cu inima încărcată de durere,
căci se simţea foarte neliniştită cât timp copilul nu era
alături de ea, iar la întoarcere îl întâmpina ca şi cum ar fi
scăpat din cine ştie ce primejdie. El venea acasă cu bani şi
jucării, la care văduva privea cu nelinişte şi gelozie; îl
întreba totdeauna dacă nu văzuse cumva şi vreun
gentleman. Numai pe bătrânul domn William, care îl
plimbase cu trăsura lui cu patru cai, şi pe domnul Dobbin,
care venise după-amiază călare pe un frumos cal murg, în
jachetă verde şi cravată trandafirie, cu cravaşă cu măciulie
aurită şi care îi făgăduise că are să-i arate Turnul Londrei
şi că are să-l ia şi pe el la vânătoare în Surrey. O dată el
povesti: „Mai era acolo şi un bătrân gentleman, cu
sprâncene groase şi o pălărie mare şi cu un lanţ uriaş cu
fel de fel de sigilii”. Şi-a făcut apariţia într-o zi când vizitiul
169
William Thackeray
tocmai îl suia pe Georgy pe poneiul cenuşiu ca să

călărească în jurul peluzei. „S-a uitat foarte lung la mine.
Şi dădea mereu din cap. După masă am spus poezia Mă
cheamă Norval. Mătuşa mea a început să plângă. A plâns
tot timpul.”
Aşa sună raportul lui Georgy în seara respectivă.
Atunci Amelia înţelese că băiatul îşi văzuse bunicul; şi
aşteptă cu înfrigurare propunerea, care era sigură că are să
vină, şi care, de fapt, şi veni peste câteva zile. Domnul
Osborne se oferea, în mod formal, să ia băiatul şi să-l facă
moştenitorul averii pe care avusese de gând să i-o lase
fiului său. El ar fi fost dispus să-i aloce şi doamnei George
Osborne o rentă, aşa încât să-i asigure în mod decent cele
trebuincioase pentru trai. Iar dacă doamna George Osborne
avea intenţia să se mărite din nou, cum auzise bătrânul că
ar avea de gând, el nu avea să-i retragă respectiva rentă.
Dar trebuie să rămână stabilit că băiatul are să locuiască
definitiv cu bunicul său în Russell Square, sau în oricare
alt loc ales de către domnul Osborne; şi că uneori are să i
se îngăduiască să o vadă pe doamna George Osborne la
locuinţa acesteia. Mesajul acesta îi fu adus sau citit într-o
zi pe când mama ei lipsea de-acasă, iar tatăl se afla, ca de
obicei, în City.
Nimeni n-o văzuse pe Amelia furioasă decât de două sau
de trei ori în toată viaţa ei, şi într-una din dăţile acestea
avu norocul s-o vadă trimisul domnului Osborne. Se ridică
tremurând toată şi înroşindu-se până în albul ochilor de
îndată ce domnul Poe termină de citit scrisoarea şi i-o
înmână; rupse hârtia într-o sută de bucăţele, pe care le
călcă în picioare. „Să mă mărit din nou? Să fiu plătită ca să
mă despart de copilul meu! Cine îndrăzneşte să mă
batjocorească propunându-mi una ca asta? Spune-i
domnului Osborne că asta e o ticăloşie, nu o scrisoare,
domnule – o adevărată ticăloşie – şi că n-am de dat niciun
fel de răspuns. Bună ziua, domnule!” şi ieşi din cameră
înclinându-se „ca o regină de tragedie”, spunea avocatul,
povestind mai târziu întâmplarea.
170
Părinţii ei nu băgară de seamă cât era ea de tulburată în

ziua aceea, iar Amelia nu le spuse niciodată nimic despre
întrevederea avută. Ei îşi aveau treburile lor, care o priveau
foarte mult pe această nevinovată şi neştiutoare doamnă.
Bătrânul gentleman, tatăl ei, era veşnic vârât până peste
cap în speculaţii. Am văzut că pierduse şi cu vinurile şi cu
cărbunii. Dar el dădea mereu târcoale prin City în chip
stăruitor şi fără să obosească, rumegând mereu alte
planuri, pe care le găsea aşa de desăvârşite, încât se şi
încurca în ele, în ciuda mustrărilor domnului Clapp, căruia
însă nu îndrăznea să-i mărturisească niciodată cât de
departe mersese. Şi cum maxima domnului Sedley fusese
întotdeauna aceea de a nu vorbi despre afaceri băneşti în
faţa femeilor, acestea habar n-aveau ce necazuri le pasc,
până ce nefericitul şi bătrânul gentleman era silit să le
mărturisească treptat-treptat adevărul.
Facturile modestului menaj, care fuseseră la început
plătite săptămânal, rămaseră neachitate. Nu-i veniseră
încă banii din India, îi spunea domnul Sedley soţiei sale, cu
o figură descompusă. Cum ea plătise foarte regulat
facturile până atunci, unul sau doi negustori, cărora biata
doamnă fu silită să le ceară o păsuire, se arătaseră foarte
nemulţumiţi de amânarea cu care ei erau mai mult decât
obişnuiţi din partea clienţilor răi de plată. Contribuţia
Ameliei, pe care ea le-o dădea cu dragă inimă şi fără să
pună nicio întrebare, îngădui micului clan s-o scoată, cam
cu chiu, cu vai, la capăt. Şi primele şase luni trecură destul
de uşor, bătrânul Sedley legănându-se încă în speranţa că
acţiunile trebuie să se urce şi că totul avea să sfârşească
bine.
Cele şaizeci de lire, însă, nu veniră ca de obicei în
ajutorul menajului la sfârşitul jumătăţii anului, şi
socotelile li se încurcară din ce în ce mai mult. Doamna
Sedley, care se betegise aproape cu totul şi se simţea foarte
zdruncinată, stătea în bucătărie cu doamna Clapp fără să
scoată niciun cuvânt sau bocindu-se de dădea inima din
ea. Măcelarul era deosebit de arţăgos; băcanul, neobrăzat;
171
William Thackeray
iar o dată sau de două ori micul Georgy se plânse că nu-s

bune bucatele, şi Amelia, care s-ar fi mulţumit cu o felie de
pâine, nu putea să nu-şi dea seama că fiul ei nu era îngrijit
aşa cum trebuie şi cumpără felurite lucruri de-ale mâncării
din banii ei personali, numai ca băiatul să fie sănătos.
În sfârşit, ei îi povestiră ceva, sau îi spuseră o poveste
ticluită, aşa cum fac oamenii la strâmtoare. Într-o zi, după
ce îşi primi pensia, urma să verse în casă obişnuita sumă
de bani; dar Amelia, care ţinuse şi socoteala banilor
cheltuiţi de ea, ceru să oprească o parte din contribuţia ei,
pentru că îi comandase un nou costum lui Georgy.
Atunci i se spuse că Jos nu trimisese încă nimic, că
gospodăria merge ca vai de lume, ceea ce ar fi trebuit de
multă vreme să bage de seamă, adăugă maică-sa, numai că
Ameliei nu-i păsa de nimic în afară de Georgy. La care ea
puse pe masă toţi banii, fără o singură vorbă de răspuns, şi
se întoarse în cameră să verse şiroaie de lacrimi. Şi simţi
aceeaşi nesfârşită durere în ziua aceea, când fu silită să se
ducă să contramandeze hainele, drăgălaşele acelea de
haine cu care ar fi vrut să-şi îmbrace odorul de Crăciun,
haine a căror croială şi model le hotărâse în decursul a
nenumărate convorbiri cu o mică croitoreasă, prietenă de-a
ei.
Greutatea cea mare fu atunci când îi împărtăşi vestea lui
Georgy, care scoase nişte ţipete îngrozitoare. Toţi copiii
aveau haine noi de Crăciun. Şi or să râdă toţi de el. El voia
să aibă haine noi. Şi ea i le făgăduise. Biata văduvă nu
putea să-i dea decât sărutări. Îi cârpi costumul cel vechi,
scăldându-l în lacrimi. Apoi scotoci printre micile ei
podoabe să vadă dacă nu putea vinde ceva ca să-i facă rost
lui Georgy de lucrurile atât de aprig râvnite. Şi dădu peste
şalul ei din India pe care i-l trimisese Dobbin. Îşi aminti că
pe vremuri se dusese cu mama ei la o prăvălie elegantă din
Ludgate Hill, care vindea articole din India, şi unde
doamnele aveau de unde să aleagă şi pentru ce să se
tocmească. Obrajii i se îmbujorară şi ochii îi străluciră de
bucurie când se gândi la sursa asta de venituri şi îl sărută
172
pe Georgy când el plecă în dimineaţa aceea la şcoală,

zâmbind luminos în urma lui. Băiatul simţi că în privirea ei
se citeau veşţi bune.
Învelindu-şi şalul într-o batistă (alt dar de la bunul
maior), îl ascunse sub haină şi calcă grăbită şi sprintenă
tot drumul până la Ludgate Hill, păşind de-a lungul zidului
parcului şi străbătând în fugă străzile, încât nenumăraţi
oameni, văzând-o aşa de zorită, se întorceau după ea,
uitându-se la faţa ei îmbujorată şi drăguţă. Ea îşi făcea
socoteala cum să cheltuiască banii pe care-i va lua pe şal;
cum, în afară de haine, să-i cumpere cărţile acelea pe care
el şi le dorea atâta şi cum are să-i plătească taxele la şcoală
pe o jumătate de an înainte; şi cum are să cumpere şi o
manta pentru tatăl ei în locul redingotei aceleia vechi pe
care n-o mai lepăda de pe el. Nu se înşelase în privinţa
valorii darului făcut de maior. Era o ţesătură de toată
frumuseţea şi cât se poate de fină, iar negustorul făcu o
afacere foarte bună când îi dădu douăzeci de guinee pentru
şalul acesta.
Ea alergă uimită şi zăpăcită, cu tot avutul ei, la prăvălia
lui Darton de lângă cimitirul Sf. Paul, de unde cumpără
Ajutorul părinţilor şi Sandford şi Merton, cărţi pe care
Georgy le dorea mult de tot, şi, urcându-se apoi în trăsură
cu pachetul ei, se duse acasă în culmea bucuriei. Şi simţi o
adevărată plăcere când scrise pe prima filă, cu caligrafia ei
cea mai îngrijită: „Lui George Osborne, un dar de Crăciun
de la iubitoarea lui mamă”. Cărţile există şi acuma, ca
frumoasa şi delicata dedicaţie.
Amelia ieşea tocmai din camera ei, cu cărţile în mână, ca
să le pună pe masa lui George, ca el să le poată găsi la
reîntoarcerea lui de la şcoală, când se întâlni pe coridor cu
maică-sa. Legăturile poleite ale celor şapte frumoase
volumaşe izbiră privirile bătrânei doamne.
— Ce sunt astea? întrebă ea.
— Nişte cărţi pentru Georgy, răspunse Amelia. I le-am
făgăduit de Crăciun!
— Cărţi! strigă cu indignare bătrâna. Cărţi, când în toată
173
William Thackeray
casa nu-i o coajă de pâine! Cărţi, când pentru a te putea

ţine pe tine şi pe fiul tău în îndestulare şi pe scumpul tău
tată nearestat, mi-am vândut toate bijuteriile care mi-au
mai rămas, şalul de India de pe umeri şi până şi linguriţele,
pentru ca să nu ne batjocorească furnizorii noştri şi pentru
ca domnul Clapp, care are toată dreptatea, nefiind un
proprietar crud, ci un om politicos şi un tată de familie, să-
şi poată primi chiria. O, Amelia! Îmi zdrobeşti inima cu
cărţile astea ale tale şi cu băiatul ăsta al tău pe care îl
distrugi din pricină că nu vrei să te desparţi de el. O,
Amelia, să-ţi dea Dumnezeu un copil mai ascultător decât
am avut eu! Uite, Jos îl părăseşte pe tatăl lui la o vârstă
aşa de înaintată; şi uită-te la George, care ar putea fi aşa
de bine îngrijit şi care ar putea fi aşa de bogat, mergând la
şcoală ca un lord, cu ceas de aur şi cu lanţ la gât; în timp
ce scumpul, scumpul meu bătrân n-are un şiling în
buzunar.
Sughiţuri nervoase şi suspine încheiară discursul
doamnei Sedley. Ele pătrunseră din încăpere în încăpere în
toată căsuţa, aşa că celelalte femei nu pierdură niciun
cuvânt din convorbire.
— O, mamă, mamă! exclamă biata Amelia drept răspuns.
Nu mi-ai spus nimic până acum! I-am… i-am promis
cărţile. Mi-am… mi-am vândut şalul azi-dimincaţă. Uite
banii… uite totul! şi cu mâini tremurătoare îşi scoase tot
argintul şi toţi galbenii, preţioşii ei galbeni, pe care îi puse
în mâinile mamei sale, dar ei se împrăştiară şi căzură,
rostogolindu-se pe scări în jos.
Apoi se duse în camera ei şi se prăbuşi deznădăjduită
într-o mâhnirc fără margini. Văzu acum limpede totul. Îşi
sacrifica băiatul propriului ei egoism. Dacă n-ar fi fost ea,
el putea fi bogat, putea avea rang în societate, educaţia şi
locul tatălui său, pe care George cel mare şi le pierduse de
dragul ei. Numai câteva cuvinte, şi tatăl ei ar avea tot ce-i
trebuie; iar băiatul ar pune mâna pe bogăţie. Oh, ce
osândă grea era asta pentru inima ei gingaşă şi rănită!
174
Capitolul XLVII
Gaunt House
APROAPE NU-I OM CARE SĂ NU ŞTIE

că palatul din Londra al lordului Steyne e situat în Gaunt
Square, piaţetă în care dă şi strada Great Gaunt, acolo
unde am condus-o noi întâi pe Rebecca, pe vremea
răposatului sir Pitt Crawley. Uitându-te cu băgare de
seamă peste grilaj şi printre arborii întunecaţi din grădina
scuarului, zăreşti câteva nefericite guvernante cu câţiva
copii gălbejiţi, rătăcind pe lângă gard sau dând roată
jalnicului rond de iarbă, în mijlocul căruia se înalţă statuia
lordului Gaunt – cel care a luat parte la lupta de la Minden
– purtând perucă cu coadă iar în rest înveşmântat ca un
împărat roman. Gaunt House ocupă aproape o întreagă
latură a scuarului. De celelalte trei laturi sunt locuinţe care
au intrat de-atunci în văduvie – case înalte şi întunecoase,
cu chenare de piatră sau de cărămidă roşie la ferestre.
Foarte puţină mişcare pare a mai fi acuma înăuntrul
locuinţelor acestora sărăcăcioase şi triste; căci ospitalitatea
uşilor lor s-a dus o dată cu lacheii îmbrăcaţi în fireturi care
le străjuiau şi cu purtătorii de făclii de pe vremuri care
obişnuiau să-şi înfigă torţele în braţele negre de fier care
mai străjuiesc încă şi acuma lămpile de pe scări. Tăbliţele
de aramă şi-au făcut apariţia şi în scuar – medici, banca
„Diddlesex Western Branch”, „English and European
Rennion” etc., tristă privelişte, şi nici palatul lordului
Steyne nu e mai puţin trist. Singurul lucru pe care l-am
văzut din acest palat este zidul cel mare din faţă, cu
175
William Thackeray
coloanele lui rustice de la poarta principală, coloane printre

care se zăreşte uneori un portar bătrân, cu o faţă buhăită,
roşie şi posomorâtă, iar deasupra zidului, mansarda,
ferestrele dormitorului şi coşul din care acuma se ridică
rareori fumul. Căci actualul lord Steyne trăieşte la Napoli,
preferând priveliştea golfului, a insulei Capri şi a
Vezuviului înfăţişării întunecate a zidurilor din Gaunt
Square.
La câţiva zeci de yarzi mai în jos, pe New Gaunt Street, şi
dând în Gaunt Mews, se găseşte o portiţă simplă şi tainică,
pe care nici n-ai fi băgat-o în seamă printre celelalte porţi
ale grajdurilor. Dar multe cupeuri închise s-au oprit în faţa
portiţei aceleia, după cum mi-a istorisit informatorul meu
(micul Tom Ştietot, căruia nu-i scapă nimic, şi care mi-a
arătat chiar şi locul). „Prinţul şi cu Perdita au intrat şi au
ieşit pe portiţa asta, domnule”, mi-a spus el adesea;
„Marianne Clarke a trecut tot pe-aici cu ducele de… Portiţa
asta îţi poartă paşii spre faimoasele petits appartements ale
lordului Steyne – unul, domnule, mobilat numai în fildeş şi
mătase albă, altul, în abanos şi catifea neagră; mai era şi o
mică încăpere pentru ospeţe, copiată după cea din casa lui
Sallustius din Pompei şi pictată de Cosway, o bucătărioară
neştiută de nimeni, în care fiecare tingire era de argint şi
toate frigările de aur. Aici şi-a fript potârnichile Egalité
Orléans în noaptea în care a câştigat, împreună cu
marchizul de Steyne, o sută de mii de lire de la un înalt
personaj la jocul de ombră. Jumătate din bani au fost
înghiţiţi de Revoluţia Franceză, iar din cealaltă jumătate şi-
a cumpărat titlul de marchiz şi Ordinul Jartierei lordul
Gaunt, iar cu ce-a mai rămas”… dar nu intră în planul
nostru să povestim ce s-a întâmplat cu banii care au mai
rămas, despre care micul Tom Ştietot, care cunoaşte
combinaţiile fiecăruia, e gata să dea socoteală până la cel
din urmă şiling, ba şi mai mult – chiar.
În afară de palatul lui din Londra, marchizul avea castele
şi palate în diferite colţuri ale celor trei regate, şi descrierea
lor poate fi găsită în ghiduri – castelul Strongbow, cu
176
pădurile lui, pe ţărmul de la Shannon; castelul Gaunt, din

Carmarthenshire, unde a fost făcut prizonier Richard al II-
lea; castelul Gauntly din Yorkshire, unde am aflat că se
găsesc două sute de ceşti de ceai din argint pentru micul
dejun al musafirilor casei, castelul fiind la fel de opulent şi
în celelalte privinţe; şi Stillbrook în Hampshire, care era
ferma lordului, neînsemnată reşedinţă, despre al cărui
extraordinar mobilier, vândut la mezat de un vestit
portărel, la moartea lordului, ne aducem foarte bine aminte
cu toţii.
Marchiza de Steyne se trăgea din faimoasa şi străvechea
familie Caerlyon, marchizi de Camelot, care şi-au păstrat
credinţa lor din bătrâni, chiar şi după convertirea
venerabilului druid, primul lor strămoş, al cărui arbore
genealogic se întindea până dincolo de data descălecării
regelui Brutus în insulele acestea. Fiului celui mai mare al
casei i se spune Pendragon. Pe ceilalţi feciori i-a chemat –
din vremuri imemoriale – Arthur, Uther şi Caradoc.
Capetele lor au căzut în nenumărate conspiraţii leale.
Elizabeth reteză capul lui Arthur de pe vremea ei, care
fusese şambelanul lui Filip şi al Mariei şi purtase scrisorile
dintre regina Scoţiei şi unchii săi, ducii de Guise. Unul din
cadeţii casei fusese aghiotantul marelui duce de Guise şi s-
a distins în faimoasa conspiraţie din Noaptea Sfântului
Bartolomeu. Tot timpul captivităţii Mariei Stuart, ilustra
casă Camelot a uneltit pentru salvarea acesteia. Şi a suferit
mari pagube de pe urma furniturilor de armament
împotriva spaniolilor în timpul Armadei, cât şi de pe urma
amenzilor şi confiscărilor impuse de Elizabeth pentru vina
de a fi dat azil unor preoţi din înverşunata sectă
antianglicană, şi unor eretici papistaşi. Un apostat de pe
vremea lui Iacob I fu pentru moment abătut de la religia
strămoşilor lui de argumentele acestui mare teolog, iar
averile familiei se refăcură întrucâtva datorită slăbiciunii
aşa de oportune a acestuia. Dar contele de Camelot din
timpul domniei lui Carol se reîntoarse la vechea credinţă a
familiei, iar el şi urmaşii lui continuară să lupte pentru
177
William Thackeray
credinţa aceasta şi să se ruineze pentru ea atâta timp cât

se găsea vreun Stuart care să conducă sau să pună la cale
vreo răscoală.
Lady Mary Caerlyon fusese crescută într-o mănăstire
pariziană. Naşă îi fusese dauphina Marie-Antoinette. În
plină strălucire a frumuseţii sale, a fost măritată, vândută
– după cum se spunea – lordului Gaunt, pe atunci la Paris
şi el, care câştigase nişte sume fabuloase de bani de la
fratele numitei lady la banchetele lui Philippe d’Orleans.
Faimosul duel al contelui de Gaunt cu contele de la Marche
din „Corpul muşchetarilor cenuşii” fu atribuit de către
opinia publică pretenţiilor acelui ofiţer (fost paj şi actual
favorit al reginei) la mâna frumoasei lady Mary Caerlyon..
Ea fu măritată cu lordul Gaunt pe când contele mai zăcea
încă din pricina rănilor primite şi veni să locuiască în
Gaunt House şi să figureze, pentru scurtă vreme, la
strălucita curte a prinţului de Wales. Fox închinase de
multe ori paharul în cinstea frumuseţii ei. Morris şi
Sheridan scriseseră nenumărate versuri pentru ea.
Malmesbury îi făcuse cele mai înflăcărate complimente;
Walpole spusese că e o fiinţă încântătoare; chiar şi ducesa
de Devonshire însăşi fusese aproape geloasă pe ea; dar pe
lady Steyne o înspăimântară plăcerile acelea nebuneşti şi
desfătările societăţii în care o aruncase soarta, şi, după ce
născu doi băieţi, se retrase într-o viaţă de cucernică
recluziune. Nu e de mirare că lordul Steyne, care iubea
veselia şi plăcerile, nu era prea des văzut, după căsătoria
lor, alături de această sfioasă, tăcută, superstiţioasă şi
nefericită lady.
Tom Ştietot, despre care am amintit mai sus (şi care n-
are niciun amestec în istorisirea de faţă, în afară de acela
că el cunoaşte toată lumea sus-pusă din Londra şi
dedesubturile şi tainele fiecărei familii), mi-a mai dat şi alte
informaţii despre lady Steyne, care pot să fie şi să nu fie
adevărate. „Umilirile pe care a fost sortită să le îndure lady
Steyne în propria ei casă au fost îngrozitoare, spunea Tom;
lordul Steyne a silit-o să stea la masă cu asemenea femei,
178
încât mai degrabă aş fi văzut-o moartă pe doamna Ştietot

decât s-o las să se împrietenească cu ele – cu lady
Crackenbury, cu doamna Chippenham, cu doamna de la
Cruchecassee, nevasta diplomatului francez (doamne cu
care Tom Ştietot – deşi şi-ar fi sacrificat mai bine nevasta
decât s-o vadă în tovărăşia lor – ar fi fost prea fericit să
schimbe un salut sau să prânzească), cu favorita zilei, într-
un cuvânt. Şi credeţi că femeia asta care se trage dintr-o
spiţă tot atât de aleasă ca şi Bourbonii şi pe lângă care
conţii de Steyne nu sunt decât nişte lachei, nişte parveniţi
de ieri, de alaltăieri (căci, la urma urmei, ei nu se trag din
vechea casă Gaunt, ci dintr-o ramură mai mică şi destul de
îndoielnică a casei), credeţi, spun (cititorul trebuie să ţină
minte că cel care vorbeşte e tot Tom Ştietot), că marchiza
de Steyne, cea mai de viţă femeie din Anglia, ar fi atât de
plecată în faţa bărbatului ei dacă n-ar fi la mijloc vreo
pricină oarecare? La naiba! Vă spun eu că există anumite
pricini tainice. Vă spun eu că, în timpul emigraţiei, abatele
de la Marche, care a fost prin Anglia şi care era amestecat
în atacul de la Quiberon, împreună cu Puisaye şi Tinteniac,
era unul şi acelaşi om cu colonelul acela din «Corpul
muşchetarilor cenuşii» cu care se bătuse Steyne în anul
86… că el şi marchiza s-au înitâlnit din nou; şi că, după ce
cucernicul colonel fu împuşcat în Bretania, lady Steyne
căzu în practicile acelea de exagerată devoţiune pe care le
continuă şi acuma; căci stă toată ziua închisă cu
duhovnicul ei şi ia parte la slujba religioasă din Spanish
Place în fiecare dimineaţă – am urmărit-o chiar eu acolo,
adică s-a întâmplat să trec o dată pe-acolo – şi, credeţi-mă,
viaţa ei ascunde o taină. Oamenii nu se simt niciodată atât
de nefericiţi dacă nu au ceva de care să se căiască, adăugă
Tom Ştietot, dând din cap cu înţeles; şi asta dovedeşte că
femeia respectivă nu ar sta atât de supusă bărbatului ei,
cum de fapt stă, dacă marchizul n-ar avea o anumită sabie
pe care s-o ţină mereu deasupra capului ei.”
Aşa că, dacă informaţia domnului Ştietot este exactă, e
foarte cu putinţă ca numita lady, cu tot rangul ei înalt, să
179
William Thackeray
fie nevoită să îndure multe lucruri umilitoare în viaţa ei

particulară şi să ascundă multe şi tainice dureri sub o
înfăţişare nespus de liniştită. Şi, fraţilor, noi, care nu avem
nume trecute în Anuarul nobilimii, să ne mângâiem cu
gândul la nenorocirile celor care sunt mult mai presus ca
noi şi la faptul că Damocles, care se tolăneşte numai pe
perne de mătase şi e servit pe o tavă de aur, ţine atârnată
deasupra capului lor o sabie înfricoşătoare, sub forma unui
judecător, a unei boli ereditare, sau a unui secret de
familie, care îşi scoate din când în când capul de sub
tapiţeriile brodate, într-un chip înspăimântător, o sabie
care are să cadă într-o zi sau alta acolo unde trebuie.
Şi ducând mai departe comparaţia între situaţia unui
muritor de rând şi a unuia sus-pus, descoperi (tot potrivit
părerii domnului Ştietot) şi alt izvor de mângâiere pentru
cel dintâi. Dumneata, care posezi aşa de puţine lucruri, iar
uneori nimica toată de lăsat prin testament sau de
moştenit, poţi rămâne în termeni foarte buni cu tatăl sau
cu fiul dumitale, în timp ce moştenitorul unui nobil de viţă
ca lordul Steyne e cât se poate de firesc să se mânie când c
înlăturat de la moştenire şi să se uite chiorâş la ocupantul
tronului. „Ia asta ca regulă generală – spunea acest
sardonic şi bătrân Ştietot – taţii şi fiii cei mai vârstnici din
toate familiile mari se urăsc între ei. Prinţul de coroană e
veşnic în opoziţie cu coroana, sau oftează, după ea.
Shakespeare a cunoscut bine oamenii, bunul meu domn, şi
când îl descrie pe prinţul Hal (din care pretinde, a se trage
şi familia Gaunt, deşi aceasta nu e mai înrudită cu John de
Gaunt decât eşti dumneata), încercând coroana tatălui său,
el îţi face o descriere firească a tuturor moştenirilor
prezumtive. Dacă dumneata ai fi moştenitorul unui ducat
şi a o mie de lire pe zi, vrei să spui că n-ai avea chef să pui
mâna pe ele? N-o cred! Şi asta e pricina pentru care fiecare
dintre cei mari, după ce a încercat el însuşi simţământul
respectiv faţă de propriul lui părinte, trebuie să ştie prea
bine că fiul lui simte exact acelaşi lucru faţă de el; aşa că ei
nu pot fi decât prepuielnici şi plini de duşmănie.
180
Şi la fel, în ceea ce priveşte sentimentele fratelui celui

mai mare faţă de fraţii mai tineri. Iubitul meu domn,
trebuie să ştii că primul născut consideră cadeţii familiei
drept duşmanii lui fireşti, care îl deposedează de-o sumă
respectabilă de bani pe care-i cheltuiesc şi care ar trebui
să-i revină de drept lui. L-am auzit deseori pe George
MacTurk, fiul cel mai vârstnic al lordului Bajazed, afirmând
că dacă i-ar sta în putere, atunci când şi-ar lua în primire
titlul, ar proceda ca sultanii şi ar degreva averea de
cheltuieli retezând pe dată capetele tuturor fraţilor lui mai
tineri; şi aşa stau lucrurile, mai mult sau mai puţin, cu
aceştia toţi. Vă spun eu că în inimile lor ei sunt cu toţii
nişte adevăraţi turci. Uf, domnule, aceştia cunosc bine
lumea!” Dar în clipa aceasta, din fericire, apărând un
personaj din lumea mare, pălăria lui Tom Ştietot s-ar face
numaidecât nevăzută de pe cap, şi el s-ar năpusti înainte
trăgând la plecăciuni şi rânjind, ceea ce ar lăsa să se vadă
că şi el cunoaşte lumea în felul lui.
Şi depunându-şi şi cel din urmă şiling din averea lui în
schimbul unor anuităţi pe tot timpul vieţii, Tom îşi putea
îngădui să nu dea naştere nici unui fel de pizmă din partea
nepoţilor sau nepoatelor lui şi să nu aibă niciun alt
simţământ faţă de cei vârstnici decât o statornică şi
generoasă dorinţă de a lua masa cu ei.
Între marchiză şi fireasca şi gingaşa dragoste de mamă
pentru copii stătea acea crudă barieră statornicită de
deosebirea de credinţă. Până şi dragostea pe care putea s-o
simtă faţă de fiii ei nu-i slujea decât s-o facă şi mai
temătoare şi mai nefericită pe sfioasa şi cucernica lady.
Prăpastia care-o despărţea de copii era de netrecut şi
prevestitoare de moarte. Şi ea nu putea întinde pe
deasupra acestei prăpăstii braţele-i slăbite şi nici nu-şi
putea trage copiii dincoace, de partea cealaltă a prăpastiei,
dincolo de care religia ei o încredinţa că nu există
mântuire. În timpul adolescenţei copiilor săi, lordul Steyne,
care era un om învăţat şi amator de cazuistică, nu găsea
mai plăcută îndeletnicire în serile de după cină, la ţară,
181
William Thackeray
decât să-l aţâţe la un pahar de vin pe preceptorul băieţilor,

cucernicul Trail (acum lordul episcop de Ealing), împotriva
confesorului soţiei sale, părintele Mole, să pună adică
Oxfordul faţă în faţă cu Saint-Acheul. Şi striga: „Bravo,
Latimer!” alternând cu: „Bine mai spunea Loyola”,
făgăduindu-i lui Mole un episcopat dacă ar trece de partea
cealaltă şi jurându-se să facă uz de toată influenţa lui
pentru a-i face rost lui Trail de o pălărie de cardinal în
cazul că ar face dizidenţă. Dar niciunul din preoţi nu se
arăta dornic să se lase convins; şi cu toate că iubitoarea
mamă nădăjduia că fiul ei cel mai tânăr şi cel mai drag
avea să se împace cu biserica ei – biserica mamei lui – o
lugubră şi îngrozitoare dezamăgire o aştepta pe cucernica
doamnă, dezamăgire ce părea a fi dreapta pedeapsă pentru
păcatul săvârşit cu prilejul căsătoriei ei cu un protestant.
Lordul Gaunt, fiul ei cel mai mare, s-a căsătorit, precum
bine ştie orice persoană care frecventează nobilimea, cu
lady Blanche Thistlewood, o fiică din nobila casă de
Bareacres, mai înainte pomenită în această foarte
adevărată istorisire. O aripă din Gaunt House fu dată spre
folosinţă acestei perechi, căci capul familiei voia s-o aibă
sub ochi cât timp ţinea domnia lui absolută; fiul şi
moştenitorul său, cu toate acestea, stând prea puţin pe
acasă, neînţelegându-se mai de loc cu nevastă-sa,
contracta datorii, semnând poliţe exigibile după ce avea să
intre în drepturile lui de şef al familiei, adică după moartea
bătrânului lord, completându-şi în felul acesta sumele
foarte modeste pe care tatăl său era dispus să i le acorde.
Marchizul avea cunoştinţă de toate datoriile fiului său până
la cel din urmă şiling. La regretata sa săvârşire dintre cei
vii, se descoperi a fi posesorul mai multor poliţe de ale
moştenitorului său, pe care le cumpărase pentru dobânda
lor şi pe care înălţimea-sa le lăsase prin testament copiilor
fiului său mai mic.
Cum, spre deznădejdea lordului Gaunt şi spre
desăvârşita mulţumire a firescului său duşman – tatăl său
– lady Gaunt nu avea copii, lordul George Gaunt, al doilea
182
fiul al casei, fu poftit să se înapoieze de la Viena, unde se

îndeletnicea cu valsul şi cu diplomaţia, şi să se însoare cu
onorabila Joan, unica fiică a lui John Johnes, cel dintâi
baron Helvellyn, conducătorul firmei „Jones Brown &
Robinson din Threadneedle Street, bancheri”; din care
căsătorie se născură mai mulţi fii şi fiice, ale căror fapte nu
ţin de istorisirea aceasta.
A fost o căsătorie fericită şi înfloritoare la început. Lordul
George Gaunt ştia nu numai să citească, ci şi să scrie, şi
încă destul de corect. Vorbea franţuzeşte cât se poate de
curgător şi ştia să valseze ca puţini alţii în Europa.
Înzestrat cum era cu asemenea talente şi cu rangul pe care
îl avea în ţara sa de baştină, nu exista niciun fel de îndoială
că domnia-sa va ajunge în cele mai înalte demnităţi în
profesiunea respectivă. Soţia sa simţea o deosebită atracţie
pentru viaţa de curte, şi averea îi dădea posibilitatea să dea
strălucitoare recepţii în oraşele acelea de pe continent în
care îi trimiteau îndatoririle diplomatice ale soţului său. Se
vorbea că avea să fie făcut ministru şi se puneau
rămăşaguri la „Clubul călătorilor” că avea să fie numit în
curând ambasador, când sosiră dintr-o dată anumite
zvonuri în legătură cu unele ciudăţenii ale purtării
secretarului de legaţie. La un mare dineu diplomatic dat de
şeful său, el se ridică de la masă şi declară că acel pâté de
foie gras e otrăvit. La un bal dat de trimisul Bavariei,
contele de Springbock-Hohenlaufen, el se prezentă cu
capul complet ras şi îmbrăcat ca un călugăr capucin. Nu
era bal mascat, cum au vrut să vă convingă unele
persoane. Era numai o originalitate, şoptea lumea. Aşa
fusese şi bunicul său. Era o trăsătură de familie.
Nevasta şi copii s-au întors în ţară şi şi-au luat reşedinţa
în Gaunt House, Lordul George a renunţat la postul său de
pe continentul european, şi gazetele anunţară că ar fi fost
trimis în Brazilia. Dar lumea era mult mai bine informată el
nu s-a reîntors niciodată din misiunea aceea din Brazilia, şi
nicicând nu şi-a găsit acolo moartea; nicicând n-a locuit şi
nici n-a pus piciorul acolo. Căci nu fusese trimis nicăieri, ci
183
William Thackeray
pur şi simplu dispăruse. „Brazilia, spunea, rânjind, câte-un

palavragiu altuia, Brazilia e spitalul «St. John’s Wood», şi
Rio de Janeiro e căsuţa împrejmuită de patru ziduri; iar
George Gaunt e acreditat pe lângă un gardian, care l-a
învestit cu Ordinul «Cămăşii de forţă»!” Cam în felul acesta
sună epitafele pe care şi le închină unii altora oamenii din
Bâlciul deşertăciunilor.
De două sau de trei ori pe săptămână, dis-de-dimineaţă,
nefericita mamă se ducea, pentru ispăşirea păcatelor ei, să-
l vadă pe bietul bolnav. Uneori acesta râdea (şi râsul lui era
mai sfâşietor decât plânsul); alteori îl găsea pe strălucitorul
şi elegantul diplomat, care luase parte la Congresul de la
Viena, târând după el cine ştie ce jucărie de copil, sau
legănând păpuşa fetiţei gardianului. Uneori o recunoştea
atât pe ea, cât şi pe părintele Mole, duhovnicul şi
însoţitorul ei; dar mai adesea el o uita, deoarece terminase
cu soţia, cu copiii, cu dragostea, cu ambiţia, cu vanitatea.
Dar îşi aducea aminte de ora mesei şi obişnuia să facă
scandal ori de câte ori vinul său cu apă nu era destul de
tare.
Asta era din pricina misterioasei stricăciuni a sângelui;
biata mamă-sa o adusese cu ea din neamul ei străvechi.
Răul izbucnise o dată sau de două ori în familia tatălui ei,
mult mai înainte de-a fi căzut în păcat lady Steyne şi mai
înainte de-a fi început să postească, să se tânguie şi să se
pocăiască întru izbăvirea greşelilor sale. Trufia familiei
fusese lovită asemeni întâiului născut al faraonului.
Pecetea întunecată a ursitei şi a destinului fusese pusă
deasupra pragului – cutezătorul şi străvechiul prag,
împodobit cu nenumărate cununi nobiliare şi cu blazonul
săpat în piatră.
Între timp, copiii lordului absent flecăreau şi creşteau,
cu totul neştiutori de fatalitatea care plutea deasupra lor.
La început mai vorbeau din când în când despre tatăl lor,
făcând fel de fel de planuri în legătură cu întoarcerea lui.
Apoi numele mortului acestuia viu se ivi din ce în ce mai
rar pe buzele lor, şi nu mai fu pomenit de loc. Dar
184
nefericita şi bătrâna bunică tremura la gândul că aceştia ar

putea să moştenească ocara părintelui lor, o dată cu
titlurile lui nobiliare; şi aştepta cu inima zgârcită de durere
ziua în care groaznicul blestem strămoşesc se va abate şi
asupra lor.
Presimţirea aceasta sinistră îl chinuia şi pe lordul
Steyne. El căuta să alunge îngrozitoarea fantomă, care-l
urmărea şi ziua şi noaptea, chefuind şi petrecând. Şi purtat
de vârtejul orgiilor izbutea să o uite câtva timp. Dar ea se
întorcea din nou când rămânea singur şi părea că devine
tot mai ameninţătoare cu trecerea anilor. „Ţi-am luat
băiatul – îi spunea ea – de ce nu te-aş lua adică şi pe tine?
Iar într-o bună zi te pot închide într-un balamuc ca pe fiu-
tău, George. Îţi pot da la cap chiar mâine, şi atunci adio
plăceri şi onoruri, ospeţe şi strălucire, prieteni, linguşitori,
bucătari francezi, cai de rasă şi case frumoase… în
schimbul unui gardian şi a unei saltele de paie ca a lui
George Gaunt.” Şi atunci lordul voia să scape de năluca
asta ameninţătoare; căci el ştia leacul prin care îşi putea
amăgi duşmanul.
Aşa că îndărătul înaltelor portaluri sculptate cu cununi
nobiliare şi cifre înnegrite de vreme ale palatului Gaunt
domneau strălucirea şi belşugul, dar, întâmplător, niciun
fel de fericire. Acolo aveau loc cele mai fastuoase banchete
din Londra, dar cu acestea nu se înveselea nimeni prea din
cale-afară, cu excepţia musafirilor care şedeau la masa
lordului. Dacă el n-ar fi fost un personaj atât de înalt,
poate că foarte puţină lume i-ar fi călcat pragul casei; dar
în Bâlciul deşertăciunilor păcatele celor mari sunt privite
cu îngăduinţă… „Nous regardons à deux fois” (cum spun
francezii) înainte de-a arunca cu piatra într-o persoană de
rangul, mai presus de orice tăgadă, al lordului. Chiar dacă
unii foarte cunoscuţi critici sau unii moralişti năzuroşi îi
făceau mutre lordului Steyne, erau cât se poate de
încântaţi să-i vină în casă dacă se întâmpla să fie poftiţi.
„Lordul Steyne e într-adevăr un mare desfrânat, spunea
lady Slingstone, dar toată lumea se duce la recepţiile lui, şi
185
William Thackeray
bineînţeles, voi veghea să nu li se întâmple nimic rău

fetelor mele!” „Lordul e un om căruia îi datoresc foarte
mult, aproape totul”, grăia preacucernicul Trail, gândindu-
se că arhiepiscopul abia îşi mai ducea zilele, iar doamna
Trail şi domnişoarele ar fi lipsit mai curând de la biserică
decât de la una din recepţiile înălţimii-sale. „Are nişte
moravuri tare păcătoase, îşi dădea cu părerea şi tânărul
lord Southdown faţă de sora lui, care îl dojenea cu
blândeţe, după ce auzise fel de fel de grozăvii de la maică-
sa privitor la ceea ce se petrecea cu prilejul dineurilor de la
Gaunt House, dar naiba să-l ia, are cea mai bună
şampanie din Europa!” Cât despre sir Pitt Crawley,
baronetul – sir Pitt, pilda aceasta de bună-cuviinţă, sir Pitt,
care prezidase adunări religioase – nu s-a gândit niciodată,
şi niciun singur moment măcar, că nu ar trebui să se ducă
acolo. „Într-o casă în care întâlneşti oameni ca episcopul de
Ealing şi contesa de Slingstone, poţi fi foarte sigură, Jane,
spunea baronetul, că nu greşim nici noi dacă mergem.
Rangul şi situaţia lordului Steyne îi conferă un rol de
frunte în viaţa noastră socială. Magistratul suprem al unui
comitat, draga mea, e un om care se bucură de toată
consideraţia, şi, în afară de asta, George Gaunt şi cu mine
am fost prieteni pe vremuri; era mai tânăr decât mine când
furăm trimişi amândoi ca ataşaţi la legaţia din
Pumpernickel!”
Într-un cuvânt toată lumea se îmbulzea să prezinte
omagii acestui prea înalt personaj – toţi cei care erau
poftiţi: după cum şi dumneata, cititorule (nu spune ba), şi,
după cum şi eu, scriitorul rândurilor acestora, ne-am fi dus
acolo dacă am fi primit vreo invitaţie.
186
Capitolul XLVIII
În care cititorul e introdus în lumea mare
AMABILITATEA ŞI ATENŢIILE RE-

beccăi faţă de capul familiei soţului său erau menite să-şi
aibă până în cele din urmă o foarte mare răsplată; răsplată
care, deşi cu siguranţă cam nesubstanţială, era mai
stăruitor râvnită de către micuţa femeie decât orice alte
beneficii mai pozitive. Căci dacă nu intra în socotelile ei să
ducă o viaţă virtuoasă, ea dorea din tot sufletul să aibă
măcar reputaţia unei femei virtuoase, şi noi ştim că nicio
doamnă din lumea mare nu-şi poate atinge această dorinţă
până nu-şi pune o rochie cu trenă şi o podoabă de pene şi
până nu e prezentată suveranului său la curte. Din această
augustă întrevedere ele ies marcate cu eticheta de femei
fără de prihană. Lordul şambelan le dă un certificat de
virtute. Şi precum bunurile şi scrisorile dubioase sunt
trecute la carantină prin etuvă, stropite cu oţet aromatic, şi
apoi declarate curate, multe doamne, a căror reputaţie ar fi
părut altminteri îndoielnică şi aptă de-a împrăştia anumite
molimi, trecând proba de nevinovăţie în faţa curţii regale,
ies din ea purificate de orice pată.
Lady Bareacres, lady Tufto şi doamna Bute Crawley din
fundul ei de provincie, ca şi alte doamne care veniseră în
contact cu doamna Rawdon Crawley, n-aveau decât să se
revolte la ideea că îngrozitoarea şi micuţa aventurieră îşi
făcuse reverenţa în faţa suveranului şi să susţină sus şi
tare că, dacă iubita şi buna regină Charlotte ar mai fi fost
în viaţă, ea n-ar fi admis niciodată în neprihănitul ei salon
187
William Thackeray
o fiinţă atât de compromisă! Dar ţinând seama că doamna

Rawdon şi-a trecut examenul acesta în înalta prezenţă a
celui dintâi gentleman din Europa şi că, oricum ar fi fost
ea, şi-a luat diploma de bună-purtare, ar fi însemnat, fără
îndoială, o dovadă de nemărginită rea-credinţă să te
îndoieşti cât de cât de virtutea ei. Eu, despre partea mea,
cat cu multă dragoste şi respect înapoi la acest înalt şi
istoric personaj. Ah, ce semn de nespusă şi măreaţă
preţuire a tot ceea ce reprezintă un gentleman trebuie să fi
fost, în Bâlciul deşertăciunilor, momentul când această
slăvită şi augustă făptură fu învestită, prin unanima
aclamaţie a clasei rafinate şi bine educate din imperiul său,
cu titlul de Premier gentilhomme al regatului. Îţi mai aduci
aminte, scumpul meu M. – oh, prietenul tinereţii mele! – de
noaptea aceea fericită de acum douăzeci şi cinci de ani,
când s-a jucat Ipocritul, în regia lui Elliston, cu Dowton şi
cu Liston, şi când doi anumiţi băieţi au şters-o pur şi
simplu de la „Slaughter House School”, unde li se făcea
educaţia, şi au apărut în incinta teatrului „Drury Lane”,
printre mulţimea care se înghesuia acolo ca să-l salute pe
rege? REGELE? Era acolo! În faţa augustei loji stătea garda
regală; marchizul de Steyne (lordul Cabinetului pulberăriei)
şi alţi înalţi demnitari ai statului străjuiau în spatele
fotoliului pe care şedea el, şedea el, rumen la faţă,
impunător la trup, acoperit cu decoraţii şi cu un păr stufos
şi cârlionţat. Cum mai cântam noi God save! Cum se mai
agita şi mai aclama sala, în ritmul acestei melodii măreţe!
Cum mai aplaudau, strigau şi-şi fluturau batistele!
Doamnele plângeau, mamele îşi strângeau copiii la sân;
unele leşinară de emoţie. Lumea se sufoca la parter,
strigăte şi ţipete se ridicau din masa aceea de oameni, care
se frămâutau, şi aclamau, şi care erau gata, şi se arătau
într-adevăr aproape gata, să-şi dea viaţa pentru el. Da, l-
am văzut şi noi. Soarta nu ne mai poate lua asta înapoi.
Alţii l-au văzut pe Napoleon. Mai trăiesc câţiva oameni care
l-au întâlnit pe Frederic cel Mare, pe doctorul Johnson, pe
Marie-Antoinette etc., dar pricină de nesmintită fală în faţa
188
copiilor noştri să fie că noi l-am văzut pe George cel Bun,

cel Magnific, cel Mare!
Ei bine, sosi şi ziua aceea fericită în existenţa doamnei
Rawdon Crawley când îngerului acestuia îi fu îngăduit să
treacă pragul paradisului, acelei curţi la care ea râvnea de-
atâta vreme; cumnata ei îi ţinu loc de naşă. În ziua fixată,
sir Pitt şi doamna lui, în încăpătorul lor echipaj de casă
(nou-nouţ şi gata pentru ceremonia înălţării baronetului la
rangul de înalt şerif al comitatului său), se opriră în faţa
unei căsuţe din Curzon Street, spre lămurirea lui Raggles,
care spiona totul din dugheana de zarzavaturi şi care văzu
înăuntrul trăsurii un smoc de pene minunate şi uriaşe
buchete de flori pe piepturile lacheilor în livrele îmbrăcate
atunci pentru prima oară.
Sir Pitt, într-o uniformă strălucitoare, coborî din trăsură
şi intră în căsuţa din Curzon Street, cu sabia încurcându-i-
se printre picioare. Micul Rawdon stătea cu nasul lipit de
geamurile salonului, zâmbind şi salutând-o de nenumărate
ori pe mătuşa lui, care rămăsese în trăsură; sir Pitit ieşi
numaidecât din casă, însoţit de o doamnă împodobită cu
un smoc de pene enorme, învăluită într-un şal şi ţinându-
şi cu gingăşie trena de brocart. Ea se sui în vehicul ca şi
cum ar fi fost o prinţesă deprinsă de când lumea să se
ducă la curte, zâmbind graţios lacheului care ţinea
portiera, ca şi lui sir Pitt, care se urcă după aceea şi el în
trăsură.
În urma lor venea Rawdon, în vechea lui uniformă de
ofiţer din gardă, care era nemaipomenit de uzată şi mult
prea strâmtă pentru el. El trebuia să urmeze procesiunea şi
să se ducă până la palatul suveranului său într-o birjă; dar
binevoitoarea sa cumnată stărui să meargă împreună cu ei.
Trăsura era încăpătoare, iar doamnele, nu prea grase, îşi
vor ţine trenele pe genunchi, aşa că, în cele din urmă, cei
patru porniră frăţeşte laolaltă; trăsura lor se întâlni în
cuvând cu şiragul cortegiului regesc care se scurgea în jos
pe Piccadilly şi St. James’s Street spre vechiul palat de
cărămidă roşie în care steaua din Brunswick aştepta să-şi
189
William Thackeray
primească nobilii şi curtenii.

Becky simţea imboldul să facă semnul binecuvântării
peste poporul de dincolo de ferestrele trăsurii, într-atâta
era de însufleţită şi aşa înaltă semnificaţie acorda ea
situaţiei acesteia măreţe pe care o atinsese. Becky avea
deci şi ea o slăbiciune, aceea cu care vezi deseori că
oamenii se împăunează, şi anume cu merite pe care ceilalţi
întârzie să le recunoască. După cum, de pildă, Comus e
ferm încredinţat că în Anglia nu există mai mare actor de
tragedie ca el, după cum Brown, faimosul romancier, îşi
doreşte din toată inima să fie socotit nu om de geniu, ci
bărbat monden, în timp ce lui Robinson, marele avocat,
nu-i pasă câtuşi de puţin de reputaţia lui la palatul
Westminster, dar se crede, fără seamăn în toată ţara în
materie de eleganţă, tot aşa şi ţelul vieţii Rebeccăi era să fie
mai cu samă considerată drept femeie respectabilă; şi ea a
pătruns în lumea mare cu o surprinzătoare râvnă,
îndemânare şi succes. Am spus că avea momente când se
socotea ea singură o desăvârşită lady şi când uita că n-
avea în casă niciun ban, că la poartă o aşteptau creditorii
şi că era nevoită să-şi ademenească şi să-şi linguşească
furnizorii, într-un cuvânt, că pământul i se clătina sub
picioare. Când porni spre curte în echipajul acela
strălucitor, ea luă o ţinută atât de falnică şi încântată de
sine. Atât de impunătoare şi sigură de ea însuşi, încât
stârni până şi râsul lady-ei Jane. Ea păşi în apartamentele
regale ţinându-şi capul asemenea unei împărătese, şi nu
mă îndoiesc că, dacă ar fi fost cu adevărat împărăteasă, şi-
ar fi jucat cu mare măiestrie rolul.
Suntem autorizaţi să declarăm că le costume de cour pe
care doamna Rawdon Crawley l-a purtat cu prilejul
prezentării sale în faţa suveranului ar putea face obiectul
celei mai strălucitoare şi elegante cronici mondene. Am
putut vedea anumite doamne – noi, cei acoperiţi de
decoraţii şi cordoane şi care frecventăm recepţiile de la St.
James, sau noi care, încălţaţi cu ghetele noastre scâlciate,
hoinărim în sus şi-n jos pe Pall Mall şi tragem cu ochiul la
190
trăsurile care poartă numai persoane alese, împodobite cu

felurite pene – am putut vedea, zic, anumite doamne de
lume, în jurul orei 2 după-amiază, într-o zi de recepţie, în
timp ce fanfara gărzii regale, în vestoane acoperite de
fireturi, intona marşuri triumfale, stând pe cai masivi şi
albi, ca pe nişte adevărate scaune, doamne care sunt
departe de-a arăta ca nişte drăgălaşe şi ispititoare obiecte
la ora aceea timpurie a amiezii. O dolofană contesă de vreo
60 de ani, décolletée, boită, zbârcită toată de-atâtea
sulimanuri, cu pleoapele căzute şi cu diamante
scânteindu-i în perucă, e o privelişte din care se pot trage
multe învăţăminte folositoare, dar nicidecum desfătătoare.
Veştede, ca iluminaţia străzii St. James, aşa cum se
prezintă ea în zori de zi, când jumătate din felinare sunt
stinse, iar cealaltă jumătate abia mai clipeşte, ca şi cum ar
vrea să dispară asemenea nălucirilor din faţa aurorii,
frumuseţile acelea pe care le zărim doar în trecere, în timp
ce trăsura înălţimilor-lor aleargă pe lângă noi, ar trebui să
apară numai după căderea nopţii. Dacă până şi Cynthia
pare ştearsă în lumina după-amiezii, după cum o putem
vedea uneori în anotimpul acesta friguros, când Phoebus se
uită la ea ţintă din partea opusă a cerului, cu atât mai
puţin îi dă mâna bătrânei lady Castlemouldy să-şi ţină
fruntea sus când soarele îşi aruncă razele din plin pe
ferestrele trăsurii sale şi îi arată toate şanţurile şi toate
zbârciturile cu care timpul i-a însemnat obrazul! Nu.
Recepţiile acestea ar trebui să aibă loc în luna noiembrie,
sau în prima zi cu ceaţă; sau dacă nu, sultanele în vârstă
din acest Bâlci al deşertăciunilor să umble în cupeuri
închise, din care să coboare cu vălul pe faţă şi să se încline
în faţa suveranului la adăpostul luminii candelabrelor.
Iubita noastră Rebecca nu avea nevoie, însă, de niciun
fel de asemenea prielnică auroră pentru a-şi arăta
frumuseţea. Deocamdată, chipul ei nu se sfia de lumina
soarelui; iar rochia – deşi dacă ar fi văzută în momentul de
faţă ar fi socotită de orice doamnă din Bâlciul
deşertăciunilor drept cea mai ridicolă şi mai absurdă
191
William Thackeray
găteală care s-a purtat vreodată – părea tot atât de

frumoasă în ochii ei şi ai publicului, acum vreo douăzeci şi
cinci de ani, ca cea mai strălucitoare rochie de gală a celei
mai vestite frumuseţi din epoca noastră. Dar peste
douăzeci de ani chiar şi o asemenea minune de croială va fi
trecut în domeniul absurdului, deopotrivă cu celelalte
deşertăciuni. Prea ne îndepărtăm însă de subiect. Rochia
doamnei Rawdon fu găsită încântătoare în acea plină de
evenimente zi a prezentării. Chiar şi buna şi micuţa lady
Jane fu silită să recunoască lucrul acesta, în timp ce-şi
examina cumnata, mărturisindu-şi plină de mâhnire că, în
privinţa gustului, ea era cu mult mai prejos ca Becky.
Ea nu ştia câtă muncă, gândire şi dibăcie cheltuise
doamna Rawdon pentru această toaletă. Rebecca avea un
gust la fel de desăvârşit ca şi cea mai bună croitoreasă din
Europa, şi tot atâta iscusinţă în a combina lucrurile pe cât
de nepricepută era în privinţa asta lady Jane, care băgă
însă numaidecât de seamă mândreţea brocartului din care
era croită trena Rebeccăi şi raritatea dantelei cu care-i era
împodobită rochia.
Brocartul era un rest mai vechi, spunea Becky; cât
despre dantelă, fusese un adevărat chilipir. O avea de un
veac.
— Draga mea doamnă Crawley, asta valorează o mică
avere, zise lady Jane, uitându-se la propria ei dantelă, care
nu era nici pe departe aşa de frumoasă; şi verificând după
asta, calitatea vechiului brocart din care era făcută rochia
de curte a doamnei Rawdon, era gata-gata să-şi scape
mărturisirea că ei nu-i dădea mâna să-şi comande o
îmbrăcăminte atât de costisitoare, dar, făcând oarecare
sforţări, se stăpâni, găsind că ar fi prea aspră faţă de
rubedenia ei.
Şi, totuşi, dacă lady Jane ar fi cunoscut adevărul, cred
că n-ar mai fi putut să dea dovadă de nemaipomenita ei
bunătate. Realitatea este că, atunci când punea în ordine
casa lui sir Pitt, doamna Rawdon găsise şi dantela şi
brocartul în dulapurile străvechi de-acolo – ele
192
aparţinuseră răposatelor stăpâne ale casei – şi-şi dusese

liniştită acasă bunurile respective pentru a-şi împodobi
micuţa ei persoană. Briggs văzu totul, dar nu întrebă nimic
şi nici nu povesti cuiva ceva; dar eu cred că ea fu întru
totul de acord cu Rebecca în această privinţă, şi tot aşa ar
fi procedat şi multe alte femei cinstite.
Iar diamantele: „De unde naiba ai diamantele astea,
Becky?” o întrebase soţul ei, cu ochii ţintă la giuvaericalele
pe care nu le mai văzuse până atunci şi care-şi aruncau
belşugul luminii lor strălucitoare din urechile şi de la gâtul
ei.
Becky roşi puţin şi îl privi o clipă cu asprime. Pitt
Crawley roşi de asemenea şi el puţin şi se uită afară pe
fereastră. Adevărul este că el era cel care îi dăruise o mică
parte din briliante, o frumoasă broşă bătută cu nestemate,
ce stătea alături de un colan de perle care-i împodobeau
gâtul, iar baronetul pierduse din vedere să-i aducă şi
doamnei sale la cunoştinţă lucrul acesta.
Becky se uită la soţul ei şi apoi la sir Pitt, cu un aer de
neruşinată viclenie, ca şi cum i-ar fi spus: „Să te trădez?”
— Ghici! îi spuse ea bărbatului ei. Cum, prostule,
continuă ea, de unde crezi că le am, toate, în afară de
broşa asta mică, pe care mi-a dat-o de demult o bună
prietenă de-a mea? Le-am închiriat, bineînţeles. Le-am
închiriat de la domnul Polonius, din Coventry Street, să
nu-ţi închipui că toate diamantele care se văd la curte sunt
ale celor care le poartă, aşa, ca pietrele astea minunate pe
care le are lady Jane şi care sunt, cu mult mai frumoase
decât ale mele, sunt cât se poate de sigură!
— Acestea sunt bijuterii de familie, declară sir Pitt,
privind din nou stânjenit.
Şi, în vreme ce între ei avea loc această discuţie, trăsura
îşi continuă drumul până ce-şi deşertă în cele din urmă
încărcătura la porţile palatului în care aştepta cu mare
pompă suveranul.
Diamantele care pricinuiseră admiraţia lui Rawdon nu se
întoarseră niciodată în prăvălia domnului Polonius din
193
William Thackeray
Coventry Street, şi gentleman-ul respectiv nu şi le-a

revendicat niciodată, ci ele fură tăinuite într-un mic depozit
particular dintr-un vechi pupitru, pe care i-l dăruise cu
mulţi ani în urmă Amelia Sedley, şi în care Becky păstra o
seamă de lucruri folositoare şi, poate, de preţ, despre care
bărbatul ei habar nu avea. A nu avea habar de nimic, sau
numai de prea puţine lucruri, stă în firea multor bărbaţi. Şi
a se ascunde, în firea câtor femei? O, doamnelor! Câte
dintre dumneavoastră nu aveţi conturi secrete la
croitoreasă? Câte dintre dumneavoastră nu posedaţi rochii
şi brăţări pe care nu îndrăzniţi să le scoateţi la iveală, sau
pe care le purtaţi tremurând de frică?… tremurând de frică
şi copleşindu-vă cu zâmbete soţul care nu-i în stare sa
deosebească rochia nouă de catifea de cea veche, sau
brăţara cea nouă de cea de-acum un an şi nici să-i treacă
prin cap măcar că eşarfa cea galbenă de dantelă, care arată
aşa de ponosită, costă patruzeci de guinee, şi că madame
Bobinot trimite în fiecare săptămână bileţele supărătoare,
cerând bani!
Aşadar, Rawdon nu ştia nimic în legătură cu
scânteietorii cercei de mărgăritar, sau cu minunata şi
strălucitoarea podoabă de pe frumosul piept al soţiei sale;
dar lordul Steyne, care îşi avea locul său la curte, ca lord al
Cabinetului pulberăriei şi ca unul din cei mai înalţi
demnitari şi iluştri apărători ai tronului Angliei, şi care se
înfăţişă cu toate decoraţiile, Ordinul Jartierei, colanele şi
cordoanele sale, şi care dădea o atenţie deosebită micuţei
femei, ştia de unde-i vin giuvaericalele şi cunoştea şi pe cel
care le plătise.
În timp ce se înclina în faţa ei, el zâmbi şi-i recită
banalele şi frumoasele versuri din Răpirea buclei în
legătură cu diamantele Belindei, „pe care evreii le puteau
săruta, dar necredincioşii numai adora!”
— Nădăjduiesc însă ca înălţimea-voastră e
dreptcredincios, răspunse micuţa doamnă, clătinându-şi
capul.
Şi multe doamne din jur şopteau şi discutau între ele şi
194
mulţi gentlemen se mirau şi şopteau văzând ce atenţie

nemaipomenită dădea înaltul lord micii aventuriere.
Felul în care a decurs întrevederea dintre Rebecca
Crawley, născuta Sharp, şi împărătescul ei stăpân nu stă
în puterea unei pene atât de slabe şi de lipsite de
experienţă ca a mea să încerce a istorisi. Ochii noştri orbiţi
de atâta strălucire se închid în faţa măreţiei gândului
acestuia. Iar respectul nostru plin de devotament şi bună-
cuviinţă spun până şi imaginaţiei să nu cerceteze cu prea
multă înflăcărare şi îndrăzneală sacra sală de audienţe şi
să facă repede şi în tăcere calea întoarsă, plecându-se cât
mai adânc cu putinţă în faţa augustei prezenţe.
Dar că, după această întrevedere, în toată Londra nu
găseai inimă mai devotată regelui ca inima Rebeccăi, poate
fi spus. Numele suveranului era veşnic pe buzele doamnei
Crawley, şi ea îl proclamă drept cel mai fermecător dintre
oameni. Se duse apoi la „Colnaghi” şi comandă cel mai
frumos portret al regelui pe care-l putuse da la iveală arta
şi pe care i-l putea furniza creditul. Ea alese portretul acela
faimos în care cel mai bun dintre monarhi e reprezentat
într-o redignotă cu guler de blană, cu pantaloni strânşi sub
genunchi şi ciorapi de mătase, zâmbind afectat de sub
peruca sa brună şi încârlionţată şi stând pe o sofa. Puse să
i se picteze o miniatură pe o broşă de care nu se mai
despărţea, şi adevărul este că ea îşi amuza, deşi întrucâtva
îşi plictisea îngrozitor cunoştinţele cu nesecatul subiect în
legătură cu frumuseţea şi curtenia lui. Cine ştie? Poate că
micuţa femeie se gândea că ar putea juca rolul unei
Maintenon sau al unei Pompadour!
Dar, după prezentarea ei la curte, cea mai reuşită glumă
din toate fu limbajul ei virtuos. Rebecca avea puţine
cunoştinţe feminine şi, trebuie să mărturisim, nu dintre
cele care se bucurau de cea mai bună reputaţie în Bâlciul
deşertăciunilor. Dar după prezentarea ei la curte, fiind
învestită, ca să zicem aşa, cu titlul de femeie cinstită,
Becky nu mai voi să se întovărăşească cu femeile acelea de
moravuri îndoielnice şi când lady Crackenbury o salută din
195
William Thackeray
loja ei de la Operă, întoarse pur şi simplu capul în altă

parte; iar pe doamna Washington White se făcu că n-o
cunoaşte când o întâlni în parc. „Trebuie să-şi ţină fiecare
rangul său, draga mea, obişnuia ea să spună. Nu trebuie
să te laşi văzută în tovărăşia persoanelor îndoielnice. O
compătimesc din toată inima pe lady Crackenbury; iar
doamna Washington White poate că e o femeie foarte
cumsecade. Tu te poţi duce să iei masa cu ele, dacă îţi
place aşa de mult whist-ul lor. Dar eu nu pot şi nici nu
vreau; şi te rog să ai bunătatea să-l anunţi pe Smith să le
spună că nu sunt acasă dacă întreabă vreuna de mine”.
În gazete apărură nenumărate amănunte cu privire la
rochia de curte a Rebeccăi – penaje, falduri, diamante
superbe şi toate celelalte, lady Crackenbury citi paragraful
respectiv cu un junghi în inimă şi trăncăni multă vreme cu
adoratorii pe socoteala ifoselor pe care şi le dădea Becky.
Doamna Bute Crawley şi domnişoarele ei de la ţară puseră
şi ele mâna pe un exemplar din ediţia de oraş a ziarului
Morning Post; şi dădură drumul justificatei lor indignări.
„Dacă ai avea şi tu părul ca nisipul, ochii verzi şi ai fi fata
unei franţuzoaice, dansatoare pe frânghie, spunea doamna
Bute fiicei ei celei mai mari (care era, dimpotrivă, o
domnişoară foarte întunecată la faţă, bondoacă şi cârnă), ai
fi avut şi tu, bineînţeles, un colan de strălucitoare
diamante şi ai fi fost prezentată la curte de verişoara ta,
lady Jane. Dar tu nu eşti decât o fată cumsecade, dragul şi
bietul meu copil. În vinele tale curge sângele celui mai de
viţă neam din Anglia şi ai parte de o educaţie sănătoasă şi
de o viaţa plină de cucernicie. Şi ia pildă de la mine: mie,
soţia fratelui mai tânăr al unui baronet, nu mi-ar fi trecut
niciodată prin gând un lucru ca acesta… să fiu adică
prezentată la curte; şi sunt sigură că nici altele n-ar fi fost,
dacă ar fi trăit buna regina Charlotte!” Acesta era chipul în
care se mângâia merituoasa preoteasă; iar fiicele ei
suspinau şi se cufundară toată noaptea aceea în Anuarul
nobilimii.
La câteva zile după vestita prezentare, o altă deosebită şi
196
covârşitoare favoare fu acordată virtuoasei Becky.

Echipajul lady-ei Steyne se opri la poarta domnului
Rawdon Crawley, iar lacheul, în loc să dărâme faţada casei
aşa, după cum părea înclinat să facă judecând după felul
înspăimântător în care lovi ciocănaşul, se linişti şi înmână
numai o pereche de cărţi de vizită, pe care erau gravate
numele marchizei de Steyne şi al contesei de Gaunt. Dacă
bucăţile acelea de carton ar fi fost nişte tablouri de preţ,
sau ar fi avut o sută de yarzi de dantelă de Malines
înfăşurate în jurul lor, valorând de două ori atâtea guinee,
Becky nu le-ar fi privit cu mai multă plăcere. Şi puteţi fi
siguri că ele fură aşezate cât mai la vedere în vasul
chinezesc. De pe masa din salon în care îşi ţinea Becky
cărţile de vizită ale musafirilor ei. Doamne! Doamne! şi
cărţile de vizită ale bietei doamne Washington White şi ale
lady-ei Crackenbury, pe care micuţa noastră prietenă era
cât se poate de mulţumită să le primească cu câteva luni în
urmă şi de care prostuţa şi micuţa creatură era pe vremea
aceea foarte mândră! Doamne! Doamne! zic, în ce viteză,
după apariţia acestor înalte şi nobile cărţi de vizită, fură
celelalte lăsate să cadă tocmai la fundul teancului, întrucât
nu mai prezentau niciun fel de însemnătate. Steyne!
Bareacres, Johnes de Helvellyn! şi Caerlyon de Camelot!
putem fi siguri că Becky şi Briggs căutară aceste auguste
nume în Anuarul nobilimii şi le urmăriră nobila spiţă până
la cele mai îndepărtate ramuri ale arborelui lor genealogic.
Câteva ceasuri mai târziu, lordul Steyne veni să-i facă o
vizită şi, uitându-se cu atenţie împrejur, înregistra absolut
totul, după cum îi era obiceiul; descoperind şi cărţile de
vizită ale soţiei şi nurorii sale, aşezate la vedere de mâna
Rebeccăi, începu să râdă batjocoritor, aşa cum bătrânul
acesta cinic făcea întotdeauna în faţa oricărei manifestări a
slăbiciunilor omeneşti. Becky coborî în salon numaidecât;
ori de câte ori draga de ea îl aştepta pe lordul Steyne,
toaleta îi era desăvârşită, părul în perfectă ordine, batistele,
gulerele, eşarfele, micii ei papuci de marochin şi celelalte
nimicuri femeieşti bine puse la punct, şi se pregătea să-l
197
William Thackeray
primească luându-şi un aer de gingaşă nevinovăţie, dar ori

de câte ori era luată prin surprindere, fireşte că trebuia să
se repeadă în odaia ei şi să se cerceteze repede în oglindă,
şi abia după aceea să coboare din nou la înaltul lord.
Ea îl găsi rânjind sarcastic şi uitându-se la vasul
chinezesc. O dăduse de gol, şi ea roşi puţin.
— Mulţumesc, monseigneur, zise ea. Precum vezi,
doamnele dumitale au trecut pe aici. Câtă bunăvoinţă din
partea dumitale! Iartă-mi întârzierca… eram în bucătărie şi
făceam o budincă!
— Ştiu că erai la bucătărie, te-am văzut printre gratiile
ferestrei când s-a oprit trăsura la poartă, răspunse
— Dumitale nu-ţi scapă nimic, i-o întoarse ea.
— Unele lucruri poate, dar asta nu, drăgălaşa mea
doamnă, zise el cu bunătate. Nu eşti decât o mincinoasă
micuţă şi prostuţă. Te-am auzit trebăluind în odaia de sus
şi sunt sigur că te-ai dat puţin cu roşu; ar trebui să-i oferi
puţin dintr-al dumitale şi lady-ei Gaunt, care arată cât se
poate de prost; pe urmă am auzit uşa dormitorului
deschizindu-se, şi imediat după asta ai coborât.
— E oare o crimă să caut să arăt cât mai bine când vii
dumneata aici? rosti doamna Rawdon, tânguindu-se, şi îşi
trecu batista pe obraz ca pentru a-i demonstra că nu se
fardase de loc şi că îmbujorarea îi era, în cazul ei, cu totul
naturală şi datorită modestiei.
Dar cine ar putea pune mâna în foc pentru asta? Eu ştiu
că există anumite farduri care nu se şterg cu batista; şi
altele aşa de bune că nici chiar lacrimile nu le strică.
— Ei bine, spuse bătrânul gentleman, fluturând cartea
de vizită a nevestei sale, văd că eşti hotărâtă să devii o
adevărată lady. Şi veşnic îmi otrăveşti bătrânele mele zile
cu pretenţia de a pătrunde în societatea înaltă. Dar
dumneata nu eşti în stare să faci faţă cerinţelor unei
asemenea vieţi, caraghioasă mică şi prostuţă ce eşti! Pentru
că n-ai para chioară în buzunar.
— Da, dar dumneata ai să ne faci rost de-un post
198
bunicel, răspunse Becky, şi asta cât se poate de repede!

— N-ai para chioară în buzunar, şi vrei să te măsori cu
cei care au. Biată ulcicuţă de pământ, care vrei să înoţi
împotriva şuvoiului de vase de aramă! Toate femeile sunt la
fel, şi fiecare se străduieşte pentru lucruri care nu au
niciun fel de valoare. La naiba, am luat masa cu regele ieri
şi am mâncat muşchi de berbec şi napi. Un prânz de
legume e mult mai bun decât să te îndopi toată vremea cu
carne bătrână de bou. Ai să fii invitată la Gaunt House. Ai
să-i scoţi sufletul bătrânului dumitale prieten până ce-ai să
fii poftită acolo. Deşi nu-i nici pe jumătate aşa de plăcut ca
aicea. Şi ai să te plictiseşti de moarte. Aşa cum mă
plictisesc şi eu. Nevasta mea e tot atât de voioasă ca şi lady
Macbeth, iar nurorile, la fel de drăguţe ca Regan şi ca
Goneril. Nici nu cutez să mă culc în ceea ce numesc ele
dormitorul meu. Patul are un baldachin asemenea celui de
la catedrala Sfântului Petru, iar tablourile mă umplu de
groază. Dar am un pătuţ de bronz într-ocameră de toaletă
şi o mică saltea de câlţi, ca un schimnic. Căci sunt un
adevărat schimnic. Ha! Ha! Ai să fii invitată la masă
săptămâna viitoare. Şi, gare aux femmes! fii cu ochii în
patru şi ţine-te bine! Să vezi numai cum sunt în stare să te
împungă femeile!
Acesta fu un discurs foarte lung pentru un bărbat aşa de
scump la vorbă ca lordul Steyne; şi nici nu era cel dintâi pe
care îl rostea el în ziua aceea în sprijinul Rebeccăi.
Briggs îşi ridică ochii de la masa ei de lucru, la care se
aşezase în camera de alături, şi scoase un suspin adânc
auzind cu câtă uşurinţă se exprima măritul marchiz despre
semenele ei.
— Dacă nu-i faci vânt dulăului ăstuia îngrozitor, zise
lordul Steyne aruncându-i o privire sălbatică peste umăr,
am să-l otrăvesc!
— Eu dau întotdeauna câinelui meu să mănânce din
propria mea farfurie, răspunse Rebecca, râzând cu răutate.
Şi după ce se înveseli un timp de enervarea lordului,
care o ura pe biata Briggs pentru că îi tulbura acest tête-à-
199
William Thackeray
tête cu frumoasa nevastă a colonelului, i se făcu în cele din

urmă milă de admiratorul ei şi, chemând-o pe Briggs în
salon, îi lăudă vremea nemaipomenit de frumoasă şi o rugă
să se ducă la plimbare cu copilul.
— N-o pot concedia, zise deodată Becky, după un
răstimp de tăcere, cu o voce plină de întristare. În timp ce
vorbea, ochii i se umplură de lacrimi, şi ea îşi întoarse
capul într-o parte.
— Îi datorezi leafă, bănuiesc? întrebă marchizul.
— Mai rău decât atât, răspunse Becky, ţinându-şi mereu
privirile în pământ, am ruinat-o!
— Ai ruinat-o? Atunci de ce n-o dai afară? se miră
gentleman-ul.
— Numai bărbaţii pot face lucruri de astea, răspunse
Becky cu amărăciune. Femeile nu sunt atât de vitrege că
voi. Acum un an, când rămăsesem fără un ban, ne-a dat
tot ce-a avut. Şi nu mă va părăsi niciodată până ce nu vom
ajunge la sapă de lemn şi noi, ceea ce nu pare prea
îndepărtat, sau până ce nu-i voi putea plăti şi ultima
leţcaie!
— Şi la cât se ridică suma asta? întrebă lordul înjurând.
Dar Becky, după ce medită asupra nemăsuratelor lui
mijloace băneşti, spuse nu numai suma pe care o luase cu
împrumut de la domnişoara Briggs, ci una aproape de două
ori mai mare.
Ceea ce pricinui lordului Steyne o nouă explozie de
mânie – scurtă şi energică – la care Rebecca îşi plecă şi mai
mult capul în jos şi începu să plângă cu amărăciune.
— N-am ce să fac. Împrumutul ăsta era singura soluţie.
Nici nu îndrăznesc să-i mărturisesc aşa ceva bărbatului
meu. M-ar omorî dacă i-aş spune ce-am făcut. Nimeni nu
ştie absolut nimic, în afară de dumneata… pentru că
dumneata m-ai silit să-ţi destăinuiesc totul. Ah! ce-am să
mă fac, lord Steyne? Sunt foarte, foarte nefericită!
Lordul Steyne nu dădu niciun fel de răspuns, numai că
bătea o darabană drăcească pe tăblia mesei şi-şi rodea
unghiile. În cele din urmă el îşi înfundă pălăria pe cap şi
200
părăsi grăbit încăperea. Rebecca nu-şi schimbă poza ei de

icoană a deznădejdii până ce nu se trânti uşa în urma lui şi
până ce trăsura nu porni în goana mare. Atunci abia se
ridică cu cea mai stranie expresie de victorioasă răutate
strălucind în ochii ei verzi. Şi izbucni în râs de una singură
de câteva ori la rând; apoi, aşezându-se la pian, făcu să
răsune pe clape o improvizaţie din care respira triumful,
silindu-i pe trecători să se oprească sub ferestrele ei şi să
asculte muzica asta strălucitoare.
În seara aceea sosiră de la Gaunt House două plicuri
pentru micuţa femeie, unul conţinând o invitaţie la masă
din partea lordului şi a lady-ei Steyne, la Gaunt House,
pentru vinerea următoare, în timp ce plicul celălalt
ascundea numai o bandă îngustă de hârtie cenuşie,
purtând semnătura lordului Steyne şi adresa bancherilor
„Jones, Brown & Robinson”.
Rawdon o auzi pe Becky râzând, o dată sau de două ori,
în somn. Numai plăcerea de-a se duce la Gaunt House şi
de-a da ochi cu doamnele de-acolo îi pricinuia veselia asta,
îi explică ea. Adevărul este însă că era preocupată de o
mulţime de alte planuri. S-o plătească pe bătrâna Briggs şi
apoi s-o concedieze? Să-l lase pe Raggles cu gura căscată
plătindu-i tot ce-i datora? Pe perna ei, Becky sucea şi
răsucea toate aceste gânduri; iar a doua zi, pe când
Rawdon ieşi să-şi facă vizita de dimineaţă la club, doamna
Crawley (într-o rochie simplă şi cu voal pe faţă) porni spre
City într-o birjă; şi fiind condusă la banca domnilor Jones
şi Robinson, prezentă persoanei de la ghişeu un document,
iar persoana, drept răspuns, o întrebă cum voia să ridice
suma.
Ea răspunse cu blândeţe că voia să ia o sută cincizeci de
lire în bancnote mici, iar restul într-una singură; şi trecând
prin curtea bisericii Sf. Paul, se opri şi cumpără pentru
Briggs cea mai frumoasă rochie de mătase neagră ce se
putea obţine cu bani; şi pe care, cu un sărut şi cu o seamă
de cuvinte drăgălaşe, o dărui naivei şi bătrânei domnişoare.
După asta se duse la domnul Raggles, îl întrebă de copii,
201
William Thackeray
plină de duioşie, şi-i dădu cincizeci de lire în contul

datoriei. Apoi merse la caretaşul de la care îşi închiria
trăsurile şi-l gratifică cu o sumă similară. „Şi sper că asta
va fi o lecţie pentru dumneata, Spavin, rosti ea, şi că la
viitoarea recepţie de la palat cumnatul meu, sir Pitt, nu va
mai fi stânjenit, fiind silit să ne ia pe toţi patru în trăsura
lui, spre a ne prezenta în faţa majestăţii-sale, şi asta
pentru că trăsura mea personală n-are chef să se arate!” Se
pare că avusese loc o serioasă neînţelegere cu prilejul celei
din urmă recepţii de la curte. De unde şi umilirea pe care
era cât pe-aci s-o îndure colonelul, aceea de a se prezenta
la curte într-o birjă.
Toate lucrurile acestea fiind aduse la îndeplinire, Becky
mai făcu o vizită şi în camerele de sus, pupitrului pomenit
puţin mai înainte, pe care i-l dăruise Amelia Sedley cu
mulţi ani în urmă şi care conţinea un oarecare număr de
folositoare şi preţioase flecuşteţe; în muzeul acesta
particular îşi aşeză ea bancnota cea mare pe care i-o
înmânase casierul domnilor Jones şi Robinson.
202
Capitolul XLIX
În care gustăm trei feluri de mâncare şi o prăjitură
ÎN TIMP CE DOAMNELE DE LA
Gaunt House îşi luau gustarea din dimineaţa aceea, lordul
Steyne (care îşi bea ciocolata singur şi numai rareori le
tulbura pe stăpânele casei, pe care nu le vedea decât în
zilele de primire sau când le întâlnea în hol, sau când din
loja lui cea mică de la Operă le cerceta de îndată ce se
iveau în loja lor măreaţă), înălţimea-sa, zic, îşi făcu apariţia
printre doamnele şi copiii care se strânsescră să-şi bea
ceaiul şi să-şi mănânce pâinea prăjită şi se încinse o
bătălie de toată frumuseţea în legătură cu Rebecca.
— Lady Steyne, zise el, aş vrea să văd lista invitaţilor
pentru masa de vineri; şi aş mai vrea, te rog, să scrii una şi
pentru colonelul şi doamna Crawley.
— Are s-o scrie Blanche, răspunse lady Steyne
neliniştită. Are s-o scrie lady Gaunt!
— Nu vreau să-i scriu persoanei aceleia, rosti lady
Gaunt, o înaltă şi majestuoasă doamnă, cătând o clipă în
sus dar plecându-şi numaidecât privirea după ce vorbi – nu
era bine pentru cei care îl înfruntaseră să i se uite lordului
Steyne în ochi.
— Trimite copiii afară din cameră. Hai, căraţi-vă! zise el
trăgând de şnurul clopoţelului.
— Puştii, tremurând întotdeauna de frică în faţa lui,
ieşiră; mama lor voia să-i urmeze şi ea.
— Dumneata nu, porunci el, dumneata rămâi! Lady
Steyne, zise el, repet, ai să ai bunătatea să te duci la birou
203
William Thackeray
şi să scrii invitaţia aceea pentru masa dumitale de vineri!

— My lord, în cazul acesta eu n-am să pot fi de faţă, rosti
lady Gaunt. Am să mă duc acasă!
— Grozav aş mai vrea să te duci şi să nu te mai întorci
niciodată! Ai să întâlneşti fel de fel de portărei în foarte
plăcuta tovărăşie a familiei Bareacres, iar eu am să fiu
scutit de-a mai trimite bani rudelor dumitale şi n-am să-ţi
mai văd nici afurisitele dumitale aere de tragedie. Cine eşti
ca să porunceşti în casa asta? Dumneata, care n-ai nicio
leţcaie?! Dumneata, care eşti lipsită până şi de inteligenţă?!
Ai fost adusă aici ca să faci copii, şi n-ai făcut niciunul.
Gaunt s-a plictisit de dumneata; şi nevasta lui George e
singura persoană din familie care nu-ţi doreşte moartea.
Gaunt s-ar însura din nou dacă ai muri.
— Aş vrea să mor, răspunse onorata doamnă cu lacrimi
de furie în ochi.
— E de la sine înţeles ca dumneata să-ţi dai aere de
virtute; în timp ce soţia mea, care e o sfântă fără prihană;
cum toată lumea ştie, şi care n-a făcut în toată viaţa ei un
singur pas greşit, n-are nimic împotriva primirii tinerei
mele prietene, doamna Crawley. Lady Steyne ştie că
aparenţele sunt uneori până şi împotriva celor mai
virtuoase femei şi că minciuni se spun adesea şi despre
cele mai nevinovate dintre ele. Rogu-te, doamnă, să-ţi spun
câteva mici anecdote despre lady Bareacres, mama
dumitale?
— Mă poţi doborî dacă îţi face plăcere, îmi poţi da cele
mai crude lovituri, răspunse lady Gaunt. Te bucuri
întotdeauna când vezi că nevasta şi nora dumitale suferă.
— Dulcea mea Blanche, continuă el, eu sunt un
gentleman şi nu ridic niciodată mâna asupra unei femei
decât pentru dezmierdări. Vreau să-ţi îndrept numai câteva
mici cusururi din caracterul dumitale. Voi, femeile, vă
arătaţi prea mândre şi văd cu întristare cât de lipsite de
smerenie sunteţi, aşa cum sunt sigur că i-ar spune şi
părintele Mole lady-ei Steyne dacă ar fi şi el de faţă. Nu
trebuie să vă daţi aere; ci să fiţi blânde şi umile, luminile
204
ochilor mei! Căci lady Steyne ştie că această calomniată,

modestă şi binevoitoare doamnă Crawley e cu totul
nevinovată… mai nevinovată chiar decât ea. E drept că
bărbatul ei nu are o reputaţie grozavă, dar e tot atât de
strălucită ca şi a lui Bareacres, care a jucat destul de puţin
în viaţa lui, dar care e plin de datorii şi care te-a despuiat
până şi de singura moştenire pe care ai avut-o vreodată şi
mi te-a lăsat în spinare săracă lipită. Cât despre doamna
Crawley, nu-i de loc de viţă aleasă; dar nu se trage din
oameni mai de jos decât iluştrii tăi strămoşi Fanny cei
dintâi „de la Jones”!
— Dar banii pe care i-am adus în familie? exclamă lady
George.
— Ai cumpărat cu ei un drept de moştenire, răspunse
întunecat marchizul. Dacă Gaunt moare, soţul dumitale îi
poate moşteni toate titlurile; iar băieţaşii dumitale pot
moşteni şi ei astea, şi cine ştie mai ce în afară de astea. Şi
în timpul acesta, doamnelor, fiţi cât de mândre şi de
virtuoase poftiţi, dar mie să nu-mi umblaţi cu ifose! Cât
despre onorabilitatea doamnei Crawley, n-am să mă
înjosesc nici pe mine şi nici pe această nepătată şi
desăvârşită lady prin a da să se înţeleagă că numita
doamnă are nevoie de protecţia cuiva; şi să faceţi bine s-o
primiţi cu cea mai mare prietenie, aşa cum veţi primi toate
persoanele pe care le poftesc în casa asta eu. În casa asta!
şi izbucni într-un hohot de râs. Cine-i stăpân aici? Şi ce e
casa asta? Templul acesta al virtuţii îmi aparţine în
întregime. Şi dacă invit toţi pensionarii din „Newgate” sau
de la ospiciul „Bediam” aici, la dracu, trebuie să fie primiţi
cu toate onorurile!
După această bărbătească alocuţiune, dintr-acelea cu
care lordul Steyne obişnuia să-şi trateze „haremul” ori de
câte ori în căminul său apăreau semne de răzmeriţă,
femeile, cuprinse de deznădejde, nu mai aveau altceva de
făcut decât să se supună. Lady Gaunt scrise invitaţia pe
care i-o cerea lordul şi se duse în persoană, împreună cu
soacră-sa, cu inimile pline de amărăciune şi de umilinţă,
205
William Thackeray
să-şi depună cărţile de vizită la locuinţa doamnei Rawdon,

cărţi de vizită care pricinuiră aşa de multă plăcere
nevinovatei femei.
Erau în Londra familii care şi-ar fi sacrificat venitul pe
un an de zile ca să se poată bucura de asemenea cinste din
partea celor două doamne. Doamna Frederick Bullock, de
pildă, s-ar fi târât în genunchi din Mayfair până în
Lombard Street dacă lady Steyne şi lady Gaunt ar fi
aşteptat-o în City ca să-i dea mâna să se ridice şi să-i
spună: „Eşti poftită la noi vinerea viitoare”, nu la recepţiile
acelea unde se îmbulzeau toţi şi nici la balurile cele mari de
la Gaunt House, unde putea merge toată lumea, ci la
sacrele, inaccesibilele, misterioasele, desfătătoarele
reuniuni la care, în cazul că erai primit, însemna un
privilegiu, o cinste nemaipomenită, o adevărată
binecuvântare.
Severă, pură şi strălucind de frumuseţe, lady Gaunt
deţinea unul din cele mai înalte ranguri din acest Bâlci al
deşertăciunilor. Felul deosebit de curtenitor în care se
purta cu ea lordul Steyne în lume îi fermeca pe toţi cei care
erau martori la aceste întâmplări şi-i silea până şi pe cei
mai aspri critici să recunoască faptul că era un gentleman
desăvârşit şi că afecţiunea înălţimii-sale se revărsa, în
cazul acesta, asupra cui trebuia.
Pentru a respinge duşmanul comun, doamnele din

Gaunt House o chemară în ajutor pe lady Bareacreas.
Una din trăsurile lady-ei Gaunt se duse în Hill Street
după mama înălţimii-sale, ale cărei echipaje încăpuseră
toate pe mâna portăreilor şi ale cărei bijuterii şi chiar
haine, se şoptea, fuseseră şi ele înhăţate de cămătari.
Castelul Bareacres căzuse de asemenea în mâinile
acestora, cu toate tablourile lui de mare preţ, cu mobila şi
cu obiectele lui de artă – magnificele pânze ale lui Van
Dick, vestitele tablouri ale lui Reynolds, portretele lui
Lawrence, pline de farmec şi de frumuseţe, socotite acum
vreo treizeci de ani drept autentice capodopere, neasemuita
206
Nimfă dansând a lui Canova, pentru care pozase însăşi

lady Bareacres în tinereţea ei, lady Bareacres,
scânteietoare pe vremea aceea, neîntrecută în bogăţie, rang
şi frumuseţe, acum o bătrânică ştirbă şi pleşuvă, o
zdreanţă de nimic dintr-o rochie de gală de altădată. Iar
soţul ei – pictat tot pe vremea aceea de Lawrence, purtând
uniforma lui de colonel al Corpului scoţian de gardă călare
şi agitându-şi sabia în faţa castelului Bareacres – era acum
un bătrân sfrijit şi fleşcăit, cu o haină largă pe el şi cu
peruca à la Brutus, strecurându-se mai cu seamă
dimineţile pe la „Gray’s Inn” şi prânzind singur pe la
cluburi. Acuma nu-i mai plăcea să mănânce cu Steyne.
Fuseseră nedespărţiţi şi chefuiseră împreună în tinereţea
lor, pe vremea când norocul stătea neclintit lângă
Bareacres. Dar Steyne era mai înzestrat şi i-o luase înainte.
Marchizul era acuma un personaj mult mai însemnat decât
tânărul lord Gaunt din 1785; iar Bareacres, cu desăvârşire
sleit, un moşneag căzut, învins, doborât. Împrumutase
prea mulţi bani de la Steyne pentru a mai simţi vreo
plăcere să-l întâlnească pe vechiul lui tovarăş. Iar acesta
din urmă, ori de câte ori avea chef să petreacă, obişnuia s-
o întrebe, în ironie, pe lady Gaunt de ce tatăl ei nu mai
venise s-o vadă. „N-a mai fost pe aici de patru luni, spunea
lordul Steyne. Pot spune întotdeauna cu cea mai mare
exactitate, după carnetul meu de cecuri, când a fost pe
aicea Bareacres. Ce mângâiere, doamnele mele, să am ca
bancher pe socrul unuia din fiii mei, iar socrul celalalt să
mă aibă bancher pe mine!”
Despre celelalte ilustre personaje, pe care Becky avu
cinstea să le întâlnească cu prilejul intrării ei în lumea
înaltă, istoricul de faţă nu are căderea să spună prea
multe.
Se găsea acolo excelenţa-sa prinţul de Peterwaradin, cu
prinţesa lui; un nobil strâns bine în corset şi cu un piept
larg, bombat milităreşte, pe care strălucea cu măreţie
preţioasa plaque a ordinului său şi purtând în jurul gâtului
colanul roşu al Lânei de Aur. Era proprietarul a
207
William Thackeray
nenumărate turme. „Uită-te la faţa lui, sunt sigură că se

trage dintr-un berbec”, şopti Becky lordului Steyne. Într-
adevăr, figura excelenţei-sale, lungă, solemnă şi palidă, cu
podoaba aceea în jurul gâtului, avea oarecare asemănare
cu a unui venerabil berbec cu talangă la gât.
Era şi domnul John Paul Jefferson Jones, ataşat titular
la Ambasada americană şi corespondent la ziarul
Demagogul din New York, care, spre a câştiga simpatia
societăţii, o întrebă la masă pe lady Steyne, într-un scurt
răstimp de tăceri cum se simte în Brazilia iubitul lui
prieten George Gaunt. El şi cu George fuseseră foarte buni
prieteni pe vremea când se găseau la Napoli şi urcaseră pe
Vezuviu împreună. Domnul Jones scrise o amplă şi
amănunţită dare de seamă despre acest dineu, care apăru
la loc de cinste în Demagogul. Menţionă numele şi titlurile
tuturor invitaţilor, dând şi date biografice despre cei mai de
seamă dintre aceştia. Descrise cu de-amănuntul înfăţişarea
doamnelor, felul în care fu servită masa, statura şi livreaua
servitorilor; înşiră bucatele şi vinurile servite, podoabele de
pe bufet şi valoarea probabilă a argintăriei. Un asemenea
dineu, calculă el, nu putea să fi costat sub cincisprezece
sau optsprezece dolari de cap. Şi el obişnuia până nu
demult să-şi trimită fel de fel de proteges cu scrisori de
recomandaţie pentru actualul marchiz de Steyne, îndemnat
la asta de dragostea care-l legase de iubitul lui prieten,
răposatul lord. Domnul Jefferson fu cât se poate de
indignat că un tânăr şi neînsemnat aristocrat, contele de
Southdown, i-a luat-o înainte în procesiunea către
sufragerie. „Tocmai când mă pregăteam să dau braţul
preaîncântătoarei şi spiritualei, scânteietoarei şi originalei
doamne Rawdon Crawley, scria el, tânărul patrician se
interpuse între mine şi numita lady şi mi-o răpi pe Elena
fără un singur cuvânt de scuză. Iar eu fui silit să rămân la
urmă cu colonelul, soţul doamnei, un ostaş voinic cu faţa
roşcovană, care s-a distins pe câmpul de bătălie de la
Waterloo, unde avu mai mult noroc decât unii din fraţii săi
în uniforme roşii la New Orleans.”
208
Păşind în societatea asta distinsă, obrajii colonelului se

îmbujorau la fel de repede ca şi faţa unui băiat de 16 ani
pus în situaţia de-a înfrunta prezenţa colegelor de şcoală
ale surorii lui. S-a spus mai înainte că bravul Rawdon nu
prea fusese deprins în viaţa lui cu tovărăşia doamnelor. Cu
bărbaţii, la club sau la popotă, se simţea minunat; şi putea
să călărească, să parieze, să fumeze sau să joace biliard cu
cei mai cutezători dintre ei. Avusese şi el, la vremea lui,
anumite prietenii feminine; dar asta se întâmplase cu
douăzeci de ani în urmă, şi doamnele respective nu făceau
parte din clasa acelora cu care tânărul Marlow, din
comedie, se pare că era mai mult decât obişnuit înainte de
a-şi pierde cumpătul în faţa domnişoarei Hardcastle.
Moravurile sunt de aşa natură că rareori îndrăzneşte
cineva să aducă vorba despre cercurile acelea frecventate
zilnic de aproape toţi tinerii noştri din Bâlciul
deşertăciunilor, care umplu toată noaptea cazinourile şi
sălile de dans şi despre care se ştie tot aşa de bine că există
întocmai ca ringul din Hyde Park sau congregaţia de la St.
James, dar pe care societatea cea mai năzuroasă, dacă nu
cea mai morală, e hotărâtă s-o ignore. Într-un cuvânt, deşi
colonelul Crawley avea 45 de ani, el nu avusese încă
norocul să întâlnească nicio jumătate de duzină de femei
cumsecade, în afara neasemuitei lui jumătăţi. Toate femeile
acestea, în afară de ea şi de blânda lui cumnată lady Jane,
a cărei paşnică fire îl îmblânzise şi îl câştigase, îl speriau pe
onorabilul colonel; şi cu prilejul celui dintâi dineu luat la
Gaunt House, el nu fu auzit făcând nicio singură observaţie
în afară de aceea că e mare zăpuşeală afară. Adevărul este
că Becky l-ar fi lăsat bucuroasă acasă, dar regulile bunelor
maniere porunceau ca soţul să stea alături de ea; pentru a
apăra această făptură mică, sfioasă şi înfricoşată la prima
ei apariţie în lumea mare.
Când îşi făcu apariţia în salon, lordul Steyne o
întâmpină cu multă prietenie, luând-o de mână şi
salutând-o cu mare curtenie. O prezentă lady-ei Steyne şi
209
William Thackeray
onoratelor ei nurori. Acestea făcură trei trufaşe plecăciuni,

iar doamna cea mai în vârstă întinse, bineînţeles, mâna
noii-venite, dar o mână rece şi fără de viaţă, ca de
marmură.
Becky o luă totuşi, cu multă smerenie, şi, făcând o
reverenţă demnă de cel mai bun profesor de dans, se
aplecă aproape până la pământ în faţa lady-ei Steyne,
spunând că înălţimea-sa lordul fusese un vechi prieten şi
protector al tatălui ei şi că ea, Becky, învăţase încă din
frageda copilărie să onoreze şi să respecte familia Steyne.
Adevărul este că lordul Steyne cumpărase odată vreo două
tablouri de ale răposatului Sharp, şi duioasa orfană nu
putea uita niciodată câtă recunoştinţă datorează unei atât
de mari cinstiri.
Lady Bareacres făcu apoi din nou cunoştinţă cu Becky,
şi nevasta colonelului se înclină şi în faţa ei în modul cel
mai respectuos cu putinţă. Politeţe pe care onorata doamnă
i-o întoarse cu o severă demnitate.
— Am avut plăcerea să fac cunoştinţă, cu domnia-
voastră la Bruxelles, acum zece ani, zise Becky, cu glasul ei
cel mai fermecător. Am avut norocul să o întâlnesc pe lady
Bareacres la balul ducesei de Richmond, în noaptea
dinaintea bătăliei de la Waterloo. Şi îmi aduc aminte de
înălţimea-voastră şi de lady Blanche, fiica dumneavoastră,
cum şedeaţi în trăsură sub poarta hanului aşteptând să vă
vină caii. Nădăjduiesc că diamantele înălţimii-voastre au
fost salvate!
Oaspeţii se uitară repede unii la alţii. Faimoasele
diamante suferiseră un faimos sechestru, după câte se
părea, lucru de care Becky, bineînţeles, nu ştia nimic.
Rawdon Crawley se retrase în nişa unei ferestre cu lordul
Southdown, unde acesta din urmă fu auzit hohotind
nestăvilit când Rawdon îi povesti istoria cu caii lady-ei
Bareacres, pe care aceasta nu avea de unde să-i cumpere,
şi care, o implora, ţi-o jur, pe doamna Crawley”. „Cred că
nu trebuie să-mi pese prea mult de femeia asta”, îşi spuse
Becky. Şi, într-adevăr, după ce schimbă câteva priviri
210
îngrozite şi furioase cu fiica ei, lady Bareacres se retrase la

o masă, unde începu să se uite cu neclintită hotărâre într-
un album.
Când îşi făcu apariţia şi potentatul de pe malurile
Dunării, conversaţia fu dusă în franţuzeşte, şi lady
Bareacres, ca şi doamnele mai tinere aflară, spre marea lor
deznădejde, că doamna Crawley era mult mai familiarizată
cu limba respectivă şi o vorbea cu un accent mult mai bun
decât ele. În 1816 – 1817, Becky întâlnise şi alţi magnaţi
unguri din armata austriacă din Franţa. Şi întrebă cu mult
interes ce-i mai fac prietenii. Personajele străine crezură că
şi ea face parte din înalta aristocraţie; iar prinţul şi
prinţesa întrebară, între patru ochi, pe lordul Steyne şi pe
marchiză, care-i conducea la masă, cine era această petite
dame care vorbea aşa de frumos.
În cele din urmă, procesiunea fiind formată în ordinea
descrisă de diplomatul american, ei se îndreptară spre
încăperea în care avu loc banchetul; pe care, întrucât am
făgăduit cititorului că va gusta şi el din bucatele acelea, îi
vom da libertatea să şi-l orânduiască potrivit fanteziei sale.
Dar abia când doamnele rămaseră numai între ele,
Becky înţelese că aveau să urmeze şi ciocniri războinice. Şi
într-adevăr, abia atunci se găsi micuţa doamnă în situaţia
care o făcu să-şi dea seama de exactitatea avertismentului
lordului Steyne de a se feri de societatea doamnelor mai
presus de rangul ei social. Şi, după cum se spune că cei
care-i urăsc mai mult pe irlandezi sunt tocmai irlandezii,
tot aşa, fără îndoială că cei mai crunţi tirani ai femeilor
sunt femeile. Când biata şi micuţa Becky, singură în faţa
doamnelor, porni spre căminul către care se îndreptaseră
distinsele doamne, distinsele doamne porniră mai departe
şi puseră stăpânire pe o masă cu albume. Când Becky le
urmă şi ea la masa cu albume, ele se furişară din nou, una
câte una, spre foc. Ea încercă să intre în vorbă cu unul din
copii (de care era de obicei foarte pasionată când se găsea
în public), dar tânărul George Gaunt fu repede chemat de
maică-sa; şi până în cele din urmă doamnele dădură
211
William Thackeray
dovadă de atâta cruzime faţă de străină, încât lady-ei

Steyne i se făcu milă de ea; şi se duse să stea de vorbă cu
năpăstuita şi micuţa doamnă.
— Lordul Steyne, rosti domnia-sa, în timp ce palizii săi
obraji se îmbujorară, spune că ştii să cânţi la pian foarte
frumos şi că ai o voce minunată, doamnă Crawley. Aş dori
să ai bunătatea să-mi cânţi ceva şi mie.
— Voi face tot ce poate fi pe placul lordului Steyne sau al
dumneavoastră, răspunse Rebecca, sincer recunoscătoare;
şi, aşezându-se la pian, începu să cânte.
Execută câteva piese de muzică religioasă din Mozart, la
care ţinuse foarte mult pe vremuri lady Steyne, cu atâta
gingăşie şi duioşie, încât înalta doamnă, zăbovind în jurul
pianului, se aşeză lângă ea şi ascultă până ce lacrimile
începură să i se rostogolească pe obraz. E adevărat că
celelalte doamne, din capătul opus al camerei, continuau
să râdă şi să vorbească cu glas tare; dar lady Steyne nu
auzea nimic din larma aceea. Ea redevenise copil, şi se
întorsese înapoi, după patruzeci de ani de pustietate, în
grădina mănăstirii. Orga capelei răsunase tot aşa pe
vremea aceea, iar sora care cânta la orgă şi pe care o iubea
cel mai mult din toată comunitatea o învăţase melodiile
acestea în trecutele şi binecuvântatele zile de odinioară.
Acuma devenise iarăşi fetiţă, şi scurta perioadă a fericirii ei
înflorea din nou pentru o oră; tresări când uşile scârţâiră,
fiind date la o parte, şi o dată cu râsul puternic al lordului
Steyne, năvăliră în salon şi ceilalţi bărbaţi, hohotind de
veselie.
Dintr-o singură privire lordul îşi dădu seama ce se
întâmplase în lipsa lui, şi de data asta fu cât se poate de
recunoscător soţiei sale. Se duse lângă ea şi-i vorbi şi o
chemă pe numele de botez, încât palida-i faţă se îmbujoră
din nou.
— Soţia mea spune că ai cântat ca un înger, îi mărturisi
el Rebeccăi. Numai că există două feluri de îngeri, şi
amândouă felurile acestea sunt, se zice, fermecătoare în
felul lor.
212
Oricum ar fi decurs prima parte a serii, restul nopţii fu

un adevărat triumf pentru Becky. Ea cântă cât putu mai
frumos şi era atât de încântătoare, încât toţi bărbaţii veniră
şi se îngrămădiră în jurul pianului. Femeile, duşmancele ei,
fură cu totul lăsate în părăsire. Iar domnul Jefferson Jones
crezu că a cucerit-o pe lady Gaunt când se apropie de
onorata doamnă şi începu să laude talentul acesta
neîntrecut al încântătoarei sale prietene.
213
William Thackeray
Capitolul L
Cuprinde o întâmplare obişnuită
MUZA, ORICARE AR FI EA, SUB A

cărei aripă ocrotitoare stă povestirea asta comică, trebuie
să pogoare acuma din înălţimile aristocratice, în care s-a
avântat şi să aibă bunătatea să se lase asupra umilului
acoperiş al lui John Sedley din Brompton, pentru a descrie
ceea ce se petrece şi în locul acela. Aici, în această modestă
şi umilă locuinţă, domnesc de asemenea grija, îndoiala şi
descurajarea. Doamna Clapp îşi bombăne pe furiş bărbatul
în bucătărie în privinţa chiriei, îndemnându-l pe omul
acesta bun la suflet să se răzvrătească împotriva vechiului
lui prieten şi patron, actualul său chiriaş. Doamna Sedley a
încetat acum să-şi mai viziteze proprietăreasa în subsol,
găsindu-se, într-adevăr, în situaţia de a nu mai putea avea
niciun ascendent asupra doamnei Clapp. Cum se mai
putea arăta cineva superior faţă de o doamnă căreia îi
datorează o sumă de patruzeci de lire şi care îi face veşnic
aluzii la asta? Servitoarea irlandeză nu şi-a schimbat
câtuşi de puţin purtarea ei blândă şi respectuoasă; dar
doamna Sedley îşi închipuie că ea a devenit obraznică şi
nerecunoscătoare, şi, asemenea hoţului vinovat, care vede
în fiecare tufiş un jandarm, doamna Sedley vede numai
insinuări ameninţătoare şi aluzii răutăcioase în toate
vorbele şi răspunsurile fetei. Iar pe domnişoara Clapp,
devenită acuma domnişoară în toată legea, înăcrita şi
bătrâna doamnă o socoteşte drept o nesuferită, fără pic de
ruşine şi o mică destrăbălată. Şi doamnă Sedley nu poate
214
pricepe cum de-o poate iubi Amelia atât de mult, cum de o

opreşte atâta vreme în camera ei şi se plimbă atât de des
cu ea. Amarul sărăciei a otrăvit viaţa acestei femei care pe
vremuri era atât de veselă şi de binevoitoare. E
nerecunoscătoare faţă de Amelia pentru statornica şi
duioasa purtare de care aceasta dăduse dovadă; găseşte
întotdeauna ceva de cârtit împotriva ei ori de câte ori o vede
prevenitoare cu cineva sau gata de-a sări în ajutorul cuiva;
o ia peste picior din pricina neghioabei ei mândrii în
privinţa copilului şi-i reproşează că nu are grijă de părinţii
săi; căminul lui George nu-i de loc vesel de când le-a fost
tăiat ajutorul unchiului Jos şi de când mica familie e
redusă aproape la foamete.
Amelia se gândeşte şi iar se gândeşte şi îşi frământă
creierul să găsească şi alte mijloace pentru a-şi spori micul
ei tain cu care familia nu poate s-o mai scoată la capăt.
Este ea în stare să dea lecţii? Să picteze cartoane pe care se
prind cărţi de vizită? Sau să brodeze? Află că femeile
muncesc din greu, şi încă mai bine ca ea, pentru doi penny
pe zi. Cumpără, de la librărie, două cartoane de Bristol cu
marginile aurite şi pictă pe unul, cât putu mai bine, un
cioban cu jiletcă roşie şi o faţă trandafirie şi zâmbitoare, în
mijlocul unui peisaj, iar pe celălalt, o ciobăniţă trecând pe
o punte îngustă, cu un căţel după ea, totul nuanţat cu
multă delicateţe. Domnul de la magazinul „Brompton” de
arte frumoase (de la care cumpărase ea cartoanele,
nădăjduind zadarnic că acesta i le va cumpăra, la rândul
lui, când vor fi împodobite de mâna ei) cu greu îşi putu
ascunde zâmbetul ironic cu care examină aceste slabe
opere de artă. El se uită pieziş la doamna care aştepta în
prăvălie, vârî din nou cartoanele în plicurile lor de hârtie
cafeniu-deschis şi le întinse bietei văduve şi domnişoarei
Clapp, care niciodată în viaţa ei nu văzuse lucruri atât de
frumoase şi care era perfect încredinţată că omul trebuia
să ofere cel puţin două guinee pentru cartoanele respective.
Încercară la toate celelalte magazine din Londra, din ce în
ce mai triste şi mai descurajate. „N-am nevoie de aşa ceva”,
215
William Thackeray
spunea unul. „Luaţi-o repejor din loc”, zicea altul, fără

milă. Trei şilingi şi şase pence se irosiseră în zadar.
Cartoanele fură îngropate în dormitorul domnişoarei Clapp,
care stăruie în a le socoti fermecătoare.
Apoi, după matură chibzuinţă şi mare efort de
compoziţie, Amelia scrise cu cea mai frumoasă caligrafie un
bileţel prin care se aduce la cunoştinţă publicului că „o
doamnă care are oarecare timp liber la dispoziţie doreşte să
se ocupe de educaţia câtorva fetiţe, cărora le-ar putea da
lecţii de engleză, franceză, geografie, istorie şi muzică –
adresaţi A. O., la domnul Brown”. Şi ea încredinţă biletul
acesta domnului de la Bazar, care îi dădu voie să-l afişeze
pe tejghea, unde în curând se umplu de pete şi de
murdărie de muşte. Amelia trecu de multe ori, plină de
râvnă, prin faţa uşii, în nădejdea că domnul Brown are să-i
comunice ceva; dar el nu-i făcu niciodată semn să intre, şi
când Amelia intră pentru micile cumpărături de la bazar,
nu găsi nicio înştiinţare. Biată naivă, gingaşă şi neajutorată
doamnă, cum să te baţi tu cu lumea asta, care se luptă
fără milă şi cu atâta înverşunare?
Pe zi ce trece, Amelia e tot mai îngrijorată şi mai
mâhnită; şi aruncă asupra copilului priviri pline de teamă,
al căror înţeles băieţelul nu-l poate desluşi. Sare noaptea
din pat şi se duce pe furiş în camera lui, să vadă dacă
doarme şi dacă nu i l-a furat cineva. Abia dacă mai închide
ochii. O chinuie o statornică şi îngrozitoare idee. Cum
plânge şi se mai roagă ea în nopţile acelea nesfârşitc şi
tăcute, cum mai încearcă să-şi alunge gândul care se va
reîntoarce iarăşi, gândul că va trebui să se despartă de
băiat, şi că ea e singura barieră între copil şi o viaţă plină
de îmbelşugare. Dar nu poate, nu poate. Sau, cel puţin, nu
acuma. Mai târziu! Oh! e mult prea greu să se gândească la
lucrul acesta, e un gând pe care nici să-l rabde nu poate.
Îi vine apoi o idee care o sileşte să roşească, dar revine
mereu… părinţii şi-ar putea păstra pensia numai pentru
nevoile lor… preotul s-ar însura cu ea şi i-ar dărui şi ei şi
băiatului un cămin adevărat. Dar tabloul lui George şi
216
neuitata lui amintire e aici şi o dojenesc. Pudoarea şi

iubirea spun „nu” acestui sacrificiu. Respinge gândul
acesta ca pe un sacrilegiu; şi astfel, gândurile acestea nu
se pot cuibări niciodată în sufletul ei pur şi plin de nobleţe.
Dar lupta aceasta, pe care noi o redăm în câteva fraze,
ţinu multe săptămâni în inima bietei Amelia, în timpul
cărora nu avu cui mărturisi ce-o doare; adevărul e că nu
putea avea pe nimeni aşa de apropiat; căci nu voia să
existe vreo posibilitate de renunţare, deşi ceda zi de zi
terenul în faţa inamicului cu care era nevoită să lupte.
Fapte evidente, care nu o slăbeau din strânsoarea lor, o
copleşeau în tăcere. Sărăcia şi mizeria pentru întreaga
familie, lipsuri şi înjosire pentru părinţii ei şi o mare
nedreptate faţă de băiat – întăriturile micii cetăţui erau una
câte una cucerite, cetăţuie în care biata făptură îşi păstra
cu pasiune singura ei iubire şi comoară.
Către începutul acestei lupte sufleteşti, scrise un răvaş
de gingaşă implorare fratelui său din Calcutta, rugându-l
să nu retragă sprijinul bănesc pe care îl oferise părinţilor
săi, zugrăvind în termeni plini de nemijlocit patos starea lor
de oameni părăsiţi şi nenorociţi. Amelia nu cunoştea însă
dedesubtul acestei chestiuni. Jos vărsa cu regularitate
suma pe care o trimitea părinţilor săi; dar exista în City un
anumit cămătar, şi care încasa aceşti bani; bătrânul Sedley
vânduse ajutorul trimis de fiul său pentru o oarecare sumă
de bani cu care să-şi poată urmări planurile lui himerice.
Emmy socoti cu nerăbdare timpul care avea să treacă între
sosirea scrisorii ei în India, şi primirea răspunsului. Îşi
notă într-un carneţel data la care o trimisese tutorelui lui
Georgy, bunului maior din Madras, doamna Osborne nu-i
împărtăşise niciunul din necazurile prin care trecea. Nu-i
mai scrisese de atunci de când îl felicitase cu prilejul
apropiatei sale căsătorii. Şi se gândea cu un sentiment de
îndurerată deznădejde că acest prieten – singurul, unicul
care a avut atâta grijă de ea – o părăsise.
Într-una din zile, când se aflau la mare ananghie –
creditorii îi strângeau cu uşa, bătrâna doamnă Sedley era
217
William Thackeray
într-o stare nemaipomenită de nervi, tatăl, mai sumbru ca

de obicei, iar membrii familiei se evitau cu grijă unul pe
celălalt, – fiecare din ei fiind apăsat în taină de nenorocirea
lui personală şi de sentimentul nedreptăţii – se întâmplă ca
tatăl şi fiica să rămână singuri în cameră, şi Amelia se
gândi să-şi mângâie puţin părintele împărtăşindu-i ceea ce
făcuse. Îi scrisese lui Joseph, şi răspunsul trebuia să vină
în trei sau patru luni. El fusese întotdeauna generos, deşi
puţin cam nepăsător. Şi nu-i putea refuza când va afla cât
de strâmtoraţi îi erau părinţii.
Atunci bătrânul domn dădu pe faţă tot adevărul şi
anume, că fiul lui plătea regulat pensia, pe care numai din
propria lui nesocotinţă o pierduse. Dar el nu îndrăznise să-
i mărturisească nimic până atunci şi crezu că privirea
aceea fantomatică şi îngrozită a Ameliei, când, cu vocea
şovăitoare şi jalnică, îi mărturisi totul, traducea imputările
ei pentru faptul că tăcuse atâta vreme.
— Ah, rosti, cu buzele tremurându-i de emoţie. Şi
întorcându-şi capul, îl dispreţuieşti acuma pe bătrânul tău
tată!
— Oh, papa! nu-i vorba de asta! exclamă Amelia,
agăţându-i-se de gât şi sărutându-l de nenumărate ori. Tu
ai fost întotdeauna bun şi drăguţ. Ai procedat cât se poate
de bine. Nu plâng din pricina banilor, ci pentru că… oh,
Dumnezeule! Dumnezeule! ai milă de mine şi dă-mi tăria să
îndur şi încercarea asta! şi îl sărută din nou cu căldură şi
apoi plecă.
Dar tatăl nu ştia ce vor să însemne cuvintele ei şi nici
durerea care o copleşi pe biata fată când îl părăsi. Era din
pricină că fusese înfrântă. Sentinţa fusese dată. Copilul
trebuia să plece de la ea – la alţii – şi s-o uite. Inima şi
comoara ei, bucuria, speranţa, dragostea, mândria ei,
idolul ei aproape! Trebuia să se despartă de el; şi apoi…
apoi avea să se ducă şi ea după bărbatu-său, după George;
şi împreuna aveau să vegheze asupra copilului şi să-l
aştepte până când va să vină şi el acolo în cer, la ei.
Doamna Osborne îşi puse pălăria, abia mai ştiind ce
218
face, şi porni să se plimbe pe străzile pe care Georgy

obişnuia să vină de la şcoală şi pe care luase şi ea
deprinderea să-şi întâmpine băiatul la întoarcere. Era în
mai, şi Georgy avea o jumătate de zi liberă. Toţi mugurii se
deschiseseră. Copacii înfrunziseră şi era o vreme
strălucitoare; băiatul veni alergând spre ea, îmbujorat de
sănătate, cântând, cu legătura de cărţi atârnându-i de
curea. Era lângă ea. Îl cuprinse cu amândouă braţele. Nu
era cu putinţă! Nu puteau să se despartă.
— Ce s-a întâmplat, mamă? zise el. Arăţi tare rău!
— Nu-i nimic, copilul meu, răspunse ea şi, aplecându-se
îl sărută.
În seara aceea Amelia îl puse pe băiat să-i citească
istoria lui Samud şi felul în care Hannah, mama lui,
îndepărtându-l de la ea, îl duse lui Elie, marele preot,
pentru a-i sluji lui Dumnezeu. Şi el citi imnul de
recunoştinţă pe care îl înălţase Hannah; şi în care se
vorbeşte despre cel ce-l face pe om bogat şi despre cel ce-l
face pe om sărac; şi despre cel care umileşte şi înalţă, cum
cel sărac va fi ridicat din pulbere şi cum fără ajutorul lui
nimănui nu-i e dat să fie deasupra celorlalţi. Apoi Georgy
citi cum mama lui Samuel îi făcea băiatului câte-o hăinuţă
pe care i-o ducea din an în an, când venea la templu,
pentru sacrificiul anual; şi apoi, în felul ei simplu şi duios,
mama lui George desluşi băiatului înţelesul acestei
mişcătoare istorisiri. Cum Hannah, deşi îşi iubea atât de
mult fiul, se despărţi totuşi de el din pricină că îl închinase
lui Dumnezeu. Şi cum trebuie să se fi gândit ea tot timpul
la Samuel pe când stătea acasă singură şi-i cosea hăinuţa;
iar Samuel, ea era sigură de asta, nu-şi uită niciodată
măicuţa, şi cât de fericită trebuie să fi fost ea când se
împlini sorocul (şi anii trec foarte repede) şi avea să-şi vadă
băiatul, şi cât de bun şi de înţelept se făcuse el. Ea rosti
predica aceasta modestă cu o voce duioasă, solemnă şi cu
ochii uscaţi, până ce ajunse la evocarea revederii dintre
mamă şi fiu; atunci vorbirea i se curmă brusc, toată
duioşia sufletului ei se revărsă, şi, luându-l pe băiat lângă
219
William Thackeray
inimă, îl cuprinse cu amândouă braţele şi plânse asupra

lui, în linişte, lacrimi de sfântă durere.
Hotărârca cea mare nemaiputând fi amânată, văduva

începu să ia măsurile care i se păreau potrivite spre a
atinge ţelul ce şi-l propusese. Într-o bună zi, domnişoara
Osborne, din Russell Square (de zece ani nu mai scrisese
Amelia numele şi numărul acestei case, iar anii tineri şi
vechea ei poveste de dragoste îi înviară din nou în minte în
timp ce scria pe plic adresa respectivă, într-o bună zi,
domnişoara Osborne primi o scrisoare de la Amelia,
scrisoare care o făcu să roşească foarte mult şi să cate lung
spre bătrânul ei părinte, care stătea posac pe locul lui
obişnuit de la celălalt capăt al mesei.
În cuvinte simple, Amelia îi destăinuia motivele care o
siliseră să-şi schimbe hotărârea cu privire la băiat. Tatăl ei
fusese copleşit de noi nenorociri care-l ruinaseră cu
desăvârşire. Mijloacele ei erau atât de reduse, încât abia cu
mare greutate puteau să ajungă pentru întreţinerea
bătrânilor, dar nu erau de loc suficiente pentru a-i da lui
George educaţia la care avea dreptul. Şi oricât de mari îi
vor fi suferinţele pricinuite de despărţirea de copilul ei, ea
le va îndura, cu ajutorul lui Dumnezeu, căci va fi spre
binele băiatului. Era sigură că cei cu care George va locui
de-acum încolo vor face tot ce le va sta în putinţă ca să-l
facă fericit. Descrise apoi firea lui, aşa cum îşi închipuia ea
că este; iute şi plecându-se cu greu în faţa autorităţii şi
asprimii, dar lesne de stăpânit prin iubire şi blândeţe. Într-
un post-scriptum, ea ceru asigurarea, în scris, că îşi va
putea vedea copilul ori de câte ori va dori, căci altfel nu se
putea despărţi de el.
— Cum? Doamna Mândrie s-a dat plecată, nu-i aşa? zise
bătrânul Osborne, când, cu tremur şi cu nerăbdare în glas,
domnişoara Osborne îi citi şi lui scrisoarea. Foamete în
toată regula, hai? Ha! Ha! Ştiam eu că aici are să ajungă!
El încercă să-şi menţină demnitatea şi să-şi citească
ziarul ca de obicei, dar nu-l putu urmări până la capăt.
220
Râdea înfundat şi înjura în sinea lui, cu nasul în jurnal.

În cele din urmă îl azvârli cât colo; şi încruntându-se la
fiica lui, după cum îi era obiceiul, ieşi din cameră intrând
în biroul de-alături, din care se întoarse numaidecât cu o
cheie, pe care i-o aruncă domnişoarei Osborne.
— Pregăteşte odaia de deasupra camerei mele, care a fost
a lui, zise el.
— Da, tată! răspunse tremurând Jane.
Era camera lui George. Nu mai umblase acolo nimeni de
mai bine de zece ani. Multe din hainele, hârtiile, batistele,
caravaşele şi şepcile, undiţele şi îmbrăcămintea lui de sport
se găseau încă acolo. Un anuar al armatei din 1814, cu
numele său pe copertă; un mic dicţionar pe care obişnuia
să-l consulte când scria; şi Biblia pe care i-o dăruise maică-
sa se afla şi acuma pe marmura căminului, alături de o
pereche de pinteni şi de-o călimară cu cerneală uscată,
acoperită de praful celor zece ani. Ah! cât timp a trecut şi
câte lucruri s-au mai schimbat din vremea când cerneala
asta umplea călimara! Caietul de însemnări, încă pe masă,
era acoperit cu scrisul lui.
Domnişoara Osborne se simţi foarte tulburată când intră
pentru prima dată în camera asta, însoţită de servitori. Ea
se prăbuşi galbenă ca moartea pe micul pat.
— E o veste binecuvântată, domnişoară… fiţi sigură,
domnişoară, spunea menajera. Iată că se întorc vremurile
bune de altă dată. Scumpul îngeraş… sunt sigură de asta,
domnişoară, cât de fericit are să fie! şi cât au să-l
pizmuiască cei din Mayfair, domnişoară; şi ea întoarse
zăvorul care ţinea rama cercevelei şi lăsă aerul să
năvălească în încăpere.
— Ai face bine să trimiţi ceva bani femeii aceleia, grăi
domnul Osborne înainte de a pleca. Nu trebuie să ducă
lipsă de nimic. Trimite-i o sută de lire.
— Pot să trec mâine pe la ea? întrebă domnişoara
Osborne.
— E treaba ta. Bagă bine de seamă însă să nu pună
cumva piciorul pe-aici! Nu, la dracu! nu, pentru toţii banii
221
William Thackeray
din Londra! Dar nu trebuie să ducă lipsă de nimic acuma.

Aşa că ai grijă şi fă cum crezi că e mai bine. Şi cu aceste
laconice cuvinte, domnul Osborne se despărţi de fiica lui şi
porni, după cum îi era obiceiul, spre City.
— Uite, tată, ceva bani, spuse Amelia în seara aceea,
sărutându-l pe bătrân, tatăl ei, şi punându-i în mâini o
hârtie de o sută de lire. Şi… şi, mamă, nu fi aspră cu
Georgy, căci… căci nu are să mai stea mult cu noi! Nu mai
putu însă adăuga nimic şi se retrase tăcută în camera ei.
Să închidem uşa şi s-o lăsăm cu rugăciunile şi
amărăciunea. Socot că cel mai bun lucru e să vorbim cât
mai puţin despre o dragoste şi o durere atât de adânci.
Potrivit făgăduielii scrise, domnişoara Osborne se duse a
doua zi s-o vadă pe Amelia. Întâlnirea dintre cele două
femei avu loc într-o atmosferă de prietenie. O singură
privire şi câteva cuvinte din partea domnişoarei Osborne
fură îndeajuns să-i dovedească bietei văduve, că cel puţin
în privinţa acestei femei, n-avea de ce să se teamă că-i va
lua locul în inima copilului. Era o fire rece, dar simţitoare
şi plină de bunăvoinţă. Poate că mama nu s-ar fi arătat
atât de mulţumită dacă rivala ar fi fost mai frumoasă, mai
tânără, mai duioasă, mai prietenoasă. Domnişoara
Osborne, pe de altă parte, fu năpădită de amintirea
vremurilor de odinioară, şi nu putea fi decât mişcată de
jalnica stare a bietei mame. Era o femeie învinsa, care,
plecându-şi fruntea la pământ, se supunea cu umilinţă
soartei. În ziua aceea ele puseră împreună la cale
preliminariile tratatului de capitulare.
A două zi, George nu se duse la şcoală şi se întâlni cu
mătuşa sa. Amelia îi lăsă singuri şi se retrase în camera ei.
Încerca durerea despărţirii, aşa precum acea sărmană şi
blândă lady Jane Grey încercase tăişul securii care trebuia
să cadă şi să-i curme firul fragilei sale vieţi. Şi astfel se
scurseră câteva zile în convorbiri, vizite şi pregătiri. Văduva
atinse subiectul cu multă grijă şi cu Georgy; ea se aştepta
să-l vadă foarte întristat auzind asemenea lucru. Dar el se
arătă mai degrabă măgulit, şi biata femeie se întoarse
222
întristată în camera ei. În ziua aceea el se lăudă faţă de toţi

băieţii de la şcoală cu cele aflate; le povesti cum are să se
ducă să locuiască de-acum încolo cu bunicul, tatăl tatălui
lui, nu acela care vine uneori să-l ia de la şcoală; şi are să
fie foarte bogat, şi are să aibă o trăsură şi un ponei, şi are
să înveţe la o şcoală mult mai bună, şi când are să fie
bogat, are să-şi cumpere o cutie de creioane colorate
„Leader” şi o mulţime de prăjituri de la vânzătoarea de
dulciuri. „Băiatul e leit taică-său”, îşi spunea iubitoarea lui
mamă.
Adevărul este că din consideraţie pentru draga noastră
Amelia, nu mă lasă inima să merg până la capăt cu
istorisirea ultimelor zile petrecute de George acasă.
În cele din urmă sosi şi ziua sorocită; trăsura se opri la
poartă, iar modestele pacheţele pline de mărturii de
dragoste şi de amintiri erau de multă vreme gata şi
aşteptau rânduite în vestibul. George îşi pusese costumul
său nou, pentru care croitorul venise mai înainte să-i ia
măsura. El se deşteptase o dată cu răsăritul soarelui şi îşi
îmbrăcase hainele cele noi, iar mama lui auzise totul din
camera vecină, unde zăcea într-o mută şi dureroasă
aşteptare. Amelia era gata cu mult înainte pentru ziua
aceasta, cumpărând nenumărate lucruşoare pentru băiat,
însemnându-i cărţile şi rufăria, vorbind mereu cu el şi
pregătindu-l pentru această schimbare din viaţa lui,
închipuindu-şi cu drag că băiatul ar avea nevoie de
asemenea pregătire.
Dar ce-i păsa lui de schimbarea ce-avea să se petreacă?!
El o dorea din toată inima. Printr-o sumedenie de planuri
în legătură cu ceea ce avea să facă după ce se va duce la
bunicul său, planuri a căror îndeplinire îl umplea de
nerăbdare, George îi arătase bietei văduve cât de puţin îl
mâhnea gândul despărţirii. Are să vină deseori să-şi vadă
mama, cu poneiul lui, îi spunea. Are să vină s-o ia cu
trăsura ca să se plimbe în parc şi are să aibă tot ce-i
doreşte inima. Sărmana mamă n-avea încotro: trebui să se
mulţumească cu demonstraţiile acestea egoiste de dragoste
223
William Thackeray
şi căuta să se convingă singură cât de sincer o iubea fiu-

său. Sigur c-o iubea. Era la fel ca toţi copiii; puţin cam
tulburat din pricina noutăţii şi… nu, nu egoist, ci voluntar.
Copilul ei trebuia să-şi aibă bucuriile şi ambiţia lui pe
lumea asta. Ea însăşi, prin propriul egoism şi prin
dragostea nechibzuită pentru el, îl lipsise până acuma de
drepturile şi de legiuitele lui plăceri.
Cunosc puţine lucruri mai impresionante decât această
sfioasă înjosire şi umilire de sine a unei femei. Şi felul în
care mărturiseşte că vinovata e ea, şi nu bărbatul; şi cum
îşi ia toată vina asupra ei; şi cum caută, ca să zicem aşa,
să primească ea pedeapsa pentru greşelile pe care nu le-a
făptuit; şi cum perseverează să-l apere pe adevăratul
vinovat! Şi tocmai cei care rănesc în vreun fel oarecare
femeile sunt cei care primesc cele mai duioase dovezi de
îngăduinţă din partea lor, căci bărbaţii aceştia sunt fricoşi
şi cruzi din fire şi se poartă întotdeauna rău cu cei care se
smeresc în faţa lor.
Aşa că sărmana Amelia aştepta într-un fel de mută
durere despărţirea de fiul ei şi petrecuse multe şi îndelungi
ceasuri de singurătate făcând fel de fel de pregătiri în
vederea acestei clipe. George stătea lângă mama lui,
uitându-se fără cea mai mică strângere de inimă cum îi
orânduieşte lucrurile. Câte lacrimi nu picaseră în cuferele
lui, câte pasaje din cărţile lui preaiubite nu fuseseră
subliniate de ea; şi câte jucării vechi, amintiri şi comori nu
fuseseră puse în cuferele acelea şi cu câtă dragoste şi grijă
nu fuseseră ele împachetate, dar băiatul nu băgă în seamă
nimic din toate acestea. Copilul continua să zâmbească, în
timp ce mamei i se frângea inima de durere. Cerule sfint,
câtă milă nu-ţi face dragostea asta zadarnică a mamelor
pentru copiii lor în Bâlciul deşertăciunilor!
Au trecut câteva zile; şi marele eveniment al vieţii Ameliei
s-a sâvârşit. Şi niciun înger salvator nu s-a arătat. Copilul
a fost sacrificat şi adus drept prinos soartei; iar văduva
rămase cu desăvârşire singură.
Bineînţeles că băiatul vine adesea s-o vadă. Vine călare
224
pe un ponei şi e urmat de un valet, spre desfătarea

bătrânului bunic, Sedley, care merge mândru, alături de el
de-a lungul străduţei. Amelia îl vede, dar Georgy nu mai e
băiatul ei. Adevărul este că George umbla călare şi ca să-şi
vadă foştii colegi de la şcoala aceea mică şi ca să se laude
faţă de aceştia cu bogăţia şi strălucirea lui. În două zile
numai, îşi însuşise un aer dispreţuitor, poruncitor şi plin
de trufie. „E născut ca să comande, îşi spuse maică-sa, aşa
cum fusese cândva tatăl băiatului.”
Vremea s-a făcut frumoasă. În zilele când Georgy nu vine
s-o vadă, Amelia face o lungă plimbare prin Londra, da,
foarte lungă, până în Russell Square, şi stă pe piatra de
lângă grilajul grădinii din faţa casei domnului Osborne. E
atât de plăcut şi de răcoare! De aci poate privi în voie la
ferestrele luminate ale salonului, iar pe la orele 9 vede cum
se aprind lumânările în camera de la etajul de sus, unde
doarme Georgy. Amelia ştie tot. I-a spus chiar băiatul. Şi
cu inima smerită, mama face o rugăciune, acolo în stradă,
când luminile se sting, şi se duce apoi acasă, tăcută şi cu
sufletul zgârcit de durere. Când ajunge acasă, cade frântă
de oboseală. Poate că va dormi mai bine după plimbarea
asta lungă; şi va putea să-l viseze pe Georgy.
Într-o duminică se întâmplă să se ducă din nou în
Russell Square, rămânând la o oarecare depărtare de casa
domnului Osborne – putea totuşi să o vadă şi de la
distanţă – când toate clopotele începură să bată de
sărbătoare şi când Georgy şi mătuşa lui ieşiră din casă
îndreptându-se spre biserică; un mic măturător ceru de
pomană, şi valetul care ducea cărţile de rugăciuni căută
să-l alunge; dar Georgy se opri şi-i dădu câţiva gologani.
Dumnezeu să-l binecuvânteze pe băiat! Emmy înconjură
scuarul şi ajungând lângă măturător, îşi dădu şi ea obolul.
Toate clopotele satului bateau, şi ea îi urmări până ce
ajunseră la biserica copiilor găsiţi, în care intră. Şi acolo se
aşeză într-un loc de unde putea vedea capul băiatului,
deasupra căruia se ridica placa funerară a tatălui. Sute de
voci fragede de copii se înălţau către cer, cântând imnuri
225
William Thackeray
de slavă darnicului părinte; iar sufletul micuţului George

se înfiora de fericire la sunetul triumfătoarei psalmodii. Şi o
bună bucată de timp mama nu-l mai putu vedea din
pricina lacrimilor care-i împăienjeniseră ochii.
226
Capitolul LI
În care se înfăţişează o şaradă care-l poate sau nu-l
poate încurca pe cititor
DUPĂ APARIŢIA REBECCĂI LA UL-

timele şi alesele serate ale lordului Steyne, pretenţiile,
acestei stimabile doamne de a fi considerată femeie distinsă
fură bine statornicite; şi unele dintre cele mai înalte şi mai
nobile uşi din metropolă îi fură numaidecât deschise, uşi
atât de nobile şi de înalte, încât iubitul meu cititor, ca şi
scriitorul acestor rânduri zadarnic ar nădăjdui să i se
deschidă. Fraţilor, să ne cutremurăm în faţa acestor
auguste portaluri. Eu mi le închipui păzite de feciori
înarmaţi cu furci de argint strălucitor, gata să le înfigă în
toţi cei care nu au dreptul să calce pragul unei asemenea
locuinţe. Şi se spune că bietul gazetar care stă în hol şi-şi
înseamnă numele înaltelor persoane care au acces la
numitele ospeţe moare nu după multă vreme. El nu poate
supravieţui timp îndelungat luminii orbitoare a lumii alese.
Lumina asta îl arde aşa precum vederea lui Jupiter, cu
toate însemnele puterii lui, o pierdu pe acea sărmană şi
nesocotită Semele, biet fluture de noapte îmbătat de
lumină care s-a nimicit singur încumetându-se să zboare
dincolo de atmosfera lui firească. Mitul ei ar trebui luat
drept pildă de cei care locuiesc în Tyburn şi în Belgravia,
povestea ei, şi poate că şi povestea Rebeccăi. Ah,
doamnelor! Întrebaţi-l pe cucernicul reverend Thurrifer
dacă Belgravia nu-i asemenea unui vas zăngănitor de
aramă, iar Tyburn, asemenea unui cimbal care te
227
William Thackeray
asurzeşte. Toate acestea sunt deşertăciuni. Căci chiar şi

acestea vor trece, şi va veni o zi când (dar astea se vor
întâmpla după moartea noastră, slavă Domnului!) de pe
urma grădinilor din Hyde Park va fi rămas tot atât de puţin
ca şi de pe urma vestitelor parcuri din împrejurimile
Babylonului, iar Belgrave Square va fi tot atât de părăsit ca
şi Baker Street, sau oraşul Tadmor în pustiu.
Ştiţi oare, doamnelor, că marele Pitt a locuit în Baker
Street? Şi ce n-ar fi dat bunicile voastre să fie poftite la
seratele lady-ei Hester din palatul acela acum dărăpănat?!
Eu am mâncat o dată acolo, moi, qui vous parle. Am
populat încăperea cu spiritele marilor răposaţi. Şi cum
stăteam acolo sorbindu-mi plin de cumpătare paharul de
Bordeaux în tovărăşia câtorva contemporani de-ai mei,
spiritele celor plecaţi intrară şi îşi luară locurile în jurul
întunecatei mese. Cârmaciul care a înfruntat atâtea furtuni
golea cupe uriaşe de Porto spiritual; umbra lui Dundas nu
lăsa în cupă nici urmă de vin; Addington făcea într-una
plecăciuni şi zâmbea înfricoşător şi se simţea grozav de
bine când carafa făcea fără zgomot ocolul mesei; Scott, de
sub sprâncenele lui stufoase, se încrunta văzând că intrase
în odaie o albină; ochii lui Wilberforce se înălţau spre tavan
– aşa că nu părea să-şi dea seama cum de paharul îi
ajungea la gură plin şi cobora gol – spre tavanul care chiar
ieri se afla deasupra capetelor noastre şi pe care puternicii
zilelor de odinioară l-au privit de atâtea ori. Casa se
închiriază acum ca locuinţă mobilată. Da, lady Hester a
locuit odinioară în Baker Street, iar acuma a adormit întru
singurătate. Acolo o văzu Eothen, nu în Baker Street, ci în
pustietatea cealaltă.
Totul e deşertăciune, asta e sigur; dar cine nu va
recunoaşte că şi el jinduie să guste puţin din ea? Tare aş
vrea să ştiu cărui om cu scaun la cap nu-i place friptura
numai pe temeiul că e un lucru trecător? Şi asta e tot
deşertăciune; dar eu urez oricărui cetăţean care citeşte
rândurile acestea să aibă în viaţa lui parte de-o porţie
zdravănă de asemenea deşertăciune; da, chiar dacă
228
numărul cititorilor mei s-ar ridica la cinci sute de mii. Staţi

jos, domnilor, şi înfruptaţi-vă după pofta inimii; grasă,
slabă, cu sos, cu hrean – cum vă place – nu faceţi
economie. Şi încă un pahar de vin, Jones, băiete, şi să ne
înveselim ca în zi de sărbătoare. Da, să ne ospătăm pe
săturate din lucrurile acestea pieritoare şi să le fim, prin
urmare, recunoscători. Şi, datorită Rebeccăi, să ne
împărtăşim şi noi din aceste preaalese desfătări; căci şi
acestea, ca şi toate celelalte bucurii trecătoare, nu durează.
Rezultatul vizitei ei la lordul Steyne fu acela că

excelenţa-sa prinţul de Peterwaradin găsi de cuviinţă să-şi
reînnoiască cunoştinţa cu colonelul Crawley, când cei doi
bărbaţî se întâlniră a doua zi la club, şi s-o salute până la
pământ pe doamna Crawley văzând-o în Hyde Park. Ea şi
soţul ei fură numaidecât invitaţi la una din micile serate
ale prinţului de la Levant House, reşedinţă ocupată pe
vremea aceea de excelenţa-sa, în timpul vremelnicei
absenţe din Anglia a nobilului ei proprietar. După masă,
Rebecca cântă în faţa unui foarte restrâns comité.
Marchizul de Steyne era şi el de faţă, supraveghind patern
succesul protejatei sale.
La Levant House, Becky întâlni pe unul din cei mai
distinşi gentlemen şi mai de seamă oameni de stat pe care
i-a dat Europa, ducele de la Jabotiere, pe vremea aceea
ambasadorul regelui preacreştin şi apoi ministru al
respectivului monarh. Recunosc că mă umflu în pene de
mândrie când peniţa mea transcrie numele acestea
auguste; şi mă gândesc în ce strălucită societate se învârte
scumpa mea Becky. Ea deveni un oaspete statornic al
Ambasadei franceze, unde, fără prezenţa încântătoarei
madame Rawdon Cravley, nicio serată nu era socotită cu
adevărat reuşită.
Messieurs de Truffigny (din familia Périgord) şi
Champignac, ataşaţi ai ambasadei şi unul şi altul, erau
îndrăgostiţi la toartă de fermecătoarea şi frumoasa soţie a
colonelului; şi amândoi pretindeau, potrivit obiceiului
229
William Thackeray
naţiei lor (căci cine-a întâlnit vreodată un francez plecat din

Anglia care n-a lăsat înecate în deznădejde o jumătate de
duzină de familii şi care n-a luat tot atâtea inimi în
portofelul său?!), şi unul, şi altul, zic, pretindeau a fi au
mieux cu încântătoarea madame Rawdon.
Dar eu mă -îndoiesc de exactitatea celor afirmate.
Champignac era foarte prins de jocul de écarté şi făcea
multe parties cu colonelul, seara, în timp ce Becky cânta
pentru lordul Steyne în camera de alături; cât despre
Truffigny, e bine cunoscut faptul că acesta nici măcar nu
îndrăznea să treacă pe la „Clubul călătorilor”, unde avea
datorii până şi la chelneri, şi dacă n-ar fi avut posibilitatea
să mănânce la ambasadă, onorabilul şi tânărul gentleman
ar fi fost obligat să moară de foame. Mă îndoiesc, zic, ca
Becky să fi ales pe vreunul din tinerii aceştia şi să-l fi
copleşit cu deosebita ei atenţie. Alergau să-i facă felurite
comisioane, îi cumpărau mănuşi şi flori, se îndatorau până
peste cap să-i poată oferi loji la Operă şi căutau să-i facă pe
plac într-o mie de feluri.
Ei vorbeau englezeşte cu o adorabilă simplicitate şi, spre
statornica desfătare a lordului Steyne şi a Rebeccăi,
aceasta avea obiceiul să-i imite, în faţă, când pe unul, când
pe celălalt, şi să-i felicite pentru progresul realizat în
învăţarea limbii engleze, cu o seriozitate care îi făcea
întotdeauna nespusă plăcere marchizului, acest sarcastic
şi bătrân protector al ei. Truffigny îi dărui domnişoarei
Briggs un şal, în nădejdea de-a o câştiga de partea lui pe
confidenta Rebeccăi, şi îi ceru să ia asupra ei remiterea
unei scrisori, pe care naiva şi bătrâna domnişoară o
înmână persoanei căreia îi era adresată de faţă cu toată
lumea şi al cărei conţinut înveseli peste măsură pe toţi cei
care luară cunoştinţă de el. Chiar şi lordul Steyne o citi;
toţi, în afară de bunul Rawdon, căruia nu era nevoie să i se
spună absolut tot ce se petrecea în căsuţa lui din Mayfair.
Căsuţă în care, nu după multă vreme, Becky primi nu
numai pe „cei mai bine” dintre străini (aşa cum se spune în
jargonul nobilei şi admirabilei noastre societăţi), ci şi pe
230
unii din cei mai de vază oameni din Anglia. Nu fac aluzie la
cei mai virtuoşi sau la cei mai puţini virtuoşi, sau la cei
mai inteligenţi, sau la cei mai proşti, sau la cei mai bogaţi,
sau la cei mai de viţă, ci la „cei mai bine” – într-un cuvânt,
oameni asupra cărora nu se discută – precum mărita şi
preacucernica lady Fitz-Willis, care patrona la „Saint
Almack”, mărita lady Slowbore, mărita lady Grizzel
Macbeth (fostă lady G Glowry, fiica lordului Grey of
Glowry), şi altele asemenea lor. Când contesa de Fitz-Willis
(înălţimea-sa se trage din familia Kingstreet, consultaţi
Dicţionarul Debrett şi Burke) primeşte în casa ei pe cineva,
acel cineva este în cea mai mare siguranţă, căci despre
acea persoană nu se mai discută absolut nimic. Nu că lady
Fitz-Willis ar fi o femeie mai atrăgătoare decât altele, ea
fiind, dimpotrivă, o fiinţă nesărată, în vârstă de 57 de ani,
nicidecum frumoasă, nici bogată, nici plăcută; dar toată
lumea o socoate drept una din „persoanele cele mai bine”.
Iar cei care-i calcă pragul casei fac şi ei parte dintre „cei
mai bine”; şi dintr-o străveche pică, pesemne, faţă de lady
Steyne (a cărei coroană nobiliară înălţimea-sa, pe atunci
tânăra Georgina Frederica, fiica favoritului prinţului de
Wales, contele de Portansherry, o râvnise odinioară),
această onorată şi faimoasă arbitră a saloanelor din lumea
mare căuta şi ea s-o cunoască pe doamna Rawdon
Crawley; îi făcu cea mai distinsă reverenţă în adunarea pe
care aceasta o prezida; şi nu numai că-şi îndemnă feciorul,
pe sir Kitts (care îşi datora funcţia protecţiei lordului
Steyne), să frecventeze casa doamnei Crawley, ci o invită
chiar în propria ei casă şi i se adresă de două ori în timpul
mesei, în văzul tuturor şi cu cea mai mare curtenie.
Evenimentul acesta atât de important făcu chiar în seara
aceea înconjurul Londrei. Iar tuturor celor care vorbeau
vrute şi nevrute pe socoteala doamnei Crawley li se închise
astfel gura. Wenham, jurist şi cunoscut om de spirit, mâna
dreaptă a lordului Steyne, îi ridica osanale oriunde se
ducea; iar unii care şovăiseră până atunci îi ieşiră
numaidecât în întâmpinare; mărunţelul Tom Toady, care îl
231
William Thackeray
prevenise pe Southdown să nu frecventeze casa unei femei

atât de deocheate, se ruga acuma cu cerul şi cu pământul
să-i fie prezentat. Într-un cuvânt, Rebecca fu primită în
lumea „celor mai bine.” Ah, iubiţii mei cititori, ah, iubiţii
mei fraţi, să n-o pizmuiţi înainte de vreme pe biata Becky –
asemenea glorie se zice că e trecătoare. Şi de obicei se
povesteşte că până şi în cercurile cele mai închise oamenii
sunt la fel de nefericiţi ca şi sărmanul călător dinafara
zonei; iar Becky, care a pătruns în însăşi inima înaltei
societăţi şi l-a văzut pe marele George al IV-lea în carne şi
oase, a mărturisit mai târziu că şi acolo, de asemenea,
toate sunt deşertăciuni.
Suntem siliţi să trecem repede asupra acestei părţi a
carierei sale. Aşa după cum eu nu pot reda misterele
francmasoneriei, deşi am pătrunzătoarea idee că nu-i decât
o mistificare, tot astfel un om neiniţiat nu poate lua asupra
lui sarcina de-a descrie cu precizie înalta societate, şi
lucrul cel mai potrivit este să-şi păstreze părerile, oricare ar
fi ele, pentru sine.
În anii de mai târziu, Becky vorbea adesea despre
perioada aceasta a vieţii ei, când se învârtea în cercurile
cele mai inaccesibile ale societăţii londoneze. Succesul o
umplea de mândrie, apoi prinse s-o plictisească. La început
nicio ocupaţie nu i se păru mai plăcută decât aceea de a
născoci şi de a-şi face rost (între noi fie vorba, această din
urmă treabă cerea nu puţină bătaie de cap şi iscusinţă din
partea unei persoane cu mijloace financiare atât de
restrânse ca doamna Rawdon Crawley), de a-şi face rost,
spuneam, de cele mai drăgălaşe rochii noi şi podoabe; de a
lua parte la dineuri de gală în tovărăşia unor persoane
dintre cele mai distinse, şi după dineurile de gală, la
reuniunile acelea elegante unde întâlnea tot lumea cu care
abia stătuse la masă, pe care o întâlnise şi cu o seară mai
înainte şi pe care avea s-o vadă şi în ziua următoare –
tinerii perfect puşi la punct, cu cravate de toată
frumuseţea, încălţăminte elegantă şi strălucitoare şi
mănuşi albe, ce-i mai în vârstă majestuoşi, cu înalte
232
funcţii, dându-şi aere, curtenitori şi nesăraţi, domnişoarele

blonde, sfioase, îmbrăcate în trandafiriu, mamele trufaşe,
frumoase, somptuoase, solemne şi acoperite cu diamante.
Ei vorbeau englezeşte, şi nu o franţuzească stricată, aşa
cum obişnuiesc să vorbească în romane. Vorbeau despre
saloanele celelalte, despre indivizi sau despre familii
întregii, întocmai cum face şi Jones despre Smith.
Cunoştinţele mai vechi ale Rebeccăi o urau şi o invidiau;
iar biata femeie se plictisea de moarte. „Grozav aş mai vrea
să scap de oamenii ăştia”, îşi zicea ea.
— Aş prefera să fiu mai curând nevastă de pastor şi să
dau lecţii la şcoala de duminică decât să fiu ceea ce sunt
acuma; sau nevastă de sergent-major, şi să mă vântur de
colo-colo cu trenul regimentului; sau, oh, cât de minunat
ar fi să fiu îmbrăcată în paiete şi pantaloni şi să dansez în
faţa unei barăci la iarmaroc!
— Un rol care te-ar prinde de minune, spunea lordul
Steyne izbucnind în râs.
Ea obişnuia să împărtăşească înaltului personaj toate
ale sale ennuis şi toate nedumeririle ei, fără niciun fel de
înconjur, şi asta îl desfăta peste măsură.
— Rawdon ar fi un straşnic écuyer, sau maestru de
ceremonii, cum îi spuneţi voi omului aceluia cu cizme largi
şi în uniformă, care aleargă de jur împrejurul arenei
plesnind din bici. E înalt, voinic şi cu o înfăţişare
militărească. Ţin foarte bine minte, continuă Becky,
gânditoare, că tatăl meu m-a luat odată să văd o
reprezentaţie de asta la bâlciul din Brookgreen pe când
eram copil; şi când ne-am întors acasă, mi-am făcut o
pereche de catalige şi am dansat în atelier de-au rămas toţi
elevii muţi de uimire!
— Mi-ar fi plăcut să te fi putut vedea şi eu, răspunse
lordul Steyne.
— Mi-ar plăcea să pot dansa aşa şi acuma, continuă
Becky. Cum şi-ar mai holba ochii la mine lady Blinkey şi
cum s-ar mai zgâi lady Grizzel Macbeth! Pst, tăcere! începe
să cânte Pasta!
233
William Thackeray
Becky îşi impusese principiul de a se arăta întotdeauna

curtenitoare faţă de artiştii profesionişti care luau parte la
aceste aristocratice serate, cercetându-i în colţul în care
aceştia se ţineau tăcuţi, dând mâna cu ei şi zâmbindu-le în
văzul tuturor, căci şi ea era o artistă, după cum
mărturisea, şi după cum era şi foarte adevărat; dădea
dovadă de atâta sinceritate şi smerenie în felul în care îşi
recunoştea originea, că pe unii îi socotea din sărite, pe alţii
îi dezarma sau îi desfăta, după cum era şi omul. „Ce sânge
rece are femeia asta, spunea câte unul; ce aere de
independenţă îşi dă când ar trebui să stea liniştită în colţul
ei şi să fie recunoscătoare dacă-i adresează cineva
cuvântul!” „Ce fiinţă cinstită şi binevoitoare!” zicea unul
altul. „Ce femeiuşcă vicleană şi ce secătură!” îşi dădea cu
părerea un al treilea. Şi foarte probabil că toată lumea avea
dreptate; dar Becky îşi vedea de treabă; şi se purta atât de
fermecător cu artiştii profesionişti, încât ei îşi uitau chiar şi
de durerile lor de gât pentru a cânta la seratele Rebeccăi
sau pentru a-i da lecţii de canto în mod gratuit.
Da, pentru că dădea şi ea serate în căsuţa ei din Curzon
Street. Zeci de trăsuri cu felinarele aprinse blocau strada,
spre amărăciunea locatarilor de la numărul 200, care nu
mai puteau închide ochii din pricina zgomotului ciocanului
care bătea în poartă, şi a celor de la numărul 202, care nu
puteau dormi de invidie. Lacheii uriaşi care însoţeau
echipajele, prea voluminoşi ca să încapă în micul vestibul
al Rebeccăi, luau cu asalt cârciumile din vecinătate, de
unde, când era nevoie de ei, servitorii veneau de-i chemau,
luându-i din faţa cănilor de bere. Zeci de domnişori eleganţi
din Londra se înghesuiau şi se călcau pe picioare pe scările
înguste ale acestei căsuţe, foarte înveseliţi că se găsesc
acolo; şi nenumărate fără de prihană şi austere doamne
din lumea mare luau loc în micul salon, ascultând
cântăreţii de profesie, care cântau după placul propriei lor
inimi şi cu atâta zel, de parcă ar fi vrut să spargă ferestrele.
Iar a doua zi apărea printre mondenele réunions din
coloanele ziarului Morning Post un articol cu următorul
234
cuprins:
„Ieri, colonelul şi doamna Crawley au oferit un dineu în
locuinţa lor din Mayfair, la care au luat parte excelenţele
lor prinţul şi prinţesa de Peterwaradin, excelenţa-sa
Papoosh Pasha, ambasadorul Turciei (însoţit de Kibob Bey,
dragomanul misiunii), marchizul de Steyne, contele de
Southdown, sir Pitt şi lady Jane Crawley, domnul Wagg
etc. După dineu doamna Crawley a dat o serată la care au
fost de faţă ducesa văduvă de Stilton, ducele de la Gruyerc,
marchiza de Cheshire, marchizul Alessandro Strachino,
contele de Bric, baronul Schapzuger, cavalerul Tosti,
contesa de Slingstone şi lady F. Macadam, general-maior şi
lady G. Macbeth şi domnişoarele Macbeth; vicontele
Paddington, sir Horace Fogey, onorabilul Sands Bedwin,
Bobbachy Bahawder” şi un etc. Pe care cititorul îl poate
înlocui, după plăcere, cu o duzină de rânduri cu litere mici.
Şi în relaţiile ei cu lumea sus-pusă, scumpa noastră
prietenă dădea dovadă de aceeaşi sinceritate care
caracteriza şi raporturile ei cu cei de rang umil. Cu un
anumit prilej, aflându-se într-o casă dintre cele mai
simandicoase, Rebecca vorbea franţuzeşte (poate mai
degrabă ostentativ) cu un celebru tenor al naţiunii
respective, în timp ce lady Grizzel Macbeth se uita
ameninţător peste umăr la cei doi.
— Ce minunat vorbeşti dumneata franţuzeşte, spuse
lady Grizzel, care se exprima în această limbă cu cel mai
remarcabil accent de Edinburgh.
— De nevoie, răspunse cu smerenie Becky, lăsându-şi
ochii în jos. Am predat-o la un pension, iar mama mea era
franţuzoaică.
Lady Grizzel fu cucerită de atâta modestie şi se îmbuna
numaidecât faţă de micuţa femeie. Ea deplângea fatalele
tendinţe nivelatoare ale epocii, care permiteau tuturor
claselor sociale să frecventeze înalta societate; dar onorata
doamnă recunoştea că Rebecca ştia cel puţin să se poarte
şi îşi cunoştea prea bine lungul nasului. Lady Grizzel era o
femeie foarte cumsecade; bună cu cel sărman, cam
235
William Thackeray
prostuţă, dar plină de candoare şi deasupra oricărei

bănuieli. Nu e vina înălţimii-sale că-şi închipuia despre
sine că îţi este şi dumitale şi mie superioară. Poalele
veşmintelor strămoşilor ei fuseseră sărutate veacuri de-a
rândul! Se zice c-au trecut o mie de ani de când tartanele
şefului familiei sale au fost venerate de către lorzii şi
sfetnicii răposatului Duncan când măritul străbun al
clanului deveni regele Scoţiei.
Lady Steyne, după scena cu bucăţile de muzică
religioasă de Mozart, se dădu şi ea bătută în faţa Rebeccăi;
şi poate că nu avea niciun fel de aversiune pentru ea.
Doamnele mai tinere ale casei Gaunt fură se asemena
aduse la sentimente mai bune. O dată sau de două ori ele
încercară să asmuţă lumea împotriva ei, dar nu izbutiră.
Strălucitoarea lady Stunnington căută să-şi încrucişeze
spada cu ea, dar trebui să se retragă cu coada între
picioare, definitiv învinsă de micuţa şi cutezătoarea Becky.
Când trecea uneori la atac, Becky se pricepea să-şi ia un
aer de blândă ingenue, sub care era şi mai primejdioasă.
Când se găsea în asemenea dispoziţie, ea spunea lucrurile
cele mai răutăcioase cu aerul cel mai simplu şi mai firesc,
după care avea cea mai mare grijă să-şi ceară cu multă
nevinovăţie iertare pentru boroboaţele ei, aşa încât toată
lumea să-şi dea seama că ea era cea care le făcuse.
Domnul, Wagg, celebrul om de spirit, aghiotant şi om de
casă al lordului Steyne, fu însărcinat de către doamnele
casei s-o înfunde pe biata Rebecca; şi eroul nostru,
uitându-se pe furiş la protectoarele lui şi făcându-le semn
cu ochiul – ca şi cum ar fi spus:
„Atenţie, acu-i, acu! îşi începu într-o seară asaltul
împotriva doamnei Crawley, care mânca liniştită, fără să
bănuiască nimic. Micuţa doamnă, luată prin surprindere,
dar gata totdeauna de luptă, îşi reveni într-o clipă, se apără
şi răspunse cu o straşnică lovitură, care împurpură de
ruşine faţa lui Wagg; apoi, cu un zâmbet blajin pe faţă şi cu
cel mai desăvârşit calm, se reîntoarse la supa ei. Înaltul
protector al lui Wagg, care îl îndopase la nenumăratele
236
dineuri şi îi împrumutase uneori şi mici sume de bani şi

căruia Wagg îi datora locul din Parlament, ziarul şi alte
câteva fleacuri, îi aruncă nefericitului om o privire atât de
sălbatică, încât mai că-l făcu să intre sub masă şi să-i dea
lacrimile. Cătă jalnic către lord, care nu-i adresă cuvântul
tot timpul mesei, apoi către doamne, care îl renegară şi ele.
În cele din urmă, Rebeccăi i se făcu milă de el şi încercă să-
l atragă în conversaţie. El nu mai fu poftit la masă timp de
şase săptămâni; iar Fiche, omul de încredere al lordului,
căruia Wagg, fireşte, îi făcu o nemaipomenită curte, primi
instrucţiuni să-i spună că dacă va mai îndrăzni vreodată să
mai săvârşească vreo mojicie faţă de doamna Crawley, sau
s-o ia drept ţinta glumelor lui stupide, lordul Steyne va
încredinţa toate poliţele avocaţilor săi şi îl va executa fără
milă. Wagg vărsă şiroaie de lacrimi în faţa lui Fiche şi-l
imploră pe scumpul său prieten să pună un cuvânt bun
pentru el. Compuse un poem în cinstea doamnei R. G.,
care apăru în numărul următor din Harum-scarumn
Magazine, al cărui director era. Îi imploră bunăvoinţa, la
seratele la care o întâlnea. Făcu felurite temeneli şi îl
linguşi cât putu pe Rawdon la club. După câtva timp i se
îngădui să se reîntoarcă la Gaunt House. Becky se arăta
întotdeauna binevoitoare faţă de el, întotdeauna glumeaţă,
niciodată mânioasă.
Vizirul şi confidentul cel mai intim al înălţimii-sale (cu
un scaun în Parlament şi cu unul la masa marchizului
Steyne), domnul Wenham, era mult mai prevăzător în
comportare, cât şi în opiniile sale decât domnul Wagg.
Oricât de mult ar fi fost el înclinat să-i urască pe parveniţi
(domnul Wenham era un vechi, neclintit şi loial tory, al
cărui părinte fusese mic negustor de cărbuni în nordul
Angliei), acest aghiotant al marchizului nu arătă niciodată
vreun fel de vrăjmăşie noii favorite, ci o copleşea pe ascuns
cu fel de fel de amabilităţi şi cu o vicleană şi respectuoasă
curtenie, care, într-un fel, o stingherea pe Becky mult mai
mult decât duşmănia făţişă a celorlalţi.
Cum de-şi făcea perechea Crawley rost de banii pe care îi
237
William Thackeray
cheltuia cu recepţiile la care era poftită toată protipendada

londoneza era un mister care iscă multe discuţii la vremea
aceea şi care adăuga probabil un condiment în plus acestor
mici festivităţi. Unii afirmau că sir Pitt Crawley fixase
fratelui său o frumoasă rentă. Dacă se hotărâse el la un
asemenea lucru, asta înseamnă că influenţa Rebeccăi
asupra baronetului trebuie să fi fost cu adevărat
extraordinară, iar firea să i se fi schimbat nemaipomenit de
mult pe măsură ce înainta în vârstă. Alte cercuri îşi dădeau
cu părerea că Becky avea obiceiul să perceapă anumite
sume de bani de la toţi prietenii bărbatului ei când
ducându-se la unul, cu lacrimile din ochi, şi spunându-i că
i s-au scos lucrurile la mezat, când aruncându-se la
picioarele altuia şi declarând că întreaga familie trebuie să
intre la închisoarea datornicilor sau să se sinucidă dacă
cutare sau cutare poliţă nu-i plătită. Lordul Southdown, se
şoptea, fusese înduplecat prin asemenea scene patetice să
scoată multe sute de lire. Tânărul Feltham din regimentul
al …-lea de dragoni (şi fiul proprietarului firmei „Tiler &
Feltham”, pălărieri şi furnizori de echipament militar),
căruia perechea Crawley îi înlesnise intrarea în lumea
bună, era şi el citat ca fiind una din victimile Rebeccăi în
materie pecuniară. Lumea afirma că Rebecca primea bani
de la feluriţi oameni din clasa mijlocie, sub pretextul de a le
face rost de slujbe de mare importanţă prin oamenii din
guvern pe care îi cunoştea bine. Dar cine mai ştie ce lucruri
erau sau nu erau puse pe socoteala iubitei şi nevinovatei
noastre prietene? Sigur este că, dacă ea ar fi posedat toţi
banii de care era învinovăţită că-i ceruse, împrumutase sau
furase, ea i-ar fi putut capitaliza şi ar fi putut duce o viaţă
cinstită până la sfârşitul zilelor ei, pe când… dar asta
înseamnă să anticipăm.
Adevărul este că prin economie şi printr-o bună
gospodărire, prin chivernisirea banilor gheaţă şi prin foarte
rară achitare a notelor de plată, oamenii pot izbuti, cel
puţin pentru un timp, să ducă o viaţă fastuoasă cu
mijloace extrem de reduse; şi convingerea noastră este că
238
multdiscutatele recepţii ale Rebeccăi, care nu erau la urma

urmelor prea numeroase, o costau nimica toată pe
respectiva doamnă, în afară de lumânările de ceară care-i
iluminau încăperile. Stillbroock şi Queen’s Crawley o
aprovizionau cu vânat şi fructe din belşug. Pivniţele
lordului Steyne erau la dispoziţia ei, şi vestitul bucătar al
acestui eminent nobil prezida şi bucătărioara ei, sau
trimitea din ordinul lordului cele mai rare delicatese din
cămările acestuia. Eu susţin sus şi tare că e foarte ruşinos
lucru să vorbeşti de rău o făptură nevinovată, aşa cum o
vorbea pe atunci lumea pe Becky, şi previn publicul să nu
creadă nici a zecea parte din poveştile care se vânturau pe
socoteala ei. Dacă fiecare cetăţean care înoată în datorii pe
care nu şi le poate plăti ar trebui să fie alungat din
societate, dacă noi ar trebui să ne vârâm nasul în viaţa
personală a fiecăruia, ţinând socoteala fiecărui gologan
care-i intră în pungă, şi apoi să-i întoarcem spatele din
pricină că nu suntem de acord cu felul în care se
chiverniseşte, ei bine, ce pustiu înspăimântător şi ce
locuinţă de neîndurat ar deveni Bâlciul deşertăciunilor! În
acest caz, mâna fiecărui om s-ar ridica împotriva vecinului
şi s-ar pune capăt tuturor binefacerilor civilizaţiei. Ne-am
certa, ne-am bârfi, ne-am ocoli unul pe celălalt. Casele ni
s-ar preface în caverne; iar noi am umbla în zdrenţe pentru
că nu ne-ar mai păsa de nimeni. Chiriile s-ar prăbuşi.
Nimeni n-ar mai da vreo serată. Toţi negustorii din oraş ar
ajunge la faliment. Vinul, lumânările de ceară, alimentele,
rujul, rochiile cu crinolină, diamantele, perucile, bibelourile
„Louis Quatorze” şi porţelanurile vechi de China, caii
pentru plimbările din parc şi minunatele echipaje de lux,
toate plăcerile vieţii, zic, s-ar duce dracului dacă oamenii ar
acţiona potrivit principiilor lor idioate şi i-ar ocoli pe toţi cei
pe care nu-i găsesc pe gustul lor şi îi vorbesc de rău. Pe
când aşa, printr-un neînsemnat act de caritate şi de
îngăduinţă reciprocă, lucrurile sunt în aşa fel ticluite, încât
să se săvârşească într-un mod cât se poate de plăcut;
putem vorbi pe oricine de rău, şi încă după pofta inimii,
239
William Thackeray
socotindu-l drept cel mai mare pungaş nepedepsit încă, dar

înseamnă oare asta că vrem să-l vedem spânzurat cu tot
dinadinsul? Bineînţeles că nu. Îi strângem mâna când îl
întâlnim. Şi dacă are un bucătar priceput, noi îl iertăm şi
ne ducem să ne îndopăm la masa lui; şi aşteptăm să facă şi
el acelaşi lucru. Şi în felul acesta comerţul înfloreşte,
civilizaţia merge înainte; se statornicesc relaţii paşnice; şi
în fiecare săptămână doamnele reclamă alte şi alte rochii
pentru recepţiile lor; şi recolta de vin de acum un an a lui
Lafitte va răsplăti din plin pe vrednicul proprietar care a
sădit via.
Perioada la care se referă rândurile acestea, deşi pe tron
era marele George, iar doamnele purtau gigots şi în păr
piepteni uriaşi, asemenea unor lopeţi, din carapace de
broască-ţestoasă, în locul mânecilor simple şi al
fermecătoarelor ghirlande astăzi la modă, apucăturile celor
din lumea mare nu erau, cred eu, temeinic deosebite de
cele de azi; iar petrecerile lor, destul de asemănătoare.
Nouă, celor dinafară, care zărim doar peste umerii
poliţiştilor tulburătoarele frumuseţi care intră la curte sau
în castel, ele ni se par nişte fiinţe de o strălucire
suprafirească, ca şi cum ar fi în stăpânirea unei fericiri
desăvârşite, pe care noi n-o putem atinge. Şi numai pentru
mângâierea unora din fiinţele acestea nemulţumite
povestim noi luptele Rebeccăi, şi izbânzile, şi dezamăgirile,
din care şi-a avut şi ea partea ei, aşa cum se întâmplă cu
toate persoanele alese.
În vremea aceea, plăcuta distracţie de a juca şarade
fusese proaspăt adusă şi la noi din Franţa; şi ajunsese
foarte la modă şi în ţara noastră, îngăduind foarte multor
femei frumoase să-şi arate farmecele, iar micului număr de
femei inteligente să-şi dea pe faţă spiritul. Lordul Steyne fu
îndemnat de Becky, care găsea pesemne că e înzestrată cu
amândouă calităţile mai sus pomenite, să dea o petrecere
la Gaunt House, care să cuprindă şi câteva din aceste mici
drame, şi trebuie să cerem îngăduinţa de a-l introduce pe
cititor în acestă strălucită reunion, urându-i bun venit
240
melancolic însă, căi va fi printre cele din urmă petreceri din

lumea mare la care vom avea norocul să-l însoţim.
O parte din acea splendidă încăpere, galeria de pictură
de la Gaunt House, fu amenajată ca teatru, unde urma să
se reprezinte şarada. Tot aşa se procedase şi pe vremea
domniei regelui George al III-lea; se mai poate încă vedea
acolo un tablou al marchizului de Gaunt, cu părul pudrat
şi legat c-o panglică trandafirie, după moda romană, cum
se zicea, în rolul lui Cato din tragedia cu acelaşi nume a
domnului Addison, jucată în faţa alteţelor-lor regale prinţul
de Wales, episcopul de Osnaburgh şi prinţul William
Henry, pe vremea aceea copii, ca şi actorul. Unul sau două
din vechile decoruri fură date jos din pod, unde zăceau de
atunci, şi lustruite din nou, pentru serbările de acuma.
Organizatorul spectacolului era tânărul Bedwin Sands,
un dandy elegant pe atunci şi proaspăt întors dintr-o
călătorie în Orient. Un călător venit din Orient însemna
ceva în vremea aceea, şi cutezătorul Bedwin, care publicase
un volum în quarto şi petrecuse câteva luni sub corturi în
deşert, era un personaj nu lipsit de însemnătate. În volum
erau şi câteva desene care-l prezentau pe Sands însuşi, în
felurite costume orientale; el călătorise însoţit de un
slujitor negru, cât se poate de hâd la înfăţişare, întocmai ca
un alt Brian de Bois Guilbert. Bedwin, costumele şi omul
lui negru fură salutaţi la Gaunt House ca nişte achiziţii cât
se poate de preţioase.
Spectacolul începu cu prima şaradă. Un ofiţer turc, cu
un imens mănunchi de pene (se presupunea că mai existau
încă ieniceri, iar fesul încă nu înlocuise vechiul şi
majestuosul turban al drept-credincioşilor), stătea culcat pe
un divan, lăsând să se creadă că fumează din narghilea, în
care însă, din consideraţie pentru doamne, nu fusese
îngăduit să se pună decât o pastilă frumos mirositoare.
Demnitarul turc căsca şi dădea foarte vădite semne de
plictiseală şi lenevie. Deodată bătu din palme, şi iată-l
apărând pe Mesrour nubianul, cu braţele goale, încărcat de
brăţări, iatagane şi alte podoabe orientale – slab, înalt şi
241
William Thackeray
groaznic la înfăţişare. El face o temerea adâncă în faţa

măritului aga.
Un fior de spaimă şi de plăcere străbate adunarea.
Doamnele şoptesc între ele. Sclavul negru fusese dăruit lui
Bedwin Sands de un paşă egiptean în schimbul a trei
duzini de sticle de Maraschino. Paşă care cususe în saci tot
atâtea odalisce pe care le azvârlise apoi în Nil.
„Porunceşte negustorului de sclave să intre” grăieşte
voluptuosul turc, făcând semn cu mâna. Mesrour îl
conduce pe negustorul de sclave în faţa stăpânului; acesta
aduce cu sine o femeie voalată. Negustorul dă voalul la o
parte. În încăpere izbucneşte un ropot de aplauze. E
doamna Winkworth (una din fostele domnişoare Absolom),
cu un păr şi nişte ochi de toată frumuseţea. Poartă un
fastuos costum oriental; în părul ei negru sunt împletite
şiraguri de nestemate; veşmântul îi e acoperit cu piaştri de
aur. Groaznicul mahomedan se arată şi el încântat de
frumuseţea ei. Femeia cade în genunchi şi îl roagă cu
lacrimi în ochi s-o înapoieze munţilor în care s-a născut şi
unde iubitul ei circazian plânge şi acuma lipsa Zuleicăi lui.
Dar nicio rugăminte nu pare să-l mişte pe hainul Hassan.
El izbucneşte în râs la ideea mirelui circazian. Zuleica îşi
acoperă faţa cu mâinile şi se prăbuşeşte într-o atitudine de
nemărginită deznădejde. Norocul pare s-o fi părăsit cu
totul, când… când apare deodată Kislar-aga.
Kislar-aga a venit cu o scrisoare de la sultan. Hassan o
ia şi-şi duce la frunte temutul firman. O teamă îngrozitoare
îl cuprinde, în timp ce pe faţa negrului (tot Mesrour e, dar
în alt costum) se ivesc semnele unei înspăimântătoare
bucurii, „îndurare, îndurare!” strigă paşa, în timp ce Kislar-
aga, rânjind înfiorător scoate ştreangul. Cortina cade
tocmai în clipa în care e gata să facă uz de această teribilă
armă. Hassan, din spatele cortinei, strigă: „Primele două
silabe”, iar doamna Rawdon Crawley, care va juca şi ea în
şarada următoare, vine s-o felicite pe doamna Winkwort
pentru neîntrecutul gust şi frumuseţea costumului ei.
Urmează partea a doua a şaradei. E tot o scenă
242
orientală. Hassan, purtând alt costum, stă lângă Zuleica; ei

sunt de astă dată foarte buni prieteni. Kislar-aga s-a
transformat într-un paşnic sclav negru. Soarele se ridică
deasupra deşertului, iat turcii îşi întorc capetele spre
răsărit şi-şi prosternă frunţile în nisip. Şi cum nu s-a găsit
la îndemână niciun dromader, orchestra cântă în glumă
Sosesc cămilele. Pe scenă se iveşte un cap enorm de
egiptean. E un cap muzical, şi, spre surpriza călătorului
oriental, el cântă o melodie comică, opera domnului Wagg.
Călătorii din Orient ies de pe scenă dansând, asemeni lui
Papageno şi a regelui maur din Flautul fermecat. „Ultimele
două silabe”, strigă capul de egiptean.
Începe ultimul act. De data asta ne aflăm într-un cort
grecesc. Un om înalt şi robust se odihneşte acolo, în
culcuşul lui. Deasupra patului şi-a agăţat coiful şi scutul.
Căci acum nu mai are nevoie de ele. Troia e la pământ.
Ifigenia – ucisă. Casandra – prizonieră în încăperile dinspre
exteriorul palatului. Regele oamenilor (e colonelul Crawley,
care, de fapt, n-a auzit niciodată de distrugerea Troii sau
de captivitatea Casandrei), acest anax andrôn5 doarme în
camera lui din Argos. O lampă proiectează pe perete umbra
uriaşă a războinicului adormit, în lumina ei strălucesc
sabia şi scutul troian. Orchestra cântă melodia aceea
cutremurătoare din Don Juan, înainte de-a apărea statuia.
Egist se furişează în încăpere. Al cui e însă chipul
înfiorător dindărătul perdelei ce cată funest în spatele lui?
Egist ridică pumnalul să-l lovească pe cel cufundat în
somn, care se răsuceşte în pat, dezgolindu-şi pieptul lui
larg ca pentru a-l oferi loviturii. Dar nu-l poate lovi pe
nobilul căpitan care doarme. Clytemnestra se strecoară cu
repeziciune în încăpere, asemenea unei năluci – braţele-i
sunt goale şi albe, păru-i întunecat i se revarsă pe umeri,
faţa-i e palidă ca moartea, iar ochii ei sunt mistuiţi de-o
flacără atât de sinistră, încât toată lumea se cutremură
privind-o.
Un fior străbate sala: „Dumnezeule! şopteşte cineva. E
5
Bărbat (gr.).
243
William Thackeray
doamna Rawdon Crawley!”

Plină de dispreţ, ea smulge pumnalul din mâna lui Egist
şi porneşte spre pat. Îi vezi pumnalul strălucind deasupra
capului în lumina lămpii şi… şi lampa se stinge, un
geamăt, şi totul se cufundă în întuneric.
Întunericul şi scena ce se desfăşurase zguduiră puternic
asistenţa. Rebecca îşi jucase rolul atât de desăvârşit şi cu
atâta teribilă naturaleţe, încât toţi spectatorii rămaseră
muţi câtva timp, până când, ca într-o explozie, toate
lămpile fură aprinse din nou, şi lumea începu să aplaude
cu frenezie: „Bravo! bravo!” Vocea stridentă a bătrânului
Steyne se auzi bubuind peste toate celelalte. „La naiba,
spuse el printre dinţi, ar fi fost în stare să ucidă cu
adevărat!” Actorii fură chemaţi la rampă, şi încăperea
răsună de strigătele: „Regizorul! Clytemnestra!”
6
Agamemnon nu putu fi convins să se arate în tunica lui
clasică, ci rămase între culise cu Egist şi cu actorii
celorlalte mici piese. Domnul Bedwin Sands le ţinea de
mână pe Zuleica şi pe Clytemnestra. Un înalt personaj din
asistenţă stărui să fie prezentat fermecătoarei
Clytemnestra. „Să-i înfigă pumnalul în piept şi să se mărite
cu altul, hai?” fu observaţia foarte binevenită a alteţei-sale
regale.
„Doamna Rawdon Crawley a fost desăvârşită în rolul de
ucigaşă”, zise lordul Steyne. Becky izbucni în râs: şi plină
de voioşie şi privind cu îndrăzneală, ea făcu cea mai
drăgălaşă reverenţă ce s-a văzut vreodată.
Servitorii intrară cu tăvi încărcate cu bunătăţi şi
răcoritoare, iar actorii dispărură să se pregătească pentru
cea de a doua şaradă.
Cele trei silabe ale acestei şarade trebuiau redate în
pantomimă, iar reprezentaţia se desfăşură după cum
urmează:
Prima silabă. Colonelul Rawdon Crawley, cavaler al
6
Cheia primei șarade: Agamemnon. 1. Aga (Kislar-aga). 2. Memnon
(după o veche legendă, capul statuii Memnon din Ethiopia scotea
sunete melodioase când răsărea soarele
244
Ordinului „Bath”, cu pălărie şi cârjă, înfăşurat în manta şi

cu un felinar împrumutat de la grajduri, străbate scena
strigând, ca şi cum ar anunţa locuitorilor oră. Prin
fereastra joasă se văd doi negustori ambulanţi jucând fără
doar şi poate pichet şi căscând într-una. În încăpere intră
rândaşul (onorabilul G. Ringwood), rol pe care tânărul
gentleman îl interpretează în mod desăvârşit, şi-i ajută să-
şi scoată umila lor îmbrăcăminte; dintr-o dată apare şi
slujnica (foarte onorabilul lord Southdown), cu o ploscă cu
apă fierbine şi două sfeşnice. Se urcă în camera de sus, să
încălzească patul, şi mânuieşte plosca întocmai ca pe-o
armă cu care se apără de atenţia vânzătorilor ambulanţi.
Apoi slujnica părăseşte încăperea. Negustorii îşi pun
scufiile de noapte şi închid obloanele. Rândaşul iese şi
trage zăvorul uşii de la catul de jos. Îl auzi apoi zăvorând şi
legând cu lanţul uşa din interior. Toate luminile se sting.
Muzica cântă Dormez, dormez, chers Amours. O voce
dindărătul cortinei strigă: „Prima silabă”.
A doua silabă. Lămpile sunt aprinse pe neaşteptate.
Orchestra cântă vechea arie din Jean de Paris: „Ah quel
plaisir d’étre en voyage”. Acelaşi decor. Între primul şi al
doilea cat al casei reprezentate pe scenă se poate vedea o
firmă pe care sunt zugrăvite armele familiei Steyne. Toată
casa răsună de clinchetul clopoţeilor. În încăperea de jos se
vede un om cu o foaie mare de hârtie în mână, pe care i-o
prezintă unui al doilea, care strânge din pumni, ameninţă
şi răcneşte că asta e monstruos. „Rândaş, adu-mi
cabrioleta!” strigă un altul în pragul uşii. El mângâie
camerista (foarte onorabilul lord Southdown) pe sub bărbie.
Plecarea lui pare s-o întristeze, precum o întristase şi pe
Calypso plecarea celuilalt faimos călător, Ulise. Rândaşul
(onorabilul C. Ringwood) trece cu o cutie de lemn, doldora
de văsărie argintată, strigând „ulcioare” cu un umor
desăvârşit şi cu atâta naturaleţe, încât întreaga asistenţă
aplaudă şi i se aruncă un buchet de flori. Plici, plici, plici,
se aude zgomotul bicelor. Hangiul, slujnica, ospătarul se
reped la uşă; dar tocmai când soseşte un client de seamă,
245
William Thackeray
se lasă cortina, şi invizibilul regizor al piesei strigă „A doua

silabă”.
„Cred că trebuie să fie „Hotelul”, îşi dă cu părerea
căpitanul Grigg din Regimentul de gardă călare; toată
lumea izbucneşte în râs în faţa perspicacităţii căpitanului.
Nu e prea departe de adevăr.
În timp ce se fac pregătiri pentru a treia silabă, orchestra
începe un potpuriu nautic – Toţi pe Dune, Încetează,
crivăţule aspru, Rule Britannia, În golful Biscaya, vai!
Urmează să aibă loc un eveniment maritim. În timp ce se
trage cortina, se aude sunând un clopoţel. „Acuma, fraţilor,
către ţărm!” exclamă cineva. Oamenii îşi iau rămas bun
unul de la altul… Ei arată cu mâna neliniştiţi, ca şi cum ar
cerceta norii, reprezentaţi printr-o pânză întunecată, şi dau
din cap în semn de îngrijorare. Lady Squeams (onorabilul
lord Southdown), cu micuţul ei câine de salon, cu valizele,
săculeţele de călătorie şi cu soţul ei, stau jos şi se ţin de
nişte frânghii. E fără îndoială vorba de o corabie.
Căpitanul (colonelul Crawley), cavaler al Ordinului
„Bath” poartă bicorn şi are un telescop, intră, îndesându-şi
pălăria pe cap cu mâinile, şi priveşte împrejur; pulpanele
mantiei îi flutură în toate părţile, da parcă ar fi bătute de
vânt. Când ia mâna de pe pălărie ca să poată privi prin
telescop, pălăria îi zboară de pe cap, în aplauzele puternice
ale publicului. Vântul suflă cu putere. Muzica creşte şi
şuieră din ce în ce mai tare; marinarii străbat scena
clătinându-se, ca şi cum vaporul ar fi zgâlţâit cu putere.
Steward-ul (onorabilul G. Ringwood) trece şi el abia
ţinându-se pe picioare, ducând şase lighene. Pune repede
unul lângă lordul Squeams; lady Squeams, după ce-şi
ciupeşte căţelul, care începe să urle jalnic, îşi duce batista
la nas şi se repede ca şi cum ar vrea să intre în cabină.
Muzica creşte în intensitate ca pentru a exprima culmea
uraganului, şi cu asta se termină şi silaba a treia. 7
Exista pe atunci o mică scenă de balet, Le rossignol, în
7
Cheia celei de a doua şarade : Nightingale (privighetoare) (engl.). 1.
Nigbt (noapte). 2. Inn (hotel, han). 3. Gale (furtună) (engl).
246
care Montessu şi Noblet culeseseră numai lauri, scenă pe

care domnul Wagg, fiind foarte priceput în lucruri de felul
acesta, o împământeni pe scena engleză sub forma unei
opere, ticluindu-i el singur versurile, după plăcutele
melodii ale baletului. Artiştii purtau vechi costume
franţuzeşti, şi micul lord Southdown apăru minunat
îmbrăcat, deghizat sub înfăţişarea unei bătrâne care
şchioapătă tot timpul pe scenă, purtând un toiag fără
cusur.
Din spatele scenei se aude o minunată melodie, al cărui
murmur se rostogoleşte dintr-o drăgălaşă căsuţă de carton
acoperită cu trandafiri agăţători. „Filomela, Filomela!”
strigă bătrâna, şi Filomela iese.
Un ropot de aplauze – e doamna Rawdon Crawley, cu
perucă pudrată şi aluniţă pe obraz, cea mai ravissante
mică marchiză din lume.
Ea intră pe scenă râzând, fredonând şi sărind de colo-
colo, cu toată nevinovăţia unei tinere actriţe, apoi face o
reverenţă. Bătrâna spune: „Ei bine, copila mea, tu râzi şi
cânţi toată vremea”, la care ea răspunde cu:
O ROZĂ PE BALCON
O roză pe balcon în zori odaia mi-o încântă.
În iarnă vrej cu spini era, boboc în primăvară.
Mă-ntrebi de ce-a-nflorit acum, cu boarea ei cea rară?
Răspunsul e că-i soare cald şi păsările cântă!
Privighetori, al căror tril frunzişul îl străpunge,

Tăceau când ramurile seci de vânt scrâşneau ciocnite.
Şi, mamă, de mă-ntrebi de ce să cânt nu-mi mai ajunge
Interoga zi, e că-i senin şi-s crengile-nverzite!
De-aceea toate-s, mamă, vii. Prind păsările ghiers,

Şi spinii gălbejiţi pot da bobocilor culoare.
În pieptul meu e cer senin, şi el se face vers,
Şi de-asta când şi prind bujori pe-obraz: că-n mine-i soare!
247
William Thackeray
În răstimpul pauzelor dintre strofele cântecului,

binevoitorul personaj căruia cântareaţa îi spunea „mamă”
şi ale cărui uriaşe favorite îi apăreau de sub scufă părea
foarte nerăbdător să-şi dea pe faţă dragostea lui maternă,
îmbrăţişând-o pe nevinovata făptură care juca rolul fiicei.
Fiecare mângâiere era întâmpinată de înţelegătorul
auditoriu cu prelungi hohote de râs. La sfârşitul cântecului
(în timp ce orchestra executa o simfonie imitând ciripitul
tot atâtor păsări), toată asistenţa ceru, în unanimitate, un
encore; şi aplauze şi nenumărate buchete de flori plouau
peste privighetoarea serii. Vocea lordului Steyne era cea
mai puternică şi mai entuziastă dintre toate. Becky,
privighetoarea, luă florile pe care i le aruncase el şi le
strânse la inimă cu gestul unei actriţe desăvârşite. Lordul
era în culmea freneziei. Iar entuziasmul musafirilor era în
mare armonie cu al său. Unde era frumuseţea din raiul lui
Mahomed, huria aceea cu ochii negri, a cărei apariţie, în
prima şaradă, desfătase într-atâta asistenţa? Era de două
ori mai frumoasă decât Becky, dar strălucirea acesteia din
urmă o eclipsase cu totul. Toate sufragiile erau pentru ea.
Stephens, Caradori, Rozni de Begnis, – lumea o asemăna
când cu una, când cu cealaltă, şi erau cu toţii de acord, şi
pe bună dreptate, foarte probabil, că dacă ar fi fost actriţă,
niciuna din camaradele ei de scenă n-ar fi întrecut-o.
Atinsese punctul culminant: vocea i se înălţa în triluri de
strălucitoare limpezime deasupra furtunii de aplauze şi
urca atât de sus şi de vesel ca înşişi laurii pe care-i cucerea
în acea seară. După divertismentele acestea dramatice,
urmă un bal, şi toată lumea se înghesuia în jurul Rebeccăi,
marele punct de atracţie al serii. Alteţa regală declară,
jurându-se, că era o fiinţă desăvârşită şi stătu multă vreme
de vorbă cu ea. Sufletul micuţei Becky se umflă de mândrie
şi de plăcere în faţa atâtor omagii: şi vedea în viitor avere,
faimă, rang. Lordul Steyne era sclavul ei, se ţinea tot
timpul după ea şi abia dacă mai vorbi şi cu altcineva din
sală, şi o copleşi cu tot soiul de atenţii şi complimente.
Rebecca apăru tot în costumul de marchiză şi dansă un
248
menuet cu monsieur de Truffigny, ataşatul domnului duce

de la Jabotiere; iar ducele, care păstra toate tradiţiile vechii
curţi, spuse că madame Crawley era demnă de-a fi fost
eleva lui Vestris sau de-a fi figurat la curtea din Versailles.
Numai un sentiment al demnităţii, guta şi cel mai sever
simţ al datoriei şi al sacrificiului de sine împiedicau pe
excelenţa-sa să danseze cu Rebecca; şi declară în public că
o doamnă care ştia să vorbească şi să danseze ca doamna
Rawdon era vrednică de-a îndeplini funcţia de
ambasadoare la oricare curte din Europa. El se mângâie
numai când află că, din naştere, doamna Crawley era pe
jumătate franţuzoaică. „Numai o compatriotă, îşi dădu
excelenţa-sa cu părerea, putea executa cu atâta artă
dansul acesta majestuos!”
Apoi ea dansă un vals cu maiorul de Klingenspohr, vărul
şi ataşatul prinţului de Peterwaradin. Iar prinţul, fermecat
şi având mai puţină retenue decât colegul său, diplomatul
francez, stărui să facă şi el un tur cu încântătoarea făptură
şi se învârti în jurul sălii de bal cu ea, scânteind cu toate
diamantele de la carâmbii cizmelor sale şi de pe jacheta-i
de husar, până ce înălţimea-sa îşi pierdu răsuflarea, şi pe
bună dreptate. Lui Papoosh Pasha însuşi i-ar fi plăcut să
danseze cu Rebecca dacă acest fel de distracţie ar fi intrat
în obiceiurile ţării sale. Toată lumea făcuse cerc în jurul ei
şi o aplauda cu atâta frenezie, de parcă ar fi fost Noblet sau
Taglioni în persoană. Toţi erau în extaz; şi Becky de
asemenea, puteţi fi siguri de asta. Ea trecu pe lângă lady
Stunnington privind-o plină de dispreţ. Luă un aer
protector faţă de lady Gaunt, ca şi faţă de uluita şi nespus
de umilita sa cumnată, lady Jane, călcând în picioare toate
farmecele rivalelor ei. Cât despre biata doamnă Winkworth,
cu părul ei lung şi cu ochii ei negri, care stârnise atâta
vâlvă la începutul serii, unde era acuma? Era scoasă din
luptă. Putea să-şi smulgă părul lung şi să verse şiroaie de
lacrimi; nu se găsea însă nimeni care s-o bage în seamă
sau s-o căineze pentru înfrângerea suferită.
Cel mai mare succes îl repurtă Becky cu prilejul
249
William Thackeray
supeului. Fu aşezată la marea masă de gală împreună cu

alteţa-sa regală, înaltul personaj pomenit mai înainte, şi cu
restul oaspeţilor mai de seamă. Fu servită în veselă de aur.
Şi dacă ar fi dorit, ar fi putut avea şi perle amestecate în
cupa ei de şampanie, ca o a doua Cleopatra; iar potentatul
de Peterwaradin i-ar fi dat jumătate din nestematele de pe
jacheta lui în schimbul unei priviri binevoitoare din ochii ei
scânteietori. Jabotiere îşi înştiinţă până şi guvernul de
existenţa Rebeccăi. Doamnele de la celelalte mese, care
supau numai în vase de argint şi băgaseră de seamă
statornica atenţie a lordului Steyne faţă de ea, protestau
împotriva acestei patimi ridicole şi monstruoase a lordului,
care constituia o insultă grosolană faţă de doamnele de
rang. Dacă sarcasmul ar fi putut ucide, lady Stunnington
ar fi culcat-o pe Rebecca la pământ dintr-o singură
lovitură.
Rawdon Crawley era înspăimântat de atâtea triumfuri.
Părea că izbânzile astea îl separă oarecum de Rebecca mai
mult ca oricând. El se gândi, cu un sentiment foarte
asemănător durerii, cât de nemăsurat de superioară îi era.
Când sună ceasul plecării, o mulţime de tineri o
conduseră la trăsură, după care cei de afară strigau să fie
trasă la scară, strigătul acesta fiind dus mai departe de
oamenii care purtau torţele şi care staţionau dincolo de
înaltele porţi ale casei Gaunt; aceştia se ploconeau înaintea
fiecărei persoane care ieşea pe poartă, exprimându-şi
nădejdea că respectivul înalt oaspete a petrecut de minune
la nobila serată.
Trăsura doamnei Rawdon Crawley, venind la poartă
după cuvenita strigare, intră în trap în curtea iluminată ca
ziua şi trase la peron. Rawdon ajută soţiei sale să se urce
în trăsura care staţiona. După care domnul Wenham îi
propuse să meargă pe jos până acasă, şi-i oferi colonelului
o ţigară de foi.
Ei îşi aprinseră ţigările la făclia unuia din nenumăraţii
servitori ce stăteau afară cu torţe, şi Rawdon porni cu
prietenul său Wenham. Din mulţime se desprinseră
250
numaidecât doi indivizi şi se luară pe urma celor doi

gentlemen; şi după ce făcuseră câţiva zeci de paşi pe Gaunt
Square, unul din ei se apropie şi, atingându-l pe Rawdon
pe umăr, zise:
— Iertaţi-mă, domnule colonel, aş vrea să vă vorbesc
între patru ochi!
Între timp, tovarăşul său începu să fluiere puternic,
semnal la care veni numaidecât, cu zgomot mare, o droşcă
dintre acelea care staţionau la poarta casei Gaunt, după
care respectivul cetăţean alergă făcând un ocol şi se aşeză
în faţa colonelului Crawley.
Acest viteaz ofiţer pricepu îndată despre ce e vorba.
Încăpuse pe mâna portăreilor. El se trase un pas înapoi,
lovindu-se de omul care-l bătuse la început pe umăr.
— Suntem trei contra unu, nu-i chip de scăpare! spuse
omul din spate.
— Dumneata eşti Moss, nu-i aşa? întrebă colonelul, care
părea că-şi recunoaşte interlocutorul. Cât e de plată?
— Nimica toată, şopti domnul Moss din Cursitor Street,
Ghancery Lane, şi aghiotant al şerifului din Middlesex. O
sută şaizeci şi şase de lire, şase şilingi şi opt pence, la
cererea domnului Nathan!
— Împrumută-mi o sută de lire, Wenham, pentru
Dumnezeu! zise bietul Rawdon. Mai am şaptezeci acasă!
— N-am nici măcar zece lire, răspunse sărmanul domn
Wenham. Noapte bună, dragul meu prieten!
— Noapte bună, zise Rawdon cu tristeţe, şi Wenham
plecă, iar Rawdon Crawley îşi termină de fumat ţigara în
timp ce trăsura îl ducea spre „Temple Bar”.
251
William Thackeray
Capitolul LII
În care lordul Steyne se arată într-o foarte binevoitoare
lumină
CÂND LORDUL STEYNE ERA PORNIT

pe binefaceri, nu se oprea la jumătatea drumului, şi
bunăvoinţa-i faţă de familia Crawley făcu cea mai mare
cinste binevoitoarei lui priceperi de a-şi alege protejaţii.
Înălţimea-sa îşi revărsă generozitatea şi asupra micului
Rawdon; el arătă părinţilor băiatului necesitatea de a-l
trimite la o şcoală publică; căci ajunsese la vârsta când
emulaţia, primele noţiuni ale limbii latine, exerciţiile
pugilistice şi tovărăşia camarazilor de şcoală sunt de cel
mai mare folos copilului. Tatăl obiectă că el nu era destul
de bogat ca să-şi trimită copilul într-o şcoală publică; iar
mama, că Briggs era o profesoară excelentă pentru băiat şi
că micul Rawdon făcuse mari progrese (cum de fapt şi era)
la limba engleză, latină, ca şi în privinţa cunoştinţelor
generale; dar toate aceste obiecţiuni se prăbuşiră în faţa
stăruitoarei generozităţi a marchizului de Steyne.
Înălţimea-sa era unul din eforii celebrului şi vechiului
colegiu numit „Whitefriars”. Odinioară fusese acolo o
mănăstire cisterciană, iar Smithfield, care se învecinează
cu colegiul, era pe atunci un teren pentru turniruri. Şi
întrucât localul era mai la îndemână, tot aici erau aduşi şi
arşi fel de fel de eretici plini de dârzenie. Henric al VlII-lea,
apărătorul credinţei, puse mâna pe mănăstire şi pe avuţiile
ei şi spânzură sau condamnă la grele cazne pe cei câţiva
călugări care nu se puteau obişnui cu graba în care se
252
desfăşura reforma sa. În cele din urmă, un mare negustor

cumpără şi casa şi terenul de alături, în care, ajutat fiind
de alte bogate danii în terenuri şi bani, întemeie un vestit
spital pentru bătrâni şi copii, în jurul vechii fundaţii
mănăstireşti luă fiinţă o şcoală, în care se mai păstrează şi
astăzi costumele şi obiceiurile medievale; şi toţi călugării
cistercieni se roagă ca această instituţie sa înflorească încă
mulţi ani.
Printre efori, şcoala înnumără pe unii din cei mai de
seamă nobili, prelaţi şi demnitari din Anglia; şi cum băieţii
locuiesc foarte bine, sunt foarte bine hrăniţi şi educaţi, şi
apoi sunt trimişi la Universitate ca bursieri, asigurându-li-
se şi parohiile respective după terminarea ei, nenumăraţi
gentlemen se consacră încă din frageda copilărie carierei
ecleziastice, astfel că se dă o luptă pe viaţă şi pe moarte
pentru un loc în instituţia aceasta. La început şcoala era
destinată fiilor de clerici şi de laici, săraci şi silitori la
învăţătură, dar mulţi dintre nobilii efori ai instituţiei, cu
largă şi mai degrabă capricioasă bunăvoinţă, îşi revărsară
generozitatea şi asupra altor feluriţi tineri. Să capeţi o bună
educaţie fără nicio cheltuială şi să-ţi ai asigurată existenţa
şi profesiunea viitoare era un lucru atât de desăvârşit, că
nici unii dintre oamenii cei mai bogaţi nu-l dispreţuiau; şi
nu numai rudele înaltelor personaje, ci şi înaltele personaje
înseşi îşi trimiteau fiii să se înfrupte din această binefacere.
Preacucernicii prelaţi îşi trimiteau propriile lor rubedenii
sau pe fiii clerului din eparhia lor, în timp ce, pe de altă
parte, anumiţi nobili de primul rang nu se dădeau în lături
să ia sub aripa lor proteguitoare copiii oamenilor lor de
încredere, aşa încât, atunci când un băieţandru intra în
numita instituţie, avea la îndemână o societate cât se poate
de variată, compusă din tineri cu care se putea împrieteni.
Deşi singura carte pe care o cerceta Rawdon Crawley era
Calendarul curselor şi deşi cele mai de seamă amintiri ale
sale din vremea studiilor erau legate de nuielele pe care le
încasase la Eton în frageda lui tinereţe, avea totuşi,
asemenea tuturor gentlemen-ilor englezi, un cuviincios şi
253
William Thackeray
sincer respect faţă de studiul clasic şi se bucura la gândul

că fiul său va avea parte de o bună carieră pe viaţă şi un
prilej cât se poate de sigur de a deveni om învăţat. Şi, cu
toate că băiatul era marea mângâiere a vieţii lui, tovarăşul
său cel mai bun, şi era foarte legat de el prin mii de lucruri
mărunte, despre care nu-i vorbea niciodată neveste-si, care
se arătase toată vremea foarte nepăsătoare faţă de fiul lor,
totuşi Rawdon consimţi numaidecât să se despartă de el şi
să renunţe la cea mai mare mângâiere şi desfătare a zilelor
lui, de dragul fericirii copilului. Până în clipa când fu nevoit
să-l lase să plece nici nu-şi dăduse seama cât de mult ţinea
la copil. Şi după ce plecă, tatăl se simţi mult mai trist şi
mai abătut decât arăta, şi cu mult mai trist decât băiatul,
care fu cât se poate de fericit să intre într-o nouă viaţă şi
să-şi găsească tovarăşi de vârsta lui. Becky izbucni o dată
sau de două ori în râs când colonelul, în felul lui stângaci
şi incoerent de a se exprima, încercă să-şi dea pe faţă toată
amărăciunea pricinuită de plecarea băiatului. Bietul om, îşi
dădea seama că îi fusese luată cea mai mare bucurie şi
prietenul cel mai scump. Adeseori nu putea să-şi ia ochii
de la pătucul gol din camera de toaletă, unde obişnuia să
doarmă copilul. Şi-i simţea nemaipomenit de mult lipsa în
timpul dimineţilor, când zadarnic încerca să se plimbe prin
parc fără copil.. Până la plecarea micului Rawdon, el nici
nu ştia cât e de singur. Îi erau tare dragi oamenii pe care-i
iubea băiatul; şi se ducea şi stătea ceasuri întregi cu
binevoitoarea lui cumnată, lady Jane, cu care vorbea
despre meritele, frumuseţea şi despre alte o mie de
minunate însuşiri ale copilului.
Mătuşa tânărului Rawdon, după cum am mai spus, îl
iubea foarte mult, tot aşa şi fetiţa ei, care plânse din belşug
când veni vremea ca verişorul ei să plece. Bătrânul Rawdon
era recunoscător şi mamei şi fetiţei pentru dragostea lor.
Cele mai bune şi mai cinstite sentimente ale omului
acestuia izbucneau în stângacele sale revărsări de dragoste
paternă, în voia cărora se lăsa faţă de ele, înconjurat fiind
de toată simpatia lor. El îşi asigură nu numai bunăvoinţa
254
lady-ei Jane, dar şi sincerul ei respect din pricina acestor

sentimente de care dădea dovadă şi pe care faţă de propria
lui soţie nu îndrăznea să şi le arate. Cele două cumnate se
întâlneau cât mai rar cu putinţă. Becky râdea, plină de
cruzime, de sentimentalismul şi bunătatea Janei; iar firea
blajină şi împăciuitoare a acesteia nu putea decât să se
revolte faţă de purtarea plină de egoism a cumnatei sale.
Lucrurile acestea îl înstrăinau pe Rawdon de nevastă-sa
în mult mai mare măsură decât îşi dădea seama sau decât
şi-o mărturisea el însuşi. Dar Rebeccăi nici nu-i păsa de
asta, căci adevărul este că ea nu-i simţea lipsa, nici a lui şi
nici a altcuiva. Pentru ea nu era decât un om care-i face
comisioane; sclavul ei preaumil. Rawdon putea fi oricât de
mâhnit sau oricât de ursuz, ea nici nu-i băga în seamă
purtarea, sau îşi bătea pur şi simplu joc de el. Era veşnic
preocupată de fel de fel de planuri în legătură cu poziţia ei
în societate, sau de plăcerile ei, sau de drumul pe care îl
mai avea de străbătut în lumea mare; unde – lucru limpede
de tot – trebuia să deţină un loc cât mai înalt.
Buna domnişoară Brigss fu cea care pregăti micul trusou
pe care băiatul avea să-l ia la şcoală. Când micul Rawdon
trebui să plece, Molly, camerista, plânse de-şi dădu sufletul
din ea pe coridor, Molly cea bună şi devotată, cu toate că
nu i se plătise leafa de multă vreme. Becky nu-şi lăsă
bărbatul să-i ia trăsura pentru a duce băiatul la şcoală. Să
se prezinte acolo într-un asemenea echipaj, era ceva
nemaipomenit. Să ia o birjă. Ea nu încercă să-şi sărute
băiatul la plecare; şi nici copilul nu căută s-o îmbrăţişeze; o
sărută în schimb pe bătrâna domnişoară Briggs (faţă de
care, în general, se arăta foarte sfios când era vorba de
dezmierdări) şi o mângâie făgăduindu-i că va veni sâmbăta
acasă, şi atunci va putea să-l vadă. În timp ce birja se
îndrepta spre inima oraşului, trăsura Rebeccăi gonea către
parc. Ea flecărea şi râdea pe serpentină, în tovărăşia a vreo
douăzeci de tineri eleganţi, în timp ce tatăl şi fiul intrau pe
străvechile porţi ale şcolii, unde Rawdon îşi lăsă copilul şi
de unde ieşi copleşit de un sentiment de amărăciune mai
255
William Thackeray
adânc şi mai curat decât oricare altul pe care acest biet om

doborât îl cunoscuse, poate, vreodată din clipa în care
părăsise el însuşi casa părintească.
Se întoarse pe jos acasă peste măsură de mâhnit şi
mâncă cu domnişoara Briggs. Se purtă foarte prevenitor cu
ea, fiindu-i adânc recunoscător pentru dragostea şi pentru
grija ei faţă de băiat. Iar conştiinţa nu-i prea dădea pace
din pricină că împrumutase atâţia bani de la bătrâna
domnişoară şi pusese şi el umărul ca să fie trasă pe sfoară.
Stătură mult timp de vorbă despre micul Rawdon, căci
Becky veni acasă numai ca să să se îmbrace pentru dineul
la care era poftită. Apoi se duse, cu inima grea, să bea o
ceaşcă de ceai cu lady Jane şi să-i povestească cele
întâmplate şi felul curajos în care Rawdon s-a despărţit de
el, şi faptul că va trebui se poarte şorţ de uniformă şi
pantalonaşi prinşi sub genunchi, şi că tânărul Blackball,
fiul lui Jack Blackball, din vechiul lui regiment, îl luase în
grija sa şi-i făgăduise să fie bun cu el.
În răstimp de o săptămână, tânărul Blackball făcu din
micul Rawdon subordonatul său, care-i curăţa ghetele şi-i
prăjea pâinea; îl iniţie în tainele gramaticii latine şi îl altoi
de vreo trei sau patru ori, dar nu prea tare. Faţa deschisă
şi cinstită a puştiului câştigă simpatia tuturor. Îşi lua însă
porţia lui de bătaie, care, fără îndoială, nu-i strica de loc;
cât despre lustruitul ghetelor, prăjitul pâinii sau
îndeplinirea altor corvezi, în genere, nu erau oare
considerate aceste oficii ca făcând parte integrantă din
educaţia fiecărui tânăr gentleman englez?
Noi nu avem sarcina de a ne ocupa cu această a doua
generaţie şi cu viaţa de şcolar a tânărului Rawdon, căci
altminteri prezenta povestire ar căpăta o lungime
considerabila. Scurtă vreme după aceea colonelul se duse
să-şi vadă feciorul şi-l găsi destul de vesel şi de fericit,
râzând de mai mare dragul, în şorţul lui negru şi
pantalonaşii scurţi.
Tatăl îi dărui, plin de înţelepciune, lui Blackball,
protectorul lui Rawdon cel mic, o monedă de aur, câştigând
256
bunăvoinţa acestui tânăr gentleman faţă de subalternul lui.

În calitatea lui de protégé al onoratului lord Steyne, de
nepot al unui membru al Parlamentului şi de fiu de colonel,
cavaler al Ordinului „Bath”, colonel al cărui nume apărea
în unele din cele mai de seamă reuniuni mondene în
Morning Post e sigur că autorităţile şcolare erau înclinate
să-l privească pe copil cu bunăvoinţă. El avea bani de
buzunar din belşug, pe care îi cheltuia tratându-şi regeşte
colegii cu strudel de coacăze, ba deseori i se dădea voie să
se ducă sâmbetele acasă la tatăl său, care ştia să facă
întotdeauna o sărbătoare din ziua aceea. Dacă era liber,
Rawdon îl lua la teatru, sau îl trimitea la vreun spectacol
cu valetul; iar duminicile băiatul se ducea la biserică cu
domnişoara Briggs, cu lady Jane şi cu verişorii lui. Rawdon
era numai urechi auzind povestirile lui de la şcoală, şi
bătăile, şi corvezile. Peste puţin timp, el ştia, la fel de bine
ca şi micul Rawdon însuşi, numele tuturor profesorilor şi
ale băieţilor mai de seamă. Îl invită pe prietenul cel mai
bun al micului Rawdon, şi era cât pe aci să-i
îmbolnăvească pe cei doi copii tot îndopându-i cu prăjituri,
stridii şi Porto, după spectacol. Căuta să se arate priceput
în tainele gramaticii latine atunci când micul Rawdon îi
spunea până unde a ajuns. „Dă-i înainte cu latina,
băiatule, îl îndemna el, plin de seriozitate. Nimic nu
foloseşte mai mult ca o bună educaţie clasică! Absolut
nimic!”
Dispreţul Rebeccăi faţă de bărbatul ei sporea pe zi ce
trecea. „Fă ce-ţi place, ia masa unde vrei, du-te de bea bere
proastă şi rachiu de rumeguş la «Astley», sau cântă psalmi
cu lady Jane, dar să nu ai pretenţia să mă ocup eu de
băiat. Eu trebuie să am grijă de afacerile tale, pentru că tu
nu eşti în stare de aşa ceva. Aş vrea să ştiu unde ai fi tu
acuma şi ce rol ai avea tu în societate dacă nu m-aş fi
îngrijit eu de tine?” Adevărul este că nimeni nu se sinchisea
de bietul Rawdon la seratele la care Becky obişnuia să se
ducă. În ultima vreme ea era deseori invitată fără el.
Doamna Crawley vorbea despre lumea sus-pusă ca şi cum
257
William Thackeray
ar fi avut în stăpânirea ei tot cartierul Mayfair, iar când

curtea era în doliu, se îmbrăca şi ea întotdeauna în negru.
O dată înlăturat micul Rawdon, lordul Steyne, care purta
un interes aşa de părintesc afacerilor acestei amabile, dar
sărăcuţe familii, se gândi că, prin plecarea domnişoarei
Briggs, cheltuielile ei ar fi cât se poate de simţitor micşorate
şi că Becky era destul da iscusită să-şi conducă şi singură
casa. S-a povestit în capitolul anterior felul în care
binevoitorul nobil dăruise micuţei lui protégé banii
trebuincioşi pentru a-şi plăti neînsemnata ei datorie faţă de
domnişoara Briggs, care, cu toate acestea, rămăsese mai
departe în casa prietenilor ei; de unde lordul ajunse la
dureroasa concluzie că doamna Crawley dăduse altă
întrebuinţare banilor încredinţaţi decât aceea pentru care i-
i împrumutase generosul său protector. Totuşi, lordul
Steyne nu era atât de necioplit încât să-i dea şi Rebeccăi a
înţelege cam ce bănuieli avea în privinţa asta şi să-i
rănească din pricina acestei controverse pecuniare
susceptibilitatea, mai cu seamă că ea putea avea o mie de
dureroase pricini pentru a dispune cu totul altfel de
generosul împrumut acordat de înălţimea-sa. Dar luă
hotărârea să lămurească singur adevărata stare a
lucrurilor şi începu să facă investigaţiile necesare într-un
fel cât se poate de iscusit şi de delicat.
În primul rând, el găsi în scurtă vreme prilejul s-o
întrebe pe ocolite pe însăşi domnişoara Briggs. Şi nu fu o
operaţie prea grea. Un cât de mic îndemn din partea cuiva
ar fi făcut pe această onorabilă femeie să vorbească vrute şi
nevrute şi să spună tot ceea ce ştia. Într-o bună zi, pe când
doamna Rawdon ieşise cu trăsura la plimbare (după cum
domnul Fiche, omul de încredere al lordului, află uşor de la
grajdurile de închiriat cai unde soţii Crawley îşi ţineau caii
şi trăsura lor, sau, mai bine zis, unde caretaşul ţinea o
trăsură şi cai pentru domnul şi doamna Crawley),
marchizul Steyne pică în casa din Curzon Street, îi ceru
domnişoarei Briggs o ceaşcă de cafea, îi spuse că despre
băieţel are veşti bune de la şcoală, şi în cinci minute află de
258
la ea că doamna Rawdon nu-i dăduse nimic, în afară de

rochia aceea de mătase neagră, pentru care bătrâna
îngrijitoare îi era nespus de recunoscătoare.
El hohoti în sinea sa la auzul acestei sincere povestiri.
Căci adevărul este că scumpa noastră prietenă Rebecca îi
făcuse o foarte amănunţită dare de seamă despre
îneântarea domnişoarei Briggs la primirea banilor – o mie o
sută douăzeci şi cinci de lire – şi în ce acţiuni sigure şi-i
investise; şi cât de mâhnită fusese Beeky că era obligată să
plătească o sumă aşa de mare de bani. „Cine ştie, s-o fi
gândit în sinea ei draga noastră prietenă, poate că el are
să-mi mai dea ceva pe deasupra?” Lordul însă nu făcu
nicio propunere asemănătoare micuţei intrigante,
gândindu-se, foarte probabil, că fusese şi aşa destul de
generos.
Avu apoi curiozitatea s-o iscodească pe domnişoara
Briggs şi în legătură cu situaţia ei personală, iar ea îi
povesti înălţimii-sale, în modul cel mai nevinovat cu
putinţă, absolut totul, cum că domnişoara Crawley îi lăsase
o moştenire destul de frumuşică, cum că neamurile se
aruncaseră asupra ei şi i-o ciopârţiseră, cum că stăpânul
ei, colonelul Crawley, i-a luat şi el o parte din ce-i mai
rămăsese, dar că în privinţa asta nu-şi făcea griji, banii
fiind în cea mai mare siguranţă, şi cum că domnul şi
doamna Rawdon discutaseră, arătându-se cât se poate de
binevoitori, cu sir Pitt, care urma să dispună de restul
moştenirii în felul cel mai avantajos pentru ea, când va găsi
timp şi pentru asta; lordul Steyne o întrebă ce sumă
investise până acum colonelul pentru ea, şi domnişoara
Briggs îi spuse numaidecât, şi fără niciun fel de sfială, că
suma se ridica la şase sute şi ceva de lire.
Dar de îndată ce dăduse drumul la tot ce avea pe inimă,
vorbăreaţa domnişoară Briggs se căi de sinceritatea ei şi-l
rugă fierbinte pe lord să nu-i sufle niciun cuvânt domnului
Crawley în legătură cu mărturisirile pe care i le făcuse.
Colonelul a fost aşa de binevoitor… domnul Crawley s-ar
simţi jignit şi ar fi în stare să îi dea banii înapoi, iar ea n-ar
259
William Thackeray
mai putea găsi nicăieri un plasament aşa de bun. Lordul

Steyne îi făgădui râzând că nu va divulga niciodată
convorbirea lor, iar după ce se despărţi de domnişoara
Briggs, abia râse cu poftă.
„Ce drăcuşor fără pereche e Becky! îşi spuse el. Ce
straşnică actriţă şi regizoare! Cât pe-aci să-mi mai smulgă
nişte bani deunăzi, cu felul ei linguşitor de-a fi. Bate toate
femeile pe care le-am cunoscut în decursul vieţii mele atât
de pline, şi doar am văzut destule! Alături de ea, acelea
erau nişte copilaşi nevinovaţi. Până şi eu sunt un biet
ageamiu prostănac în mâinile ei… un prostănac bătrân! E
neîntrecută în minciuni!” Admiraţia înălţimii-sale pentru
Becky nu mai cunoscu margini în faţa acestei probe de
isteţime. Să capeţi parale, nu era un lucru de nimica, dar
să capeţi îndoitul sumei de care ai nevoie şi să nu plăteşti
nimănui, asta era lovitură, nu glumă! Iar Crawley, se gândi
lordul, Crawley nu-i nici pe departe aşa de nătărău pe cât
arată şi pe cât pare. Şi-a jucat rolul cu mare măiestrie.
Nimeni nu şi-ar fi închipuit vreodată, judecând după mutra
şi purtarea lui, că ştia şi el ceva în legătură cu combinaţia
asta bănească, şi totuşi el a împins-o pe Becky în toată
afacerea asta şi fără îndoială că tot el a cheltuit şi banii.
Asupra acestui lucru, lordul, după cum foarte bine ştim, se
înşela amarnic, dar acest fapt influenţă foarte mult
purtarea sa faţă de colonelul Crawley, căruia începu să-i
arate chiar şi mai puţină consideraţie decât respectul acela
aparent de care dăduse dovadă până acum în privinţa
acestui gentleman. Căci nu intră niciodată în capul
protectorului Rebeccăi că această micuţă doamnă ar fi
putut pune banii deoparte, pentru uzul ei personal, şi
poate că, dacă trebuie să spunem adevărul, el îl judeca pe
colonelul Crawley potrivit experienţelor lui cu ceilalţi soţi,
pe care îi cunoscuse în decursul lungii şi atât de plinei sale
vieţi, experienţe care îl făcuseră să cunoască nenumărate
slăbiciuni omeneşti. Înălţimea-sa cumpărase atâţia bărbaţi
în viaţa lui, încât trebuia cu siguranţă iertat dacă îşi
închipuia că aflase şi preţul acestuia.
260
El o învinui pe Becky chiar la cel dintâi prilej când o

întâlni singură şi o felicită, foarte bine dispus, pentru
iscusinţa sa de a obţine mult mai mulţi bani decât avea
nevoie. Becky îşi pierdu numai pentru scurtă vreme
cumpătul. Nu intra în obiceiul acestei scumpe creaturi să
spună minciuni decât atunci când era la ananghie. Într-o
încurcătură ca asta dădea dovadă de-o dibăcie şi de-o
prezenţă de spirit nemaipomenite; şi într-o clipă combină
cu totul altă istorie, plauzibilă, de circumstanţă, pe care i-o
servi protectorului său. Explicaţiile pe care i le dăduse mai
înainte nu erau decât minciuni, minciuni îngrozitoare,
recunoştea; dar cine o silise să le spună? „Ah, excelenţă,
zise ea, dumneata nu ştii cât trebuie să îndur şi cât de
mult sufăr eu în tăcere; dumneata mă vezi veselă şi fericită,
dar nu ştii ce trebuie eu să rabd când nu-i nimeni să mă
apere. Bărbatul meu a fost acela care, prin ameninţări şi
prin cel mai sălbatic tratament cu putinţă, m-a silit să-ţi
cer suma aceea cu care te-am înşelat. El a fost acela care,
prevăzând că se vor face cercetări în legătură cu destinaţia
banilor, m-a constrâns să dau socoteală de ei, aşa după
cum am făcut-o. Suma a luat-o el. Şi mi-a spus că i-a plătit
până la ultimul ban domnişoarei Biggs, iar eu nu am vrut,
eu n-am îndrăznit să-i pun cinstea la îndoială. Iată răul pe
care e silit să-l înfăptuiască un bărbat ajuns la deznădejde
şi ai milă de o femeie nenorocită, nenorocită…” În timp ce
vorbea, Rebecca izbucni în lacrimi. Nicicând nu arătase
mai fascinant de nefericită virtutea lovită de prigoană.
Avu după aceea loc o lungă convorbire, în timp ce se
plimbau de jur împrejurul lui Regent’s Park, în trăsura
doamnei Crawley, convorbire asupra căreia nu e nevoie să
stăruim; dar urmarea ei fu că, imediat Becky se întoarse
acasă, alergă într-un suflet la scumpa ei Briggs cu o figură
zâmbitoare şi o anunţă că are veşti foarte bune pentru ea.
Lordul Steyne se purtase în felul cel mai nobil şi mai
generos cu putinţă. El se gândea întotdeauna numai cum
şi unde putea să facă vreun bine. Acuma, că micul Rawdon
era plecat la şcoală, Rebeccăi nu-i mai era necesară
261
William Thackeray
nepreţuita tovărăşie a bătrânei domnişoare. Ea era peste

măsură de mâhnită să se despartă de Briggs; dar mijloacele
ei băneşti îi impuneau cea mai drastică economie, şi
amărăciunea îi era îndulcită numai de gândul că iubita ei
Briggs va găsi un loc mult mai bun decât umila lor casă,
datorită generosului său protector. Doamna Pilkington,
intendenta castelului Gauntly, îmbătrânise peste măsură
de mult, slăbise şi suferea de reumatism; şi nu mai era în
stare să supravegheze casa aceea uriaşă şi erau nevoiţi să
caute pe altcineva în loc. Era o situaţie minunată. Familia
nu se ducea la Gauntly decât cel mult o dată la doi ani. În
restul timpului, stăpâna măreţei locuinţe era de fapt
intendenta. Avea în fiecare zi câte patru invitaţi la masă,
era în vizită cu tot clerul şi cu cei mai de seamă oameni din
ţinut… ea era de fapt adevărata castelană din Gauntly, iar
ultimele două intendente dinaintea doamnei Pilkington se
măritaseră cu parohii de la Gauntly; dar doamna
Pilkington nu putuse face una ca asta întrucât era mătuşa
actualului preot. Lucrurile nu erau încă definitiv hotărâte;
domnişoara Briggs, însă, se putea duce să-i facă o vizită
doamnei Pilkington, ca să vadă dacă i-ar conveni să-i ia
locul.
Ce cuvinte pot zugrăvi extaziata recunoştinţă a
domnişoarei Briggs? Singura condiţie pe care o puse
bătrâna domnişoară fu aceea să-i dea voie micului Rawdon
să vină s-o vadă la castel. Becky făgădui şi asta… orice! Ea
alergă înaintea bărbatului ei când acesta se înţoarse acasă
şi îi împărtăşi îmbucurătoarea veste. Rawdon era încântat,
al naibii de încântat chiar, şi i se luă o piatră de pe inimă
gândindu-se la suma datorată domnişoarei Briggs. Femeia
îşi găsise, în tot cazul, un rost, dar… dar în sinea lui simţi
un fel de nelinişte. Îi povesti şi tânărului Southdown ceea
ce avea de gând să facă lordul Steyne pentru domnişoara
Briggs, dar tânărul acesta îl privi pe Crawley cu un aer care
îl miră din cale-afară pe colonel.
El aduse şi la cunoştinţa lady-ei Jane această nouă
dovadă de bunătate a marchizului Steyne, şi ea de
262
asemenea se uită la el destul de ciudat şi oarecum

înspăimântată; la fel şi sir Pitt. „Rebecca e prea deşteaptă
şi… şi prea vioaie ca să i se dea voie să umble din serată în
serată fără niciun însoţitor, îşi dădură amândoi soţii cu
părerea. Trebuie să te duci cu ea, Rawdon, oriunde s-ar
duce, şi trebuie să ai şi acasă pe cineva… una din fetele de
la Queen’s Crawley poate, deşi ele nu înseamnă prea mult
pentru ea!”
Becky trebuia să aibă pe cineva în preajmă. Dar în
acelaşi timp era limpede de tot că nici domnişoara Briggs
nu trebuia să dea cu piciorul norocului de a-şi găsi un loc
pentru tot restul vieţii; aşa că ea şi valizele fură
împachetate şi porni la drum. Şi, astfel, două din
santinelele lui Rawdon încăpură pe mâna inamicului.
Sir Pitt veni la Becky şi avu o discuţie foarte aprinsă în
legătură cu pricina plecării domnişoarei Briggs şi în
legătură cu alte chestiuni care dovedeau gingaşe interese
familiale. Zadarnic îi demonstra doamna Crawley cât de
necesară era protecţia lordului Steyne pentru bietul ei soţ;
şi de câtă cruzime ar fi dat dovadă dacă ar fi împiedicat-o
pe domnişoara Briggs sa ocupe postul care i se oferea.
Alintările, linguşirile, lacrimile nu-l putură mulţumi
nicidecum pe sir Pitt, şi între cei doi avu loc ceva care
aducea foarte mult a ceartă, deşi odinioară o admira pe
Becky. El îi vorbi despre onoarea familiei, de reputaţia fără
de pată a casei Crawley şi se exprimă cu multă indignare în
legătură cu vizitele pe care i le făceau acei tineri francezi –
acei tineri dezmăţaţi şi mondeni – şi în legătură cu vizitele
lordului Steyne, a cărui trăsură staţiona veşnic în faţa uşii
lui Becky, care petrecea zilnic ceasuri întregi în tovărăşia ei
şi a cărui statornică prezenţă făcea să se vorbească atâtea.
Pe socoteala cumnatei sale. În calitatea lui de şef al
familiei, sir Pitt o implora să fie mai prevăzătoare. Pătura
cea mai înaltă a societăţii şi începuse să o vorbească de
rău. Lordul Steyne, deşi un aristocrat bucurându-se de
poziţia şi de însuşirile cele mai alese, era un bărbat ale
cărui atenţii compromiteau orice femeie; el o rugă fierbinte,
263
William Thackeray
o imploră, îi porunci chiar cumnatei sale să fie mai atentă

în relaţiile cu acest nobil.
Becky făgădui tot şi orice dori Pitt; dar lordul Steyne veni
în casa Crawley tot atât de des ca şi înainte, iar furia lui sir
Pitt crescu şi ea. Mă întreb dacă lady Jane era mâhnită,
sau, dimpotrivă, mulţumită că soţul ei găsea în sfârşit ceva
de cârtit împotriva favoritei sale Rebecca. Vizitele lordului
Steyne continuând, ale lui sir Pitt luară sfârşit; iar soţia sa
fu de părere că în viitor trebuie să refuze orice fel de relaţii
cu acel nobil şi să nu primească invitaţia trimisă de
domnul marchiz pentru serata la care urmau să joace
şaradele; dar sir Pitt găsi că trebuia s-o primească, întrucât
avea să fie de faţă şi alteţa-sa regală.
Şi cu toate că luă parte la numita serată, sir Pitt o părăsi
foarte devreme; iar soţia sa fu şi ea cât se poate de
bucuroasă să părăsească recepţia. Becky nici nu le adresă
cuvântul şi nici n-o băgă în seamă pe cumnata sa. Pitt
Crawley declară că purtarea Rebeccăi fusese îngrozitor de
necuviincioasă şi condamnă în termeni foarte aspri atât
obiceiul de a juca piese, cât şi cel al costumării, ca fiind
ceva cu totul nepotrivit pentru o englezoaică; şi după ce
şaradele se terminară, îl luă pe fratele său Rawdon
deoparte, ca să-l muştruluiască pentru că îndrăznise să
apară pe scenă şi pentru că îngăduise soţiei lui să ia parte
la asemenea neîngăduite exhibiţii.
Rawdon îi făgădui că nu se va mai da niciodată în
spectacol, şi, într-adevăr, şi poate şi ca urmare a sfaturilor
fratelui mai mare şi ale cumnatei sale, el deveni un
cetăţean cât se poate de atent şi cu temeinice însuşiri
casnice. Renunţă la cluburile şi la partidele lui de biliard.
Nu pleca de acasă mai niciodată. O lua pe Becky la
plimbare cu trăsura şi o însoţea, plin de zel, la toate
seratele. Ori de câte ori lordul Steyne venea în vizită, era
sigur că-l găseşte şi pe colonel acasă. Când Becky avea de
gând să meargă fără bărbatul ei, sau primea invitaţii
numai pentru ea singură el hotăra fără putinţă de
împotrivire să le refuze; şi în atitudinea acestui gentleman
264
era ceva care te silea să i te supui. Mica Becky, ca să fim

drepţi cu ea, era încântată de galanteria lui Rawdon. Dacă
el era morocănos, în schimb ea nu era niciodată. Fie că se
afla sau nu cineva de faţă, ea avea totdeauna un zâmbet
plin de duioşie pentru el şi era cât se poate de grijulie să-i
intre în voie. Se reîntorseseră cele dintâi zile ale căsniciei
lor; aceeaşi bună dispoziţie, prévenances, veselie şi
încredere, consideraţie şi mărturisiri pline de naivitate. „Cu
cât e mai plăcut, mărturisea Becky, să fiu în trăsură
alături de tine decât cu zăpăcita aceea bătrână de Briggs!
Să continuăm tot aşa, dragă Rawdon. Ce bine ar fi, şi cât
de fericiţi ne-am simţ toată vremea dacă am avea şi bani!”
După masă, el moţăia în fotoliu; aşa că nu vedea chipul ei
fioros, plictisit şi teribil; faţa Rebeccăi se lumina însă de un
zâmbet proaspăt şi candid când i se deştepta bărbatul. Îl
săruta plină de veselie. El se mira că putuse fi vreodată
bănuitor. Nu, el nu avusese niciodată bănuieli, toate
îndoielile acelea surde şi sumbrele presupuneri care îi
întunecaseră mintea erau doar deşarte sentimente de
gelozie. Ea îl iubea cu pasiune; îl iubise întotdeauna. Şi
dacă strălucea atâta în societate, nu era vina ei; era o fiinţă
făcută să strălucească. Există oare vreo femeie care să
poată discuta, cânta sau face orice altceva asemenea ei?
„Numai de şi-ar iubi băiatul!” îşi spunea Rawdon. Dar
mama şi fiul nu puteau fi făcuţi să se iubească unul pe
altul.
Şi în timp ce mintea lui Rawdon era tulburată de
asemenea îndoieli şi nedumeriri, avu loc incidentul
menţionat în ultimul capitol, iar nefericitul colonel se
pomeni prizonier şi departe de casă.
265
William Thackeray
Capitolul LIII
Eliberarea şi catastrofa
FIRESC ERA CA PRIETENUL NOSTRU

Rawdon să se îndrepte spre locuinţa domnului Moss din
Cursitor Street şi să fie introdus cu toată pompa în acel
jalnic locaş de ospitalitate. Dimineaţa îşi trimitea cele
dintâi lumini peste acoperişurile vesele ale caselor din
Chancery Lane când birja aceea hodorogită stârni toate
ecourile străzii. Un pui de evreu cu ochi mici şi părul roşu
ca aurora conduse societatea în casă, şi Rawdon fu urmat
în încăperile de la parter de către domnul Moss, gazda şi
tovarăşul său de drum, care îl întrebă, plin de voioşie, dacă
nu doreşte să bea ceva cald după asemenea plimbare.
Colonelul nu era aşa de abătut cum ar fi fost de pildă alţi
muritori care, abia părăsind un palat şi o placens uxor, se
pomenesc întemniţaţi într-o închisoare pentru datornici;
căci, dacă e să spunem tot adevrul, el mai fusese până
atunci o dată sau de două ori locatarul stabilimentului
domnului Moss. N-am găsit însă de cuviinţă să pomenim în
decursul povestirii noastre de până acum aceste vulgare şi
mici incidente particulare; dar cititorul poate fi sigur că ele
pot interveni nu arareori în viaţa unuia care n-are niciun
venit.
Cu prilejul celei dintâi vizite la domnul Moss, colonelul,
pe atunci burlac, fusese eliberat graţie generozităţii mătuşii
sale; la a doua păţanie, micuţa Becky, dând dovadă de-o
mare isteţime şi bunăvoinţă, luase împrumut o anumită
sumă de bani de la lordul Southdown şi îl linguşise atât pe
266
creditorul bărbatului ei (care era, de fapt, furnizorul ei de

şaluri, rochii de catifea, batiste cu dantelă, bijuterii şi alte
fleacuri), încât se mulţumise cu o parte din suma
reclamată şi biletul la ordin al lui Rawdon pentru rest;
astfel că, în amândouă ocaziile acestea, capturarea, cât şi
eliberarea avuseseră loc în cele mai curtenitoare condiţii, şi
asta din ambele părţi, aşa încât Moss şi colonelul
rămăseseră de-atunci în cei mai buni termeni.
— Vă veţi găsi vechiul dumneavoastră pat, domnule
colonel, iar restul e cât se poate de confortabil, îl asigură
acest gentleman, v-o spun cinstit. Puteţi fi sigur că odaia e
aerisită şi că a fost ocupată numai de oameni de condiţie.
Alaltăieri noapte a dormit acolo onorabilul căpitan Famish,
din Regimentul 50 de dragoni, a cărui mamă l-a scos abia
după două săptămâni, şi asta drept pedeapsă, zicea ea.
Dar, zău, vă asigur că el s-a răzbunat pe şampania mea şi
că avea aici câte-o petrecere în fiecare seară, o bandă în
toată legea, cei mai de vază tineri de la cluburi şi din West
End… căpitanul Ragg, onorabilul Deuceace, care locuieşte
în Temple, şi alte persoane care, îşi dau bine seama ce
vasăzică un pahar bun de vin, vă garantez. Am sus un
doctor în teologie şi alţi cinci domni, în salon. Doamna
Moss serveşte masa la ora cinci şi jumătate, după care
facem o mică partidă de cărţi sau de muzică, unde vom fi
foarte fericiţi să vă vedem şi pe dumneavoastră.
— Am să sun dacă am să am nevoie de ceva, zise
Rawdon şi se duse liniştit în camera lui.
Era un ostaş călit, am mai spus, şi nu putea fi doborât
cu una, cu două. Un bărbat mai slab de înger ar fi trimis
numaidecât o scrisoare soţiei sale chiar în clipa arestării.
„Dar ce rost are să-i tulbur odihna nopţii? îşi spuse
Rawdon. Ea nici n-are să-şi dea seama dacă sunt sau nu
acasă. Şi voi avea destul timp să-i scriu după ce are să-şi
facă siesta, şi eu pe a mea. E vorba doar de o sută
şaptezeci de lire, şi numai dacă şi-o vârî dracul coada, nu
vom putea face rost de suma asta.” Şi gândindu-se la micul
Rawdon (colonelului nu i-ar fi plăcut ca băiatul să ştie că
267
William Thackeray
taică-său se află într-un loc atât de bizar), se răsuci când

pe-o parte, când pe alta în patul ocupat ultima dată de
căpitanul Famish, dar până la urmă adormi. Era ora 10
când se trezi, şi tinerelul acela cu părul roşcovan îi
prezentă, cu făţişă mândrie, o elegantă cutie de toaletă, cu
ajutorul căreia el putea aduce la îndeplinire operaţia
bărbieritului. Într-adevăr, casa domnului Moss, deşi
oarecum murdară, putea fi socotită, una peste alta, foarte
bine pusă la punct. Pe bufet se găseau felurite tăvi
nespălate şi căni cu răcoritoare en permanence, odaia avea
nişte uriaşe cornişe poleite, dar murdare, perdele de
mătase galbenă şi murdară spânzurând de barele de
deasupra ferestrelor care dădeau în Cursitor Street,
tablouri reprezentând scene de vânătoare sau religioase,
încadrate în rame mari şi murdare, opere semnate mai
toate de cei mai renumiţi maeştri şi care se bucurau de cea
mai mare trecere în tranzacţiile cu poliţe, în cursul cărora
tablourile acestea erau veşnic vândute şi răscumpărate.
Dejunul colonelului fu servit în aceeaşi argintărie,
unsuroasă, dar de-o rară somptuozitate. Domnişoara Moss,
o fată cu ochi negri şi cu părul pus pe moaţe, apăru cu
ceainicul şi, zâmbind, îl întrebă pe colonel dacă dormise
bine, apoi îi dădu Morning Post, unde erau trecute numele
tuturor înaltelor personaje care luaseră parte la petrecerea
lordului Steync din seara trecută. Ziarul cuprindea o
strălucită dare de seamă asupra festivităţii, cât şi asupra
felului desăvârşit în care doamna Rawdon Crawley
intrepretase rolurile celor câtorva personaje din şarade.
După o glumeaţă flecăreală cu numita domnişoară (care
se aşeză pe marginea mesei de dejun într-o atitudine care
lăsa să se vadă un ciorap căzut ca o draperie şi un pantof
de satin odinioară alb şi cu tocul scâlciat), colonelul
Crawley ceru un condei, cerneală şi hârtie; şi fiind întrebat
câte foi doreşte, răspunse că una singură, care-i fu
prezentată între degetul arătător şi degetul gros al
domnişoarei Moss. Multe coli de hârtie prezentase această
domnişoară cu ochi negri; şi mulţi nenorociţi mâzgâliseră,
268
scriseseră şi şterseseră în mare grabă rânduri întregi de

rugăminţi şi măsuraseră în lung şi în lat camera asta
teribilă până când se întorcea comisionarul cu răspunsul.
Bieţii oameni întrebuinţează întotdeauna în ocazii de astea
comisionari în locul poştei. Cine n-a primit scrisori de acest
fel, cu sigiliile încă umede, însoţite de înştiinţarea că e o
persoană în vestibul care aşteaptă răspunsul?
Or, Rawdon n-avea prea multe îndoieli în privinţa soartei
misivei sale.
„Dragă Becky (scria Rawdon), sper că ai dormit bine.. Nu

te speria că nu ţi-am adus cafeaua. Aseară, pe când
veneam fumând spre casă, s-a întâmplat un accident. Am
fost înhăţat de Moss din Cursitor Street, din al cărui
splendid şi poleit salon îţi scriu rândurile acestea, acelaşi
în care am stat şi acum doi ani. Domnişoara Moss, care
tocmai mi-a adus ceaiul, s-a îngrăşat foarte mult şi, ca de
obicei, ciorapii îi atârnă şi are tocurile scâlciate.
E vorba de poliţa lui Nathan, o sută cincizeci de lire, plus
cheltuielile, o sută şaptezeci. Te rog trimite-mi caseta şi
ceva haine… sunt în pantofi de lac şi cravată albă (care
aduce cu ciorapii domnişoarei M.)… am în casetă şaptezeci
de lire, şi când te duci la Nathan, oferă-i şaptezeci şi cinci
de lire şi cere-i o prelungire, spune-i că voi lua vinul de la el,
căci am putea avea în casă şi nişte vin de Xeres, nu însă
tablouri, căci sunt prea scumpe.
Dacă nu se îndură, ia ceasul meu şi ceva din lucrurile
tale de care te poţi lipsi şi trimite-le la „Balls”… trebuie,
neapărat, să avem banii chiar în seara asta. Nu face să mai
stau închis aici, mai ales că mâine e duminică; paturile de-
aici nu sunt prea curate, şi mai pot ieşi la iveală şi alţi
creditori. Sunt bucuros că povestea asta nu s-a întâmplat
în sâmbăta în care vine Rawdon acasă. Dumnezeu să te
binecuvânteze.
Al tău nerăbdător
R. C.
269
William Thackeray
P.S. – Vino neîntârziat.”
Această scrisoare, lipită cu o bulină, fu trimisă cu unul

din comisionarii care se învârt întotdeauna prin preajma
stabilimentului domnului Moss; după ce îl văzu plecând,
Rawdon ieşi în curte şi – în ciuda gratiilor de sus – îşi fuma
îndeajuns de răbdător ţigara; căci curtea domnului Moss e
împrejmuită cu un grilaj, ca o cuşcă, pentru ca gentlemen-
ilor care se află aici în pensiune să nu le treacă cumva prin
cap să se lipsească de ospitalitatea ei.
Trei ore, socoti el, ar fi timp prea destul pentru ca Becky
să poată veni să-i deschidă porţile închisorii; şi el petrecu
ceasurile acestea destul de plăcut, fumând, citind ziarul şi
stând de vorbă în salonaş cu o veche cunoştinţă, căpitanul
Walker, care se întâmpla să fie şi el acolo şi cu care făcu
chiar o partidă de cărţi, timp de câteva ceasuri, cu miză
mică şi cu noroc aproape egal şi dintr-o parte, şi din alta.
Dar timpul trecea, şi comisionarul nu se mai întorcea, şi
nici Becky. Masa domnişoarei Moss fu servită la ora fixată,
la cinci şi jumătate, când domnii locatari care-şi puteau
permite să plătească banchetul veniră să ia parte la el în
strălucitorul salon din faţă, descris puţin mai înainte, salon
cu care comunica şi locuinţa temporară a domnului
Crawley; apăru şi domnişoara M. (domnişoara Hem, cum îi
spunea tatăl ei), fără moaţele de dimineaţă, iar doamna
Moss făcu onorurile unei excelente ciozvârte de berbec cu
napi, din care colonelul mâncă cu mare poftă. Întrebat
dacă e dispus să „comande” o sticlă de şampanie pentru
întreaga societate, el consimţi, şi doamnele băură în
sănătatea lui, iar domnul Moss îl privi cât se poate de
curtenitor.
În toiul ospăţului, însă, se auzi clopotul de la intrare;
tânărul Moss, cel cu părul roşu, se ridică, luând şi legătura
cu chei, şi întrebă cine e, şi după ce se înapoie, îi spuse
colonelului că i s-a întors comisionarul aducându-i o
valiză, o casetă şi o scrisoare, pe care i-o şi dădu. „Fără
270
ceremonie, domnule colonel, vă rog”, zise doamna Moss,

făcând semn cu mâna, şi el deschise scrisoarea tremurând
puţin – era un plic frumos, parfumat din belşug, din hârtie
trandafirie şi cu o micuţă pecete verde.
„Mon pauvre cher petit (scria doamna Crawley), n-am

putut închide ochii nicio clipă gândindu-mă ce i s-a
întâmplat îngrozitorului şi bunului meu monstru; şi nu m-am
putut odihni decât în cursul dimineţii, după ce am trimis
după domnul Blench (căci aveam febră), care mi-a prescris
o doctorie şi a dat ordine Finettei să nu fiu tulburată sub
niciun motiv. Aşa că mesagerul bietului şi dragului meu
bărbat – care avea o bien mauvaise mine, spunea Finette, şi
sentait la genièvre a rămas în hol câteva ceasuri, aşteptând
să mă trezesc. Îţi poţi imagina starea mea când am citit
biata şi scumpa ta scrisoare plină de greşeli.
Bolnavă cum eram, am chemat numaidecât trăsura, şi
îndată m-am îmbrăcat (deşi n-am putut bea niciun strop
de şocolată, te asigur că nu pot bea dacă nu mi-o serveşte
monstrul meu), m-am dus ventre à terre la Nathan. L-am
văzut, am plâns, m-am tânguit, am căzut la picioarele
acestui odios individ. Dar nimic nu l-a putut îndupleca pe-
acest om îngrozitor. Voia să aibă toţi banii, spunea el, sau,
dacă nu, să-l ţină pe bietul meu monstru în închisoare. M-
am întors acasă cu gândul să fac această triste visite cbez
mon oncle (pentru că toate bijuteriile ar fi fost la dispoziţia
ta, deşi n-ar fi adus nicio sută de lire, căci unele, ştii doar,
au şi încăput pe mâna acestui cher oncle), unde l-am găsit
pe lordul Steyne, împreună cu bruta aceea de nătărău cu
mutră de berbec bătrân, care veniseră să mă felicite pentru
succesul meu din seara trecută. A venit după aceea şi
Paddington, gângăvind, vorbind peltic şi netezindu-şi părul;
precum şi Champignac şi al său chef, cu foison de
complimente fiecare şi cuvinte amabile, chinuindu-mă,
biata de mine, căci doream grozav de mult să scap de ei şi
mă gândeam toată vremea la mon pauvre prisonnier.
După ce au plecat, am căzut în genunchi în faţa lordului;
271
William Thackeray
i-am spus că urmează să ne amanetăm totul şi i-am cerut,

implorându-l să-mi dea două sute de lire. El m-a făcut cu
ou şi cu oţet de furie, mi-a spus să nu fiu proastă să
amanetez şi că va căuta să-mi împrumute suma cerută. În
cele din urmă a plecat, făgăduindu-mi că mi-o va trimite
mâine dimineaţă, când am să i-o aduc bietului meu
monstru drag, împreună cu un sărut din partea iubitoarei
lui Becky.
Scriu în pat. Oh, am o groznică durere de cap şi
palpitaţii!”
După ce Rawdon citi scrisoarea, se făcu roşu la faţă şi

arăta aşa de furios, încât toată societatea de la table d’hôte
îşi dădu cu uşurinţă seama că veştile erau proaste. Toate
bănuielile pe care încercase să le alunge îl năpădiri din
nou. Aşadar, nu se putea duce să-şi vândă bijuteriile ca să-
l elibereze. Putea glumi şi vorbi însă de complimentele care
i se făceau, în timp ce el era la închisoare. Cine era cel care
îl băgase acolo? Ieşise de la serată cu Venham; oare nu
cumva… Numai cu mare greutate putea el să se gândească
la lucrurile care-i treziseră bănuielile. Părăsind odaia în
mare grabă, alergă în cameră, deschise caseta şi scrise
îndată câteva rânduri către sir Pitt sau lady Crawley şi-i
ceru comisionarului să le ducă numaidecât în Gaunt
Street, poruncindu-i să ia o trăsură şi făgăduindu-i o
guinee dacă se înapoiază într-o oră.
El îi ruga fierbinte pe iubitul său frate şi pe cumnata sa,
în numele cerului, în numele scumpului său copil şi al
onoarei lui, să vină şi să-l scoată din încurcătura în care se
găsea. Era la închisoare; avea nevoie de o sută de lire ca
să-şi recapete libertatea… şi îi implora să vină.
După ce îl expedie pe comisionar, se întoarse în
sufragerie şi ceru încă o sticlă de vin. Râse şi vorbi,
stăpânit de o veselie ciudată, după părerea celor de faţă. În
câteva rânduri râse ca un nebun de temerile lui şi bău fără
întrerupere timp de o oră, trăgând toată vremea cu urechea
să audă dacă vine trăsura care trebuia să-i aducă sentinţa.
272
La expirarea termenului respectiv, se auziră uruind nişte

roţi în faţa casei, iar tânărul portar ieşi cu cheile de la
poartă. Persoana căreia îi dădu drumul pe uşa portăreilor
era o doamnă.
„Colonelul Crawley”, spuse ea, tremurând din toate
încheieturile. Cu o privire plină de înţeles, el închise uşa
exterioară în urma lui, apoi o deschise pe cea interioară şi
strigând: „Domnule colonel, sunteţi chemat”, o conduse în
salonul din fund, pe care-l ocupa colonelul.
Rawdon ieşi din sufragerie, unde toţi ceilalţi oameni
chefuiau, şi intră în camera lui din fund, însoţit de-o
murdara dâră de lumină; acolo o găsi pe numita doamnă,
stăpânită încă de nelinişte.
— Eu sunt, Rawdon, rosti ea cu o voce sfioasă, pe care
se silea s-o învioreze.
„E Jane!” Rawdon era cu toltul biruit de glasul acesta
blând şi de prezenţa femeii. Alergă spre ea, o strânse în
braţe, bâigui câteva vorbe nearticulate de mulţumire şi,
rezemându-şi capul de umărul ei, izbucni într-un hohot de
plâns amestecat cu sughiţuri. Ea nu pricepea cauza
tulburării lui.
Poliţele domnului Moss fură repede achitate, spre
dezamăgirea acestui gentleman poate, care socotise să-l
aibă ca musafir pe colonel măcar ziua de duminică; iar
Jane, zâmbind fericită şi cu ochii strălucind de mulţumire,
îl scoase pe Rawdon din casa portăreilor şi porniră spre
Gaunt Street în birja cu care venise în grabă să-l elibereze.
— Pitt plecase la un dineu parlamentar, îi povesti ea,
când a sosit biletul tău, aşa că, dragă Rawdon, eu… eu, am
venit chiar eu… şi ea îl mângâie cu blândeţe pe mână.
Poate că a fost un mare noroc pentru Rawdom Crawley
că Pitt se dusese la dineul acela. Rawdon îi mulţumi de o
sută de ori cumnatei sale şi, cu atâta recunoştinţă, încât
această delicată femeie rămase foarte impresionată, dacă
nu chiar alarmată.
— Oh, zise el, în felul lui aspru şi neîndemânatic,
dumneata… dumneata nu ştii cât m-am schimbat de când
273
William Thackeray
te-am cunoscut şi de când îl am pe micul Rawdon. Mi-ar…

mi-ar plăcea să mă schimb oarecum. Vezi, vreau… vreau…
să fiu…
Nu-şi termină însă fraza, dar cumnată-sa îi putu împlini
înţelesul. Şi în seara aceea, după ce se despărţi de ea, şi în
timp ce lady Jane stătea lângă patul băieţelului ei, ea se
rugă, plină de smerenie, pentru acest biet suflet păcătos şi
rătăcit.
Rawdon se despărţi de lady Jane şi se duse numaidecât

acasă. Era ora 9 seara. Străbătu străzile şi scuarurile din
Bâlciul deşertăciunilor şi ajunse în cele din urmă, gâfâind,
în faţa casei sale. Se dădu un pas înapoi şi se ţinu de grilaj,
tremurând, când se uită în sus. Ferestrele salonului
scânteiau de atâtea lumini. Becky îi spusese că era în pat,
bolnavă. Rămase aşa câtva timp, cu lumina ce se revărsa
din casă căzându-i pe faţa pală.
Scoase cheia de la poartă şi intră în casă. Auzi râsete în
încăperile de sus. El mai purta încă îmbrăcămintea de bal
în care fusese arestat cu o seară înainte. Urcă scările, fără
să facă niciun zgomot, şi, când ajunse în capul scării, se
propti o clipă de rampă. Nimeni altcineva nu se mai simţea
prin casă – servitorii fuseseră îndepărtaţi cu toţii. Rawdon
auzi dinăuntru râsete, râsete şi cântece. Becky cânta un
fragment din cântecul pe care îl interpretase în seara
precedentă, şi o voce răguşită striga: „Bravo! Bravo!” Era
vocea lordului Steyne.
Rawdon deschise uşa şi intră. O măsuţă cu toate cele
trebuincioase pentru cină aştepta – vin şi veselă de argint.
Steyne era aplecat deasupra canapelei pe care stătea
Becky. Femeia aceasta mizerabilă purta o bogată şi
strălucitoare toaletă, pe braţe şi pe toate degetele scânteiau
mulţime de brăţări şi inele, iar pe pieptul ei, nestematele
dăruite de Steyne. Lordul îi ţinea mâna într-a sa, se
aplecase tocmai să i-o sărute, când Becky sări în sus ca
arsă şi scoase un ţipăt înăbuşit, dând cu ochii de faţa lividă
a lui Rawdon. În momentul următor ea încercă să
274
zâmbească – un zâmbet îngrozitor – ca pentru a-i ura bun

venit bărbatului ei; iar Steyne se ridică şi el, scrâşnind din
dinţi, palid şi cu ochii fulgerându-i de furie.
Încercă şi el să zâmbească. Şi veni spre Rawdon cu
mâna întinsă.
— Cum, te-ai şi întors?! Ce mai faci, Crawley? rosti el, în
timp ce muşchii gurii i se contractaseră, tot încercând să-i
zâmbească nepoftitului.
Dar expresia feţei lui Rawdon fu ceea ce o făcu pe Becky
să se repeadă înaintea lui.
— Sunt nevinovată, Rawdon, spuse ea, şi martor mi-e
bunul Dumnezeu că sunt nevinovată. Se agăţă de haina
lui, de mâinile lui; ale ei erau în întregime acoperite de
brăţări, de inele şi de alte podoabe. Sunt nevinovată!
Spune-i că sunt nevinovată! i se adresă ea lordului Steyne.
El crezu că i se întinse o cursă şi se înfurie atât pe soţie,
cât şi pe soţ.
— Dumneata, nevinovată! Dracu să te ia! urlă el.
Dumneata, nevinovată! Când fiecare bijuterie pe care o
porţi e plătită de mine?! Ţi-am dat mii de lire, pe care
individul ăsta le-a cheltuit şi pentru care te-a vândut.
Nevinovată, pe dracu! Eşti tot aşa de nevinovată ca şi
mama dumitale, balerina, şi ca şi soţul dumitale,
fanfaronul! Să nu crezi că mă sperii, cum ai făcut şi cu
ceilalţi. La o parte, domnule, lasă-mă să trec! şi lordul
Steyne puse mâna pe pălărie şi, cu ochii vâlvătaie,
privindu-şi inamicul drept în faţă, fioros, înaintă spre el
fără a se îndoi o singură clipă că celălalt nu-i va face loc.
Dar Rawdon Crawley îl apucă, dintr-o săritură, de guler,
până ce Steyne, aproape strangulat, se răsuci şi se zgârci
sub braţul lui.
— Minţi, câine? strigă Rawdon. Minţi, laşule şi
ticălosule! şi îl lovi pe nobilul pair de câteva ori cu dosul
palmei peste obraz şi îl azvârli sângerând la pământ.
Totul se petrecu mai înainte ca Rebecca să se poată
interpune între cei doi bărbaţi. Ea rămase locului
tremurând în faţa lui Rawdon. Îşi admira bărbatul, aspru,
275
William Thackeray
semeţ şi victorios.
— Hai! spuse colonelul.
Rebecca veni numaidecât spre el.
— Scoate astea de pe tine!
Ea începu, înfricoşată, să-şi scoată giuvaericalele de pe
braţe şi-inelele de pe degetele-i tremurătoare şi le adună
toate grămadă, uitându-se temătoare spre Rawdon.
— Aruncă-le! îi porunci, şi ea le lăsă să cadă pe podea.
El îi smulse podoaba de nestemate de pe piept şi o
aruncă lordului Steyne. Pietrele intrară adânc în fruntea lui
cheală. Steyne a purtat cicatricea până în ziua morţii sale.
— Vino sus! spuse Rawdon nevestei sale.
— Nu mă ucide, Rawdon! strigă ea.
El începu să râdă furios.
— Vreau să ştiu dacă omul acesta minte în legătură cu
banii, aşa cum minte şi în legătură cu mine. E adevărat că
ţi-a dat bani?
— Nu, zise Rebecca. Adică…
— Dă-mi cheile tale! răspunse Rawdon, şi ieşiră
împreună.
Rebecca îi dădu toate cheile, în afară de una singură; şi
nădăjduia că el nu va băga de seamă lipsa. Era cheia de la
micuţa casetă care i-o dăruise odinioară Amelia şi pe care-o
păstra într-un loc ascuns. Dar Rawdon deschise cu
febrilitate cutiile şi dulapurile, aruncând afară toate
lucrurile dinăuntru, şi, în cele din urmă, dădu şi peste
casetă. Femeia fu silită s-o descuie. Înăuntru erau fel de fel
de hârtii, scrisori de dragoste şi multe alte lucruri vechi…
tot felul de flecuşteţe şi de amintiri femeieşti. Şi mai
conţinea şi un portofel plin de bancnote. Unele datau de
zece ani, într-adevăr, dar una era nou-nouţă – biletul de o
mie de lire pe care i-l dăduse lordul Steyne.
— El ţi-a dat asta? întrebă Rawdon.
Da, răspunse Rebecca.
— Am să i-o trimit chiar azi, zise Rawdon (căci soarele
răsărise şi multe ceasuri trecuseră de când făcea
percheziţia), apoi am s-o plătesc şi pe Briggs, care a fost
276
întotdeauna bună cu băiatul, ca şi o parte din datorii. Ai

să-mi comunici unde să-ţi trimit restul. Puteai da o sută de
lire, Becky, din toată suma asta… eu, ce-am avut, am
împărţit întotdeauna cu tine!
— Sunt nevinovată, zise Becky.
Dar el o părăsi fără să mai adauge niciun singur cuvânt.’
La ce se gândi Rebecca după ce Rawdon o părăsi? În

timp ce lumina soarelui năvălea în cameră, ea rămăsese
acolo ceasuri întregi după plecarea lui, stând singură pe
marginea patului. Sertarele erau deschise toate, şi
conţinutul lor, împrăştiat de jur împrejur – rochii şi pene,
eşarfe şi bijuterii, o grămadă de deşertăciuni aruncate claie
peste grămadă, ca după un naufragiu. Părul îi cădea pe
umeri; rochia îi era ruptă în locul de unde-i smulsese
Rawdon nestematele. În curând îl auzi coborând şi auzi
uşa trântindu-se şi închizându-se în urma lui. Ştia că nu
se va mai întoarce. Plecase pentru totdeauna. Avea să se
sinucidă? gândi. Poate, dar nu înainte de a se bate în duel
cu lordul Steyne. Apoi medită asupra vieţii pe care o dusese
în trecut şi asupra tuturor întâmplărilor triste. Ah, cât de
întunecată părea, cât de nenorocită, de pustie şi de
stearpă! Să ia otravă şi să termine odată… să pună capăt
tuturor speranţelor, planurilor, îndatoririlor şi succeselor?
Camerista ei franţuzoaică o găsi în poziţia asta, stând în
mijlocul rămăşiţelor unei vieţi mizerabile, cu pumnii
strânşi, dar fără o lacrimă în ochi. Femeia era complicea ei,
în solda lui Steyne.
— Mon Dieu, madame, ce s-a întâmplat? întrebă.
Ce se întâmplase? Era vinovată sau nu? Ea susţinea că
nu; dar cine putea desluşi ce era şi ce nu era adevărat din
tot ceea ce îi venea Rebeccăi pe buze? Şi cine putea şti dacă
sufletul acesta corupt era, în cazul de faţă, inocent? Toate
minciunile, toate planurile, tot egoismul şi vicleniile ei,
toată inteligenţa şi geniul eî o aduseseră la faliment.
Femeia trase perdelele şi, cu oarecare stăruinţă, arătând şi
bunăvoinţă, îşi convinse stăpâna să se întindă pe pat. Apoi
277
William Thackeray
se duse în salon şi adună toate bijuteriile care zăceau pe

duşumea, aşa cum le lăsase Rebecca să cadă, la porunca
bărbatului ei; cât despre lordul Steyne, acesta o luase din
loc.
278
Capitolul LIV
Duminică, după bătălie
ÎN CASA LUI SIR PITT CRAWLEY, DIN

Gaunt Street, începea tocmai forfota de dimineaţă când
Rawdon, în haine de seară, pe care le purta de două zile
încheiate, trecu pe lângă înfricoşata femeie care spăla
scările şi intră în biroul fratelui său. Lady Jane se sculase
şi, în rochie de dimineaţă, se şi dusese sus în camera
copiilor, supraveghindu-le toaleta şi ascultând rugăciunile
de dimineaţă, pe care micuţele făpturi le rosteau în
genunchi, în faţa ei. Săvârşeau în fiecare dimineaţă această
îndatorire în camera lor, mai înainte de a avea loc
ceremonialul public pe care îl prezida sir Pitt şi la care
trebuia să ia parte tot personalul de serviciu al casei.
Rawdon se aşeză în camera de lucru, chiar în faţa mesei
baronetului, plină de cărţi tratând despre politica Angliei,
de scrisori aşezate toate în ordine, de teancuri de recipise
etichetate cu grijă, de broşuri rânduite simetric, de caiete
de socoteli, cutii cu fişe, mape, Biblia, Quarterly Review şi
Anuarul curţii, stând aliniate, toate, ca la paradă şi
aşteptând inspecţia comandantului.
O carte de predici ce se rostesc în familie – una dintr-
acelea din care sir Pitt avea obiceiul să le citească alor săi
în dimineţile de duminică – stătea gata pregătită pe biroul
său, aşteptând alegerea judicioasă a baronetului. Alături de
cartea de predici se găsea ziarul Observer, jilav încă şi cu
grijă împăturit, pentru uzul personal al lui sir Pitt. Doar
valetul său dacă mai folosea prilejul de a frunzări ziarul
279
William Thackeray
înainte de a-l aşeza pe masa stăpânului. Până să ajungă să

ia cunoştinţă de veştile din dimineaţa aceea, el citise în
jurnal o entuziastă dare de seamă asupra „Recepţiei de la
Gaunt House”, cu numele tuturor înaltelor personaje
invitate de marchizul de Steyne pentru a fi prezentate
alteţei-sale regale. Şi după ce făcuse comentariile de
rigoare asupra acestei petreceri în faţa menajerei şi a
nepoatei ei, în timp ce-şi luau ceaiul de dimineaţă şi pâinea
prăjită cu unt în camera doamnei respective, întrebându-se
cum de o poate scoate la capăt perechea Rawdon Crawley,
valetul împăturise ziarul din nou, aşa că înainte de sosirea
stăpânului casei arăta iarăşi proaspăt şi neatins.
Aşteptând să-i vină fratele, bietul Rawdon luă ziarul şi
încercă să-l citească. Dar literele îi jucau în faţa ochilor şi
nu pricepu nimic din ceea ce citea. Ştirile şi decretele
guvernamentale (pe care sir Pitt, în calitatea lui de om
politic, era obligat să le parcurgă, altminteri n-ar fi permis
niciodată să-i intre în casă vreun jurnal de duminică),
criticile teatrale, meciul de box dintre Barking Butcher şi
Tutbury Pet, cu un premiu de o sută de lire pentru un
câştigător, cronica despre recepţia de la Gaunt House, care
conţinea o dare de seamă plină de complimente, deşi foarte
respectuoasă, în legătură cu faimoasele şarade, a căror
eroină fusese doamna Becky, toate acestea treceau ca
învăluite în ceaţă pe dinaintea ochilor lui Rawdon pe când
stătea şi aştepta să vină şeful familiei.
Punctual, în clipa în care ceasul de marmură neagră de
pe birou bătu ora 9 cu un sunet pătrunzător, îşi făcu şi sir
Pitt apariţia, proaspăt, bărbierit cu grijă, cu o faţă albă ca
de ceară şi gulerul scrobit, cu părul său rar bine pieptănat
şi pomădat, pilindu-şi unghiile, în timp ce cobora
majestuos scările, într-un halat cenuşiu de flanelă şi
cravată scrobită, prototipul adevăratului gentleman englez,
înr-un cuvânt, model de curăţenie şi de bună-cuviinţă.
Tresări când îl văzu pe bietul Rawdon în biroul său, cu
hainele mototolite, cu ochii injectaţi şi nebărbierit. Îi trecu
prin minte că fratele nu-i era treaz şi că toată noaptea
280
chefuise cine ştie pe unde.

— Pentru Dumnezeu, Rawdon, zise el, galben la faţă, ce
te-aduce aici la ora asta matinală! De ce nu eşti acasă?
— Acasă! răspunse Rawdon cu un hohot sălbatic. Nu te
speria, Pitt, nu sunt beat. Închide uşa; vreau să-ţi vorbesc!
Pitt închise uşa şi se îndreptă spre birou, apoi luă loc în
celălalt fotoliu – aşezat acolo pentru primirea
administratorului, agentului sau a vizitatorului care venea
să trateze confidenţial felurite afaceri cu baronetul – şi
începu să-şi pilească unghiile cu şi mai mare zel ca înainte.
— Pitt, s-a terminat cu mine! rosti colonelul după un
răstimp de tăcere. S-a terminat totul.
— Ţi-am spus întotdeauna că ai să ajungi aici! exclamă
baronetul posac, bătând darabana cu unghiile lui îngrijit
pilite. Te-am prevenit de o mie de ori până acuma. Nu te
mai pot ajuta cu nimic. Fiecare şiling pe care-l am e foarte
bine socotit. Chiar şi suta de lire pe care ţi-a adus-o Jane
aseară i-o făgăduisem pentru mâine dimineaţă avocatului
meu, şi lipsa ei are să mă pună în mare încurcătură. Nu
vreau să spun prin asta că n-am să te mai ajut niciodată.
Dar ca să-ţi plătesc toţi creditorii, asta ar echivala cu plata
datoriei naţionale. Şi ar fi o nebunie, curată nebunie, să te
gândeşti la aşa ceva. Trebuie să faci şi tu un compromis. E
un lucru cât se poate de neplăcut pentru familie; dar toată
lumea face la fel. De pildă, George Kitely, fiul lordului
Ragland, a fost tradus săptămâna trecută în faţa curţii şi a
scăpat, cum se zice, basma curată. Am impresia că lordul
Ragland n-are să plătească niciun şiling pentru el şi…
— Nu-i vorba de bani! izbucni Rawdon. N-am venit la
tine pentru afacerile mele personale. N-are importanţă ce
are să mi se întâmple mie…
— Atunci, despre ce e vorba? întrebă Pitt, oarecum
liniştit.
— E vorba despre băiat, spuse Rawdon cu glasul răguşit.
Vreau să-mi făgăduieşti că ai să ai grijă de el după ce nu
voi mai fi. Buna şi draga ta nevastă s-a purtat întotdeauna
bine cu el; şi el o iubeşte mult mai mult pe ea decât pe…
281
William Thackeray
fire-ar afurisită să fie! Ascultă, Pitt. Tu ştii prea bine că eu

trebuia să moştenesc banii domnişoarei Crawley. N-am
primit educaţia care i se cuvine unui frate mai mic, ci am
fost întotdeauna încurajat spre lene şi extravaganţă. Dacă
lucrurile s-ar fi întâmplat altfel, aş fi fost cu totul alt om.
La regiment mi-am făcut pe deplin datoria. Şi ştii în ce fel
am pierdut moştenirea şi-l cunoşti şi pe cel care a pus
mâna pe ea.
— După sacrificiile pe care le-am făcut pentru tine şi
după felul în care m-am purtat cu tine, cred că asemenea
imputări nu-şi mai au locul, răspunse sir Pitt. Căsătoria cu
Rebecca a fost propria ta ispravă, nu a mea!
— S-a terminat şi cu asta acuma, zise Rawdon. S-a
terminat şi cu asta! Cuvintele ieşeau din el ca şi cum i le-ar
fi smuls cineva, şi geamătul care le întretaie îl sperie
aproape pe fratele lui.
— Dumnezeule! A murit? întrebă sir Pitt cu sinceră
nelinişte şi milă în glas.
— Aş fi preferat să fiu mort eu, răspunse Rawdon. Dacă
n-ar fi fost micul Rawdon, mi-aş fi tăiat azi-dimineaţă
beregata, la fel ca şi pe-a blestematului şi ticălosului
aceluia!
Sir Pitt ghici numaidecât adevărul şi bănui că lordul
Steyne era persoana pe care ar fi dorit Rawdon s-o strângă
de gât. Colonelul povesti pe scurt fratelui său mai mare, cu
o voce întretăiată, toată întâmplarea:
— A fost un complot în toată legea între ea şi pungaşul
acela, spuse el. Portăreii au fost anume puşi pe urma mea;
am fost înhăţat pe când ieşeam din casa lui; iar când i-am
scris să-mi trimită bani, mi-a răspuns că-i bolnavă în pat;
şi m-a amânat pentru a doua zi. Şi când am ajuns acasă,
am găsit-o acoperită de diamante şi stând singură cu
ticălosul acela!
Apoi el continuă, agitat la culme, să-i descrie conflictul
lui personal eu lordul Steyne. Dintr-o afacere de felul
acesta, fireşte, spunea el, nu există decât o singură ieşire,
şi după convorbirea asta cu fratele său, el, se ducea să facă
282
pregătirile necesare pentru întâlnirea care trebuia să aibă

loc.
— Şi dacă, din nenorocire, s-ar termina eu mine,
continuă foarte tulburat Rawdon, cum băiatul n-are nici
mamă, trebuie să ţi-l încredinţez ţie şi nevestei tale, Pitt…
numai asta mă mai poate mângâia, dacă-mi făgăduieşti să
te porţi bine cu el.
Fratele mai mare era foarte mişcat şi-i strânse mâna lui
Rawdon cu o căldură pe care numai rareori i-o arătase.
Colonelul îşi trecu mâna peste pleoapele-i umede.
— Mulţumesc, frate, rosti el, ştiu că pot avea încredere
în cuvântul tău!
— N-ai nicio grijă, pe cuvântul meu de onoare! răspunse
baronetul.
Şi în felul acesta, mai mult tăcut, fu încheiată socoteala
dintre cei doi fraţi.
Apoi Rawdon scoase din buzunar micul portofel pe care-l
descoperise în caseta Rebeccăi şi scoase din el teancul de
bancnote pe care-l conţinea.
— Sunt aici şase sute de lire, zise el. Habar n-aveai că
sunt aşa de bogat! Să-i dai, te rog, domnişoarei Briggs
banii pe care i-i datorăm… ea a fost bună cu băiatul şi mi-a
fost întotdeauna ruşine că i-am luat bietei bătrâne banii. Şi
mai e aici un rest – eu mi-am păstrat doar câteva lire – cu
care o să trebuiască să se descurce Becky.
În timp ce vorbea, apucă şi celelalte bancnote ca să i le
înmâneze fratelui său, dar mâinile îi tremurau şi era atât
de agitat, încât portofelul îi căzu din mâini; în clipa aceea
ieşi din el şi bancnota de o mie de lire, care fusese cel din
urmă câştig al nefericitei Becky.
Pitt făcu un pas şi o ridică, uluit de atâta bogăţie.
— Nu asta, zise Rawdon. Sper să vâr un glonte în omul
căruia îi aparţin banii ăştia. Şi gândi, în sinea lui, că ar fi o
straşnică răzbunare să înfăşoare glontele în bancnotă şi să-
l străpungă cu el pe Steyne.
După această convorbire, fraţii îşi mai strânseră o dată
mâinile şi se despărţiră: lady Jane aflase de sosirea
283
William Thackeray
colonelului şi îşi aştepta soţul în sufrageria de alături, cu

instinctul acela femeiesc care presimte nenorocirea. Uşa
sufrageriei se întâmpla să fie deschisă, iar doamna ieşi
bineînţeles de acolo când cei doi fraţi părăsiră biroul. Îi
întinse mâna lui Rawdon spunându-i că era încântată că
venise să ia cu ei micul dejun, deşi putea să-şi dea seama
foarte bine, după expresia rătăcită a privirii lui, după faptul
că era nebărbierit şi după privirile întunecate ale soţului ei,
că între cei doi fraţi nu fusese nicio singură clipă vorba de
micul dejun. Rawdon bâigui câteva cuvinte de scuză,
pomenind despre o oarecare întâlnire, strângând cu putere
sfioasa şi micuţa mână pe care i-o întinsese cumnata lui.
Ochii ei rugători nu putură citi pe faţa lui decât catastrofa;
dar el plecă fără să adauge niciun cuvânt. Nici sir Pitt nu-i
dădu vreo explicaţie. Copiii veniră să-i spună bună
dimineaţa, şi el îi sărută cu răceala lui de toate zilele.
Mama îşi ţinu copiii lângă ea, cu câte-o mână de-a lor în
mâinile ei, în timp ce îngenuncheară pentru rugăciunile pe
care sir Pitt le citea pentru ei şi pentru servitorii în livrelele
sau hainele lor de duminică, aşezaţi la rând, pe scaune, de
cealaltă parte a ceainicului, care începuse să şuiere. Ca
urmare a evenimentelor care interveniseră între timp, micul
dejun fu servit foarte târziu în ziua aceea, aşa încât
clopotele bisericii începuseră să tragă pe când ei erau încă
la masă; iar lady Jane se simţea prea prost, zicea ea, ca să
se mai poată duce la biserică, deşi gândurile ei rătăceau cu
totul pe alte meleaguri în timpul rugăciunilor familiale.
În această vreme, Rawdon Crawley alerga pe Great
Gaunt Street şi, izbind cu putere în uriaşul cap de bronz –
care reprezenta o meduză – de la poarta palatului Gaunt, îl
sili să iasă afară pe stacojiul silen în jachetă roşie şi cu
fireturi, care îndeplinea funcţia de portar al reşedinţei
respective. Omul se sperie văzând înfăţişarea răvăşită a
colonelului şi i se puse în cale, ca şi cum i-ar fi fost teamă
să nu intre cu forţa. Dar colonelul scoase doar o carte de
vizită, recomandându-i în mod stăruitor să i-o înmâneze
lordului Steyne personal şi să-i atragă atenţia asupra
284
adresei de pe ea, spunându-i că colonelul Crawley va putea

fi găsit toată ziua, după ora 1, la „Regent Club” din St.
James’s Street, iar nu acasă. Omul cu faţa grasă şi roşie se
uită plin de mirare după el cum se îndepărta cu paşi mari;
aşa cum făcură de altfel şi ceilalţi oameni îmbrăcaţi în
hainele lor de duminică, care ieşiseră la ora aceea pe
stradă, băieţii de la azil, cu faţa strălucitoare, zarzavagiul
care se întindea nepăsător în faţa uşii sale şi cârciumarul
care-şi lăsa întotdeauna obloanele în timpul slujbei
religioase. În staţia de birji, în timp ce Rawdon se suia într-
o trăsură, spunându-i birjarului să-l ducă la cazărmile din
Knightsbridge, lumea începu să facă fel de fel de glume pe
socoteala înfăţişării sale.
Toate clopotele Londrei băteau, care mai de care, când
Rawdon ajunse la destinaţie. Dacă ar fi fost mai puţin
preocupat de propriile lui gânduri, ar fi putut-o vedea pe
vechea lui cunoştinţă, Amelia, în drumul ei de la Brompton
spre Russell Square. Şiruri întregi de şcolari se duceau la
biserică; trotuarele, strălucind de curăţenie, ca şi
imperialele trăsurilor din suburbie, erau înţesate de lumea
care ieşea afară din oraş pentru petrecerea duminicală. Dar
colonelul era mult prea preocupat ca să mai bage de seamă
şi lucrurile acestea şi, sosind la Knightsbridge, se îndreptă
repede spre camera vechiului său prieten şi camarad,
căpitanul Macmurdo, care, după cum află Crawley, spre
satisfacţia lui, era în cazarmă.
Căpitanul Macmurdo, vechi ofiţer şi veteran de la
Waterloo, foarte iubit în regimentul său, unde numai lipsa
mijloacelor lui financiare îl împiedica să ocupe cele mai
înalte ranguri, îşi petrecea, calm, dimineaţa în pat. Luase
parte la un straşnic supeu seara trecută, dat de onorabilul
George Cinqbars, căpitan, în casa lui din Brompton
Square, mai multor tineri ofiţeri din regiment şi unui
anumit număr de doamne din corpul de balet, aşa că
bătrânul Mac, care se simţea cât se poate de bine în
tovărăşia oamenilor de toate rangurile şi de toate vârstele,
stând cu plăcere alături de generali, negustori de câini,
285
William Thackeray
dansatoare de operă, boxeri, într-un cuvânt, alături de tot

felul de oameni, se odihnea după osteneala serii şi, nefiind
de serviciu, stătea în pat.
Pereţii camerei lui erau aproape în întregime acoperiţi cu
tablouri reprezentând meciuri de box, scene de vânătoare şi
de balet, dăruite de camarazii care părăsiseră regimentul şi
se însuraseră, aşternându-se pe viaţă tihnită. Şi cum avea
acuma aproape 50 de ani, din care douăzeci şi patru îi
petrecuse în corpul respectiv, poseda un muzeu plin de
ciudăţenii. Se număra printre cei mai buni ţintaşi din
Anglia şi, cu toate că era un bărbat greoi, se dovedise şi
unul din cei mai buni călăreţi; adevărul este că el şi
Crawley fuseseră rivali pe când acesta din urmă mai era în
armată. Ca să nu ne întindem prea mult la vorbă, domnul
Macmurdo stătea lungit în pat, citind în Bell’s Life tocmai
darea de seamă despre meciul dintre Tutbury Pet şi
Barking Butcher, care a fost menţionat cu puţin mai
înainte; era un venerabil ostaş zburlit, cu un cap mic,
cărunt şi ras, cu o bonetă de noapte de mătase, cu faţa şi
cu nasul roşu şi cu o uriaşă mustaţă cănită.
Când Rawdon îi aduse căpitanului la cunoştinţă că are
nevoie de un prieten, acesta din urmă îşi dădu numaidecât
seama ce fel de îndatorire prietenească era chemat să ducă
la îndeplinire, şi într-adevăr el descurcase până atunci zeci
de asemenea afaceri de ale cunoştinţelor sale cu cea mai
mare prudenţă şi iscusinţă. Alteţa-sa regală, fostul şi
regretatul comandant al regimentului, avea cea mai mare
consideraţie pentru Macmurdo din pricina asta; el era
refugiul obişnuit al gentlemenilor ajunşi la strâmtoare.
— Şi din ce ţi se trage, Crawley băiete? întrebă bătrânul
ostaş. Nu cumva tot vreo afacere cu jocul de cărţi, hai, ca
aceea când l-am împuşcat pe căpitanul Marker?
— E vorba despre… despre soţia mea, răspunse Crawley
plecându-şi ochii şi făcându-se foarte roşu la faţă.
Celălalt începu să fluiere a pagubă.
— Întotdeauna am spus că are să te lase, începu el.
Şi, într-adevăr, atât la regiment, oât şi la cluburi, se
286
puseseră nenumărate rămăşaguri privind soarta probabilă

a colonelului Crawley, atât de mult era preţuit caracterul
soţiei sale de camarazii lui şi de alţii; dar văzând privirea
fioroasă cu care răspunse Rawdon când îşi dădu şi el cu
părerea despre lucrul acesta, Macmurdo nu găsi de
cuviinţă să mai stăruie.
— Nu există nicio altă cale de-a ieşi din încurcătură,
dragul meu? continuă căpitanul, pe un ton grav. E vorba
numai de o bănuială, ştii, sau… sau ce este, la urma
urmei? Niscaiva scrisori? Nu poţi cocoloşi povestea? E mult
mai bine să nu faci tărăboi în jurul unui asemenea lucru
când poţi proceda altminteri!
„Când te gândeşti că abia acum a aflat despre asta!”
gândi căpitanul, amintindu-şi o sumedenie de discuţii
iscate la masa de la popotă, în care reputaţia doamnei
Crawley fusese făcută harcea-parcea.
— Nu există decât o singură ieşire din asta, replică
Rawdon, şi o ieşire doar pentru unul din noi, Mac, înţelegi
tu? Am fost pur şi simplu măturat din calea lor; arestat; i-
am găsit singuri, împreună. I-am aruncat bărbatului în
faţă că e un mincinos şi un laş, l-am trântit la pământ şi l-
am plesnit.
— Aşa şi merita, rosti Macmurdo. Cine-i individul?
Rawdon răspunse că e lordul Steyne.
— Drace! Un marchiz! Se zicea că el, adică… se zicea că
tu…
— Ce dracu vrei să spui cu asta? urlă Rawdon. Vrei să
spui că ai auzit vreodată pe cineva că pune la îndoială
cinstea nevestei mele şi că nu mi-ai atras atenţia, Mac?
— Lumea cârteşte toată vremea, dragul meu, răspunse
celălalt. La ce ţi-ar fi folosit dacă-ţi spuneam ce trăncănesc
despre nevasta ta câţiva zănatici?
— Nu te-ai purtat ca un prieten adevărat, Mac! răspunse
Rawdon, copleşit cu totul; şi, acoperindu-şi faţa cu mâinile,
se lăsă pradă emoţiei care pusese stăpânire pe el, ceea ce
făcu pe asprul, încercatul şi bătrânul soldat din faţa lui să
fie mişcat până în adâncul sufletului.
287
William Thackeray
— Curaj, dragul meu, zise. Marchiz sau nemarchiz, îi

vom trimite un glonte exact unde trebuie, fir-ar afurisit să
fie! Cât despre femei, toate-s o apă şi-un pământ!
— Tu nu ştii cât de îndrăgostit am fost eu de ea, spuse
Rawdon cu glasul sugrumat de durere. Dracu să mă ia, o
urmam peste tot ca un valet. Tot ce am avut, ei i-am dat. Şi
dacă am ajuns astăzi un cerşetor, e din pricină că am vrut
să mă însor cu ea. Pe cinstea mea, domnule, mi-am
amanetat până şi ceasul pentru a-i satisface toate
capriciile. Şi ea… ea îşi punea în vremea asta bani deoparte
şi n-a vrut să-mi dea nicio sută de lire măcar ca să ies din
închisoare!
Şi atunci, înspăimântător la chip şi fără şir în vorbire,
pradă unei tulburări pe care sfătuitorul său nu i-o
cunoscuse niciodată până atunci, îi dezvălui şi lui
Macmurdo toată povestea. Povăţuitorul său se agăţă de
anumite amănunte răzleţe, căutând să-l îmbuneze.
— La urma urmei, poate că e nevinovată, îşi dădu el
părerea. Doar aşa spunea şi ea. Steyne fusese de o sută de
ori singur cu ea în casă şi înainte de asta.
— Poate să fie şi aşa… răspunse Rawdon cu tristeţe. Dar
faptul acesta nu pledează de loc pentru nevinovăţia lor. Şi
el îi arătă căpitanului bancnota de o mie de lire pe care o
găsise în portofelul Rebeccăi. Iată ce i-a dat, Mac; şi ea o
păstra ascunsă ca să n-o găsesc eu; şi având toţi banii
ăştia în casă, a refuzat să-mi dea o mână de ajutor când
eram închis.
Căpitanul trebui să recunoască şi el că tăinuirea banilor
fusese un lucru tare urât.
În vreme ce ei stăteau de vorbă, Rawdon trimise
ordonanţa căpitanului Macmurdo în Curzon Street, cu
ordin către servitorul lui de-acasă să-i pregătească o valiză
cu îmbrăcămintea de care colonelul avea mare nevoie. Şi în
timp ce ordonanţa căpitanului lipsea, Rawdon şi martorul
său compuseră cu nespus de mare trudă şi cu ajutorul
Dicţionarului Johnson, o scrisoare pe care căpitanul trebuia
s-o trimită, lordului Steyne. Căpitanul Macmurdo avea
288
onoarea să se pună la dispoziţia marchizului de Steyne, din

partea colonelului Crawley, şi îl ruga să ia cunoştinţă că el
era cel pe care îl însărcinase colonelul să pregătească totul
pentru întâlnirea care, nu avea nici cea mai mică îndoială,
era în intenţia înălţimii-sale să o ceară şi pe care
întâmplările din dimineaţa aceea o făcuseră de neînlăturat.
Căpitanul Macmurdo îl ruga pe lordul Steyne, în felul cel
mai curtenitor cu putinţă, să-i indice un prieten cu care să
poată intra în legătură, dorind ca acea întâlnire să aibă loc
cât mai curând posibil.
Într-un post-scriptum, căpitanul adăuga că avea în
posesiunea lui o bancnotă de mare valoare, bancnotă
despre care colonelul Crawley avea motive să presupună că
aparţine marchizului de Steyne. Şi el dorea, în numele
colonelului, să-i înmâneze numita bancnotă proprietarului
ei.
În răstimpul în care fu compusă această scrisoare,
servitorul căpitanului se întoarse din misiunea pe care o
avusese de îndeplinit la locuinţa colonelului Crawley din
Gurzon Street, fără lucrurile după care fusese trimis, cu o
figură plină de nedumerire şi cât se poate de bizară.
— N-au vrut să mi le dea, zise omul. E o harababură
nemaipomenită în toată casa; şi toate lucrurile, claie peste
grămadă! A intrat proprietarul şi a pus stăpânire pe toate
celea. Servitorii chefuiesc în salon. Şi spunea că
dumneavoastră aţi luat argintăria, domnule colonel!
adăugă omul după o scurtă pauză. Unul din servitori a şi
plecat. Iar Simpson, un om foarte gălăgios şi beat mort,
zicea că nimic n-are să iasă din casă până n-are să-i fie
plătită leafa.
Relatarea acestei mici revoluţii din Mayfair îi umplu de
uimire, adăugând o mică notă de veselie unei convorbiri
altminteri atât de jalnice. Cei doi ofiţeri râseră pe socoteala
naufragiului lui Rawdon.
— Îmi pare tare bine că băieţelul nu-i acasă, zise
Rawdon, rozându-şi unghiile. Ţi-l aminteşti, Mac, nu-i aşa,
de la manej? Cu câtă siguranţă se ţinea puştiul în şa! îţi
289
William Thackeray
aminteşti, nu?
— Sigur că-mi amintesc, dragul meu, răspunse
binevoitorul căpitan.
Micul Rawdon se afla la acea oră, împreună cu alţi
cincizeci de băieţi în şorţuri de uniformă, în capela de la
„Whitefriars School”; şi se gândea nu la predică, ci la faptul
că sâmbăta viitoare avea să se ducă acasă şi că, desigur,
taxilui avea să-i dea ceva bani şi poate că-l va lua şi la
teatru.
— E un flăcău în toată legea băiatul ăsta! continuă tatăl,
gândindu-se mereu la fiul lui. Ascultă, Mac, dacă mi se
întâmplă ceva, dacă mă curăţ… te-aş ruga să… să te duci
să-l vezi; şi să-i spui că mi-a fost tare drag, ştii tu ce. Şi…
dragul meu, dă-i butonii ăştia de aur; e tot ce am… Îşi
acoperi faţa cu mâinile lui negricioase, pe care lacrimile,
rostogolindu-se, lăsau dâre albe.
Domnul Macmurdo găsi de asemenea prilejul să-şi
scoată de pe cap boneta de noapte de mătase şi să-şi
şteargă cu ea ochii.
— Du-te jos şi comandă dejunul! porunci el ordonanţei,
cu o voce puternică şi voioasă. Ce-ţi doreşte inima,
Crawley? Nişte rinichi la grătar şi o scrumbie, să zicem. Şi,
Clay, scoate nişte haine pentru domnul colonel; noi am
avut întotdeauna cam aceeaşi talie, Rawdon, băiete, şi
nimeni nu călărea aşa de bine ca noi când am intrat în
armată!
După care, lăsându-l pe colonel să se îmbrace,
Macmurdo se întoarse cu faţa spre perete şi-şi reluă lectura
din Bell’s Life, până ce prietenul său îşi termină toaleta, ca
să poată şi el să şi-o înceapă pe-a sa.
Toaletă pe care, având în vedere că urma să întâlnească
un lord, căpitanul Macmurdo o făcu cu mare grijă. Îşi căni
mustăţile, dându-le un luciu de mare gală, îşi puse o
cravată scrobită şi o frumoasă vestă de culoare galben-
deschis; aşa că toţi tinerii ofiţeri din sala de mese a popotei,
unde Crawley îşi urmă prietenul, îl felicitară pe Mac când
acesta îşi făcu apariţia la dejun, întrebându-l dacă nu
290
cumva se însoară în duminica aceea.
291
William Thackeray
Capitolul LV
În care subiectul continuă
BECKY NU-ŞI REVENI DIN STAREA

de uluială şi nedumerire în care evenimentele din noaptea
precedentă aruncaseră spiritul ei cutezător până ce
clopotele capelei din Curzon Street nu începură să bată
pentru slujba de după amiază, când, sculându-se din pat,
ea începu să tragă cordonul clopoţelului pentru a-şi chema
camerista franţuzoaică, care o părăsise cu câteva ceasuri
mai înainte.
Doamna Rawdon Crawley sună în zadar de câteva ori şi,
cu toate că, la cea din urmă încercare, ea trase cu atâta
vehemenţă încât rupse şnurul, camerista nu-şi făcu
apariţia, nu, cu toate că stăpâna ei, scoasă din fire şi
ţinând încă şnurul clopoţelul în mână, ieşi în capul
scărilor, cu părul căzut pe umeri, şi-şi strigă de câteva ori
slujnica.
Adevărul este că aceasta părăsise casa de mai multe
ceasuri, cu învoirea aceea căreia la noi i se spune a o şterge
franţuzeşte. După ce adunase bijuteriile din salon,
mademoiselle se urcase în camera ei, îşi strânsese şi-şi
legase toate cutiile de-acolo, apoi ieşise şi-şi adusese
singură o birjă, îşi coborâse bagajele cu mâna ei – şi, fără
să mai ceară ajutorul vreunuia din ceilalţi servitori, care
probabil ar fi refuzat-o pentru că o urau din toată inima, şi
fără să-şi ia rămas bun de la vreunul, părăsise locuinţa din
Curzon Street.
Partida, după părerea ei, se terminase în această mică
292
întreprindere de familie. Fifine o ştersese cu o birjă, aşa

cum am văzut procedând nenumărate persoane sus-puse
din naţia ei în împrejurări asemănătoare; dar mai
prevăzătoare sau mai norocoasă decât aceştia, ea îşi
pusese la adăpost nu numai propriul avut, dar şi o parte
dintr-al stăpânei sale (dacă, pe drept cuvânt, se putea
spune că această doamnă poseda ceva), şi luă nu numai
bijuteriile despre care a fost vorba mai sus şi nişte
minunate rochii pe care de mult pusese ochii, ci şi patru
sfeşnice „Louis Quatorze” bogat aurite, şase albume cu
încuietori de aur, amintiri şi ediţii de lux, o tabacheră de
aur smălţuită, care aparţinuse odinioară doamnei du
Barry, o micuţă şi nespus de drăguţă călimară, împreună
cu o mapă cu sugătoare, împodobită cu sidef, de care se
folosea Becky când compunea fermecătoarele ei bileţele
trandafirii, care pieriră toate din locuinţa din Curzon
Street, împreună cu mademoiselle Fifine, ca şi întreg
serviciul de argint care fusese întrebuinţat pentru micul
festin întrerupt de Rawdon. Mademoiselle lăsă argintăria,
ca fiind probabil prea greu de dus, motiv pentru care, fără
îndoială, nu luă nici cleştele de foc, oglinzile de deasupra
căminului şi pianul din lemn de trandafir.
Mai târziu, o doamnă care semăna foarte mult cu ea
deschise un magazin de mode în Rue de Flelder la Paris,
bucurându-se de mare renume, ca şi de ocrotirea lordului
Steyne. Persoana respectivă vorbea totdeauna despre
Anglia ca despre ţara cea mai perfidă din lume şi povestea
tinerelor sale ucenice că fusese affreusement volée de către
băştinaşii acelei insule. Fără îndoială că numai mila faţă de
nenorocirile ei îl înduplecară pe marchizul de Steyne să se
arate atât de binevoitor cu madame de Saint-Amaranthe.
Fie dat să propăşească şi ea în viaţă după cum merită! Căci
nu va mai apărea în cartierul acesta al nostru din Bâlciul
deşertăciunilor.
Auzind hărmălaie şi mişcare la etajul de jos şi indignată
de neruşinarea servitorilor care nu răspundeau la
chemările ei, doamna Crawley îşi aruncă rochia de casă pe
293
William Thackeray
ea şi cobori majestuos în salon, de unde pornea zgomotul.

Se afla acolo bucătăreasa cu faţa înnegrită, aşezată pe
frumoasa sofa persană, alături de doamna Raggles, căreia
îi administra o porţie de Maraschino. Pajul cu nasturii cât
căpăţâna de zahăr, care ducea bileţelele Rebeccăi şi se
căţăra cu atâta voiciune şi zel în spatele trăsuricii ei, era
acuma peste măsură de ocupat să-şi vâre degetele într-o
prăjitură cu cremă; valetul stătea de vorbă cu Raggles, care
arăta cât se poate de nedumerit şi de îndurerat, şi, totuşi,
deşi uşa era deschisă, iar Becky strigase de cel puţin şase
ori de la o depărtare de câţiva paşi numai, niciunul din
servitorii ei nu-i ascultară chemarea.
— Încă o picătură, doamnă Raggles, spunea bucătăreasa
tocmai când intră Becky cu rochia ei albă de dimineaţă
fluturându-i în jurul trupului.
— Simpson! Trotter! strigă în culmea furiei stăpâna
casei. Cum îndrăzniţi să staţi aici când auziţi că vă strig?
Cum îndrăzniţi să staţi jos în prezenţa mea? Unde mi-e
camerista?
Pajul îşi scoase degetele din gură, cuprins, pentru o
clipă, de teamă grozavă, dar bucătăreasa dădu pe gât un
păhărel de Maraschino, băutură din care doamna Raggles
se împărtăşise din plin uitându-se la Becky peste marginea
aurită a păhărelului în timp ce-i sorbea conţinutul.
Lichiorul părea a-i insufla mare curaj neruşinatei
răzvrătite.
— Sofaua dumitale, asta-i bună! zise doamna
bucătăreasă. Eu stau pe sofaua doamnei Raggles. Să nu te
mişti cumva de-aici, doamnă Raggles. Eu stau pe sofaua
domnului şi a doamnei Raggles, cumpărată de ei, cu bani
cinstiţi, şi care i-a costat foarte scump. Şi mă gândesc că
dacă am să stau aici până ce o să mi se plătească leafa, am
să aştept încă mult şi bine, doamnă Raggles; şi aşa am să
şi fac… ha! ha!… şi cu asta ea îşi umplu un alt pahar de
lichior, pe care îl bău cu un aer şi mai batjocoritor decât
înainte.
— Trotter! Simpson! Daţi-o afară pe beţiva asta ticăloasă!
294
strigă doamna Crawley.

— Ba de loc! răspunse Trotter, valetul. Dă-o dumneata
singură afară. Plăteşte-mi leafa şi dă-mă afară şi pe mine.
Şi o s-o luăm iute de tot la picior.
— V-aţi adunat aici cu toţii ca să mă insultaţi? strigă
Becky, peste măsură de furioasă. Când are să vină acasă
colonelul Crawley, am să…
La care cuvinte, servitorii izbucniră într-un puternic
hohot de râs, dar Raggles, care-şi mai păstra încă o
înfăţişare plină de melancolie, nu li se alătură.
— Nu se mai întoarce, continuă Trotter. A trimis după
lucruri, dar eu n-am vrut să i le dau cu toate că domnul
Raggles ar fi fost gata s-o facă. Şi cred că e colonel aşa cum
sunt şi eu. A luat-o din loc; şi bănui că şi dumneata ai de
gând să-i calci pe urme. Nu sunteţi decât nişte escroci şi
unul, şi altul! Nu mă duceţi pe mine aşa, cu una, cu
două… Nu se prinde! Plăteşte-ne lefurile zic! Plăteşte-ne
lefurile!
Se vedea bine, după îmbujorarea feţei şi după
gângăveala glasului că şi el recursese la un stimulent
alcoolic.
— Domnule Raggles, zise Becky, în culmea disperării,
sunt sigură că dumneata nu vei lăsa să fiu insultată de
beţivanul ăsta.
— Ţine-ţi gura, Trotter. Ajunge! spuse Simpson, pajul. El
era mişcat de jalnica situaţie a stăpânei sale şi izbuti să
potolească protestul plin de insulte al valetului la auzul
epitetului de „beţiv”.
— Vai, doamnă, spuse Raggles, n-am crezut niciodată c-
am s-ajung să văd şi ziua asta. Am cunoscut familia
Crawley de când m-am născut. Am fost treizeci de ani
chelar la domnişoara Crawley; şi n-aş fi crezut că cineva
din familia asta are să mă aducă la sapă de lemn… da, la
sapă de lemn… rosti bietul om, cu lacrimi în ochi. Ai de
gând să-mi plăteşti ceva? Staţi în casa asta de patru ani.
Toate alimentele eu vi le-am dat; vesela şi rufăria, tot eu.
Aveţi la mine o datorie de două sute de lire pentru lapte şi
295
William Thackeray
unt, şi tot eu v-am dat ouăle pentru omlete şi smântâna

pentru câinele de vânătoare.
— Ei nu-i pasă nici de copil, carne din carnea ei şi sânge
din sângele ei! interveni bucătăreasa. De câte ori n-ar fi
murit copilul de foame dacă n-aş fi fost şi eu pe-aici!
— Acuma a ajuns un pomanagiu, pe la uşile altora,
bucătăreaso! zise Trotter hohotind ca un beţivan, în timp
ce cinstitul Raggles continuă, pe un ton plângăreţ,
enumerarea necazurilor lui.
Tot ce spunea el era adevărul adevărat. Becky şi soţul ei
îl ruinaseră. El avea de plătit câteva poliţe cu scadenţa
peste o săptămână, şi niciun ban cu care să le achite. Şi
toate lucrurile aveau să-i fie scoase la mezat, iar el va fi dat
afară din prăvălia şi din casa lui, şi asta din pricină că se
încrezusc în familia Crawley. Lacrimile şi tânguirile lui o
făcură pe Becky şi mai arţăgoasă ca înainte.
— Parcă v-aţi unit cu toţii împotriva mea, zise ea cu
amărăciune. Ce doriţi? Nu pot să vă plătesc duminica.
Veniţi mâine, şi am să vă plătesc până într-o para.
Credeam c-a lichidat colonelul lucrurile astea. Dar le va
lichida mâine. Vă declar pe cuvântul meu de onoare că azi-
dimineaţă a plecat cu o mie cinci sute de lire în portofel.
Mie nu mi-a lăsat niciun ban. Adresaţi-vă lui. Daţi-mi o
pălărie şi un şal, să mă duc să-l caut. A fost o oarecare
neînţelegere între noi azi-dimineaţă. Se pare că sunteţi la
curent cu toţii. Vă promit pe cuvântul meu că aveţi să fiţi
plătiţi. A căpătat un post foarte important. Lăsaţi-mă să ies
să-l caut.
Declaraţia plină de cutezanţă a Rebeccăi făcu pe Raggles
şi celelalte persoană de faţă să se uite unul la altul uluiţi la
culme, şi cu asta Rebecca îi părăsi. Ea se urcă şi se
îmbrăcă de astă dată singură, fără ajutorul cameristei
franţuzoaice. Intră în camera lui Rawdon şi văzu acolo un
geamantan şi o valiză gata împachetate pentru mutare şi
un bileţel scris cu creionul ca ele să fie predate de îndată ce
va trimite după ele; se duse apoi în mansarda
franţuzoaicei; locul era însă, curăţat şi toate sertarele
296
golite. Ea îşi aduse aminte de bijuteriile pe care le aruncase

pe duşumea şi fu sigură că femeia fugise. „Dumnezeule! S-
a mai pomenit vreodată o ghinionistă ca mine? îşi zise. Să
fii atât de aproape de ţintă şi să pierzi totul. E oare prea
târziu? Nu mai există încă o posibilitate!”
Se îmbrăcă singură şi plecă nesupărată de nimeni de
astă dată, dar neînsoţită. Era ora 4. Străbătu străzile în
mare grabă (n-avea bani să-şi plătească o trăsură) şi nu se
opri până nu ajunse la uşa lui sir Pitt Crawley, din Great
Gaunt Street. Unde era lady Jane Crawley? Era la biserică.
Rebeccăi nu-i păru rău de loc. Sir Pitt se afla în birou şi
dăduse ordin să nu intre nimeni, dar cum ea trebuia să-l
vadă, se strecură repede pe lângă santinela în livrea şi intră
în camera lui sir Pitt mai înainte ca uluitul baronet să fi
avut timpul să lase ziarul jos.
El se făcu roşu la faţă şi schiţă un gest de repulsie,
uitându-se la ea cu mare spaimă, aproape încremenit de
uimire.
— Nu mă privi astfel, spuse ea, căci nu sunt vinovată.
Pitt, dragul meu Pitt… tu, care mi-ai fost odinioară prieten.
Jur în faţa lui Dumnezeu că sunt nevinovată. Cu toate că
aparenţele sunt împotriva mea. Totul e împotriva mea. Şi,
vai! tocmai în clipa asta! În clipa în care toate speranţele
mele erau pe punctul de-a se realiza, tocmai în clipa în care
ne aşteptau belşugul şi fericirea.
— Atunci e adevărat ce văd în ziar? întrebă sir Pitt,
făcând aluzie la un pasaj care-l mirase peste măsură de
mult.
— E adevărat, lordul Steyne mi-a spus asta încă de
vineri seara, în seara balului aceluia nenorocit. De şase
luni de zile i s-a făgăduit un post pentru Rawdon. Domnul
Martyr, ministrul coloniilor, i-a spus ieri că decretul a şi
fost semnat. A urmat apoi arestarea aceea nefericită; apoi
întâlnirea aceea îngrozitoare. Nu m-am făcut vinovată decât
de prea mult devotament pentru cauza lui Radwon. L-am
primit de o sută de ori până atunci în casă pe lordul
Steyne. Mărturisesc însă că aveam pusă deoparte o sumă
297
William Thackeray
de bani de care Rawdon nu ştia nimic. Îl cunoşti doar cât e

de risipitor, aşa că puteam eu oare să îndrăznesc să i-o
încredinţez lui? Şi ea continuă pe tonul acesta o istorisire
perfect închegată, pe care o turnă în urechile nedumerite
ale rubedeniei sale.
Povestire care avea următorul cuprins: Becky
recunoştea, cu o sinceritate desăvârşită, dar cu o profundă
căinţă, că, băgând de seamă slăbiciunea lordului Steyne
pentru ea (când pomeni despre asta, Pitt roşi) şi fiind
sigură de virtutea ei, se hotărâse să tragă toate foloasele cu
putinţă din afecţiunea aceasta a înaltului nobil, pentru ea
şi pentru familia ei.
— Pentru dumneata, Pitt, întrezăream un titlu de pair,
zise ea (cumnatul roşi din nou). Am mai discutat noi despre
asta. Înaltele dumitale însuşiri şi interesul pe care ţi-l arăta
lordul Steyne făceau din titlul acesta ceva mai mult decât o
probabilitate, dacă n-ar fi intervenit nenorocirea asta
îngrozitoare care să pună capăt tuturor speranţelor
noastre. Deşi în primul rând recunosc că scopul meu era
să-l ajut pe dragul meu Rawdon, pe care-l iubesc, în ciuda
tuturor chinurilor la care m-a supus şi în ciuda tuturor
bănuielilor lui, să-l ridic din sărăcia şi ruina care ne
ameninţau. Îmi dădeam foarte bine seama de slăbiciunea
lordului Steyne pentru mine, repetă ea, coborându-şi
privirile, şi mărturisesc că făceam tot ce-mi sta în putinţă
să-i intru cât mai mult în voie, aşa cum poate face orice
femeie cinstită, ca să-mi atrag… stima lui. Abia vineri
dimineaţă a sosit ştirea morţii guvernatorului din insula
Coventry, şi lordul Steyne s-a şi asigurat numaidecât de
numirea iubitului meu bărbat în postul rămas vacant.
Aveam de gând să-i fac o surpriză… trebuia să-şi vadă
numirea în ziarele de azi-dimineaţă. Şi chiar după ce a
intervenit arestarea aceea îngrozitoare (ale cărei cheltuieli
lordul Steyne spusese, plin de generozitate, că le va
suporta el, aşa că eu eram oarecum împiedicată să vin în
ajutorul bărbatului meu), înălţimea-sa glumea cu mine,
spunând că scumpul meu Rawdon va simţi mare
298
mângâiere când îşi va citi numirea în ziar, acolo, la casa

portăreilor, unde era închis pentru datorii. Şi apoi… apoi
Rawdon se întoarse acasă. Bănuielile îi fură răscolite,
îngrozitoarea scenă dintre lordul Steyne şi crudul meu
Rawdon avu loc… şi, vai, Dumnezeule, ce va mai veni acum
pe capul meu? Pitt, dragul meu Pitt, ai milă de mine şi
împacă-ne! şi cum termină de vorbit, se aruncă în
genunchi şi, izbucnind în lacrimi, apucă mâna lui Pitt, pe
care începu s-o sărute cu înfocare…
— Şi chiar în această poziţie îi găsi pe baronet şi pe
cumnata lui lady Jane, care, întorcându-se de la biserică,
alergă numaidecât în biroul soţului ei auzind că-i şi
doamna Rawdon Crawley acolo.
— Mă mir că femeia asta are îndrăzneala să intre în casa
noastră, zise lady Jane, tremurând din toate încheieturile
şi pălind peste măsură de mult. (îndată după micul dejun,
ea îşi trimisese camerista după informaţii, şi aceasta
intrase în legătură cu Raggles şi cu îngrijitoarea casei lui
Rawdon Crawley, care îi povestiseră totul, şi chiar mult mai
multe decât ştiau despre această istorie, şi încă despre
multe altele.) Cum de are doamna Crawley cutezanţa să
intre în casa unei-unei-unei familii cinstite?
Sir Pitt tresări şi se trase înapoi, uluit de izbucnirea asta
energică a soţiei sale. Becky stătea încă îngenuncheată şi
agăţată de mâna lui.
— Spune-i că nu cunoaşte adevărul. Spune-i că sunt
nevinovată, dragă Pitt, se smiorcăi ea.
— Pe cuvântul meu, draga mea, găsesc că eşti nedreaptă
cu doamna Crawley, zise sir Pitt, la care cuvinte Rebecca se
simţi cât se poate de înviorată. Într-adevăr eu socotesc că
e…
— Că este ce? strigă lady Jane, cu vocea, de obicei
limpede, tremurând de indignare şi cu inima bătându-i
năvalnic în timp ce vorbea. Că e o femeie perversă… o
mamă fără inimă, o soţie prefăcută? Ea nu şi-a iubit
niciodată copilul, care obişnuia să se refugieze la mine şi
să-mi povestească despre cruzimea cu care se purta faţă de
299
William Thackeray
el. Femeia aceasta n-a pus niciodată piciorul într-o casă

fără să aducă după ea nenorocirea şi fără să slăbească şi
cele mai sfinte sentimente de dragoste cu linguşirea şi
falsitatea ei pline de perversitate. Ea şi-a înşelat bărbatul,
aşa cum i-a înşelat şi pe toţi ceilalţi; sufletul ei este negru
de deşertăciune, de pofte lumeşti şi de tot felul de alte
păcate. Mă cutremur numai la gândul c-aş putea-o atinge.
Şi-mi feresc copiii până şi de vederea ei. Eu…
— Lady Jane! strigă sir Pitt, ridicându-se. Acesta e într-
adevăr un vocabular…
— Ţi-am fost soţie cinstită şi credincioasă, sir Pitt, –
continuă lady Jane cu îndrăzneală; mi-am ţinut
jurământul făcut în faţa altarului, aşa cum l-am ţinut şi pe
cel făcut în faţa lui Dumnezeu, şi am fost supusă şi
smerită, aşa cum trebuie să fie o soţie. Dar şi ascultarea
are marginile ei şi-ţi aduc la cunoştinţă că nu mai pot
răbda ca această… această femeie să stea din nou sub
acoperişul meu! Şi dacă intră ea aici, eu şi copiii mei vom
părăsi casa. Nu e demnă să stea alături de nişte creştini
adevăraţi. (Căci… căci trebuie să alegi între femeia aceasta
şi mine! şi, spunând acestea, lady Jane părăsi încăperea,
ameţită de propria ei îndrăzneală, lăsând-o pe Rebecca şi
pe sir Pitt nu mai puţin uluiţi.
Cât despre Becky, ea nu se simţea nicidecum jignită; nu,
era mai degrabă încântată.
— Numai broşa de diamante pe care mi-ai dat-o e de
vină, îi spuse ea lui sir Pitt, dând drumul mâinii acestuia
din mâna ei; şi înainte de a-l părăsi (fapt la care puteţi fi
siguri că lady Jane era cât se poate de atentă de la
fereastra camerei sale de toaletă, aflată la etajul de sus),
baroneul îi făgădui să se ducă să-şi caute fratele şi să
stăruie în a-l îndupleca pentru o împăcare.
Rawdon găsi o parte din tinerii ofiţeri ai regimentului

aşezaţi la masă pentru micul dejun şi fu, fără multă caznă,
convins să se împărtăşească şi el din bucatele lor – pulpe
de pasăre fripte – şi din sifonul cu care încercau să se
300
fortifice aceşti tineri gentlemen. După care urmă o

conversaţie potrivit evenimentelor zilei şi vârstei acestora,
în legătură cu cel mai apropiat concurs de tragere la ţintă
la porumbei, care urmau să aibă loc la Battersea, cu
pariurile relativ la Ross sau la Osbaldiston, în legătură cu
mademoiselle Ariane de la Opera Franceză, pe care tocmai
o părăsise nu ştiu cine şi care se mângâia în momentul de
faţă cu Panther Garr; în legătură cu meciul dintre Butcher
şi Pet şi cu probabilităţile unui aranjament necinstit între
ei. Tânărul Tandyman, un erou de 17 ani, care se silea din
răsputeri să-şi facă rost de o pereche de mustăţi, fusese de
faţă la lupta respectivă şi se exprimă în modul cel mai
ştiinţific despre meci şi despre condiţia fizică a celor doi
boxeri. El în persoană îl dusese pe Butcher cu trăsura la
locul meciului şi petrecuse toată noaptea trecută în
tovărăşia lui. Dacă n-ar fi fost niciun fel de înşelătorie la
mijloc, acesta ar fi trebuit să câştige. Toţi vechii obişnuiţi ai
ringului erau amestecaţi în afacerea asta; aşa că el,
Tandyman, n-a vrut să plătească: nu, la naiba, nu avea să
plătească pariul pierdut! Nu trecuse decât un an de când
tânărul sublocotenent, atât de bine iniţiat acuma în tainele
boxului şi ale managerilor, avea încă o nevinovată
slăbiciune pentru caramele şi era bătut cu nuiaua la Eton.
Şi continuară să vorbească în felul acesta despre
dansatoare, meciuri, chefuri, femei uşoare, până ce coborî
şi Macmurdo şi se alătură şi el băieţilor şi conversaţiei.
Căpitanul nu făcea de loc impresia omului căruia să-i
treacă prin cap că e dator să respecte într-un mod deosebit
tinereţea acestora; bătrânul camarad dădu drumul la tot
soiul de poveşti, tot atât de fără perdea ca oricare din
tinerii desfrânaţi acolo de faţă; nici părul lui cărunt şi nici
feţele lor tinereşti nu-l puteau ţine în frâu. Bătrânul Mac
era vestit pentru snoavele sale. Prezenţa lui nu era de loc
indicată pentru societatea doamnelor; cu alte cuvinte,
bărbaţii îl invitau la masă mai degrabă în casele prietenelor
decât în ale mamelor lor. Abia dacă se putea concepe o
viaţă mai lipsită de pretenţii ca a lui; dar el se arăta foarte
301
William Thackeray
mulţumit de ea, aşa cum era, şi şi-o ducea în deplină voie

bună, simplitate şi modestie în purtări.
Până să-şi sfârşească Mac copioasa lui gustare, mare
parte din comeseni îşi terminară masa. Tânărul lord
Varinas fuma dintr-o imensă pipă de spumă de mare, în
timp ce căpitanul Hugues se îndeletnicea cu o ţigară; iar
acel înflăcărat drăcuşor de Tandyman, cu micul lui şoricar
între picioare, juca plin de pasiune rişca cu căpitanul
Deuceace. (Băiatul acela era totdeauna ocupat cu vreun joc
de noroc.) Mac şi Rawdon porniră spre club, fără ca
niciunul să facă, bineînţeles, vreo aluzie la afacerea care-i
preocupa. Pe de altă parte, se amestecaseră şi unul şi altul,
şi cu destulă voioşie, în conversaţie; căci de ce ar fi
stânjenit-o? Petrecerile, chefurile, măscările şi râsetele se
ţin lanţ în Bâlciul deşertăciunilor, paralel cu alte şi felurite
preocupări mai grave. Mulţimea se revărsa tocmai din
biserică pe când Rawdon şi prietenul său trecură pe St.
James’s Street şi intrară la clubul lor.
Craii bătrâni şi obişnuiţii clubului care stau de obicei la
fereastra cea mare din faţă, căscând gura afară şi rânjind,
nu-şi luaseră încă posturile în primire – sala de lectură era
aproape goală. Unul din bărbaţii care citeau ziarele îi era
cu totul necunoscut lui Rawdon. Mai era un altul, căruia îi
datora o mică sumă de bani de la whist şi cu care, aşadar,
nu se grăbi să stea de vorbă; un al treilea, care avea în faţă
The Royalist (un periodic care apărea duminica şi care era
vestit pentru relatarea scandalurilor din lumea mare, cât şi
pentru ataşamentul său faţă de biserică şi rege), ridicându-
şi privirile spre Crawley, spuse, cu oarecare interes:
— Felicitările mele, Crawley!
— Ce vrei să spui cu asta? întrebă colonelul.
— E în Observer, ca şi în Royalist, de altfel, răspunse
domnul Smith.
— Ce? strigă Rawdon, înroşindu-se peste măsură de
mult.
Se gândi că ciocnirea avută cu lordul Steyne fusese
trâmbiţată în ziare. Smith îl privi uimit şi începu să
302
zâmbească văzând vădita tulburare a colonelului când

acesta luă ziarul în mână şi începu, tremurând, să
citească.
Domnii Smith şi Brown (acela căruia Rawdon îi datora
bani de la whist) tocmai discutaseră despre colonel înainte
de sosirea acestuia.
— A venit la timp, spusese Smith. Bănuiesc că Crawley a
rămas fără nicio leţcaie.
— Fiecare îşi are îngerul lui ocrotitor, spusese domnul
Brown. Nu poate pleca fără să-mi plătească poneiul pe care
mi-l datorează.
— Şi ce salariu are să aibă? întrebase Smith.
— Două sau trei mii de lire, răspunse celălalt. Dar clima
e atât de afurisită, că funcţionarii de acolo n-au cum să se
bucure prea mult de salariul ăsta. Liverseege a murit după
optsprezece luni; iar cel dinaintea lui aud că s-a curăţat
numai în şase.
— Unii spun că fratele colonelului e un om din cale-afară
de iscusit. Eu l-am găsit întotdeauna al dracului de
plicticos, spuse Smith. Trebuie să se bucure totuşi de-o
mare influenţă, căci el trebuie să-i fi făcut colonelului rost
de postul ăsta.
— El! exclamă Brown rânjind batjocoritor. Haida-de!
Lordul Steyne e cel care i-a făcut rost!
— Cum îţi închipui una ca asta?
— O femeie virtuoasă e o adevărata comoară la casă
omului, răspunse celălalt, enigmatic, şi continuă să-şi
citească ziarele.
Cât despre Rawdon, el citi în Royalist următoarea
nemaipomenită înştiinţare:
„Guvernământul insulei Coventry – Vasul marinei regale

«Yellowjack», de sub comanda căpitanului Jaunders, a
adus scrisori şi ziare din insula Coventry. Excelenţa-sa sir
Thomas Liverseege a căzut victima epidemiei de friguri care
bântuie la Swampton. Pierderea lui este adânc resimţită în
înfloritoarea colonie. Aflăm că postul de guvernator al
303
William Thackeray
insulei a fost oferit colonelului Rawdon Crawley, cavaler al

Ordinului «Bath», un distins ofiţer care a luat parte la
bătălia de la Waterloo. Noi avem nevoie nu numai de
oameni a căror vitejie e cunoscută de toată lumea, ci şi de
oameni cu vădite însuşiri administrative, spre a
supraveghea interesele noastre în colonii; şi nu ne îndoim
că persoana aleasă de Departamentul Coloniilor pentru a
ocupa funcţia rămasă vacantă în urma regretatei pierderi
care a avut loc în insula Coventry este cât se poate de
potrivită pentru postul pe care urmează să-l ia în primire”.
— Insula Coventry! Unde vine asta? Cine te-a

recomandat ocârmuirii? Trebuie să mă iei cu tine în
calitate de secretar, dragul meu, spuse căpitanul
Macmurdo, izbucnind în râs.
Şi în timp ce colonelul şi prietenul său stăteau uluiţi şi
nedumeriţi în faţa ştirii respective, chelnerul clubului
aduse colonelului o carte de vizită pe care era tipărit
numele domnului Wenham, care solicita colonelului
Crawley o întrevedere.
Colonelul şi adjutantul său ieşiră din sala de lectură să-l
întâlnească pe gentleman-ul respectiv, presupunând, şi pe
bună dreptate, că era trimisul lordului Steyne.
— Ce mai faci, Crawley? Sunt încântat să te văd, zise
domnul Wenham, cu un zâmbet suav, strângând, plin de
entuziasm, mâna lui Crawley.
— Vii, bănuiesc, din partea…
— Exact, răspunse domnul Wenham.
— În cazul acesta, îţi prezint pe prietenul meu, căpitanul
Macmurdo din garda regală.
— Sunt într-adevăr încântat să-l cunosc pe căpitanul
Macmurdo, rosti domnul Wenham, oferind un nou zâmbet
şi o nouă strângere de mână şi acestuia, aşa cum făcuse şi
cu cel dintâi.
Mac întinse un deget înmănuşat în piele de căprioară şi
răspunse domnului Wenham printr-un foarte rece salut pe
deasupra cravatei lui ţepene. Era, poate, nemulţumit să
304
aibă de-a face cu un „ţivil”, şi-şi spuse că lordul Steyne

putea să-i fi trimis măcar un colonel.
— Având în vedere că Macmurdo lucrează în numele
meu şi-mi cunoaşte foarte bine intenţiile, spuse Crawley,
cred că e mai nimerit să mă retrag şi să vă las împreună.
— Sigur că da, fu de părere şi Macmurdo.
— Ba nicidecum, dragul meu colonel, răspunse domnul
Wenham; întrevederea pe care am avut onoarea s-o solicit
era cu dumneata personal, deşi tovărăşia căpitanului
Macmurdo nu poate fi decât cu atât mai plăcută. De fapt,
domnule căpitan, eu sper ca discuţia noastră să dea cele
mai mulţumitoare rezultate, cu totul diferite de cele pe care
prietenul meu, colonelul Crawley, pare a le avea în vedere.
— Hm! exclamă căpitanul Macmurdo. „Dracu să-i ia pe
civilii ăştia, îşi spuse în sinea lui, ci sunt întotdeauna
pentru înţelegere şi vorbărie”.
Domnul Wenham se aşeză pe un scaun pe care nu i-l
oferise nimeni, scoase din buzunar o hârtie şi continuă:
— Ai citit îmbucurătorul anunţ din ziarele de azi-
dimineaţă, colonele? Guvernul şi-a asigurat un slujitor
foarte preţios, iar dumneata, dacă accepţi postul, cum
presupun c-ai să faci, ţi-ai asigurat un salariu cât se poate
de bun. Trei mii de lire pe an, climă încântătoare, palat
guvernamental excelent, puteri depline în colonie şi
avansare sigură. Te felicit din toată inima. Presupun că
ştiţi, domnilor, protecţiei cui datorează prietenul meu
postul acesta?
— Să fiu al naibii dacă ştiu, răspunse căpitanul;
superiorul său se înroşi peste măsură de tare.
— Protecţia unuia din cei mai generoşi şi mai binevoitori
oameni din lume, unuia dintre cei mai de vază oameni ai
ţării, excelentului meu prieten, marchizul de Steyne.
— Pe care sper să-i ia dracu înainte de-a primi eu postul
acesta! mărâi Rawdon.
— Văd că eşti foarte pornit împotriva nobilului meu
prieten, continuă calm domnul Wenham. Şi acuma, în
numele bunului-simţ şi al dreptăţii, spune-mi şi mie,
305
William Thackeray
pentru ce?
— Pentru ce? urlă Rawdon, plin de uimire.
— Pentru ce? Asta-i bună! spuse căpitanul, lovind cu
bastonul în podea.
— Asta-i bună, într-adevăr, zise domnul Wenham,
arborând cel mai amabil surâs; cu toate acestea, judecă
chestiunea ca un om de lume, ca un om cinstit, şi vezi dacă
nu cumva greşeşti. Vii acasă dintr-o călătorie şi găseşti…
ce? pe lordul Steyne supând în casa dumitale din Curzon
Street cu doamna Crawley. Ce găseşti dumneata nou sau
ciudat în faptul acesta? Oare nu mai fusese lordul de-o
sută de ori înainte de asta exact în aceeaşi situaţie? Pe
onoarea şi pe cuvântul meu de gentleman – aici domnul
Wenham îşi vârî mâna în vestă, luându-şi un aer
parlamentar – declar sus şi tare că bănuielile dumitale
sunt monstruoase şi cu totul lipsite de temei şi că ele
jignesc un onorabil gentleman, care ţi-a dat dovada
bunăvoinţei sale faţă de dumneata printr-o mie de
binefaceri, şi o neprihănită şi mai presus de orice
suspiciune doamnă.
— Dumneata vrei să spui că… că Crawley s-a înşelat?
întrebă domnul Macmurdo.
— Sunt convins că doamna Crawley e tot atât de
neprihănită ca şi soţia mea, doamna Wenham, răspunse
domnul Wenham, plin de energie. Eu sunt convins că, orbit
de o îngrozitoare gelozie, prietenul meu aici de faţă loveşte
nu numai într-un bătrân şi neputincios om de rang mare,
statornicul său binefăcător şi prieten, ci şi în soţia lui,
onoarea lui cea mai de preţ, în reputaţia viitoare a fiului lui
şi în propriile lui perspective de viitor. Şi acuma să vă spun
ce s-a întâmplat, continuă domnul Wenham cu mare
solemnitate. Am fost chemat azi-dimineaţă de lordul
Steyne, pe care l-am găsit într-o stare de plâns, aşa cum,
aproape că nici nu mai e nevoie să-l informez pe colonelul
Crawley, s-ar fi găsit orice om de vârsta şi constituţia lui
fizică după un conflict corp la corp cu un om de talia
dumitale. Şi-ţi spun în faţă: ai abuzat cu toată cruzimea de
306
forţa dumitale, domnule colonel Crawley. Nu numai trupul

nobilului şi excelentului meu amic a fost rănit, ci şi inima
lui, domnule, sângeră! Omul pe care l-a copleşit cu
binefacerile lui şi pe care l-a privit cu toată dragostea, să-l
expună insultei celei mai murdare! Şi ce înseamnă, la urma
urmei, numirea asta apărută în ziarele de astăzi dacă nu o
dovadă a bunăvoinţei sale faţă de dumneata? Când l-am
văzut pe lord azi-dimincaţă, l-am găsit într-o stare cu
adevărat vrednică de milă; dar tot aşa de nerăbdător ca şi
dumneata să spele prin sânge ultragiul care i-a fost adus.
Bănuiesc că ştii domnule colonel Crawley, că în privinţa
asta a dat destule dovezi?
— Are curaj, din belşug, spuse colonelul. Nimeni n-a
pretins vreodată că n-ar avea.
— Primul ordin pe care mi l-a dat a fost să scriu o
scrisoare de provocare la duel pe care s-o duc colonelului
Crawley. „Unul sau altul din noi, zise el, nu trebuie să
supravieţuiască insultei din noaptea trecută!”
Crawley dădu aprobator din cap.
— Începi să intri în subiect, Wenham, spuse el.
— Am încercat prin toate mijloacele să-l potolesc pe
lordul Steyne. „Pentru Dumnezeu, sir, i-am spus eu, cât
îmi pare de rău că doamna Wenham şi cu mine n-am
primit invitaţia doamnei Crawley de a supa împreună cu
dânsa!”
— V-a invitat să supaţi împreună cu dânsa? întrebă
căpitanul Macmurdo.
— Da, după Operă. Iată invitaţia… stai… nu, e altă
hârtie… credeam c-o am la mine, dar asta n-are nicio
importanţă, aveţi cuvântul meu de onoare drept garanţie.
Dacă am fi fost şi noi acolo, şi numai una din migrenele
doamnei Wenham ne-a împiedicat s-o facem – ea suferă
foarte mult de dureri de cap, mai ales primăvara – dacă am
fi fost şi noi acolo, iar dumneata te-ai fi întors acasă, n-ar fi
avut loc nici scandalul, nici insultele şi niciun fel de
bănuială, şi astfel, fără îndoială că, din pricina bietei mele
neveste, care suferă de migrenă, dumneata eşti gata să
307
William Thackeray
aduci moartea asupra a doi bărbaţi de onoare şi să arunci

în nenorocire şi deznădejde două dintre cele mai bune şi
mai vechi familii din regat.
Domnul Macmurdo se uită la superiorul său cu aerul
unui om peste măsură de nedumerit; iar Rawdon îşi dădu
seama, plin de furie, că prada îi scapă din mână. Nu credea
un singur cuvânt din toată povestea; şi, cu toate acestea,
cum putea el s-o dezmintă sau s-o respingă?
Domnul Wenham continuă pe acelaşi ton de nestăvilită
emfază pe care şi-l exercitase atât de des de pe scaunul său
din Parlament.
— Am stat un ceas şi mai bine lângă patul de suferinţă
al lordului Steyne, rugându-l, implorându-l pe lordul
Steyne să renunţe la ideea de a cere o întâlnire pe teren. I-
am arătat, că la urma urmei, circumstanţele puteau da loc
la tot soiul de presupuneri… la absolut tot soiul de
presupuneri. Recunosc şi eu că orice bărbat pus în situaţia
dumitale ar fi crezut tot aşa… şi l-am făcut să înţeleagă că
un bărbat, orbit de gelozie este, atât în ceea ce priveşte
intenţiile, cât şi hotărârile sale, un om nebun şi trebuie
privit ca atare, că un duel între dumneata şi înălţimea-sa
nu poate decât să aducă nenorocirea ambelor părţi
interesate, că un bărbat de rangul social al lordului Steyne
n-are dreptul ca tocmai în vremurile acestea, când cele mai
sălbatice principii revoluţionare şi cele mai primejdioase
doctrine egalitare sunt predicate vulgului, să dea loc unui
scandal public, şi că, deşi cu totul inocent, oamenii de rând
vor persista în a-l socoti vinovat. În cele din urmă l-am
rugat stăruitor să nu mai trimită provocarea la duel.
— Nu cred nicio iotă din toată povestea asta! spuse
Rawdon, scrâşnind din dinţi. Şi totul nu-i decât o minciună
sfruntată, în care eşti vârât şi dumneata, domnule
Wenham! Dacă provocarea nu vine din partea lui, ea va
veni, ţi-o jur, din partea mea!
Domnul Wenham se schimbă la faţă, îngălbenindu-se ca
un mort, la ieşirea asta sălbatică a colonelului, şi cătă spre
uşă.
308
Dar el îşi găsi un apărător în persoana căpitanului

Macmurdo. Gentleman-ul respectiv se ridică de pe scaun
înjurând şi începu să-l mustre pe Rawdon pentru violenţa
limbajului.
— Mi-ai încredinţat afacerea asta mie, aşa că trebuie să
procedezi după cum cred eu de cuviinţă, pe legea mea, nu
aşa cum faci tu! N-ai dreptul să-l insulţi pe domnul
Wenham cu asemenea expresii; şi, al naibii să fiu, domnule
Wenham, meriţi să-ţi ceară iertare. Cât despre provocarea
la duel a lordului Steyne, găseşte-ţi altul să i-o prezinte, eu
nu voi face una ca asta. Dacă lordul, după ce a fost lovit,
preferă să nu facă nicio mişcare, lasă-l în pace, ce dracu!
Cât despre afacerea cu… cu doamna Crawley, convingerea
mea este că nu se poate dovedi nimic şi că soţia ta e
nevinovată, exact aşa de nevinovată cum spune şi domnul
Wenham că este; şi că, în orice caz, ai fi nebun de legat
dacă nu ţi-ai lua postul în primire şi dacă nu ţi-ai ţine
gura.
— Domnule căpitan Macmurdo, dumneata vorbeşti ca
un om cu scaun la cap! exclamă domnul Wenham, căruia
parcă i se luase o piatră de pe inimă. Iar eu sunt dispus să
uit toate cuvintele pe care le-a întrebuinţat colonelul
Crawley în enervarea momentului.
— Eram sigur c-ai să le uiţi, spuse Rawdon, cu un
zâmbet batjocoritor.
— Tacă-ţi gura, nătărău bătrân! zise căpitanul, bine
dispus. Domnul Wenham nu-i duelgiu şi, pe deasupra, are
şi perfectă dreptate.
— Eu socot că această chestiune, exclamă emisarul
lordului Steyne, trebuie înmormântată în cea mai profundă
uitare. Niciun singur cuvânt. Privitor la ea nu trebuie să
treacă dincolo de uşile acestea. Vorbesc în interesul
prietenului meu, ca şi în interesul colonelului Crawley, care
stăruie în a mă considera duşmanul său.
— Presupun că lordul Steyne nu va vorbi prea mult
despre asta, spuse căpitanul Macmurdo. Şi nu văd nici
motivul pentru care ar vorbi partea noastră. Întâmplarea e
309
William Thackeray
foarte puţin plăcută, în orice chip ai lua-o; şi cu cât se va

vorbi mai puţin despre ea, cu atât va fi mai bine.
Dumneavoastră aţi fost cei loviţi, nu noi; şi dacă
dumneavoastră vă declaraţi satisfăcuţi, ei bine, cred că ne
putem declara şi noi!
După care domnul Wenham îşi luă pălăria, iar căpitanul
Macmurdo îl însoţi până la uşă, închizând-o în urma sa şi
a trimisului lordului Steyne şi lăsându-l pe Rawdon
înăuntru, fierbând de furie. Când cei doi se găsiră singuri,
Macmurdo îl privi cu severitate pe celălalt ambasador şi cu
un aer care aducea a dispreţ pe figura lui rotundă şi
voioasă.
— Straşnic te mai pricepi să tragi lumea pe sfoară,
domnule Wenham! zise el.
— Mă măguleşti, căpitane Macmurdo, răspunse celălalt,
zâmbind. Pe onoarea şi pe conştiinţa mea dacă nu ne-a
invitat doamna Crawley să supăm împreună după Operă.
— Bineînţeles că v-a invitat; numai că doamna Wenham
a avut una din migrenele ei obişnuite. Ascultă, am în
posesia mea o bancnotă de o mie de lire, pe care am să ţi-o
încredinţez dumitale contra chitanţă, dacă nu-i cu
supărare; am să pun bancnota într-un plic pentru lordul
Steyne. Omul meu nu se va bate cu el. Dar preferăm să nu
ne însuşim banii lui.
— N-a fost la mijloc decât o neînţelegere, dragul meu
domn, răspunse celălalt în felul cel mai nevinovat cu
putinţă.
După care fu petrecut până jos, pe scările clubului, de
către căpitanul Macmurdo, tocmai în clipa în care sir Pitt
Crawley le urca. Aceşti doi gentlemen se cunoşteau numai
din vedere; iar căpitanul, întorcându-se cu baronetul în
încăperea unde rămăsese fratele acestuia din urmă, îi
povesti lui sir Pitt, în mare taină, că aplanase cum putuse
mai bine neînţelegerea dintre lordul Steyne şi colonel.
Sir Pitt se arătă bineînţeles foarte bucuros de-o
asemenea veste; şi-şi felicită din toată inima fratele pentru
rezolvarea paşnică a conflictului, făcând cuvenitele
310
observaţii morale asupra nenorocirilor pe care le aduce

duelul, cât şi asupra acestui mod nesatisfăcător de-a
lichida o neînţelegere.
Şi după această introducere, baronetul încercă, cu toată
elocvenţa de care era în stare, să pună la cale şi împăcarea
dintre Rawdon şi soţia acestuia. El recapitulă faptele
potrivit versiunii pe care i-o prezentase Becky, insistând
asupra probabilităţii de-a fi riguros exacte şi asigurându-l
că el crede cu tărie în nevinovăţia ei.
Dar Rawdon nici nu voia să audă despre una ca asta.
— A dosit bani de mine timp de zece ani de zile, zise el.
Se jura, nu mai târziu de noaptea trecută, că n-a luat nici
atâtica de la Steyne. Ea ştia că totul are să se sfârşească de
îndată ce am să găsesc banii. Dacă nu e vinovată, Pitt, e ca
şi vinovată! şi nu vreau s-o mai văd niciodată… niciodată!
şi în timp ce rosti cuvintele acestea, capul îi căzu pe piept;
arăta cu totul zdrobit şi întristat de moarte.
— Bietul băiat, zise Macmurdo, clătinând din cap.
Rawdon Crawley se împotrivi câtva timp ideii de a
accepta slujba pe care i-o procurase un protector atât de
odios; şi voi de asemenea să-şi scoată şi băiatul de la
şcoala în care intrase numai datorită influenţei lordului
Steyne. Dar în urma stăruinţelor fratelui său şi ale lui
Macmurdo, se lăsă înduplecat să nu dea cu piciorul unor
asemenea beneficii; şi mai cu seamă când acesta din urmă
îi demonstră cât de furios va fi lordul Steyne la gândul că el
era cel care-i făurise norocul duşmanului său.
Când marchizul de Steyne ieşi din casă după acest
incident, ministrul coloniilor îl salută până la pământ,
felicitându-se atât pe el, cât şi departamentul respectiv
pentru excelenta achiziţie făcută în persoana colonelului
Crawley. Felicitări care fură primite de către lordul Steyne
cu un grad de recunoştinţă foarte uşor de imaginat.
Taina acelei rencontre dintre el şi colonelul Crawley fu
înmormântată în cea mai adâncă uitare, cum se exprima
Wenham, asta de către împricinaţi şi martorii lor. Dar
înainte de sfârşitul aceleiaşi seri, ea şi fusese povestită la
311
William Thackeray
cincizeci de mese din Bâlciul deşertăciunilor. Micul

Caddeby însuşi se duse la şapte serate şi în fiecare loc
relată istoria cu comentarii şi completări. Cum se mai
bucura doamna Washington White! Soţia episcopului de
Ealing fu peste măsură de revoltată; episcopul se duse
chiar în ziua aceea şi-şi înscrise numele în registrul de
vizite de la Gaunt House. Tânărul Southdown se întristă la
fel şi, puteţi fi sigur de asta, la fel de întristată se simţea şi
sora lui, lady Jane. Lady Southdown scrise povestea în
taină şi celeilalte fiice, de la Capul Bunei Speranţe. Taina
aceasta constitui un important subiect de discuţii în tot
oraşul pentru cel puţin trei zile, şi nu fu trecută cu vederea
de presă decât prin eforturile depuse de domnul Wagg, care
lucră potrivit sugestiilor domnului Wenham.
Portăreii şi samsarii îl înhăţară numaidecât pe bietul
Raggles din Curzon Street; dar unde se găsea în acest timp
frumoasa locatară a acelei sărmane căsuţe, unde? Cui îi
păsa de ea? Cine mai întrebă de ea după o zi sau două?
Era sau nu vinovată? Ştim cu toţii cât este de miloasă
lumea şi cât de repede se dă verdictul în Bâlciul
deşertăciunilor atunci când există vreo îndoială. Unii
spuneau că se dusese la Napoh, după lordul Steyne; în
timp ce alţii susţineau că înălţimea-sa părăsise oraşul,
fugind la Palermo când auzise de sosirea ei; unii afirmau că
se retrăsese la Bierstadt, în calitate de dame d’honneur a
reginei Bulgariei, alţii că era la Boulogne, iar alţii, la o
pensiune din Cheltenham.
Rawdon îi făcu o pensie destul de bunicică; şi nu ne
îndoim câtuşi de puţin că ea se pricepea să ducă o viaţă pe
picior mare cu bani puţini, cum se zice. Colonelul ar fi vrut
să-şi plătească toate datoriile înainte de-a părăsi Anglia
dacă ar fi găsit o societate la care să-şi asigure viaţa; dar
clima insulei Coventry era aşa de mizerabilă, încât el nu
putu împrumuta niciun ban în contul salariului pe care
avea să-l primească de aici încolo. Expedia însă în mod
regulat anumite sume de bani fratelui său şi-i scria micului
Rawdy cu fiecare curier, îi trimitea mereu ţigări lui
312
Macmurdo, iar lady-ei Jane, cantităţi uriaşe de scoici,

piper, murături piperate, peltea de guave şi tot soiul de alte
produse coloniale. Făcea să-i ajungă acasă fratelui său
Swamp Town Gazette, în care noul guvernator era ridicat în
slava cerului cu un entuziasm de nedescris; în timp ce
redactorul lui Swamp Town Sentinel, a cărui soţie nu
fusese invitată la palatul guvernamental, susţinea că
excelenţa-sa e un adevărat tiran, în comparaţie cu care
Nero trecea drept un filantrop luminat. Micul Rawdon
obişnuia să ia şi el ziarele şi să citească despre excelenţa-
sa.
Mama lui nu făcu niciodată vreo încercare de a-şi vedea
copilul. Duminicile şi zilele de sărbătoare el şi le petrecea la
mătuşa lui: şi nu după multă vreme ştia toate cuiburile de
păsări de la Queen’s Crawley şi ieşea călare urmat de
haitele lui sir Hudleston, pe care le admirase atât de mult
la prima şi neuitata lui vizită în Hampshire.
313
William Thackeray
Capitolul LVI
Georgy devine un gentleman
GEORGY OSBORNE FU INSTALAT CÂT

se poate de bine în casa bunicului său din Russell Square;
intră în stăpânirea camerei tatălui său, trecând drept
moştenitorul prezumtiv al tuturor bogăţiilor aflate acolo.
Înfăţişarea lui plăcută, aerul semeţ şi aparenţa de copil
binecrescut câştigară inima bunicului. Domnul Osborne
era tot aşa de mândru de el cum fusese odinioară şi de fiul
său George.
Copilul se bucura însă de mult mai multe desfătări şi
îngăduinţă decât îi fuseseră acordate tatălui său. Comerţul
bătrânului Osborne înflorise foarte mult în ultima vreme, şi
importanţa lui în City crescuse considerabil. Odinioară el
fusese cât se poate de mulţumit să-l poată înscrie pe
George într-o bună şcoală particulară; iar faptul că putuse
să obţină un brevet în armată pentru fiul său îl făcuse să
se simtă destul de mândru; cât priveşte pe micul George şi
perspectivele lui de viitor, bătrânul ţintea mult mai sus.
Avea să facă din flăcăiandrul acesta un gentleman, spunea
mereu domnul Osborne, vorbind de micul Georgy. Şi, cu
ochii minţii, îl şi vedea colegian, parlamentar, poate chiar
baronet. Bătrânul îşi spunea că ar putea închide mulţumit
ochii dacă şi-ar vedea nepotul pornit pe dreapta cărare a
unor asemenea realizări. Şi nu-i va da băiatului drept
educator decât un profesor de colegiu – dintre cei mai
pricepuţi – nu unul din şarlatanii aceia plini de pretenţii,
nu, nu. Cu câţiva ani înainte el obişnuia să se arate de-a
314
dreptul fioros, întrebuinţând tot felul de invective.

Împotriva tuturor pastorilor, savanţilor şi a tuturor
indivizilor de categoria asta, declarând că nu erau decât o
şleahtă ele chiţibuşari şi de şarlatani, cu totul incapabili
să-şi câştige pâinea altfel decât măcinând latina şi greaca,
o clică de pungaşi aroganţi, care aveau îndrăzneala să se
uite de sus la negustorii şi la gentlemen-ii britanici care-i
puteau cumpăra oricând cu toptanul. Acuma însă el
deplângea, într-un chip cât se poate de solemn, faptul că
propria lui educaţie fusese neglijată şi deseori îi arăta lui
Georgy, prin cuvântări pompoase, necesitatea şi meritul
studiilor clasice.
Când se întâlneau la masă şi îşi cerceta nepotul asupra
lecturilor din timpul zilei, bunicul se arăta foarte interesat
de raportul pe care i-l dădea băiatul în privinţa studiilor
lui, ca şi cum ar fi înţeles tot ceea ce-i spunea micul George
despre ele. Făcea însă nenumărate gafe şi în repetate
rânduri îşi dăduse pe faţă nepriceperea. Fapt care nu
contribui cu nimic la creşterea respectului pe care-l avea
copilul faţă de înaintaşul său. Mintea lui ascuţită şi buna
educaţie pe care o primise îl făcură, foarte curând să
înţeleagă că bunicul e un ignorant; prin urmare, băiatul
începu să-l domine şi să-l privească de sus; căci educaţia
lui anterioară, oricât de modestă şi de incompletă fusese,
făcuse din Georgy un gentleman mult mai desavârşit decât
puteau scoate din el măreţele planuri ale bunicului.
Băiatul fusese crescut de o femeie bună, gingaşă şi
duioasă, a cărei singură mândrie era el şi a cărei inimă era
aşa de curată, şi a cărei înfăţişare era aşa de supusă şi
smerită, încât nu putea fi decât o adevărată doamnă. Ea
avea numai îndeletniciri paşnice şi îndatoriri pe care le
îndeplinea cu blândeţe; şi dacă nu spunea niciodată lucruri
sclipitoare, în schimb nu spunea şi nici nu se gândea
vreodată la răutăţi; sinceră şi nevinovată, iubitoare şi pură,
cum putea într-adevăr biata şi mica noastră Amelia să fie
altceva decât o adevărată doamnă?
Tânărul Georgy pusese stăpânire pe firea ei blândă şi
315
William Thackeray
delicată; iar contrastul dintre simplitatea şi gingăşia ei şi

trufia grosolană a bătrânului aceluia ignorant cu care avu
după aceea de-a face îl ajută să pună stăpânire şi pe acesta
din urmă. Nici dacă ar fi fost un prinţ regal n-ar fi izbutit
Georgy să-şi facă atâtea iluzii despre sine.
În timp ce acasă mamă-sa suspina după el în fiecare
ceas al zilei, cred, şi în timpul multor ore ale nopţilor triste
şi pustii, mereu cu gândul la băiat, acest tânăr gentleman
se bucura de nenumăratele distracţii şi mânglieri care i se
ofereau şi care, în ceea ce îl privea, îl ajutau să îndure cu
foarte multă uşurinţă despărţirea de Amelia. Băieţii care
plâng când se duc la şcoală plâng din pricină că se duc
într-un loc foarte puţin atrăgător. Foarte puţini sunt cei
care plâng din dragoste adevărată. Când te gândeşti că
ochii copilăriei tale se zvântă la vederea unei bucăţi de
turtă dulce şi că o prăjitură compensează durerea
despărţirii de mama şi de surorile tale, oh, prietene şi frate
al meu, nu trebuie să ai prea multă încredere în
frumuseţea propriilor tale sentimente.
Ei bine, tânărul George Osborne avea aşadar tot
confortul şi luxul pe care un bunic bogat şi risipitor găsea
de cuviinţă să i le pună la îndemână. Vizitiul primi ordinul
să-i cumpere cel mai frumos ponei ce putea fi obţinut pe
bani, şi pe poneiul acesta învăţă George să călărească, mai
întâi la o şcoală de călărie, de unde, după ce reuşi să
călărească destul de bine fără scări şi să sară la bară, fu
condus pe şoseaua cea nouă în Regent’s Park şi apoi în
Blyde Park, unde se plimba, plin de demnitate, cu Martin
vizitiul în urma lui. Bătrânul Osborne, care se ducea
acuma mai rar în City, lăsându-şi afacerile pe mâna
asociaţilor lui mai tineri, mergea deseori cu trăsura,
împreună cu domnişoara Osborne, în aceeaşi mondenă
direcţie. Când micul George venea în întâmpinarea lor în
galop mic, cu picioarele scoase din scări şi cu aerul lui
elegant, bunicul făcea cu cotul semn mătuşii băiatului şi-i
zicea: „Priveşte, domnişoară Osborne”, şi începea să râdă,
şi faţa i se îmbujora de plăcere, şi dădea din cap către băiat
316
privind pe fereastra trăsurii, în timp ce groom-ul saluta pe

cei dinăuntru, iar lacheul, pe tânărul George. Tot în acelaşi
loc, mătuşa lui, doamna Frederick Bullock (a cărei trăsură
putea fi văzută zilnic pe alei, îmblazonată cu câţiva juncani
de aur pe uşile trăsurii şi pe hamuri, şi cu trei mici şi
anemici Bullock împovăraţi de cordele şi pene, zgâindu-se
la ferestre), doamna Frederick Bullock, zic, arunca cele mai
amarnice priviri înveninate micului parvenit care trecea
călare pe lângă ea, cu mâna în şold şi cu pălăria pe-o
ureche, îngâmfat ca un lord.
Deşi avea numai 11 ani, George purta sous-pieds-uri şi
cele mai frumoase cizmuliţe din lume, ca un adevărat
bărbat. Avea pinteni auriţi, o cravaşă cu măciulie de aur şi
un ac minunat în fularul său, precum şi cele mai elegante
mănuşi de piele de căprioară pe care le putea furniza firma
„Lamb” din Conduit Street. Mama lui îi dăruise două
cravate, pe care i le tivise cu îngrijire, şi îi făcuse şi câteva
cămăşuţe; dar când Samuel al ei veni s-o vadă pe văduvă,
acestea erau înlocuite cu rufe mult mai fine. Avea mici
butoni cu nestemate la piepţii cămăşii de batist. Umilele ei
daruri fuseseră date deoparte – eu cred că domnişoara
Osborne le dăruise băiatului vizitiului. Amelia încerca să se
convingă că e bucuroasă de schimbarea asta. Şi adevărul
este că se simţea fericită şi încântată să-şi vadă băiatul
gătit cu atâtea podoabe.
Ea avea un mic desen în peniţă, un profil al lui Georgy,
care costase un şiling, desen care era atârnat, alături de un
alt portret, deasupra patului ei. Într-o zi, băiatul veni ca de
obicei în vizită galopând, de-a lungul străduţei din
Brompton şi atrăgând, ca de obicei, pe -toţi locatarii la
ferestre, ca să-i admire strălucirea; el scoase plin de
nerăbdare şi cu un aer triumfător din pardesiu (un cochet
pardesiu alb, cu pelerină şi guler de catifea) o cutie roşie de
marochin, pe care i-o dărui maică-si.
— Am cumpărat-o cu banii mei, mamă, zise el. M-am
gândit că are să-ţi facă plăcere.
Amelia deschise cutia şi, scoţând un uşor strigăt de
317
William Thackeray
încântare, îl cuprinse pe băiat în braţe, sărutându-l de-o

sută de ori, Era o miniatură de-a lui, foarte gingaş
executată (deşi, putem fi siguri, nici pe jumătate aşa de
frumoasă ca originalul, socoti văduva). Bunicul lui dorise
să-i aibă portretul executat de un artist ale cărui opere
expuse într-o vitrină din Southampton Row luaseră ochii
bătrânului domn; iar George, care avea bani cu nemiluita,
se gândi să-l întrebe pe pictor cât ar costa o copie după
micul portret, pentru Amelia, spunându-i c-ar vrea să-l
plătească din banii lui şi că avea de gând să i-l dăruiască
mamei. Pictorul, încântat, i-l execută pe un preţ de nimica;
iar bătrânul Osborne însuşi, când auzi de întâmplare,
mormăi plin de mulţumire şi îi dădu băiatului de două ori
pe atâţia galbeni cât plătise pentru miniatură.
Dar ce însemna bucuria bunicului pe lângă fericirea
nemaipomenită a Ameliei? Dovada asta de dragoste din
partea băiatului o fermecă într-atâta, încât se convinse că
niciun copil din lume nu se putea asemăna cu el în privinţa
bunătăţii. Şi, multe săptămâni după aceea, gândul că
băiatul ei o iubea aşa de mult îi dărui o bucurie nespusă.
Dormea mult mai bine cu portretul lui sub pernă; şi de
câte ori nu-l săruta, nu plângea şi nu se ruga privindu-l! O
cât de mică atenţie din partea celor pe care-i iubea umplea
de recunoştinţă inima aceasta atât de sfioasă. De când se
despărţise de George, ea nu mai avusese asemenea bucurie
şi mângâiere.
În noul lui cămin, tânărul George se purta ca un lord. La
masă, el invita doamnele să guste din vin cu un desăvârşit
sânge rece şi-şi primea porţia de şampanie într-un fel care
îl încânta pe bătrânul său bunic. „Ia uită-te la el, spunea
bătrânul, cu faţa îmbujorată de plăcere, făcând vecinului
său semn cu cotul. Ai mai pomenit vreodată asemenea
flăcăiaş? Doamnc-Dumnezcule! Are să-şi comande în
curând o casetă de toaletă şi brice să se bărbierească;
afurisit să fiu dacă n-are s-o facă!”
Maimuţărelile băiatului, însă, nu-i fermecau pe prietenii
domnului Osborne, aşa cum îl fermecau pe bătrânul domn.
318
Domnului Justice Coffin nu-i făcea niciun fel de plăcere să-

l audă pe George amestecându-se în conversaţie şi
stricându-i efectul istorisirilor. Pe colonelul Fogey nu-l
interesa câtuşi de puţin să-l vadă pe băieţel pe jumătate
cherchelit. Iar soţia domnului Serjeant Toffy nu-i fu câtuşi
de puţin recunoscătoare când, cu o lovitură de cot, George
îi răsturnă un pahar de Porto pe rochia de mătase galbenă,
din care pricină izbucni în râs văzând dezastrul; şi-i făcu
tot atâta plăcere, deşi, bătrânul Osborne era grozav de
încântat, când George îl „scărmănă” pe cel de al treilea
băiat al ei (un tânăr gentleman cu un an mai în vârstă
decât George, venit întâmplător acasă, în vacanţă, de la
„Ealing School” a doctorului Tickleus) în Russell Square.
Bunicul lui George îi dărui băiatului doi galbeni pentru
asemenea ispravă; şi-i făgădui să-l răsplătească şi pe viitor
pentru fiecare băiat mai mare decât el ca statură şi vârstă
pe care are să-l „scarmene” într-un fel asemănător. E greu
de spus ce lucru bun vedea bătrânul în încăierările acelea;
el avea o vagă idee că bătăile îi făceau pe băieţi mai
cutezători şi că tirania era un principiu util de educaţie.
Tineretul englez a fost educat în felul acesta din vremuri
imemoriale, şi la noi se găsesc sute de mii de apărători şi
admiratori ai nedreptăţii, meschinăriei şi brutalităţilor care
se săvârşesc printre copii.
Îmbătat de mândrie şi de victoria asupra tânărului Toffy,
George dori, fireşte, să-şi continue biruinţele, şi într-o bună
zi, pe când mergea ţanţoş, în nişte haine noi şi
nemaipomenit de elegante, pe lângă St. Pancras, şi un
tânăr ucenic de brutărie făcu unele batjocoritoare
comentarii în privinţa înfăţişării lui, tânărul patrician îşi
scoase cu multă vioiciune haina lui tăiată după ultima
modă şi, dând-o în păstrarea prietenului care-l însoţea
(tânărul Todd, din Great Coram Street, Russell Square, fiul
asociatului mai tânăr al casei „Osborne & Co.”), încercă să-
l scarmene pe micul brutar. Dar de data aceea sorţii
războiului îi fură neprielnici, şi micul brutar îl scărmănă pe
Georgy, care veni acasă cu o straşnică vânătaie la ochi şi
319
William Thackeray
cu jaboul de dantelă fină al cămăşii mânjit de sângele curs

din propriul lui născior. El îi povesti bunicului că se
luptase cu un adevărat uriaş şi-o înspăimântă pe sărmana
lui mamă, în Brompton, cu o nesfârşită şi nicidecum
autentică dare de seamă asupra bătăliei.
Tânărul Todd, din Coram Street, Russel Square, era
prietenul intim şi admiratorul lui George. Şi unul şi celălalt
aveau mare slăbiciune pentru imitarea personajelor din
piese; pentru acadele şi prăjituri cu zmeură; pentru datul
pe gheaţă şi patinajul pe rotile în Regent’s Park şi pe
serpentină, când timpul permitea aşa ceva; pentru mersul
la teatru, unde erau deseori conduşi, din ordinul domnului
Osborne, de către Rowson, valetul lui George, cu care
băieţii luau loc, cât se poate de confortabil, la parter.
În tovărăşia acestui gentleman, ei vizitară toate
principalele teatre din metropolă şi cunoscură numele
tuturor actorilor de la „Drury Lane” şi până la „Sadler’s
Wells” şi jucau şi ei multe din piesele văzute, în familia
Todd şi în faţa tinerilor lor prieteni, interpretând celebrele
roluri ale lui West pe scena teatrului lor de carton. Rowson,
valetul, care avea o fire generoasă, nu arareori când avea
bani îl trata, după ce ieşeau de la teatru, pe tânărul lui
stăpân cu stridii şi cu grog cu rom, ca să poată dormi mai
bine. Putem fi aproape siguri că domnul Rawson profita şi
el la rândul lui de dărnicia tânărului stăpân şi de
recunoştinţa acestuia pentru plăcerile pe care i le oferea
valetul.
Un croitor renumit din cartierul aristocratic al oraşului –
domnul Osborne nici nu voia s-audă de vreunul din
cârpacii din City sau din Holborn, cum zicea el, pentru
băiat (deşi un croitor din City era foarte bun pentru el) – fu
convocat să împodobească micuţa persoană a lui George şi
i se recomandă să nu cruţe niciun fel de cheltuială pentru
a face un lucru cum trebuie. Aşa că domnul Woolsey, din
Conduit Street, dădu frâu liber imaginaţiei sale şi-i trimise
copilului acasă pantaloni după ultima modă, veste după
ultima modă, şi jachete după ultima modă, şi în număr
320
îndestulător ca să poată ajunge unei şcoli întregi de mici

dandy, Georgy avea mici jiletci albe pentru serate, jiletci
scurte de catifea pentru dineuri şi un delicios şi micuţ
halat de casă, exact ca un bărbat în miniatură. El se
îmbrăca în fiecare zi pentru cină, „ca un adevărat dandy
din West End”, cum observa bunicul lui; unul din valeţi,
care trebuia să-l slujească pe el anume, îl ajuta să-şi facă
toaleta, răspundea la clopoţelul personal al lui Georgy şi îi
aducea întotdeauna scrisorile pe o tavă de argint.
După micul dejun, Georgy se aşeza în fotoliul din
sufragerie şi citea Morning Post, întocmai ca un om mare.
„Straşnic mai ştie să înjure”, îl lăudau servitorii, încântaţi
de precocitatea copilului. Cei care-şi aduceau aminte de
căpitan, tatăl lui, declarau că domnişorul George îi semăna
leit. El înviora toată casa prin vioiciunea lui, prin firea lui
poruncitoare, certăreaţă şi bine dispusă.
Educaţia sa fu încredinţată unui erudit din vecinătate,
profesor particular, care „pregătea pe fiii de nobili şi de
gentlemen pentru universităţi, Parlament şi profesiuni
libere; al cărui sistem nu adopta degradantele pedepse
corporale, care se mai practicau încă în vechile instituţii de
educaţie; şi în familia căruia elevii vor găsi deprinderile
elegante ale societăţii rafinate, cât şi solicitudinea şi
afecţiunea unui cămin”. Acesta era felul în care cucernicul
Lawrence Veal din Hart Street, Bloomsbury, duhovnicul
personal al contelui de Bareacres, se străduia, împreună cu
doamna Veal, soţia lui, să atragă elevii.
Prin anunţuri de felul acesta şi prin statornice
intervenţii, duhovnicul personal al contelui şi doamna lui
izbuteau, în general, să aibă unul sau doi elevi, ai căror
părinţi plăteau sume imense, căci se presupunea că erau
îngrijiţi neobişnuit de bine. În pensiunea respectivă se
găsea atunci un tânăr dolofan din Indiile Occidentale, pe
care nu venea să-l vadă nimeni, cu pielea de mahon, părul
ca lâna şi înfăţişare peste măsură de elegantă; mai era şi o
altă namilă de băiat de vreo 23 de ani, a cărui educaţie
fusese neglijată la timpul său şi pe care domnul şi doamna
321
William Thackeray
Veal urmau să-l pregătească pentru a putea intra în lumea

mare; precum şi doi fii ai colonelului Bangles din serviciul
Companiei Indiilor Orientale; şi toţi aceştia patru erau
aşezaţi la distinsa masă a doamnei Veal când Georgy se
prezentă la institutul ei.
George era, la fel cu vreo duzină de alţi elevi, semiintern;
el sosea dimineaţa, sub protecţia prietenului său, domnul
Rowson, iar dacă era timp frumos, după amiază călărea pe
ponei, urmat de valet. În şcoală se vorbea despre bogăţia
bunicului său ca despre ceva fabulos. Cucernicul Veal
obişnuia să-l felicite pe Georgy personal pentru bogăţia
acestuia, atrăgându-i atenţia că el era destinat unei înalte
poziţii sociale; că se cuvenea să se pregătească, prin silinţă
şi asculare, încă din tinereţe, pentru înaltele îndatoriri la
care va fi chemat mai târziu, că deprinderea de-a asculta
de alţii când eşti copil e cea mai bună pregătire pentru a şti
să porunceşti la vârsta bărbăţiei; aşa că, având în vedere
toate acestea, îl rugă pe George să nu mai aducă la şcoală
caramele şi să ruineze sănătatea tinerilor Bangles, care
aveau tot ceea ce doreau la eleganta şi îmbelşugata masă a
doamnei Veal.
În ceea ce priveşte studiul, „curriculum”, cum îi plăcea
domnului Veal să se exprime, acesta era peste măsură de
variat; şi tinerii gentlemen din Hart Street puteau învăţa
câte ceva din toate ştiinţele pe atunci cunoscute.
Cucernicul Veal poseda un planetar, o maşină care
producea curent electric, un strung, un teatru (în
spălătorie), un mic laborator de chimie şi ceea ce el numea
o bibliotecă aleasă, cuprinzând toate operele celor mai de
seamă autori din timpurile şi în limbile antice şi moderne.
El îi lua pe băieţi la „British Museum” şi le vorbea despre
antichităţile şi despre specimenele din istoria naturală de-
acolo, aşa încât se adunau în jurul lui, în timp ce vorbea, şi
alţi vizitatori, şi tot cartierul Bloomsbury îl admira
nemaipomenit de mult, socotindu-l drept un om uimitor de
învăţat. Şi, ori de câte ori vorbea (ceea ce făcea aproape mai
totdeauna), avea grijă să se slujească de cele mai alese şi
322
mai lungi cuvinte pe care i le punea la îndemână

dicţionarul; socotind, şi pe bună dreptate, că te costă tot
atâta să întrebuinţezi un epitet frumos, amplu şi sonor, ca
şi dacă te foloseşti de unul scurt şi sărăcăcios.
Iar lui George i se adresa cam în felul acesta la şcoală:
„Am observat, la întoarcerea mea acasă, după
desfătătoarea conversaţie ştiinţifică serală avută, cu
excelentul meu prieten doctorul Bulders – un veritabil
arheolog, domnii mei, un veritabil arheolog – că ferestrele
aproape princiarei locuinţe a veneratului dumitale bunic
din Russell Square erau iluminate ca în vederea unei
festivităţi. E îndreptăţită oare presupunerea mea că
domnul Osborne întreţinea o societate de spirite alese în
jurul somptuoasei sale mese, seara trecută?
Micul Georgy, care avea un haz nemaipomenit şi
obişnuia să-l imite în faţă pe domnul Veal, cu mult spirit şi
îndemânare, îi răspundea că domnul Veal era întru totul
îndreptăţit în presupunerile sale.
„În cazul acesta, acei prieteni care au avut onoarea să se
împărtăşească din ospitalitatea domnului Osborne, domnii
mei, n-au niciun motiv, sunt gata să pariez pe orice, să se
plângă de festinul lor. Eu însumi am fost, şi nu o singură
dată, onorat în felul acesta. (în treacăt fie zis, tinere
Osborne, ai venit puţin cam târzior în dimineaţa asta şi te-
ai făcut în privinţa asta vinovat de mai multe ori.) Eu
însumi zic, domnii mei, aşa umil cum mă vedeţi, am fost
socotit demn să mă împărtăşesc din distinsa ospitalitate a
domnului Osborne. Şi deşi am fost poftit la masa celor mai
suspuşi, şi mai nobili oameni din lume – căci presupun că
pot trece pe excelentul meu prieten şi protector,
preaonorabilul George, conte de Bareacres, în numărul
acestora – pot totuşi să vă asigur că masa negustorului
britanic a fost tot aşa de îmbelşugată şi de bogat servită,
iar primirea lui la fel de plăcută şi de plină de nobleţe.
Domnule Bluck, să continuăm, rogu-te, pasajul din
Eutropius, care a fost întrerupt de târzia sosire a tânărului
Osborne.”
323
William Thackeray
Acestui mare om îi fu pentru un timp încredinţată

educaţia lui George. Amelia nu pricepea nimic din frazele
domnului Veal, dar îl socotea izvor nesecat de înţelepciune.
Această sărmană văduvă se împrietenise cu doamna Veal
din motive care o priveau numai pe ea. Îi plăcea să se ducă
în casa profesoarei şi să-l vadă venind pe Georgy. La şcoală
îi plăcea să fie invitată la acele conversazioni ale doamnei
Veal, care aveau loc o dată pe lună (aşa cum te informau
cărţile ei de vizită de culoare trandafirie, care aveau gravat
pe ele cuvântul AMHNH8), la care profesorul îşi primea
elevii şi prietenii lor ca să ia împreună un ceai fără pretenţii
şi să se bucure de o discuţie ştiinţifică. Biata şi micuţa
Amelia nu lipsea niciodată de la reuniunile acestea, pe care
le socotea delicioase atâta timp cât îl putea avea pe Georgy
alături de ea. Şi venea pe jos din Brompton pe orice fel de
vreme şi o îmbrăţişa pe doamna Veal cu lacrimi de
recunoştinţă în ochi pentru desfatătoarea seară pe care o
petrecuse, când, după ce societatea se retrăgea şi George
pleca şi el, împreună cu domnul Rowson, valetul lui,
sărmana doamnă Osborne îşi punea mantila şi şalul
pregătindu-se să se ducă tot pe jos acasă.
Cât priveşte învăţătura de care se îmbiba Georgy sub
conducerea acestui valoros posesor a o sută de ştiinţe,
judecând după certificatele săptămânale pe care băiatul le
aducea bunicului său acasă, progresul era remarcabil.
Numele a vreo douăzeci şi mai bine de folositoare ramuri
ale ştiinţei erau trecute pe un tabel, iar profesorul însemna
progresul elevului la materia respectivă. La greacă, George
era notat aristos, la latină, optimus, la franceză, tres bleu şi
aşa mai departe; şi fiecare elev căpăta câte un premiu
pentru fiecare materie la sfârşitul anului. Chiar şi domnul
Swartz, tânărul gentleman cu părul ca lâna, fratele vitreg al
onorabilei doamne Macmull, ca şi domnul Bluck, tânărul
elev din regiunile agricole, în vârstă de 23 de ani, a cărui
educaţie fusese până atunci neglijată, ca şi derbedeul acela
leneş, domnişorul Todd, de care am mai pomenit, căpătară
8
Athene (elină)
324
şi ei cărţulii de câte optsprezece penny bucata, având

gravate pe ele cuvântul „Athene” şi câte-o pompoasă
dedicaţie în latineşte din partea profesorului.
Toţi membrii familiei acestui domnişor Todd erau
paraziţii casei Osborne. Bătrânul domn îl înaintase pe Todd
tatăl de la rangul de funcţionar la acela de asociat mai mic
ai firmei sale.
Domnul Osborne era naşul tânărului Todd (care mai
târziu obişnuia să semneze Osborne-Todd pe cărţile lui de
vizită, devenind hotărât un om de lume), în timp ce
domnişoara Osborne o însoţise la cristelniţă pe domnişoara
Maria Todd, dăruindu-i în fiecare an acestei protegée a ei
câte-o carte de rugăciuni, sau o colecţie de broşuri, câte un
volum de imnuri religioase cât se poate de grave sau vreo
altă atenţie asemănătoare din partea ei. Domnişoara
Osborne îi plimba din când în când în trăsură şi pe copiii
Todd; iar când se îmbolnăveau valetul ei, purtând jachetă
şi pantaloni bufanţi de catifea, ducea tot soiul de pelerine
şi bunătăţi din Russell Square în Coram Street. Adevărul
este că cei din Coram Street tremurau de teamă şi priveau
cu veneraţie către Russell Square; iar doamna Todd, care
avea multă pricepere în confecţionarea garniturilor de
hârtie pentru pulpele de berbec şi ştia să facă flori, raţe şi
alte lucruri din napi şi din morcovi, cu o dibăcie demnă de
toată lauda, se ducea la „Square”, cum i se zicea casei
Osborne, dând şi ea o mână de ajutor când se pregătea
vreun dineu de gală, fără să-i treacă prin cap măcar c-ar
putea fi şi ea poftită la ospăţ. Dacă lipsea vreun musafir şi
se ştia de asta abia în ceasul al unsprezecelea, era invitat
la masă Todd. Seara, doamna Todd şi Maria se înfiinţau şi
intrau încetişor, cu o uşoară bătaie în uşă, aşteptând în
salon până când domnişoara Osborne şi doamnele care o
însoţeau intrau în acestă încăpere; şi mama şi fiica erau
oricând gata să dea drumul câtorva duete şi cântece până
când soseau domnii. Biata Maria Todd; biata domnişoară!
Cât trebuise ea să muncească şi să repete sonatele şi
duetele acestea, chiar şi pe stradă, înainte de-a le executa
325
William Thackeray
în public, în Russell Square.

Aşa că părea hărăzit de soartă ca Georgy să-şi impună
voinţa asupra tuturor celor cu care venea în contact, şi ca
prietenii, rubedeniile şi servitorii să-şi plece cu toţii
genunchii înaintea acestui omuleţ. Şi trebuie să
mărturisim că el se împăca nespus de bucuros cu
asemenea situaţie. Cei mai mulţi oameni fac întocmai. Iar
lui Georgy îi plăcea să joace rolul de stăpân, şi probabil că
avea o înclinaţie înnăscută pentru asta.
În Russel Square toată lumea se temea de domnul
Osborne, iar domnul Osborne se temea de Georgy. Purtarea
cutezătoare a băiatului şi felul lui zgomotos de-a vorbi
despre cărţi şi cele învăţate, cât şi asemănarea acestuia cu
tatăl lui (mort înainte de-a se împăca cu familia, departe, la
Bruxelles), îi impuneau foarte mult bătrânului şi îi
asigurau băiatului supremaţia. Bătrânul tresărea la cel mai
mic gest sau intonaţie care-i aminteau de George şi pe care
băieţelul le folosea, fără să-şi dea seama, căci avea
impresia că-l are din nou în faţa pe fiul său. Şi căuta, prin
îngăduinţa pe care o arăta nepotului, să uite asprimea cu
care se purtase faţă de celalalt George. Lumea era uimită
de bunătatea pe care i-o arăta copilului. O ocăra şi o
bombănea pe domnişoara Osborne ca de obicei; dar
zâmbea când George cobora prea târziu la micul dejun.
Domnişoara Osborne, mătuşa lui George, era o fată
bătrână şi ofilită, trecută peste măsură din pricina celor
patruzeci de ani şi mai bine de tratament stupid şi
grosolan. Şi era uşor pentru un flăcăiandru sprinten la
minte ca George s-o domine şi pe ea. Ori de câte ori George
dorea să obţină de la mătuşă-sa începând cu borcanele cu
dulceaţă din bufet şi până la vechile, uscatele şi plesnitele
culori din cutia de acuarele (vechea ei cutie de acuarele de
pe vremea când fusesc eleva domnului Smee, şi de pe când
era o tânără şi înfloritoare fată), punea pur şi simplu
stăpânire pe obiectul râvnit, pe care îl dobândea cu
uşurinţă, pentru ca apoi nici să n-o mai bage în seamă pe
mătuşă-sa.
326
Drept prieteni, şi încă prieteni intimi, el avea doar un
bătrân şi îngâmfat profesor de şcoală, care îl măgulea tot
timpul, şi un lingău ceva mai în vârstă ca el, pe care îl
putea snopi în bătaie ori de câte ori avea chef. Iar plăcerea
cea mai mare a iubitei doamne Todd era să-l lase pe Georgy
cu fiica ei cea mai mică, Rosa Jemima, o copilă frumuşică
de vreo 8 ani. Mica pereche arăta aşa de minunat, spunea
ea (dar nu celor din „Square”, fiţi siguri de asta).
„Cine ştie ce se poate întâmpla? Nu sunt oare o pereche
micuţă şi drăgălaşă?” îşi spunea entuziasta mamă.
Bunicul dinspre mamă, bătrân şi descurajat, era şi el la
cheremul micului tiran. Nu se putea opri să nu respecte un
băiat care avea haine atât de frumoase şi călărea cu un
valet în urma lui. Iar Georgy, în ceea ce-l privea, era
obişnuit să audă toată vremea tot felul de ocări grosolane şi
de josnice batjocuri îndreptate împotriva lui John Sedley de
către nemilosul şi vechiul lui duşman, domnul Osborne.
Osborne obişnuia să-l numească pe celălalt: sărăntoc
bătrân, cărbunar bătrân, falit bătrân şi în multe alte feluri
asemănătoare, pline de dispreţ nemilos. Cum putea
respecta micul George un om atât de prăbuşit? La câteva
luni după ce Georgy se duse să locuiască în casa bunicului
dinspre tată, doamna Sedley muri. Nici ea, nici copilul nu
se prea prăpădiseră unul după altul. Şi el nu-şi dădu
osteneala să se arate prea îndurerat. Veni s-o vadă pe
mamă-sa într-un elegant costum de doliu nou-nouţ, şi era
tare supărat că nu se putea duce la o piesă pe care dorea
din toată inima s-o vadă.
Boala acestei bătrâne doamne o obligase pe Amelia la o
îndeletnicire statornică şi poate că aceasta fusese totodată
salvarea ei. Ce ştiu bărbaţii despre martirajul femeilor? Noi
am înnebuni dacă ar trebui să răbdăm măcar a suta parte
din necazurile acelea zilnice pe care le îndură în tăcere
atâtea femei. Sclavie veşnică şi care nu-şi găseşte niciun fel
de răsplată; statornice dovezi de drăgălăşenie şi blândeţe,
întâmpinate de o cruzime la fel de statornică; iubire,
muncă, răbdare, luare-aminte, care nu au nici măcar
mulţumirea unui cuvânt binevoitor: câte dintre femei nu
rabdă asemenea lucruri fără să crâcnească şi apar în lume
cu zâmbetul pe buze, ca şi cum n-ar avea sufletul sfâşiat
de durere! Sunt doar nişte sclave pline de gingăşie, dar
care trebuie să se îmbrace în ipocrizie şi slăbiciune.
Din fotoliu, mama Ameliei se mută în patul pe care nu-l
mai părăsi niciodată, şi de lângă care doamna Osborne nu
se dezlipi de loc, în afară de clipele când se ducea în grabă
să-l vadă pe George. Bătrâna doamnă o certa chiar şi
pentru acele rare vizite, ea, care fusese odinioară, în epoca
înfloritoare a vieţii ei, o mamă duioasă, zâmbitoare şi plină
de voie bună, dar pe care sărăcia şi boala o doborâseră.
Nici boala şi nici înstrăinarea ei n-o mişcau prea mult pe
Amelia. Ele îi dădeau mai degrabă putinţa de a îndura
cealaltă mare nenorocire, care o făcea să sufere cumplit! şi
de la care neîncetatele chemări ale bolnavei îi mai abăteau
gândurile. Amelia îndură cu multă blândeţe asprimea
mamei; îi potrivea pernele, pe care aceasta nu le găsea
niciodată aşezate cum trebuie, avea întotdeauna un
răspuns duios pe buze când auzea glasul nerăbdător şi
certăreţ al acesteia; alina pe suferindă prin cuvinte
dătătoare de speranţă, aşa cum îi dicta şi pe cât putea
exprima inima ei cucernică şi naivă. Şi în cele din urmă
închise pleoapele ochilor care o priviseră odinioară cu atâta
dragoste.
După care întâmplare, tot timpul ei liber şi toată duioşia
îi fură închinate consolării şi mângâierii întristatului şi
bătrânului ei părinte, care rămase năucit din pricina
acestei lovituri ce se abătuse asupra lui lăsându-l cu totul
singur pe lume. Soţia lui, cinstea lui, averea lui, lucrurile la
care ţinuse el mai mult, le pierduse pe toate. Singură
Amelia îl putea ajuta şi sprijini cu blândele ei braţe, pe
bătrânul acesta distrus sufleteşte şi care abia se mai putea
ţine pe picioare. Dar noi nu vom purcede să istorisim şi
lucrul acesta; ar fi prea trist şi n-ar avea niciun rost. Îi pot
vedea d’avance pe cei din Bâlciul deşertăciunilor căscând
de plictiseală.
Într-o zi, pe când tinerii gentlemen se strânseseră în
biroul cucernicului domn Veal, iar duhovnicul particulat al
preaonorabilului conte de Bareacres flecărea ca de obicei, o
trăsură elegantă se opri în faţa porţii împodobite cu statuia
Athenei, şi din ea coborâră doi gentlemeni. Tinerii
domnişori Bangles se repeziră la fereastră, cu vaga idee că
tatăl lor ar fi putut sosi de la Bombay. Şcolarul cel înalt şi
greoi, în vârstă de 23 de ani, care se bocea pe ascuns din
cauza unui pasaj din Eutropius, îşi lipi de geam nasul,
atâta vreme lăsat în părăsire, şi se uită şi el la trăsură, în
timp ce le laquais de place ieşi din gheretă şi deschise uşa
persoanelor din trăsură.
— E unul slab şi unul gras, anunţă domnul Bluck, în
vreme ce se auzi o răsunătoare bătaie în poartă.
Toată lumea era curioasă, de la duhovnicul particular
însuşi, care trăgea nădejde să aibă de-a face cu părinţii
unor viitori elevi, până la tânărul George, care se bucura de
orice pretext care-i dădea prilejul să lase cartea din mână.
Slujitorul îmbrăcat într-o livrea ponosită, cu nasturi de
alamă fără luciu, şi care, înainte de a deschide uşa, făcea
totdeauna mari sforţări să-şi pună haina, prea strâmtă
pentru el, intră în birou şi anunţă:
— Au venit doi gentlemen care doresc să-l vadă pe
domnişorul Osborne.
Profesorul avusese în dimineaţa aceea un schimb de
cuvinte fără însemnătate cu acest tânăr gentleman, datorită
unei neînţelegeri în ceea ce priveşte introducerea unor
pocnitori în timpul orelor de clasă, dar figura lui îşi reluă
obişnuita-i expresie de linguşitoare curtenie în timp ce
spuse:
— Domnule Osborne, îţi dau pe deplin permisiunea de a
te duce să-ţi vezi prietenii care-au sosit acuma cu trăsura
şi cărora te rog să le transmiţi respectuoase complimente
din partea mea şi a doamnei Veal.
George intră în camera de primire, unde văzu doi străini,
la care se uită ţinându-şi capul sus, cu obişnuita aroganţă.
Unul din ei era rotofei şi purta mustăţi, iar celălalt, slab şi
lung, îmbrăcat într-o redingotă albastră, cu faţa brună şi
părul cărunt.
— Dumnezeule, ce bine-i seamănă! exclamă domnul cel
înalt tresărind. Poţi ghici cine suntem noi, George?
Faţa băiatului se îmbujoră, aşa cum i se întâmpla
întotdeauna când era emoţionat, iar ochii priviră speriaţi.
— Pe domnul acesta nu-l cunosc, zise el. Cred însă că
dumneavoastră trebuie să fiţi maiorul Dobbin.
Într-adevăr, era chiar vechiul nostru prieten. Vocea îi
vibră de bucurie când îl salută pe băiat şi, luându-i
amândouă mâinile într-ale sale, trase copilul către el.
— Mama dumitale ţi-a vorbit despre mine, nu-i aşa?
întrebă maiorul.
— Sigur că da, răspunse Georgy, de sute de ori!
Capitolul LVII
Eothen
UNUL DIN NENUMĂRATELE TEME-

iuri de tainică mândrie cu care căuta să se desfete bătrânul
Osborne era faptul că Sedley, vechiul lui rival, duşman şi
binefăcător, se afla, în aceste ultime zile ale vieţii lui, atât
de înfrânt şi de umilit, încât era silit să accepte ajutoare
pecuniare chiar din mâna omului care îl nedreptăţise şi îl
insultase cel mai mult. Omul acesta de lume căruia îi
izbutise totul în viaţă îl acoperea de ocări pe bătrânul ajuns
la ananghie, iar din când în când îi trimitea câte un ajutor.
Şi în timp ce-i înmâna lui George bani pentru Amelia, el îi
dădea a înţelege băiatului prin aluzii, exprimate în felul lui
grosolan şi crud, că bunicul său dinspre mamă nu era
decât un biet moşneag falit, care trăieşte pe spinarea
altora, şi că John Sedley putea să-i mulţumească omului
căruia îi datora o sumă atât de mare de bani, pentru
ajutorul pe care acesta i-l acorda cu atâta generozitate.
George ducea aceste pompoase sume de bani mamei sale,
cât şi văduvului bătrân şi doborât, a cărui îngrijire şi
mângâiere devenise acuma principala ocupaţie a vieţii
Ameliei. Iar micuţul personaj lua un aer protector faţă de
moşneagul slab şi doborât.
Ar putea fi socotit drept lipsă „de mândrie personală” din
partea Ameliei faptul că ea se învoia să primească
ajutoarele acestea băneşti din mâinile duşmanului
propriului ei părinte. Dar mândria personală şi această
sărmană doamnă n-au făcut niciodată casă prea bună. O
fire simplă de la natură, şi care cere ocrotire, ani nesfârşiţi
de sărăcie şi umilinţă, de lipsuri zilnice, de cuvinte grele, de
servituţi aduse la îndeplinire cu voie bună, asta era
aproape tot ceea ce îi fusese sortit de când devenise femeie,
adică de pe vremea nefericitei ei căsătorii cu George
Osborne. Voi, care vedeţi în fiecare zi atâţia oameni mult
mai merituoşi ca voi înşivă îndurând ocări de felul acesta,
răbdând cu resemnare capriciul norocului, blajini şi fără să
se plângă de nimic, săraci şi deseori dispreţuiţi din pricina
sărăciei lor, coborâţi voi oare vreodată din înălţimea
belşugului vostru, să spălaţi picioarele acestor sărmani şi
osteniţi cerşetori? Până şi faptul de-a vă gândi la oamenii
aceştia vă pare odios şi josnic. „Trebuie să existe clase
sociale, trebuie să existe săraci şi bogaţi”, spune Bogatul,
sorbindu-şi paharul lui de Bordeaux (şi e mare lucru dacă
trimite vreodată resturile de la masă lui Lazăr, care stă
afară sub fereastra lui). Şi are dreptate; gândiţi-vă cât de
tainic, şi de cele mai multe ori de neînţeles, este lucrul
acesta, această loterie a vieţii, care dăruieşte unuia
purpură şi rufărie fină, iar celuilalt îi trimite zdrenţe drept
îmbrăcăminte şi o droaie de câini drept tovarăşi de
suferinţă.
Aşa încât trebuie să recunosc că, fără să-şi facă mult
sânge rău, ci, dimpotrivă, cu un sentiment înrudit
îndeaproape cu recunoştinţa, primea Amelia firimiturile pe
care socrul său le lăsa să cadă din când în când, şi îşi
hrănea cu ele părintele. Ea recunoştea fără înconjur că
asta îi era datoria; şi era în firea acestei tinere femei
(doamnelor, ea nu are decât 30 de ani şi preferăm s-o
numim tânără femeie chiar şi la vârsta asta), era, zic, în
însăşi firea ei nevoia de a se sacrifica pe sine şi de a-şi
închina viaţa fiinţei iubite. Pe vremea când micul Georgy
stătea cu ea, câte nesfârşite nopţi nu petrecuse lucrându-i
câte ceva, fără ca el să-i arate vreun semn de recunoştinţă;
câte ocări, cât dispreţ, lipsuri şi mizerii nu îndurase pentru
tatăl şi mama ei! Şi, în toiul tuturor acestor renunţări şi
sacrificii făcute de una singură şi nebăgate în seamă de
alţii, nu se respecta pe sine mai mult decât o respectau
ceilalţi; şi cred că în adâncul inimii cugeta că nu-i decât o
mică făptură simplă şi demnă de dispreţ, care avusese în
viaţă mult mai mult noroc decât meritase. O, voi, biete
femei! O, voi, biete martire, care suferiţi în taină, a căror
viaţă e un adevărat chin, care sunteţi trase pe roată în
dormitoarele voastre şi care vă puneţi în fiecare zi capetele
pe butuc la masa din salon. Oricare bărbat care descoperă
durerile voastre, sau aruncă o singură privire în acele
întunecate încăperi unde vi se aplică supliciul, trebuie să
vă compătimească şi… şi să mulţumească lui Dumnezeu că
l-a dăruit cu barbă. Mi-aduc aminte că am văzut, cu mulţi
ani în urmă, la ospiciul de idioţi şi de nebuni de la Bicetre,
lângă Paris, un biet nenorocit încovoiat sub sclavia
captivităţii şi a infirmităţii lui personale, căruia cineva din
grupul nostru i-a dăruit puţin tutun într-un cornet sau fişic
de hârtie. Atenţia aceasta era mult prea mare pentru biata
făptură epileptică. Şi începu să plângă de atâta plăcere şi
recunoşinţă; dacă cineva mi-ar oferi mie sau dumitale o
mie de lire anual, sau ne-ar salva de la moarte, nici atunci
n-am putea fi atât de mişcaţi ca nefericitul acela. Şi tot aşa,
dacă tiranizezi cumplit o femeie, vei descoperi că cea mai
neînsemnată dovadă de bunătate o va mişca şi o va face să
i se umple ochii de lacrimi, ca şi cum ai fi pentru ea un
înger binefăcător.
Câteva atenţii de felul acesta însemnau cea mai mare
fericire care i se putea întâmpla bietei şi micuţei Amelia.
Viaţa ei, începută în îmbelşugare sfârşise aici, într-o
închisoare sărăcăcioasă şi într-o îndelungă şi josnică robie.
Micul George o cerceta câteodată pe această captivă şi-i
alina suferinţele prin slabe raze de încurajare. Russell
Square era hotarul acestei închisori; putea, din când în
când, să se ducă până în faţa casei în care locuia Georgy,
dar noaptea se întorcea întotdeauna acasă, să se culce în
celula ei; să îndeplinească îndatoriri care nu-i aduceau
niciun fel de bucurie; să vegheze lângă paturile de suferinţă
ale părinţilor, fără să audă un singur cuvânt de mulţumire;
să îndure hărţuielile şi tirania bătrânilor acelora arţăgoşi şi
dezamăgiţi. Câte mii de fiinţe, în cea mai mare parte femei,
nu sunt hărăzite să îndure această îndelungată sclavie? Ele
sunt infirmiere fără plată, surori de caritate, dacă vreţi, dar
fără romantismul şi sentimentul de sacrificiu al acestora, şi
se străduiesc, postesc, veghează şi suferă, fără să
crâcnească, ofilindu-se fără niciun fel de glorie, cufundate
în anonimat.
Tainicei şi îngrozitoarei înţelepciuni, care hotărăşte
destinele oamenilor, îi place să batjocorească şi să calce în
felul acesta în picioare pe cel gingaş, bun şi plin de
înţelepciune, şi să-l înhaţe pe cel egoist, nătâng sau
păcătos. Vai, arată-te smerit, frate, în îmbelşugarea ta!
Arată-te darnic cu cei ce sunt mai puţin merituoşi. Şi
cugetă, ce drept ai tu să te arăţi dispreţuitor, tu, a cărui
virtute constă numai în faptul că nu te mai ispiteşte nimic,
al cărui succes poate fi o simplă întâmplare, al cărui rang
poate fi un accident strămoşesc şi a cărui viaţă îndelungată
nu e foarte probabil nimic altceva decât o batjocură?
Bătrâna doamnă Sedley fu înmormântată în cimitirul din
Brompton într-o zi atât de ploioasă şi de întunecată, încât
Amelia îşi aminti ziua în care venise aici pentru prima dată,
să se cunune cu George. Băieţelul stătea lângă ea în haine
noi de doliu, deosebit de elegante. Îşi aduse aminte de
bătrâna paracliseră şi de preotul de atunci. Gândurile
stăruiau asupra altei epoci din viaţa ei, în timp ce pastorul
citea slujba morţilor.
Dar cu toate că strângea mâna lui George într-a sa, i-ar
fi plăcut totuşi să schimbe locul cu… Apoi, ca de obicei, se
ruşină de aceste gânduri egoiste şi se rugă, în gând, ca
Dumnezeu să-i dea tăria necesară pentru a-şi duce la bun
sfârşit îndatoririle.
Aşa că se hotărî, din toată puterea şi cu toată tăria, să
caute a-l face fericit pe bătrânul ei tată. Muncea ca o roabă,
tot timpul, peticea şi cârpea, cânta şi juca table, citea
ziarul cu glas tare, pregătea mâncăruri pentru bătrânul
Sedley, îl scotea cu mult zel la plimbare prin Kensington
Gardens sau pe străduţele din Brompton, asculta taclalele
acestuia cu un zâmbet neobosit şi cu un fel de duioasă
prefăcătorie, sau se aşeza lângă el, pierdută, cugetând şi
stând de vorbă cu propriile ei amintiri şi gânduri, în timp
ce bătrânul, vlăguit de tot şi arţăgos, se încălzea la soare pe
băncile din grădină şi flecărea despre nedreptăţile ce i se
făcuseră şi despre necazurile sale. Cât de triste şi de lipsite
de mulţumire erau gândurile văduvei! Copiii alergând în
sus şi-n jos pe potecile largi, în pantă, ale parcului, îi
aduceau aminte de George, care îi fusese luat; primul
George îi fusese luat şi el; iar dragostea ei egoistă, vinovată,
în amândouă împrejurările, amarnic mai fusese pedepsită!
Se străduia să se convingă că pe drept fusese pedepsită în
felul acesta. Era o fiinţă nespus de nefericită, rea şi
păcătoasă. Era cu desăvârşire singură pe lume.
Ştiu că povestirea despre singuratica ei captivitate ar fi
nemaipomenit de plictisitoare dacă nu va interveni vreo
întâmplarc veselă sau hazlie care s-o mai învioreze puţin –
vreun milos temnicer, de pildă, sau vreun comandant de
fortăreaţă, sau vreun şoarece care să iasă din borta lui şi
să povestească despre barba şi mustăţile lui Latude, sau
vreo trecere subterană sub castel, săpată de Trenck, cu
unghiile şi cu o scobitoare; povestind însă despre
captivitatea Ameliei, istoricul n-are de relatat niciun fel de
asemenea înviorătoare întâmplare. Închipuiţi-vi-o, vă rog,
în timpul acestei perioade; cu sufletul zdrobit de durere,
gata oricând să zâmbească când îi adresa cineva cuvântul;
săracă, în condiţii mai mult decât mediocre de viaţă, ca să
nu zicem simple, cântând, făcând budinci, jucând cărţi şi
cârpind ciorapi pentru bătrânul ei tată. Aşa că nu are nicio
importanţă faptul dacă Amelia este sau nu o eroină; şi nici
dacă dumneata sau eu, îmbătrâniţi, cârtelnici şi ajunşi la
sapă de lemn, avem să ne bucurăm în ultimele zile ale vieţii
noastre de un umăr bun şi duios care să ne sprijine şi de o
mână blândă care să netezească bătrânele noastre perne,
bolnave şi ele de podagră.
După moartea neveste-si, bătrânul Sedley se simţea
nespus de apropiat de fiica lui; iar Amelia îşi găsea
mângâierea în îndeplinirea îndatoririlor pe care le avea faţă
de batrânul acesta.
Dar nu-i vom lăsa pe aceşti doi oameni să se zbată multă
vreme în condiţii de viaţă atât de îngrozitoare şi de aspre.
Zile mai bune, atâta cât putea să fie de mare îmbelşugarea
lumească, îi aşteptau pe amândoi. Poate că isteţul cititor a
şi ghicit cine era gentleman-ul acela rotofei care venise la
şcoală să-l vadă pe Georgy în tovărăşia vechiului nostru
prieten, maiorul Dobbin. Era o altă veche cunoştinţă
întoarsă în Anglia, şi tocmai la momentul potrivit, când
prezenţa lui putea fi o mare mângâiere pentru rudele sale
din ţară.
După ce maiorul Dobbin reuşi, cu destulă uşurinţă, să
capete concediul dorit de la bunul său comandant şi să
plece la Madras, şi de-acolo, aşa cum nădăjduia, spre
Europa, pentru anumite chestiuni personale şi foarte
urgente, nu-şi conteni călătoria, nici ziua, nici noaptea,
până când nu ajunse la capătul ei, dar parcurse itinerarul
acesta cu atâta grabă, încât sosi în Madras bolnav de
friguri. Slujitorii care îl însoţeau îl duseră în stare de delir
în casa unui prieten la care se hotărî să rămână până avea
să plece spre Europa; şi multe zile de-a rândul aceştia
crezură că maiorul Dobbin nu va mai călători niciodată mai
departe de cimitirul bisericii St. George din Madras, unde o
companie de soldaţi britanici va trage o salvă deasupra
mormântului lui şi unde numeroşi bravi ofiţeri de-ai noştri
zac atât de departe de căminul lor.
Aici, în timp ce bietul om zăcea zgâlţâit de friguri,
prietenii care-l vegheau îl puteau auzi vorbind în delir
despre Amelia. Gândul că n-are s-o mai vadă niciodată îi
umplea de deznădejde ceasurile de luciditate. Era convins
că-i sunase ceasul; şi îşi făcu solemne pregătiri pentru
plecare; îşi puse ordine în afacerile de pe lumea aceasta,
lăsând mica avere pe care-o poseda acelora cărora dorea
din toată inima să le dea putinţa de a se folosi de ea.
Prietenul în casa căruia era găzduit ţinu loc de martor când
îşi redactă testamentul. El ţinea să fie îngropat cu şuviţa
aceea de păr împletită ca un lanţ pe care o purta în jurul
gâtului şi pe care, dacă trebuie să dăm pe faţă tot adevărul,
o căpătase de la camerista Ameliei, la Bruxelles, când părul
tinerei văduve fusese tăiat în timpul frigurilor care o
doborâseră după moartea lui George Osborne pe platoul
muntelui Saint-Jean.
Se însănătoşi, se refăcu, se îmbolnăvi din nou, după ce
fu supus unui atât de sever tratament de luare de sânge şi
calomel, încât nu scăpă decât datorită viguroasei sale
constituţii. Era aproape un schelet când îl suiră pe bordul
vasului „Ramchunder East Indiaman”, comandat de
căpitanul Bragg, care venea de la Calcutta, trecând prin
Madras; şi atât de slab şi de prăpădit era, încât prietenul
care-l îngrijise în timpul bolii prorocea că cinstitul nostru
maior nu va putea supravieţui călătoriei acesteia şi că într-
o bună dimineaţă va trece, înfăşurat în drapel şi hamac,
peste bordul vasului, ducând cu el, în adânc, relicva pe
care o purta lângă inimă. Dar, fie datorită aerului de mare,
fie speranţei care i se deştepta din nou, din ziua în care
corabia îşi întinse pânzele şi se desprinse de rada portului
pornind spre casă, prietenul nostru începu să se învioreze
şi se însănătoşi cu desăvârşire (deşi era slab ca un ogar)
mai înainte ca să fi ajuns la Capetown.
— Va fi tare dezamăgit Kirk de data asta, că-i scapă
gradul de maior printre degete, spuse el… zâmbind.
Se aştepta să se şi găsească în gazetă la sosirea
regimentului în Anglia. Fiindcă trebuie să amintim că, în
timp ce maiorul zăcea bolnav de friguri la Madras, deoarece
se grăbise aşa de mult să ajungă acolo, bravul regiment al
…-lea, care stătuse atâta vreme pe meleaguri străine, căci,
după ce se întorsese din Indiile Occidentale, speranţele lui
de-a rămâne în Anglia îi fuseseră înşelate din pricina
campaniei de la Waterloo, şi apoi fusese trimis din Flandra
în India, primise în sfârşit ordinul de-a se întoarce în
patrie; iar maiorul ar fi putut să plece o dată cu camarazii
lui dacă ar fi vrut să le aştepte sosirea la Madras.
Poate că nu avea chef ca, în starea de epuizare în care se
afla, să fie luat din nou sub aripa proteguitoare a Glorvinei.
— Cred că domnişoara O’Dowd m-ar fi dat gata, spuse
el, râzând, tovarăşului său de drum, dacă ar fi fost cu noi
pe bord, şi după ce m-ar fi aruncat în mare, s-ar fi năpustit
asupra ta, fii sigur de asta, şi te-ar fi dus la Southampton
ca pe o captură, Jos băiatule!
Trebuie să mărturisim că celălalt pasager de pe
„Ramchunder” nu era altul decât dolofanul nostru prieten.
Petrecuse zece ani în Bengal, iar ospeţele care se ţineau
lanţ, gustările, berea tare şi vinul de Bordeaux, uriaşele
cantităţi de băuturi spirtoase şi răcoritoarele preparate cu
coniac pe care fusese silit să le înghită în regiunea
pomenită îşi exercitaseră toată influenţa asupra lui
Waterloo Sedley. Călătoria în Europa îi fusese prescrisă ca
un medicament, şi după ce servise în India toţii anii
prevăzuţi, cu un salariu frumos, care îi permisese să-şi
pună deoparte o considerabilă sumă de bani, îşi putea
îngădui să se întoarcă acasă şi să rămână acolo cu o pensie
bunicică, sau să se înapoieze în India, ca să-şi reia, în
serviciul său, locul la care îi dădea drept vechimea, cât şi
marea lui pricepere.
Era puţintel mai slab decât pe vremea când l-am văzut
noi ultimă dată, dar înfăţişarea îi câştigase în măreţie şi în
gravitate. Îşi lăsase iar mustăţi, aşa cum se cuvenea unui
cetăţean care luase parte la lupta de la Warteloo, şi-şi
dădea fel de fel de ifose pe punte, purtând o falnică pălărie
de catifea cu panglică aurită şi ornamentându-şi persoana
deosebit de extravagant, cu ace de cravată, şi felurite alte
giuvaericale. Îşi lua micul dejun în cabină şi se îmbrăca tot
atât de pompos ea să iasă pe puntea de serviciu, ca şi cum
s-ar fi pregătit să facă o plimbare pe Bond Street, sau pe
promenada din Calcutta. Era însoţit de un servitor indigen,
care îndeplinea funcţia de valet şi de purtător de pipe şi al
cărui turban era împodobit cu pajura de argint a lui
Sedley. Slujitorul acesta oriental ducea o viaţă ca vai de
lume sub tirania lui Jos Sedley. Jos era tot atât de mândru
de persoana sa ca şi o femeie, şi îşi cheltuia tot atât de
mult timp cu toaleta ca şi o frumuseţe ofilită. Cei mai tineri
dintre pasageri, tânărul Chaffers, din regimentul al 150-
lea, şi sărmanul şi micul Ricketts, care se întorcea acasă
după al treilea acces de friguri, îşi făcuseră obicei să-l
atragă pe Sedley la masa din cabina ofiţerilor şi-l îndemnau
să povestească istorii nemaipomenite despre el, cât şi
isprăvile lui împotriva tigrilor şi a lui Napoleon. Şi fu la
înălţime când vizită mormântul împăratului la Longwood,
cu care prilej descrise acestor gentlemen şi tinerilor ofiţeri
de pe vas, maiorul Dobbin nefiind de faţă, întreaga bătălie
de la Waterloo, şi numai cât nu mărturisi că Napoleon n-ar
fi fost exilat niciodată la Sfânta Elena dacă n-ar fi existat el,
Jos Sedley.
După ce părăsiră Sfânta Elena, se arătă foarte generos,
dispunând de o mare cantitate de provizii, vin de Bordeaux,
conserve şi balerci mari de apă gazoasă, aduse pe corabie
pentru desfătarea lui personală. Pe bord nu se găsea nicio
doamnă. Maiorul ceda le pas civilului, aşa că el era cea mai
importantă persoană de la masă şi era tratat de căpitanul
Bragg şi de ceilalţi ofiţeri de pe „Ramchunder” cu tot
respectul cuvenit rangului pe care-l avea. El dispăru, cam
cuprins de panică, în timpul unei furtuni care dură două
zile, în timpul cărora îşi astupă geamurile cabinei şi stătu
în hamac citind Spălătoreasă din Finchley Common, lăsată
pe bordul vasului „Ramchunder” de către preaonorabila
lady Emily Hornblower; soţia cucernicului Silas
Hornblower, când coborâse la Cap, unde cucernicul
gentleman ocupa funcţia de misionar; pentru lectura lui de
toate zilele, însă, Jos adusese o grămadă de romane şi
piese de teatru, pe care le împrumuta şi celorlalţi pasageri
de pe vas, făcându-se foarte plăcut tuturor prin
amabilitatea şi bunăvoinţa lui.
Multe nopţi, în timp ce corabia străbătea întunecata şi
muginda mare, iar deasupra capului lor străluceau luna şi
stelele şi clopotul bătea orele, domnul Sedley şi maiorul
stăteau pe puntea de cart a vasului vorbind despre căminul
lor, maiorul fumându-şi ţigara de foi, iar civilul trăgând din
narghileaua pe care i-o pregătea slujitorul indian.
În cursul acestor convorbiri era uimitor cu câtă stăruinţă
şi dibăcie izbutea maiorul Dobbin să aducă vorba despre
Amelia şi despre băieţelul ei. Jos, cam furios din pricina
nenorocirilor tatălui său, cât şi pentru faptul că acesta
făcea tot soiul de demersuri lipsite de ceremonie pe lângă
el, era potolit de maior, care scotea în evidenţă vârsta
înaintată, precum şi nenumăratele ghinioane pe care le
avusese bătrânul. Şi natural că n-ar fi de loc plăcut să
locuiască cu cei doi bătrâni, ale căror deprinderi şi ore de
culcare nu se puteau împăca cu acelea ale unui om tânăr,
obişnuit cu altă societate (Jos se înclină la acest
compliment); dar maiorul sublinie cât de folositor ar fi
pentru Jos Sedley să aibă o casă a lui la Londra, şi nu o
simplă locuinţă de burlac, ca până acuma; şi că sora lui,
Amelia, ar fi tocmai persoana indicată să-i conducă
gospodăria: cât de elegantă şi de curtenitoare era ea şi ce
maniere alese avea! Şi îi povesti o mulţime de lucruri
despre succesul pe care îl avusese doamna George Osborne
pe vremuri la Bruxelles, ca şi la Londra, unde fusese foarte
admirată de persoane din cea mai înaltă societate; apoi îi
sugeră ce nobil lucru ar fi din partea lui Jos să-l trimită pe
Georgy într-o şcoală cumsecade şi să scoată din el un om;
căci mama lui şi părinţii ci îl răsfăţau cu siguranţă prea
mult. Într-un cuvânt, acest preaiscusit maior îl făcu pe civil
să-i promită că o va lua pe Amelia, şi copilul rămas fără
apărare, în grija lui. Aceasta, fiindcă el nu era încă la
curent cu evenimentele petrecute în mica familie Sedley; nu
ştia nici că moartea o luase din mijlocul lor pe mamă şi nici
că bogaţii îl luaseră de lângă Amelia pe George. Adevărul
este însă că zilnic, şi într-una, acest îndrăgostit fără leac şi
gentleman de vârstă mijlocie se gândea la doamna Osborne,
şi mintea lui toată era întru totul preocupată numai de
ceea ce putea să-i vină în ajutor. El îl linguşea, îl ridica în
slăvi, îl măgulea şi-i făcea tot felul de complimente lui Jos
Sedley, cu o perseverenţă şi cordialitate de care, foarte
probabil, nu-şi dădea seama nici el însuşi; dar mulţi
bărbaţi care au surori sau chiar fete nemăritate îşi pot cu
uşurinţă aminti cât de neobişnuit de amabili devin
gentlemen-ii cu rudele de parte bărbătească atunci când fac
curte femeilor din familia lor; şi poate că acest şmecher de
Dobbin proceda în felul acesta potrivit unei ipocrizii
asemănătoare.
Adevărul este că, după ce Dobbin se îmbarcă pe
„Ramchunder”, fu foarte bolnav vreme de trei zile, cât
corabia rămase în apele Madrasului, şi nu începu încă să
se refacă şi nici apariţia şi recunoaşterea vechiului său
cunoscut, domnul Sedley, întâlnit pe bord, nu prea îl
învioră până ce nu purtară într-o zi o convorbire, în timp ce
maiorul sta pe punte întins şi abătut. Spunea că are
convingerea că e condamnat; lăsase ceva, nu mare lucru,
fiului său, prin testament; şi spera că doamna Osborne
avea să-şi amintească cu bunăvoinţă de el şi că va fi
fericită în căsătoria pe care era pe punctul de a o contracta.
— Căsătorie? Nici vorbă de aşa ceva! răspunse Jos.
El primise de curând veşti de la ea; şi nu pomenea nimic
despre căsătorie; şi, în treacăt fie zis, curios, ea îi scria că
maiorul Dobbin era pe cale să se căsătorească şi spera că
el va fi fericit. Ce dată aveau scrisorile pe care le primise
Sedley din Europa? Civilul le căută. Erau cu două luni mai
recente decât cele primite de maior; iar medicul vasului se
felicită pentru tratamentul prescris noului său pacient,
care îi fusese încredinţat pe bordul vasului de către
medicul din Madras cu foarte mici speranţe de vindecare;
căci, din ziua aceea, chiar din ziua când el îi schimbase
medicaţia, starea maiorului Dobbin începu să se
îmbunătăţească. Şi aşa se întâmplă că bravul ofiţer,
căpitanul Kirk, fu înşelat în speranţa lui de-a fi ridicat la
gradul de maior.
După ce trecură de Sfânta Elena, voioşia şi vigoarea
maiorului Dobbin umplură de uimire pe toţi tovărăşii lui de
călătorie. Punea la cale felurite şotii cu aspiranţii de
marină, juca popice cu secunzii vasului, se căţăra pe
frânghii ca un băieţoi, cântă într-o seară un cântec comic,
spre desfătarea întregii societăţi adunate să-şi bea grogul
după cină, şi deveni atât de vioi, de vesel şi de amabil,
încât până şi căpitanul Bragg, care credea că nu era nimic
de capul pasagerului său, pe care, la început, îl socotise a
fi cam sărac cu duhul, fu silit să recunoască faptul că
maiorul era un ofiţer rezervat, dar instruit şi capabil.
— N-are el maniere distinse, îi spuse Bragg primului său
secund. Nu s-ar potrivi la palatul guvernatorului Roper,
unde înălţimea-sa lady William mi-au arătat bunăvoinţă şi
au dat mâna cu mine faţă de toată lumea şi m-au invitat la
masă şi am băut bere împreună cu ei, în faţa
comandantului-şef însuşi; n-are el maniere distinse, dar
spune totuşi ceva omul acesta.
Şi în felul acesta căpitanul Bragg dovedi că e plin de
pătrundere ca om, aşa după cum era plin de pricepere în
calitatea lui de comandant.
Dar fiindcă după aceea, pe când „Ramchunder” se găsea
la zece zile de coasta Angliei, urmă o epocă de acalmie,
Dobbin deveni atât de nerăbdător şi de morocănos, încât îi
umplu de mirare pe tovarăşii aceia de drum care îi
admiraseră, cu puţin înainte, vioiciunea, şi buna dispoziţie.
El nu-şi reveni până ce briza nu începu să sufle iarăşi; şi se
găsi într-o stare de puternică emoţie când pilotul urcă pe
punte. Şi, Doamne, cum îi mai bătea inima când la orizont
apărură, prietenoase, cele două clopotniţe din
Southampton!
Capitolul LVIII
Prietenul nostru maiorul
MAIORUL NOSTRU SE BUCURA DE

atâta popularitate pe bordul vasului „Ramchunder”, încât
atunci când el şi domnul Sedley coborâră în şalupa de
coastă venită în întâmpinarea lor şi care trebuia să-i ia de
pe vas, întregul echipaj, mateloţii şi ofiţerii, în frunte cu
impunătorul căpitan Bragg însuşi, strigară de trei ori ura
pentru maiorul Dobbin, care se roşi până peste urechi şi-şi
lăsă capul în piept în semn de mulţumire. Jos, care, mai
mult ca sigur, îşi închipuia că uralele sunt pentru el, îşi
scoase pălăria cu panglică aurită şi o flutură majestuos
către prietenii săi; apoi fură duşi la ţărm şi coborâră cu
mare pompă la debarcader, de unde porniră spre hotelul
„Regele George”.
În ciuda spectacolului pe care-l oferea acea falnică halcă
de carne de vacă şi cana de argint cu capac, care te face să
gândeşti la adevărata bere englezească, preparată în casă,
berea tare şi cea amăruie, spectacol ce încântă privirile
călătorului întors de prin străini în clipa când păşeşte în
cafeneaua hotelului „Regele George”, şi aşa de înviorător şi
plin de desfătare, încât omul care intră într-un asemenea
han englezesc găseşte atâta confort şi atâta tihnă în el, că-i
place să zăbovească pe-acolo câteva zile, Dobbin începu
totuşi să vorbească numaidecât de un poştalion, şi abia
ajunse la Southampton, că-şi şi dori să fie în drum spre
Londra. Jos, însă, nici nu voia s-audă să se mişte din loc în
seara aceea. De ce trebuia el să-şi petreacă noaptea într-un
poştalion şi să nu se odihnească într-un pat încăpător,
îmbietor şi cu perne de puf, care stătea gata pregătit să
înlocuiască pătuţul acela oribil, strâmt şi mic, în care
fusese constrâns să doarmă în timpul călătoriei
impunătorul nostru gentleman din Bengal? De altfel, nici
nu putea să se gândească măcar să plece la drum până ce
bagajul nu-i va fi trecut prin vamă, sau să pornească mai
departe până ce nu se va mai dezmorţi puţin. Aşa că
maiorul fu silit să mai aştepte o noapte şi trimise o
scrisoare familiei sale, anunţându-şi sosirea; îi smulse lui
Jos promisiunea că va scrie şi el părinţilor săi. Jos făgădui,
dar nu se ţinu de cuvânt. Căpitanul, chirurgul şi unul sau
doi pasageri veniră şi cinară împreună cu cei doi gentlemen
ai noştri la han, Jos arătându-se la mare înălţime în
alcătuirea meniului şi făgăduind că va porni a doua zi spre
capitală cu maiorul.
Hangiul găsea că e o mare plăcere să-l vezi pe domnul
Sedley dând peste cap cana de bere. Dacă aş avea timp şi
îndrăzneala de-a mă abate de la subiect, aş scrie un capitol
despre această primă cană de bere băută pe pământ
englezesc. Ah, ce minunată e! Merită să stai printre străini
un an doar ca la întoarcere să ai prilejul să te bucuri de-o
asemenea băutură!
În dimineaţa următoare, maiorul Dobbin îşi făcu
apariţia, bărbierit cu multă grijă şi foarte corect îmbrăcat,
aşa după cum avea obiceiul. Era, ce-i drept, atât de
devreme, că nu se sculase încă nimeni din casă, afară de
acel uimitor lustragiu al hanului, care nu pare să simtă
vreodată nevoie de somn. Şi maiorul putu să audă
sforăiturile diferiţilor clienţi ai casei bubuind de-a lungul
coridoarelor în timp ce el trecea, făcând să trosnească
podeaua, prin gangurile acelea întunecoase tocmai când
lustragiul cel fără somn se furişa din uşă în uşă adunând
de la fiecare tot soiul de încălţăminte – à la Blucher,
Wellington sau Oxford – ce aştepta afară. Apoi se trezi şi
servitorul indigen al lui Jos şi începu să pregătească
greoiul aparat vestimentar al stăpânului său şi să-i prepare
narghileaua. În curând urcară şi cameristele şi, întâlnindu-
se pe coridoare cu omul acela smolit la faţă, începură să
ţipe, gândind că-i Necuratul. El şi Dobbin se împiedicară de
găleţile lor de pe coridoare, în timp ce femeile acestea
spălau podelele hotelului. Când apăru cel dintâi chelner,
pletos, şi deschise poarta hanului, maiorul crezu că venise
vremea plecării şi porunci să fie adusă numaidecât o
diligenţă, ca ei să poată porni la drum.
Apoi îşi îndreptă paşii spre camera domnului Sedley şi
dădu la o parte pologul încăpătorului pat de familie în care
sforăia Jos. „Haide, sus! Sedley, zise maiorul, diligenţa va fi
la poartă într-o jumătate de oră.”
Jos bombăni ceva de sub macat şi întrebă cât e ceasul;
şi când, în cele din urmă, stoarse de la maiorul care se
făcuse roşu ca focul (el, care nu spunea niciodată
minciuni, chiar dacă ar fi putut scoate vreun folos personal
din asta) cât arăta cu adevărat ceasul, izbucni într-un
potop de înjurături pe care nu le vom repeta aici, dar prin
care îi dădu a înţelege lui Dobbin că i-ar fi pusă viaţa în
primejdie dacă el, Jos, s-ar scula în acel moment, că
maiorul n-are decât să se ducă să se spânzure, că el nu va
călători în niciun caz cu Dobbin şi că era foarte nepoliticos
şi nepotrivit cu purtarea unui gentleman să scoli un om din
somn în felul acesta; la care maiorul, înfrânt, fu silit să
bată în retragere, lăsându-l pe Jos să-şi continue somnul
întrerupt.
Trăsura sosi numaidecât, şi maiorul nu mai vru să
aştepte.
Chiar de-ar fi fost cine ştie ce nobil în călătorie de
plăcere sau curier al vreunui ziar aducând ştiri la redacţie
(dispoziţiile guvernului sunt, în general, purtate cu mai
puţin zor), şi tot n-ar fi putut goni cu mai multă
repeziciune. Surugiii rămâneau uimiţi de bacşişurile cu
care îi copleşea. Cât de voios şi de verde arăta ţinutul în
timp ce trăsura de poştă zbura de la o piatră de kilometraj
la alta, prin îngrijitele orăşele de provincie, unde hangiii
ieşeau să-l întâmpine cu zâmbete şi plecăciuni, pe lângă
pitoreştile hanuri de pe marginea şoselei, cu firmele
atârnate de ulmi, unde caii şi căruţaşii se adapă sub
umbra bălţată a arborilor, pe lângă castele şi parcuri
străvechi, cătune rustice îngrămădite împrejurul bătrânelor
biserici cenuşii, prin fermecătorul şi prietenosul peisaj
englezesc. Există oare în lume ceva asemănător? Pentru
călătorul care se întoarce acasă, priveliştea aceasta e
nespus de binefăcătoare, e ca şi cum ar da mâna cu tine,
în timp ce-o străbaţi. Ei bine, maiorul Dobbin străbătu
drumul de la Southampton până la Londra fără să bage în
seamă multe lucruri în afară de pietrele de kilometraj
înşirate de-a lungul şoselei. Vedeţi, el era foarte nerăbdător
să-şi vadă rubedeniile din Camberwell.
Fu supărat din cauza timpului pierdut între Piccadilly şi
vechiul lui culcuş de la Slaughters, unde trase, potrivit
obiceiului. Mulţi ani trecuseră de când îl văzuse pentru
ultima dată, de când el şi cu George, tineri ofiţeri,
gustaseră aci din plăcerea atâtor ospeţe şi luaseră parte la
atâtea petreceri. Ajunsese un flăcău tomnatic. Părul îi
încărunţise, şi multe pasiuni şi sentimente pe care le
încercase în tinereţea lui încărunţiseră şi ele în răstimpul
acesta de vreme. Aicea, totuşi, stătea în pragul uşii acelaşi
valet bătrân, în acelaşi veşmânt negru şi slinos, cu aceeaşi
bărbie dublă şi aceeaşi faţă fleşcăită, cu aceeaşi enormă
legătură de chei la cingătoare, zornăindu-şi banii din
buzunare ca şi mai înainte şi primindu-l pe maior ca şi
cum acesta ar fi fost plecat numai de-o săptămână.
— Du lucrurile domnului maior la 23, aceea e camera
dumnealui! porunci John, fără să vădească nici cea mai
mică mirare. Friptură de pui pentru masă, bănuiesc. Nu v-
aţi însurat? Se zvonea că v-aţi însurat. A fost pe aici
chirurgul dumneavoastră scoţian. Nu, e vorba de căpitanul
Humby din 33, pe când era încartiruit cu al …-lea la Injee.
Vreţi apă caldă? De ce aţi venit cu trăsura, diligenţa nu era
destul de bună?
Şi cu asta, credinciosul valet, care cunoştea şi îşi
amintea de fiecare ofiţer care obişnuia să tragă acolo,
pentru care zece ani nu însemnau mai mult ca o zi, îl
conduse pe Dobbin în vechea lui cameră, unde-şi găsi
patul curat, acoperit cu învelitoarea lui de damasc de lână,
şi covorul ros, o idee mai murdar, şi întreg mobilierul cel
vechi din lemn negru, cu garnitură de creton, întocmai cum
maiorul le ştia că fuseseră în tinereţea lui.
El îşi aduse aminte de George în ziua dinaintea
căsătoriei, măsurând camera în lung şi lat, rozându-şi
unghiile şi jurând că bătrânul va trebui să cedeze, şi că
dacă nu cedează, lui puţin îi pasă.
Parcă îl vedea aievea, intrând, trântind apoi cu putere
uşa camerei lui Dobbin şi după aceea pe-a lui, de-alături…
— N-aţi întinerit, zise John, ccrcetându-şi cu luare-
aminte prietenul de odinioară.
Dobbin începu să râdă.
— Zece ani şi un acces de friguri nu întineresc pe
nimeni, John, răspunse el. Numai dumneata rămâi veşnic
tânăr. Nu, dumneata rămâi veşnic bătrân.
— Ce s-a întâmplat cu văduva căpitanului Osborne?
întrebă John. Straşnic băiat mai era! Dumnezeule, şi cum
îşi mai arunca banii pe fereastră. N-a mai dat pe-aici
niciodată din ziua aceea în care s-a însurat. În momentul
de faţă îmi datorează încă trei lire. Priviţi, stă scris aici, în
carnetul meu: „10 aprilie 1815, căpitanul Osborne: trei
lire”. Mă întreb dacă tatăl lui ar vrea să mi le plătească, şi
spunând cuvintele acestea, bătrânul John de la
„Slaughters” îşi scoase carneţelul legat în marochin, în
care-şi notase suma datorată de căpitan pe o pagină
unsuroasă, murdară, ce exista încă acolo, împreună cu
multe alte însemnări scrise ca vai de lume, privind clienţii
datornici ai casei.
După ce îşi conduse muşteriul în cameră, John se
retrase cu un calm desăvârşit; iar maiorul Dobbin, nu fără
să se îmbujoreze puţin la faţă şi să zâmbcască, bătându-şi
singur joc de prostia lui, îşi alese din valiză cel mai elegant
costum civil pe care-l avea şi care-i venea cel mai bine şi
începu să râdă în timp ce-şi cercetă faţa tăbăcită şi părul
cărunt într-o oglinjoară ca vai de lume, aflată pe masa de
toaletă.
„Îmi pare bine că bătrânul John nu m-a uitat, îşi spuse
el. Sper să mă recunoască şi ea!” Şi ieşi din hotel
îndreptându-şi din nou paşii către Brompton.
În timp ce se-ndrepta spre casa ei, fiece mic amănunt al
ultimei întrevederi cu Amelia era viu în mintea acestui om
de o neclintită statornicie. Arcul de triumf şi statuia lui
Ahile din Piccadilly fuseseră înălţate în anii când lipsise din
ţară; o sută de alte schimbări interveniseră, pe care însă
ochiul şi mintea lui le înregistrară doar în treacăt. Începu
să tremure când coti pe străduţa aceea din Brompton, de
care îşi amintea aşa de bine, străduţa aceea care ducea în
strada unde stătea Amelia. Avea de gând să se mărite, sau
nu? Dacă-i va ieşi în cale cu băieţelul… Dumnezeule, ce se
va face el oare? Văzu o femeie cu un copil de 5 ani… oare
nu era ea? Şi numai la gândul acesta, abia se mai ţinea pe
picioare. Când, în sfârşit, ajunse lângă şiragul de case în
care locuia Amelia şi apoi la poartă, se sprijini acolo şi
rămase o clipă locului. Îşi putea auzi bătăile inimii.
„Dumnezeu cel atotputernic s-o binecuvânteze, orice s-ar fi
întâmplat”, îşi spuse în sinea lui.
„Uf! poate să se fi mutat de aici”, gândi şi intră pe poartă.
Fereastra salonului în care stătea ea de obicei era
deschisă, dar înăuntru nu se zărea nimeni. Maiorul crezu
că recunoaşte totuşi pianul cu tabloul de deasupra, aşa
cum era odinioară, şi emoţiile îi reînviară. Placa de aramă a
domnului Clapp era încă pe uşă, ca şi ciocanul cu care
Dobbin începu să bată.
O fetişcană de vreo 16 ani, cu aer şăgalnic, cu ochii
iscoditori şi obrajii îmbujoraţi, veni să vadă cine ciocănise
şi se uită la maior cu asprime când îl găsi rezemat de micul
portal.
Era alb la faţă ca o stafie şi abia putu bâlbâi cuvintele:
— Doamna Osborne locuieşte aici?
Timp de-o clipă fata îl privi necruţător drept în faţă şi,
pălind apoi şi ea, zise:
— Aibi milă de mine, Dumnezeule… e maiorul Dobbin! Şi
îi întinse amândouă mâinile. Nu vă mai amintiţi de mine?
Vă spuneam maiorul Acadea!
La care, şi cred că era pentru prima dată în viaţa lui că
se purta în felul acesta, maiorul o luă pe fată în braţe şi o
sărută. Ea începu să râdă şi să strige foarte agitată,
chemând „mamă, tată-!” în gura mare, făcându-i să iasă
din casă pe acei respectabili cetăţeni care şi începuseră să-l
examineze pe maior prin fereastra împodobită a bucătăriei
şi care rămăseseră miraţi găsindu-şi fiica pe coridor în
braţele unui bărbat înalt, în redingotă albastră şi pantaloni
albi.
— Sunt un vechi prieten… zise el, nu fără să roşească
totuşi. Nu vă aduceţi aminte de mine, doamnă Clapp, şi de
prăjiturile acelea bune pe care obişnuiaţi să le faceţi pentru
ceai? Nu-ţi aduci aminte de mine, Clapp? Sunt naşul lui
George şi m-am întors chiar acuma din India.
Urmă o zdravănă strângere de mâini, doamna Clapp
arătându-se peste măsură de mişcată şi de încântata; şi în
timp ce stăteau pe coridorul acela, ea luă de foarte multe
ori ca martor cerul la fericirea pe care o încerca.
Proprietarul şi proprietăreasa casei îl conduseră pe
onorabilul maior în camera familiei Sedley (unde el îşi
aduse aminte de fiecare lucruşor, de la vechiul pian cu
podoabe de aramă, odinioară un mic şi cochet instrument
fabricat de Stothard, până la paravanele din faţa căminului
şi la mausoleul-miniatură de alabastru, în mijlocul căruia
ticăia ceasornicul de aur al domnului Sedley), şi acolo, în
timp ce stătea în fotoliul gol al chiriaşului, tatăl, mama şi
fiica îl informară pe maiorul Dobbin, cu o mie de
neaşteptate întreruperi, despre lucrurile pe care noi le-am
aflat, amănunte din viaţa Ameliei, cu care însă Dobbin nu
era încă la curent: adică despre moartea doamnei Sedley,
despre faptul că bătrânul Osborne îl luase la el pe George,
despre felul în care se despărţise văduva de copil, cât şi
despre alte amănunte din viaţa ei. De două sau de trei ori,
maiorul fu pe punctul de a ataca şi problema căsătoriei,
dar nu avu curaj. Nu voia să-şi dezvăluie tainele inimii în
faţa acestor oameni. În cele din urmă, i se aduse la
cunoştinţă că doamna Osborne ieşise să se plimbe cu tatăl
ei în Kensington Gardens, unde, atunci când era vreo
după-amiază frumoasă, îl ducea totdeauna pe bătrânul
gentleman (care acuma devenise foarte slab şi morocănos şi
îi întuneca şi ei viaţa, deşi Amelia se purta cu el ca un
înger, de asta stăm chezaşi cu toţii).
— Sunt foarte grăbit, spuse maiorul, şi am de pus la
punct o seamă de lucruri importante astă-seară. Aş vrea s-
o văd totuşi pe doamna Osborne. Sper că domnişoara Mary
poate veni cu mine să-mi arate drumul?
Domnişoara Mary fu montată şi uluită de această
propunere. Sigur că ştia drumul. Şi i-l va arăta maiorului
Dobbin. Fusese de multe ori acolo cu domnul Sedley, când
doamna Osborne era plecată… plecată spre Russell Square;
şi ştia şi banca pe care îi plăcea bătrânului să stea. Dădu
fuga în camera ei şi se întoarse numaidecât cu cea mai
bună pălărie pe care o avea, cu şalul galben şi cu broşa cea
mare cu pietre semipreţioase, lucruri de-ale maică-si, pe
care şi le însuşise cu prilejul acesta, pentru a nu-şi face
tovarăşul, pe maior adică, de ruşine.
Apoi, ofiţerul respectiv, în redingotă albastră şi cu
mănuşi de piele de căprioară, dădu braţul domnişoarei şi
porniră cu mare veselie. Era bucuros să mai fie de faţă o
prietenă când se va ivi momentul de care îi era, oarecum,
teamă. O mai întrebă pe însoţitoarea lui încă o mie de alte
lucruri despre Amelia; inima lui duioasă se îndurera foarte
gândindu-se că fusese nevoită să se despartă de băiat.
Cum a putut îndura aşa ceva? Îl vedea des? Iar domnul
Sedley avea cu ce trăi? Mary răspunse la toate întrebările
maiorului Acadea cum putuse ea mai bine.
La jumătatea drumului lor se întâmplă un incident, care,
deşi foarte neînsemnat în sine, îi făcu maiorului Dobbin o
plăcere nemaipomenită. Un tânăr palid, cu favorite rare de
tot şi cu o cravată albă şi bine scrobită, venea către ei pe
străduţă, plimbându-se en sandwich, având adică câte o
doamnă la fiecare braţ: una era o femeie matură, înaltă şi
autoritară, cu înfăţişare şi trăsături ce semănau foarte bine
cu ale clericului, alături de care mergea cealaltă, mică de
statură, pipernicită, pământie la faţă, purtând o frumoasă
pălărie nou-nouţă şi panglici albe, o blană elegantă, iar pe
piept, un bogat ceas de aur. Gentleman-ul strivit cum era
de aceste două doamne, purtând pe deasupra şi o umbrelă,
un şal şi un coşuleţ, aşa că braţele îi erau cu desăvârşire
ocupate, şi, bineînţeles, neputând să-şi ducă mâna la
pălărie pentru a răspunde reverenţei cu care îl salută
domnişoara Clapp, dădu doar din cap, drept răspuns la
salutul ei, salut pe care cele două doamne i-l întoarseră cu
un aer protector, privindu-l în acelaşi timp cu asprime pe
individul în haină albastră şi baston de bambus care o
însoţea pe domnişoara Mary.
— Cine-i ăsta? întrebă maiorul, amuzat de grup şi după
ce făcuse loc celor trei să treacă pe străduţă.
Mary îl privi pe maior ştrengăreşte.
— E duhovnicul nostru, cucernicul Binny (maiorul
Dobbin avu o uşoară tresărire), şi sora lui, domnişoara
Binny. Doamne, cum obişnuia să ne mai sâcâie la şcoala
de duminică! Iar cealaltă doamnă, cea ceacâră şi cu ceas,
este doamna Binny… fostă domnişoară Grits; tatăl ei e
băcan, patronul prăvăliei „Micul şi veritabilul ceainic de
aur” din Kensington Gravel Pits. S-au căsătorit luna
trecută, şi abia s-au întors de la Margate. Are o zestre de
cinci mii de lire; dar s-a şi certat cu domnişoara Binny,
care a pus la cale căsătoria aceasta.
Dacă înainte de asta maiorul avusese o uşoară tresărire,
acuma tresări de-a binelea şi lovi cu bastonul de bambus
în pământ cu asemenea tărie, că o făcu pe domnişoara
Clapp să exclame: „Dumnezeule!” şi să înceapă să râdă. El
rămase un moment locului, tăcut, uitându-se cu gura
căscată după tânăra pereche, în timp ce domnişoara Clapp
depăna povestea acestora; dar nu reţinu nimic altceva în
afară de vestea căsătoriei onoratului reverend; era ameţit
de atâta fericire. După întâlnirea asta, el începu să meargă
de două ori mai repede către destinaţie, şi totuşi i se părea
că ajunseră prea devreme (căci maiorul era în prada unei
mari tulburări la gândul că o va întâlni pe Amelia,
întâlnire, pe care o dorise cu înfocare în decursul celor zece
ani), tăind străduţele din Brompton, şi intrară pe mica şi
străvechea poartă din Kensington Gardens.
— Iată-i! anunţă domnişoara Mary şi îl simţi tresărind
din nou la braţul ei.
Astfel că ghici totul numaidecât. Ştia toată povestea, de
parcă ar fi citit-o într-unul din romanele ei favorite – Fanny
cea fără tată sau Căpeteniile scoţiene.
— Ce-ar fi să dai o fugă şi să-i spui? zise maiorul.
Fata o rupse la fugă cu şalul ei cel galben fluturându-l în
vânt.
Bătrânul Sedley stătea pe o bancă, cu fularul pus pe
genunchi, flecărind, potrivit obiceiului, despre cine ştie ce
întâmplare din trecut, pe care Amelia o cunoaşte de-a fir-a-
păr şi pe care o ascultase, cu un zâmbet îngăduitor, de
nenumărate ori până acuma. Ea ajunsese să se poată
gândi în ultimul timp la treburile ei şi totodată să
zâmbească sau să facă oarecare semne prin care îi dădea a
înţelege bătrânului că e foarte atentă la povestirea
respectivă, dar în realitate abia auzea ici-colo câte un
cuvânt.
Când Mary se ivi ţopăind de-a lungul aleii, şi Amelia
dădu cu ochii de ea, se ridică repede de pe bancă. Se gândi
numaidecât că trebuie să i se fi întâmplat ceva lui George;
dar vederea figurii nerăbdătoare şi pline de fericire a
mesagerei risipi spaima din inima temătoarei mame.
— Veşti! Veşti! începu să strige trimisa maiorului
Dobbin. A venit! A venit!
— Cine a venit? întrebă Emmy, tot cu gândul la fiul ei.
— Uită-te, răspunse domnişoara Clapp, întorcându-se şi
arătând cu mâna în direcţia în care, când Amelia privi şi
ea, văzu faţa suptă şi umbra prelungă a lui Dobbin
proiectându-se pe iarbă.
Amelia tresări la rândul ei, se roşi şi începu, bineînţeles,
să plângă. În toate împrejurările ieşite din comun ale
acestei naive şi mici făpturi, les grandes eaux deţineau,
aproape întotdeauna, rolul de frunte.
Dobbin se uită la ea – ah, cu câtă pasiune! – cum venea
alergând către el, cu mâinile întinse, gata să i le ofere. Nu
se schimbase. Puţin cam palidă; puţin mai plină la faţă.
Ochii erau aceiaşi, ochii ei blânzi şi încrezători. Şi abia
câteva şuviţe de argint în părul moale şi întunecat. Amelia
îi întinse amândouă mâinile în timp ce îi privea, zâmbind
printre lacrimi, fata cinstită şi plină de naturaleţe. El luă
cele două mânuţe într-ale sale şi le păstră câtăva vreme. Şi
rămase o clipă fără să rostească un singur cuvânt. De ce
nu o lua în braţe, de ce nu-i jura că n-are s-o mai
părăsească niciodată? Mai mult ca sigur că Amelia i s-ar fi
supus; era cu neputinţă să nu fi ascultat de el.
— Trebuie, trebuie să-ţi anunţ şi altă sosire, spuse
Dobbin după un răstimp de tăcere.
— Doamna Dobbin? întrebă Amelia, dându-se pe
neaşteptate înapoi.
De ce nu scotea oare maiorul niciun cuvânt?
— Nu, răspunse el, lăsându-i mâinile. Cine ţi-a spus
asemenea minciuni? Vreau să te anunţ că fratele dumitale,
Jos, a venit pe acelaşi vas cu mine şi s-a întors acasă ca să
vă facă pe toţi fericiţi.
— Tată, tată!… strigă Emmy. Avem noutăţi! Jos s-a
întors în Anglia. A venit să se îngrijească de dumneata.
Iată-l şi pe maiorul Dobbin.
Domnul Sedley se ridică, tremurând puternic şi
adunându-şi gândurile. Apoi înaintă şi făcu maiorului o
plecăciune după moda veche, adresându-i-se cu „domnule
Dobbin” şi exprimându-şi speranţa că onorabilul său tată,
sir William, era bine sănătos. Tocmai avea de gând să
treacă pe la sir William, care, cu puţin timp în urmă, îi
făcuse cinstea să-l viziteze. Sir William nu mai trecuse de
opt ani pe la bătrânul gentleman – asta era vizita pe care se
gândea el să i-o întoarcă.
— E tare zdruncinat, şopti Emmy când Dobbin se
apropie şi dădu prietenos mâna cu bătrânul.
Deşi avea de pus la cale câteva importante afaceri

personale în seara aceea la Londra, maiorul consimţi totuşi
să le amâne, primind invitaţia pe care i-o făcu domnul
Sedley de a merge acasă şi de-a lua ceaiul împreună cu ei.
Amelia porni la braţ cu tânăra ei prietenă cu şal galben,
conducând grupul la întoarcerea lor spre casă, aşa că
domnul Sedley mergea alături de Dobbin. Bătrânul umbla
foarte încet şi-şi aminti de o mulţime de vechi întâmplări,
despre el şi despre sărmana lui Bessy, despre îmbelşugarea
şi despre falimentul lui. Gândurile lui, aşa cum se întâmplă
cu oamenii bătrâni şi decrepiţi, erau întoarse cu totul spre
trecut. Prezentul, cu excepţia catastrofei pe care o mai
resimţea încă, nu mai prezenta niciun fel de interes pentru
el. Maiorul era bucuros şi-l lăsă să vorbească într-una.
Ochii îi erau fixaţi asupra siluetei din faţă – draga şi micuţa
siluetă veşnic prezentă în închipuirea şi în rugăciunile lui
şi care-i însufleţea visele, fie că era treaz, fie că dormea.
Amelia se arătă foarte fericită, zâmbitoare şi plină de
neastâmpăr toată seara aceea, împlinindu-şi, după cum
gândea Dobbin, îndatoririle sale de gazdă la micul ospăţ cu
cea mai mare graţie şi îndemânare. Şi în timp ce stăteau în
umbra înserării, ochii lui o urmăreau toată vremea. De câte
ori şi cu câtă pasiune nu-şi dorise clipa aceasta şi de câte
ori nu se gândise la ea de-acolo de departe, bătut de
vânturile calde şi în timpul marşurilor obositoare,
închipuindu-şi-o blândă şi fericită, îngrijind cu bunăvoinţă
de bătrânii ei părinţi şi împodobindu-le sărăcia cu duioasa
ei supunere, aşa cum o vedea aievea acuma. Eu nu susţin
că gustul maiorului Dobbin era din cale-afară de rafinat
sau că e de datoria spiritelor superioare să se mulţumească
cu un paradis în care nu se consumă decât pâine cu unt,
aşa cum se mulţumea vechiul şi naivul nostru prieten; dar,
bune sau rele, acestea erau dorinţele lui; şi, servit de
Amelia, el era gata să bea tot atât de multe ceşti de ceai ca
şi doctorul Johnson.
Amelia, văzându-i pornirea aceasta, îl încurajă râzând; şi
se uita foarte ştrengăreşte la el în timp ce-i turna ceaşcă
după ceaşcă. E adevărat că ea n-avea de unde să ştie că
maiorul nu mâncase încă şi că la „Slaughters” îl aştepta un
tacâm anume pus pentru el, şi lângă el un carton, ca să
marcheze că masa era reţinută, în aceeaşi boxă în care
maiorul şi George chefuiseră de nenumărate ori, când
Amelia era abia o copilă proaspăt ieşită din pensionul
domnişoarei Pinkerton.
Primul lucru pe care doamna Osborne i-l arătă maiorului
fu miniatura lui Georgy, pentru care alergă sus de îndată
ce sosiră acasă. Fireşte că miniatura nu era nici pe
jumătate aşa de frumoasă ca băieţelul, dar nu fusese un
gest nobil din partea lui să i-o dăruiască? Cât timp rămase
treaz tatăl ei, Amelia nu vorbi prea mult despre Georgy.
Căci s-o audă vorbind despre domnul Osborne şi Russell
Square nu era plăcut pentru bătrân, care mai mult ca sigur
habar nu avea că în ultimele luni trăise din mila acestui
rival mai bogat; şi îşi pierdea numaidecât cumpătul când se
făcea vreo aluzie la acesta.
Dobbin povesti bătrânului tot şi poate puţin mai mult
decât tot ceea ce se întâmplase pe bordul lui
„Ramchunder”; el exageră vorbind despre binevoitoarea
dispoziţie a lui Jos faţă de tatăl lui şi hotărârea de a-i
îndulci zilele pe care le mai avea de trăit. Adevărul este că
în timpul călătoriei maiorul stăruise mult, în ceea ce
priveşte această îndatorire, pe lângă tovarăşul său de
călătorie şi îi smulsese făgăduieli că va avea grija de Amelia
şi de Georgy. Domolise mânia lui Jos în privinţa poliţelor
trase asupra sa de către bătrânul gentleman şi-i povesti
râzând despre propriile-i păţanii de aceeaşi natură şi
despre faimosul transport de vinuri cu care îl blagoslovise
şi pe el bătrânul, izbutind să-l aducă pe domnul Jos – care
era o persoană cu care o puteai scoate la capăt când era
bine dispus şi puţin măgulit – la sentimente deosebit de
bune faţă de rudele din Europa. Şi, ce mai la deal, la vale,
mi-e ruşine că trebuie să spun, dar maiorul umflă până
într-atât adevărul, încât îi destăinui bătrânului domn
Sedley că dorinţa de a-şi vedea părintele fusese ceea ce îl
determinase pe Jos să vină din nou în Europa.
La ora obişnuită, domnul Sedley începu să moţăie în
fotoliu şi veni în sfârşit şi rândul Ameliei să înceapă să
vorbească, lucru pe care îl făcu cu multă vioiciune şi
referindu-se exclusiv la Georgy. Nu pomeni nimic despre
durerea pe care-o resimţea în urma acestei despărţiri, căci,
deşi era pe jumătate distrusă din pricină că-i fusese luat
copilul, această femeie de ispravă îşi spunea totuşi că e
foarte urât să se plângă de lipsa lui; dar ea povesti tot ceea
ce ştia despre Georgy, despre virtuţile, talentele şi
perspectivele lui de viitor. Îi descrise frumuseţea îngerească
a copilului; povesti o sumedenie de exemple privind
generozitatea şi nobleţea lui sufletească, de pe vremea când
stăteau împreună: cum se oprise o dată în Kensington
Gardens o ducesă de sânge regal şi-l admirase, cât de bine
îngrijit era acuma şi că avea un valet şi un ponei; cât era de
ager şi de deştept şi ce nemaipomenit de cultă şi de plăcută
persoană era cucernicul Lawrence Veal, profesorul lui
George.
— Ştie orice, zise Amelia. Dă cele mai fermecătoare
serate. Dumneata, care eşti un om aşa de învăţat şi care ai
citit atâtea lucruri, dumneata, care eşti aşa de inteligent şi
de desăvârşit, nu spune nu – de câte ori nu mi-a spus el
asta! – ai să fii încântat de reuniunile de la domnul Veal.
Au loc în ultima marţi a fiecărei luni. Spune că nu există
loc în barou sau în Parlament la care să nu poată aspira
Georgy. Priveşte numai! Şi se duse la sertarul pianului, de
unde scoase o compoziţie de-a lui Georgy.
Această capodoperă, care se găseşte încă în posesia
mamei lui George, sună precum urmează:
Despre egoism. – Dintre toate viciile care înjosesc natura

umană, egoismul este cel mai condamnabil şi mai de
dispreţuit. O prea mare iubire de sine duce la cele mai
monstruoase crime şi prilejuieşte cele mai mari nenorociri
atât în state, cât şi în familii. Precum un om egoist îşi va
sărăci familia şi adesea o va duce la sapă de lemn, tot astfel
şi un rege egoist aduce ruina poporului său şi îl aruncă
deseori în război.
Exemplu: Egoismul lui Ahile, aşa cum ne-a atras asupra
lui atenţia poetului Homer, a prilejuit o sumedenie de
nenorociri grecilor (Homer, Iliada, A. 2). Egoismul
răposatului Napoleon Bonaparte a prilejuit nenumărate
războaie în Europa şi i-a cauzat lui însuşi pieirea, într-o
insulă mizerabilă, Sfânta Elena din Oceanul Atlantic.
Noi vedem din aceste exemple că nu trebuie să ne
călăuzim după propriul nostru interes şi ambiţia noastră,
ci trebuie să avem în vedere şi interesele celorlalţi, tot aşa
ca şi pe ale noastre.
GEORGE S. OSBORNE
Athenè Hoţise, 24 aprilie 1827
— Când te gândeşti că şi-a însuşit asemenea stil şi că

citează şi autori greci, la vârsta lui! zise fermecată mama.
O, William, adăugă ea, întinzându-i mâna maiorului, ce
comoară mi-a dat cerul în băiatul acesta! El e mângâierea
vieţii mele şi e imaginea vie a lui… a celui plecat!
„Trebuie să fiu oare supărat pe ea din pricină că se arată
aşa de devotată celuilalt? gândi William. Trebuie să fiu oare
gelos pe prietenul meu din mormânt, sau să fiu îndurerat
că o inimă ca a Ameliei nu poate iubi decât o singură dată
în viaţă? O, George, George, ce puţin preţ puneai tu, totuşi,
pe femeia asta!”
Gândul acesta trecu cu repeziciune prin mintea lui
William în timp ce ţinea mâna Ameliei, iar ea îşi dusese
batista la ochi.
— Dragă prietene, zise ea, strângând mâna care i-o ţinea
pe-a sa, ce bun, ce îndatoritor ai fost dumneata totdeauna
faţa de mine! Uite! Se trezeşte tata. Ai să te duci mâine să-l
vezi pe George, nu-i aşa?
— Nu mâine, răspunse bietul Dobbin, mâine am treabă!
Nu voia să-i mărturisească că el nu-şi văzuse încă
părinţii şi nici pe iubita lui soră Ann. Neglijenţă pentru
care, sunt sigur, orice persoană cu scaun la cap îl va
mustra pe maior. Şi, numaidecât după asta, el îşi luă
rămas bun, lăsându-şi adresa pentru Jos, care avea să
sosească şi el. Şi în felul acesta trecu cea dintâi zi, iar el o
văzuse pe Amelia.
Când se înapoie la „Slughters”, friptura de pui era
bineînţeles rece, stare în care Dobbin o consumă drept
supeu.
Ştiind cât de devreme i se culcă familia şi că nu se
cuvenea să le tulbure somnul la o oră aşa de înaintată,
trebuie să arătăm că maiorul Dobbin şi-a luat în seara
aceea un bilet la „Haymarket Theatre”, unde nădăjduiam
că s-a distrat.
Capitolul LIX
Bătrânul pian
VIZITA MAIORULUI ÎL ARUNCĂ PE

bătrânul John Sedley într-o stare de mare agitaţie şi
excitare. În seara aceea fiica lui nu-l putu convinge să se
mulţumească numai cu ocupaţiile sau distracţiile lui
obişnuite. El îşi petrecu toată vremea scotocind prin cutii şi
sertare, despăturindu-şi hârtiile cu mâini tremurătoare,
triindu-le şi aşezându-le în vederea sosirii lui Jos. Erau
toate în cea mai mare ordine – dosarele şi cataloagele,
recipisele şi corespondenţa cu avocaţii şi alte persoane cu
care avea legături; documentele privind proiectul cu
desfacerea vinurilor (proiect care nu-i reuşise dintr-o
pricină de neînţeles, după ce începuse sub cele mai
strălucitoare auspicii), proiectul privind comerţul cu
cărbuni (pe care numai lipsa de capital îl împiedică de a
deveni planul cel mai plin de succes prezentat vreodată
publicului), patenta pentru joagărele mecanice şi proiectul
de exploatare a rumeguşului etc., etc. Toată noaptea, până
la o oră foarte târzie, şi-o petrecu cu punerea la punct a
acestor documente, târându-se dintr-o cameră în alta, cu o
lumânare abia pâlpâind în mâinile tremurânde. Aici sunt
hârtiile cu vinul, aici cele cu rumeguşul, aici cele cu
cărbunii; aici sunt scrisorile către Calcutta şi Madras, cu
răspunsurile maiorului Dobbin, calaver al Ordinului
„Bath”, şi cu cele ale domnului Joseph Sedley în aceeaşi
chestiune.
— N-are să găsească nicio neregulă în ceea ce mă
priveşte pe mine, Emmy, zise bătrânul gentleman.
Emmy zâmbi.
— Eu nu cred că Jos are să-şi dea osteneala să se uite
prin hârtiile acelea, tată, răspunse.
— Tu nu te pricepi de loc în materie de afaceri, draga
mea, spuse tatăl, dând din cap cu un aer plin de
importanţă.
Şi trebuie să mărturisim că din punctul acesta de vedere
Emmy era foarte neştiutoare; şi ce păcat e că anumiţi
oameni sunt atât de învăţaţi. După ce toate hârţoagelc
astea fură aşezate pe un bufet, bătrânul Sedley le acoperi
cu grijă cu o frumoasă basma indiană (una din cele trimise
de maiorul Dobbin), rugând-o pe proprietăreasa şi pe fiica
ei, în modul cel mai solemn, să nu mişte din loc hârtiile
acelea, care fuseseră puse în ordine pentru sosirea
domnului Joseph Sedley în dimineaţa următoare. „Domnul
Joseph Sedley, din înaltul serviciu civil din Bengal al
Companiei Indiilor Orientale”.
A doua zi dimineaţă, Amelia îl găsi treaz foarte devreme,
mai nerăbdător, mai agitat şi tremurând mai mult ca
oricând.
— N-am dormit destul, Emmy, draga mea, zise el. M-am
gândit la biata mea Bessy. Tare-aş vrea să mai fi fost în
viaţă şi să se mai plimbe încă o dată în trăsura lui Jos.
Odinioară avea şi ea trăsura ei proprie, şi îi stătea tare
bine! Şi ochii i se umplură de lacrimi, ce i se prelinseră pe
faţa zbârcită.
Amelia i le şterse, şi îl sărută zâmbind, şi legă cravata
bătrânului într-un nod elegant, şi îi înfipse acul de cravată
în cea mai bună cămaşă cu dantelă pe care o avea; în
această cămaşă şi cu hainele cernite de duminică, el stătu
de la ora 6 dimineaţa aşteptând sosirea feciorului său.
Există câteva splendide saloane de croitorie pe High

Street din Southampton, în ale căror frumoase vitrine cu
oglinzi sunt expuse jiletci somptuoase şi de toate felurile,
de mătase şi de catifea, aurii şi roşcate, cât şi ultimele
jurnale de modă, în care acei distinşi gentleman cu
monoclu, care ţin de mână băieţei cu ochi nemaipomenit
de mari şi păr cârlionţat, trag cu ochiul la doamnele în
costume de călărie, ce călăresc ţanţoş pe lângă statuia lui
Ahile de lângă Apsley House. Jos, deşi aprovizionat cu o
seamă din cele mai splendide jiletci pe care le putea furniza
Calcutta, îşi spuse că nu putea apărea în capitală până ce
nu va avea una sau două din aceste haine şi îşi alese una
din mătase roşcată, brodată cu fluturi de aur, una din
catifea neagră şi alta de stofă cu dungi albe şi guler
răsfrânt, cu care, împreună cu o bogată cravată de mătase
albastră şi un ac de aur, reprezentând un obstacol peste
care sare un călăreţ în smalţ trandafiriu, găsi că-şi putea
face intrarea în Londra cu oarecare demnitate. Căci
stângăcia de odinioară a lui Jos şi timiditatea lui neghioabă
din pricina căreia roşea în orice împrejurare făcuseră loc
unei mult mai sincere şi mai pline de curaj autopreţuiri.
„Nu mă sfiesc să recunosc, spune Waterloo Sedley
prietenilor săi, că sunt un bărbat cochet.” Şi cu toate că nu
se simţea în largul lui dacă la balurile de la palatul
guvernamental se uita la el vreo femeie, şi cu toate că roşea
şi îşi pierdea cumpătul din pricina acestor priviri, motivul
de căpetenie pentru care le ocolea era teama ca nu cumva
să se îndrăgostească vreuna din ele de dânsul, el fiind cu
totul împotriva căsătoriei. Dar eu am auzit spunându-se că
nu există în Calcutta om mai elegant ca Waterloo Sedley,
că avea cel mai frumos echipaj, că dădea cele mai straşnice
ospeţe de burlac şi că poseda cea mai minunată argintărie
din toată localitatea.
Ca să confecţionezi acele jiletci pentru un om de talia şi
demnitatea lui Jos, trebuia cel puţin o zi, timp din care el
îşi petrecu o parte în căutarea unui slujitor care să-l
servească pe el şi pe indianul lui şi dând instrucţiuni
comisionarului care se ocupa de bagajele, de cutiile şi de
cărţile pe care nu le citea niciodată, de lăzile cu fructe de
manghier, sosuri şi ingrediente pentru pregătit curry, de
şalurile aduse pentru a fi dăruite unor persoane pe care
nici nu le ştia încă şi tot ceea ce îi mai rămăsese din al său
Persicos apparatus9.
În cele din urmă, a treia zi, porni la Londra cu trăsura,
pe îndelete, îmbrăcat în noua lui jiletcă, cu indianul
clănţănind din dinţi de frig şi tremurând, înfăşurat într-un
şal, pe capră, alături de noul servitor european. Jos pufăia
din când în când din pipă înăuntrul trăsurii şi arăta aşa de
majestuos, încât copiii strigau: „Ura!” când îl vedeau, şi
multa lume crezu că trebuie să fie vreun guvernator
general. El, însă, vă asigur, nu refuză invitaţiile pline de
respect ale hangiilor de prin îmbietoarele orăşele de
provincie de-a coborî din trăsură ca să se răcorească. După
ce se împărtăşi dintr-un copios mic dejun la Southampton,
la care i se servi peşte, orez şi ouă tari, îşi veni aşa de bine
în fire până la Winchester, încât crezu necesar să bea un
pahar de Xeres. La Alton coborî din trăsură, la rugămintea
servitorului său, şi bău cu multă poftă berea tare care face
fala localităţii. La Farnham se opri ca să viziteze castelul
episcopului şi să ia o masă frugală, alcătuită din ţipari
fierţi în aburi, cotlet de viţel, fasole verde şi o butelie de
Bordeaux. Îi fu tare frig când ajunse la Bagshot Heath,
unde indianul clănţănea din dinţi din ce în ce mai tare
unde sahib Jos înghiţi nişte grog; de fapt, când ajunse în
capitală, era tot atât de plin de vin, bere, mâncare,
murături, sherry-brandy şi tutun ca şi cabina steward-ului
de pe un vapor. Se întunecase când trăsura lui -se opri,
huruind, în faţa micuţei porţi din Brompton, unde iubitorul
tânăr se duse în primul rând, mai înainte de a intra în
posesia apartamentului pe care i-l reţinuse la „Slaughters”
domnul Dobbin.
Toată lumea de pe strada respectivă se postase la
ferestre; mica servitoare alergă la portiţa grădinii,
mesdames Clapp priveau de la ferestruica împodobitei lor
bucătării; Emmy, peste măsură de tulburată, se afla pe
coridor, printre pălării şi haine, iar bătrânul Sedley,
înăuntru, în salon, zdruncinat de tot din pricina emoţiei.
9
Provizii de băuturi alcoolice orientale (lat.)
Jos coborî din tărsura de poştă, a cărei scară scârţâia şi se
clătina îngrozitor sub greutatea lui, ajutat de noul valet de
la Southampton şi de indianul care tremura din toate
mădularele şi a cărui faţă cafenie se învineţise acuma de
frig, căpătând culoarea unei pipote de curcan. El făcu pe
dată o senzaţie nemaipomenită pe coridor, unde doamna şi
domnişoara Clapp, venite probabil ca să asculte la uşa
salonului, îl găsiră pe Loll Jewab dârdâind pe banca din
vestibul sub maldărul de haine cu care era îmbrăcat,
văitându-se de ţi-era mai mare jalea şi arătându-şi globul
galben al ochilor şi dinţii albi.
Fiindcă, vedeţi, noi am închis cu dibăcie uşa peste
întâlnirea dintre Jos şi bătrânul lui tată şi biata, micuţa şi
gingaşa lui soră. Bătrânul fu foarte mişcat; la fel, fireşte, fu
şi fiica sa; nici Jos nu rămase stană de piatră. În răstimpul
unei absenţe de zece ani, până şi cel mai egoist dintre
oameni se va gândi la cămin şi la legăturile lui de rudenie.
Depărtarea sfinţeşte legăturile acestea. Când gândul
stăruie prea mult asupra acestor bucurii pierdute, le
măreşte farmecul şi dulceaţa. Jos se bucura din toată
inima să-şi vadă părintele şi să-i strângă mâna, cu toate că
între ei intervenise între timp o oarecare răceală. Se bucura
să-şi vadă surioara, despre care ţinea minte cât de
drăgălaşă şi veselă era, arătându-se în acelaşi timp
îndurerat de schimbarea pe care timpul, necazurile şi
nenorocirea o operaseră asupra bătrânului atât de
dărâmat. Emmy îl întâmpinase la uşă în hainele ei cernite
şi îi vorbi în şoaptă despre moartea mamei, rugându-l să
nu pomenească nimic de asta tatălui lor. Dar nu fusese
nevoie de atâta precauţie, căci bătrânul Sedley însuşi
începu să vorbească numaidecât despre evenimentul
respectiv, trăncănind aproape numai despre asta şi
plângând din toate băierile inimii. Fapt care îl zgudui mult
pe indianul nostru, silindu-l să-şi acorde ceva mai puţină
importanţă lui însuşi decât era obişnuit s-o facă bietul
băiat.
Rezultatul întrevederii trebuie să fi fost foarte
mulţumitor, căci după ce Jos se urcă din nou în trăsura lui
de poştă şi porni spre hotel, Emmy îşi îmbrăţişa cu duioşie
părintele, adresându-i-se cu un aer triumfător şi
întrebându-l pe bătrân dacă n-avea dreptate când spunea
că fratele ei are o inimă de aur.
Într-adevăr, Joseph Sedley, mişcat de starea umilă în

care îşi găsise familia şi în expansiunea şi revărsarea inimii
lui, prilejuită de această primă întâlnire, le făgădui că nu
vor mai duce de-acum încolo lipsă de nimic, că va rămâne
în orice caz în ţară pentru câtăva vreme, timp în care casa
lui şi tot ceea ce poseda el va fi al lor; şi că Ameliei îi va sta
foarte bine în capul mesei lui până va accepta să aibă
propria ei masă.
Amelia dădu din cap cu tristeţe şi recurse, ca de obicei,
la „rezervorul de apă”. Ea înţelese la ce făcea aluzie Jos.
Doamna Osborne şi tânăra ei prietenă, domnişoara Clapp
se întreţinuseră îndelung asupra chestiunii chiar în seara
vizitei maiorului; căci impetuoasa Mary nu se putu stăpâni
să nu-i împărtăşească descoperirea pe care o făcuse,
descriindu-i tresărirea şi tremurul acela de bucurie care îl
trădaseră pe maiorul Dobbin când se întâlniseră cu
domnul Binny şi cu nevasta acestuia, prilej prin care
maiorul află că nu mai avea niciun rival de care să se
teamă.
— N-ai băgat de seamă cât s-a cutremurat când l-ai
întrebat dacă nu s-a însurat, iar el a răspuns: „Cine ţi-a
spus asemenea minciuni”? Vai, doamnă, continuă Mary,
nu-şi mai lua ochii de la dumneata; şi eu sunt sigură că a
încărunţit numai din pricină că s-a gândit prea mult la
dumneata!
Dar Amelia, uitându-se în direcţia patului, deasupra
căruia atârnau portretele soţului şi fiului său, îi spuse
tinerei ei protegée să nu mai vorbească niciodată,
niciodată, despre lucrul acesta; că maiorul Dobbin fusese
cel mai drag prieten al soţului ei şi cel mai bun şi mai
iubitor protector al ei şi al lui Georgy; şi că ea îl iubea ca
pe-un frate, dar că o femeie care fusese măritată cu un
înger ca acela, şi ea arăta spre perete, nu se mai putea
gândi la altă căsătorie. Biata Mary oftă; căci se gândea la ce
ar face ea dacă tânărul Tomkins, ajutorul de chirurg care o
urmărea întotdeauna din ochi când se întâlneau la biserică
şi care, prin privirile acelea de-a dreptul agresive, îi pusese
la atât de grea încercare sfioasa-i inimioară, încât era gata
să se predea numaidecât, ce-ar face dacă ar muri? Ştia că
era tuberculos, avea obrajii prea roşii şi-l sufla vântul de
slab ce era.
Asta nu înseamnă că Emmy, fiind pusă la curent cu
pasiunea cinstitului maior, îl respinsese în vreun fel sau
altul, sau se simţi nemulţumită de ea. O dragoste de felul
acesta din partea unui gentleman atât de sincer şi loial nu
putea supăra pe nicio femeie. „Desdemona nu era supărată
pe Cassio”, deşi este foarte puţin probabil că n-a băgat de
seamă înclinaţia locotenentului pentru ea (iar eu, dinspre
partea mea, sunt convins că în această tristă întâmplare s-
au petrecut mult mai multe lucruri decât a ştiut vreodată
merituosul ofiţer maur); ei bine „Măranda se arăta chiar
foarte binevoitoare faţă de Caliban, şi putem fi aproape
siguri că din acelaşi motiv. Asta nu înseamnă că ea l-ar fi
încurajat câtuşi de puţin – sărmanul şi bizarul monstru –
fireşte că nu. Nici Emmy nu avea de gând să-l încurajeze
prin niciun mijloc pe admiratorul ei, maiorul.
Ea îi va acorda acea consideraţie prietenească pe care o
meritau marca lui bunătate şi fidelitate; va da dovadă faţă
de el de o cordialitate şi o francheţe desăvârşită până în
ziua în care îşi va face propunerea; şi atunci va avea destul
timp să-i vorbească şi să pună capăt unor speranţe care nu
se vor putea realiza niciodată.
Aşadar, ea dormi straşnic de bine în noaptea aceea,
după convorbirea avută cu Mary, şi se simţi mai fericită ca
de obicei, în ciuda întârzierii lui Jos. „Îmi pare bine că nu
se însoară cu acea domnişoară O’Dowd, gândi. Colonelul
O’Dowd nu va putea avea niciodată o soră demnă de un om
aşa de desăvârşât ca maiorul William!” Cine, din micul ei
cerc de cunoştinţe, putea fi o soţie potrivită pentru el?
Domnişoara Binny, nu, era prea bătrână şi rea;
domnişoara Osborne? tot prea bătrână. Mica Mary era prea
tânără. Şi înainte de a adormi, doamna Osborne nu putu
găsi pe nimeni care să i se potrivească maiorului.
Cu toate acestea, când îşi făcu apariţia factorul, mica
familie fu pusă în nedumerire de primirea unei scrisori de
la Jos, adresată surorii lui, prin care le aducea la
cunoştinţă că se simte cam obosit după călătoria făcută şi-i
va fi peste putinţă să se mişte din loc în ziua aceea, dar că
va pleca din Southampton a doua zi dis-de-dimineaţă, aşa
că seara va fi alături de tatăl şi mama lui. În timp ce-i citea
tatălui scrisoarea, Amelia se opri când ajunse la ultimul
cuvânt; fratele ei, era limpede, nu ştia ce se mai întâmplase
pe acasă. Şi nici nu avea de unde; adevărul e că, deşi
maiorul bănuia, şi pe bună dreptate, că tovarăşul său de
drum nu se va urni din loc într-un răstimp mai scurt de
douăzeci şi patru de ore şi că va găsi o scuză pentru
întârziere, el nu-i scrisese totuşi niciun rând lui Jos prin
care să-l informeze despre nenorocirea ce se abătuse
asupra familiei Sedley, ocupat fiind să stea cu Amelia la
taclale până târziu, după ce trecuse ora când se ridica
poşta.
În aceeaşi dimineaţă îi sosi o scrisoare şi maiorului
Dobbin, la cafeneaua „Slaughters”, de la prietenul său din
Southampton, prin care era rugat să-l ierte că se înfuriase,
aşa de rău când l-a deşteptat din somn în dimineaţa aceea
(avea o straşnică durere de cap şi tocmai atunci aţipise şi el
puţin), cerându-i totodată lui Dob să reţină câteva camere
confortabile la „Slaughters” pentru domnul Sedley şi
servitorii săi. În timpul călătoriei, maiorul îi devenise tare
necesar lui Jos, care ţinea foarte mult la el şi nu se
dezlipea de Dobbin nicio clipă. Ceilalţi pasageri plecaseră la
Londra. Tânărul Ricketts şi micul Chaffers plecaseră chiar
în ziua aceea cu diligenţa – Ricketts, pe capră, luând el
hăţurile din mâna lui Botlcy; doctorul, la familia lui din
Portsca; Bragg, în capitală, la asociaţii lui; iar secundul
principal era ocupat cu descărcatul lui „Ramchunder”.
Domnul Jos se trezi singur-singurel la Sauthampton, aşa
că ceru patronului hotelului „Regele George” să ia un pahar
de vin cu el în ziua aceea tocmai în timpul în care maiorul
Dobbin stătea la masa părintelui său, sir William, la care
sora lui află (căci maiorului îi era peste putinţă să spună
minciuni) că fusese s-o vadă pe doamna George Osborne.
Jos se instalase aşa de confortabil în St. Martin’s Lane,
unde putea să-şi guste narghileaua în desăvârşită tihnă şi
putea să facă pe grozavul pe la teatre, atâta cât îi cerea
inima şi într-un chip aşa de plăcut, încât poate că ar fi
rămas pe vecie la „Slaughters” dacă n-ar fi fost pe acolo şi
prietenul său, maiorul. Acestui gentleman nu-i trecea prin
gând să-l slăbească pe bengalez până ce acesta n-avea să-
şi aducă la îndeplinire făgăduiala de-a oferi Ameliei şi
părintelui său un cămin. Jos era un om moale, oricine
putea face din el ceea ce voia, iar Dobbin, mult mai zelos
când era vorba de interesele altora decât atunci când se
afla în joc propriul lui interes, aşa că civilul căzu cu multă
uşurinţă victima sincerelor manevre ale acestui binevoitor
diplomat şi era gata să facă, să cumpere, să închirieze, sau
să renunţe la orice socotea cu cale prietenul său. Loll
Jewab, de care băieţii din St. Martin’s Lane obişnuiau să-şi
bată joc cu cruzime ori de câte ori îşi arăta pe stradă mutra
lui smolită, fu trimis înapoi, la Calcutta pe vasul „Lady
Kicklebury East Indiaman” – vas în care îşi avea sir William
Dobbin investită o sumă de bani – după ce, în prealabil, îl
învăţase pe slujitorul european al lui Jos arta de a pregăti
curry, pilafuri şi de a-i umple pipele. Şi era prilej de mare
desfătare şi o serioasă ocupaţie pentru Jos să supravegheze
executarea unei elegante trăsuri, pe care el şi maiorul o
comandaseră prin apropiere de Long Acre; fură cumpăraţi
şi o pereche de cai frumoşi, cu care Jos se plimba cu multă
demnitate prin parc, sau îşi vizita prietenii pe care şi-i
făcuse în India. Nu rareori era şi Amelia alături de el în
timpul acestor excursii; şi atunci putea fi văzut şi maiorul
Dobbin pe banca din spate a trăsurii. Alteori se foloseau de
trăsură bătrânul Sedley şi fiica lui; iar domnişoara Clapp,
care-şi însoţea deseori prietena, simţea o nemaipomenită
plăcere să fie văzută, în timp ce trecea în trăsură,
împodobită cu faimosul şal galben, de către tânărul
gentleman de la cabinetul de chirurgie, a cărui faţă se zărea
de obicei îndărătul perdelelor ori de câte ori trecea Mary.
La scurt timp după cea dintâi apariţie a lui Jos la
Brompton, o scenă cu adevărat sfâşietoare avu loc în
căsuţa aceea modestă în care familia Sedley îşi petrecuse
ultimii zece ani din viaţă. Trăsura lui Jos (cea vremelnică,
nu trăsura ce era în curs de fabricare) sosi într-o bună zi şi
îi luă pe bătrânul Sedley şi pe fiica lui… pentru ca să nu-i
mai aducă înapoi. Lacrimile vărsate de proprietăreasă şi de
fiica proprietăresei cu această ocazie fură lacrimi de sinceră
durere, la fel de sinceră ca şi cele care au prilejuit şi
celelalte lacrimi vărsate în decursul acestei povestiri. În
răstimpul îndelungatei lor cunoştinţe şi prietenii, ele nu-şi
puteau aminti de nicio vorbă aspră pe care să le-o fi
aruncat Amelia. Ea fusese numai blândeţe şi bunătate,
veşnic recunoscătoare, întotdeauna amabilă, chiar şi
atunci când doamna Clapp îşi pierdea firea şi o pisa să-i
plătească chiria. Când buna Amelia o părăsi de-a binelea,
proprietăreasa îşi făcu amare mustrări pentru toate
cuvintele aspre pe care i le adresase vreodată… cum se mai
bocea ea când lipiră cu pap, pe fereastră, o hârtie prin care
se anunţa că odăiţele atât de multă vreme ocupate erau din
nou de închiriat! Nicicând nu vor mai întâlni asemenea
chiriaşi, de asta era absolut sigură! mai târziu viaţa dădu
întru totul dreptate acestei melancolice prorociri; iar
doamna Clapp se răzbună pe firea josnică a oamenilor,
punându-şi noii ei locataires la cele mai sălbatice
contribuţii pentru cutiile de ceai sau pulpele de berbec cu
care erau serviţi. Mulţi strâmbară din nas bombănind; unii
nici nu plătiră, şi niciunul din ei nu rămase multă vreme.
Proprietăreasa avea de ce să-i regrete, şi din toată inima, pe
cei vechi, vechii ei prieteni, care o părăsiseră.
Cât despre domnişoara Clapp, amărăciunea ei fu de aşa
natură când plecă Amelia, încât nici nu mai încerc s-o
redau. Din fragedă copilărie ea trăise laolaltă cu ea şi se
legase atât de strâns de acea scumpă şi bună doamnă,
încât atunci când uriaşa câleaşcă veni s-o ducă spre
strălucire, ea leşină în braţele prietenei sale, care de lapt
era aproape tot atât de mişcată ca şi buna copilă. Amelia o
iubea ca pe propria ei fiică. Timp de unsprezece ani fata
aceasta îi fusese statornică prietenă şi tovarăşă.
Despărţirea fu într-adevăr foarte dureroasă şi pentru ea.
Fireşte însă că hotărâseră ca Mary să vină cât de des să
stea în casa cea mare şi nouă în care se ducea doamna
Osborne, dar unde fata era sigură că prietena ei n-avea să
fie niciodată atât de fericită cum fusese în umila lor colibă,
după cum se exprima domnişoara Clapp, potrivit
limbajului din romanele ei favorite.
Să nădăjduim însă că se înşela în presupunerea ei. Biata
Emmy avusese parte de foarte puţine zile de fericire în acea
umilă colibă. Soarta neîndurătoare o persecutase toată
vremea. Nu-i făcu niciodată plăcere să se mai întoarcă în
casa aceea după ce o părăsi, sau să dea ochii cu fosta-i
proprietăreasă, care o tiranizase ori de câte ori ea era prost
dispusă şi chiria neachitată, sau când, bine dispusă, arăta
faţă de ea o familiaritate grosolană la fel de odioasă.
Servilitatea ei şi potopul de complimente, acuma, când
Emmy trăia în belşug, nu mai fură nici ele pe placul acestei
doamne. Doamna Clapp nu mai termina cu exclamaţiile
admirative în legătură cu noua locuinţă, lăudând peste
măsură fiecare mobilă şi fiece podoabă; pipăia fiece rochie
a doamnei Osborne, socotea câte parale face şi se jura şi
lua martor cerul că nimic nu putea fi prea bun pentru
această gingaşă doamnă. Căci în linguşitoarea asta de
rând, care-i făcea acuma atâta curte, Emmy vedea veşnic
pe grosolana despotă care o făcuse de atâtca ori să sufere,
căreia fusese silită să-i ceară de-atâtea ori câte o păsuire
când erau în urmă cu chiria; care îi striga că face cheltuieli
nesăbuite ori de câte ori cumpăra ceva bunătăţi pentru
suferinda ei mamă sau pentru tatăl ei; care o văzuse
umilită şi călcată în picioare pe bătrâna Sedley.
Nimeni n-a auzit vreodată ceva despre necazurile
acestea, care făcuseră parte din soarta ce-i fusese hărăzită
bietei şi micii noastre prietene. Ea le ţinea ascunse faţă de
părintele ei, a cărui nechibzuinţă era în bună parte pricina
mizeriei în care era silită să trăiască. Ea trebuia să suporte
toate urmările greşelilor lui, şi adevărul este că era de-o
blândeţe şi de-o smerenie atât de desăvârşită, de parcă ar fi
fost anume creată de natură pentru rolul de victimă.
Sper însă că nu va mai fi multă vreme nevoită să îndure
asemenea viaţă. Şi după cum se spune că în orice durere
există şi oarecare mângâiere, trebuie să amintesc că biata
Mary, după criza de nervi pe care-o avu la plecarea
prietenei sale, fu încredinţată îngrijirilor medicale ale
tânărului nostru de la cabinetul de chirurgie, mulţumită
tratamentului căruia ea se refăcu după puţină vreme. Când
părăsi Bromptonul, Emmy dărui domnişoarei Clapp tot
mobilierul din casă, ea luându-şi numai tablourile (cele
două tablouri de deasupra patului) şi pianul – acel mic şi
vechi pian, care alunecase acuma într-o bătrâneţe
tânguitoare şi dogită, dar care îi era drag din anumite
motive. Era numai o copilă când cântase pentru prima dată
la el; şi părinţii i-l dăruiseră ei. Apoi îi mai fusese încă o
dată dăruit, cum îşi poate bine aminti cititorul, atunci când
casa tatălui ei fusese scoasă la mezat, iar instrumentul
acesta salvat de la dezastru.
Maiorul Dobbin fu peste măsură de încântat când, în
vreme ce supraveghea punerea la punct a noii locuinţe a
lui Jos, asupra căreia maiorul stărui să fie cât mai
frumoasă şi confortabilă, sosi şi camionul din Brompton,
aducând lăzile şi cuferele emigranţilor din micuţa suburbie
şi, o dată cu ele, şi vechiul pian. Amelia voia să-l aibă în
salonaşul ei, o odăiţă drăguţă de la al doilea etaj, alături de
camera tatălui ei, unde îşi petrecea de obicei serile
Şi când, în cele din urmă, apărură oamenii aducând
vechiul pian şi când Amelia porunci să fie aşezat în camera
sus-amintită, Dobbin fu în culmea entuziasmului.
— Îmi pare tare bine că nu te-ai despărţit de el, spuse
maiorul cu glasul înecat de emoţie. Mi-era teamă că nici n-
are să-ţi pese de el.
— Ţin la pian mai mult ca la orice pe lume, zise Amelia.
— Adevărat, Amelia? Drept este că, întrucât îl
cumpărase el însuşi, deşi nu pomenise niciodată nimic
despre asta, nu-i trecuse niciodată prin cap bănuiala că
Emmy atribuia altcuiva faptul de a fi cumpărat pianul;
Dobbin îşi închipuia aşadar că Amelia ştia de la cine venise
darul.
— Adevărat, Amelia? repetă el, şi întrebarea, marea
întrebare, îi tremura pe buze.
Emmy răspunse:
— Ar putea fi altfel? Oare nu mi l-a dăruit el?
— Nu ştiam! spuse bietul şi bunul Dob şi se schimbă la
faţă.
Emmy nu dădu pentru moment importanţă răspunsului
acestuia, nici nu băgă imediat de seamă expresia de tristeţe
ce se aşternuse pe faţa cinstită a lui Dobbin; dar se gândi
la asta mai târziu. Apoi îi încolţi în minte gândul, însoţit
de-o durere şi de-o mâhnire de negrăit, că William fusese
cel care-i dăruise pianul, şi nu George, aşa cum îşi
închipuise. Nu era un dar de la George, singurul pe care îl
primise vreodată de la iubitul ei, după cum crezuse, lucrul
la care ţinea mai mult ca la orice, cea mai nepreţuită
relicvă şi comoară a ei. Ea îi vorbise acestuia numai despre
George; cântase la el melodiile lui favorite; stătuse în faţa
lui seri fără de sfârşit, cântând cât putea mai bine, în felul
ei simplu, bucăţi pline de melancolie şi plângând în tăcere
deasupra lui. Nu era o relicvă de la George. Acuma nu mai
avea nicio valoare. Când bătrânul Sedley îi ceru, puţin timp
după asta, să-i cânte ceva, ea spuse că pianul era grozav
de dezacordat, că o durea capul şi că nu putea să cânte.
Apoi, după cum obişnuia, se mustră singură pentru
nerecunoştinţa şi firea ei ursuză şi se hotărî să-şi îndrepte
greşeala faţă de William pentru dispreţul pe care, chiar
dacă acesta nu i-l citise pe faţă, îl simţise totuşi atunci
când venise vorba despre pianul dăruit de el. Câteva zile
mai târziu, în timp ce stăteau în salon, iar Jos aţipise, în
culmea desfătării, după masă, Amelia îi spuse maiorului
Dobbin cu o voce oarecum şovăitoare:
— Trebuie să-ţi cer iertare pentru ceva.
— În legătură cu ce?
— În legătură… în legătură cu pianul acela mic. Nu ţi-
am mulţumit niciodată pentru că mi l-ai dăruit… acum
mulţi, mulţi ani, înainte de a mă mărita. Credeam că mi-l
dăruise altcineva. Mulţumesc, William! şi îi întinse mâna,
dar inima bietei şi micuţei femei sângera; cât despre ochi,
ei îşi făceau, bineînţeles, datoria.
Dar William nu se mai putu stăpâni:
— Amelia, Amelia, zise el, l-am cumpărat pentru
dumneata! Te iubeam şi atunci, aşa cum te iubesc şi
acuma. Trebuie să-ţi spun tot. Cred că te-am iubit din
primul minut în care te-am văzut, atunci când George m-a
adus în casa dumitale, să mi-o arate pe Amelia, fata cu
care se logodise. Nu erai decât o copilă îmbrăcată în alb, cu
bucle mari; ai coborât scara cântând – îţi aduci aminte? –
şi ne-am dus apoi la Vauxhall. De-atunci n-a mai existat
pentru mine decât o singură femeie în lume, şi aceea erai
dumneata. Cred că de doisprezece ani n-a fost o singură
oră din zi în care să nu mă fi gândit la dumneata. Venisem
să-ţi spun lucrul acesta înainte de a pleca în India, dar se
vedea că nu-ţi pasă de mine, aşa că n-am mai avut curajul
să-ţi spun nimic. Dumitale puţin îţi păsa dacă rămâneam
sau dacă plecam!
— Am fost foarte nerecunoscătoare, rosti Amelia.
— Nu; numai indiferentă, continuă Dobbin, cu disperare.
Nu posed nicio însuşire care să facă pe vreo femeie să se
poarte altfel faţă de mine. Eu ştiu ceea ce simţi dumneata
acuma. Te doare inima pentru descoperirea asta în
legătură cu pianul; şi din pricină că ţi l-am dăruit eu, şi nu
George. Am uitat, altminteri nu ţi-aş fi vorbit niciodată în
felul acesta despre pian. Eu sunt cel care trebuie să-ţi cer
iertare pentru că am fost aşa de neghiob să-mi închipui,
chiar pentru o clipă, că atâţia ani de statornicie şi de
devotament ar fi putut pleda pentru mine.
— Dumneata eşti acuma cel crud, răspunse Amelia,
întrucâtva însufleţită. George este soţul meu, aici şi în
ceruri. Cum aş putea eu iubi pe altcineva în afară de el!
Sunt a lui, acuma ca şi atunci când m-ai văzut pentru
prima oară, scumpul meu William. El a fost acela care mi-a
spus cât de bun şi de generos eşti, el a fost acela care m-a
învăţat să te iubesc ca pe un frate. N-ai fost oare dumneata
totul pentru mine şi pentru băiatul meu? Cel mai iubit, mai
credincios, cel mai bun prieten şi protector? Dacă ai fi venit
cu câteva luni mai înainte, poate că mi-ai fi putut cruţa
acea… acea teribilă despărţire. Oh, despărţirea asta
aproape m-a ucis, William… dar dumneata erai departe, cu
toate că eu doream şi mă rugam lui Dumnezeu să mi te
aducă, şi ei mi l-au răpit. Nu-i aşa că e un băiat minunat,
William? Rămâi pe veci prietenul lui şi al meu… şi aici
vocea i se stinse, şi ea îşi lăsă faţa pe umărul lui.
Maiorul o cuprinse în braţe atrăgând-o spre el, ca şi cum
ar fi fost un copil, şi-o sărută pe creştet.
— N-am să mă schimb, draga mea Amelia, spuse. Nu-ţi
cer mai mult decât afecţiunea dumitale. Căci am credinţa
că altfel nu aş avea nici atât. Numai lasă-mă să rămân în
apropierea dumitale, ca să te pot vedea mereu.
— Da, mereu, răspunse Amelia.
Şi astfel, William căpătă dezlegarea s-o vadă şi s-o
dorească; aşa precum bietul şcolar care n-are niciun ban în
buzunar e liber să suspine după bunătăţile de pe tava
negustoresei de tarte cu fructe.
Capitolul LX
Reîntoarceri în lumea sus-pusă
CHIAR DIN CLIPA ACEASTA, NORO-

cul prinse să-i zâmbească şi Ameliei. Ne bucurăm din
suflet s-o scoatem din sfera aceea umilă în care se târâse
până acuma şi s-o introducem într-un cerc distins; nu atât
de aristocratic şi de rafinat ca acela în care debutase
cealaltă prietenă a noastră, doamna Becky, un cerc având
totuşi nu mai puţine pretenţii de distincţie şi de nobleţe.
Prietenii lui Jos făceau cu toţii parte din cele trei prezidenţii
ale Indici, iar noua lui reşedinţă era situată în frumosul
cartier anglo-indian, al cărui centru îl formează Moira
Place, Minto Square, Great Clive Street, Warren Street,
Hastings Street, Ochterlony Place, Plassy Squate, Assaye
Terrace (în 1827, fericita expresie „grădină” nu se aplica
încă locuinţelor în stuc şi cu terase asfaltate în faţă), cine
nu cunoaşte, într-un cuvânt, aceste respectabile reşedinţe
ale aristocraţiei de foste oficialităţi în India, cartierul acela
căruia domnul Wenham îi spunea „Bârlogul negru”? Jos nu
avea o poziţie socială destul de înaltă ca să-i îngăduie să
locuiască în Moira Place, unde nu puteau avea acces decât
membrii în retragere ai consiliului şi asociaţii firmelor
indiene (care dau faliment după ce au strâns o sută de mii
de lire pe numele nevestelor lor şi, o dată ajunşi într-o
asemenea jalnică stare, revin în ţară întovărăşiţi de un
venit de patru mii de lire anual). El închirie o locuinţă
confortabilă de al doilea sau de ai treilea rang în Gillespie
Street, cumpărându-şi covoarele, oglinzile scumpe şi un
foarte elegant mobilier, potrivit cu interiorul, de la Seddons,
agenţii domnului Scape, cooptat nu de multă vreme în
calitate de asociat al puternicei firme „Fogle, Fake &
Cracksman” din Calcutta, firmă în care bietul Scape
investise şaptezeci de mii de lire, adică tot ceea ce câştigase
de-a lungul vieţii lui cinstite, luând locul lui Fake, care se
retrăsese într-un princiar parc din Sussex (Foglesii
părăsiseră de mult firma, iar sir Horace Fogle era pe
punctul de-a fi înălţat în rândul nobililor, ca baron
Bandanna), cooptat, zic, ca asociat al puternicei firme de
agenţie „Fogle & Fake”, cu doi ani înainte de-a da faliment
– având un pasiv de un milion de lire – şi de a arunca
jumătate din populaţia Indiei în mizerie şi ruină.
Scape, ajuns la sapă de lemn, cu cinstea nepătată, deşi
prăbuşit sufleteşte la vârsta de 65 de ani, plecă la Calcutta
să lichideze afacerile firmei. Walter Scape fu retras de la
Eton şi plasat la o casă de comerţ. Florence Scape, Fanny
Scape şi mama lor dispărură la Boulogne şi nu se mai auzi
vorbindu-se nimic despre ele. Ca să nu mai lungim vorba,
Jos se duse şi le cumpără covoarele şi dulapurile şi se
admiră în oglinzile care răsfrânseseră figurile lor
binevoitoare şi graţioase. Furnizorii lui Scape, plătiţi cu
toţii la zi, îşi lăsară cărţile de vizită, nerăbdători fiind să-şi
ofere serviciile noilor locatari. Valeţii aceia voinici, în jiletci
albe, care serveau la mesele lui Scape, zarzavagiii,
comisionarii şi lăptarul, fiecare cu serviciile pe care le
putea oferi, îşi lăsară adresele, căutând să-şi atragă
bunăvoinţa majordomului. Chummy, coşarul, care
curăţasc coşurile celor din urmă trei familii care locuiseră
acolo, căută să-l linguşească pe majordom, cât şi pe
subalternul acestuia, a cărui îndatorire era s-o însoţească –
într-o haină încărcată de nasturi şi cu lampasuri la
pantaloni – pe doamna Amelia, pentru a o ocroti, ori de
câte ori avea aceasta chef să iasă în oraş.
Era o gospodărie fără pretenţii. Majordomul îndeplinea şi
funcţia de valet al lui Jos, şi nu era niciodată mai beat
decât i se cuvine unui majordom de casă nu tocmai mare,
având o atitudine cumpătată faţă de vinul stăpânului.
Emmy era servită de o tânără adusă de pe una din moşiile
lui sir William Dobbin; o fată cumsecade, a cărei
amabilitate şi bunăvoinţă o câştigară numaidecât pe
doamna Osbornc, care fu la început îngrozită de ideea de a
avea slujitoarea ei personală, care habar nu avea ce
porunci trebuie să-i dea şi care vorbea totdeauna
servitorilor cu cea mai reverenţioasă politeţe. Dar această
fată se dovedi de mare folos în familie, arătându-se foarte
pricepută în îngrijirea bătrânului domn Sedley, care stătea
aproape tot timpul în apartamentul lui şi care nu lua
niciodată parte la petrecerile ce se dădeau acolo.
Nenumărate persoane veniră s-o vadă pe doamna
Osborne. Lady Dobbin şi fetele se arătară încântate de
schimbarea ivită în viaţa Ameliei şi se arătară foarte
drăguţe cu ea. Domnişoara Osborne din Russell Square
veni şi ea, în trăsura ei încăpătoare, cu minunata-i
învelitoare de stofă îmblazonată cu armele baronilor cu
acelaşi nume. Despre Jos se spunea că era putred de
bogat. Bătrânul Osborne n-avea nimic împotrivă dacă era
vorba ca George să moştenească şi averea unchiului său.
— Drace, ce om o să mai facem din flăcăul ăsta! zicea el.
Şi sunt sigur c-am să-l văd în Parlament înainte de-a
închide ochii. Dumneata te poţi duce s-o vizitezi pe mamă-
sa, domnişoară Osborne, deşi eu n-am să dau niciodată
ochii cu ea.
Şi domnişoara Osborne se duse s-o vadă. Emmy, puteţi
fi siguri de asta, fu peste măsură de încântată de vizita ei,
ca să-l poată avea, în felul acesta, cât mai aproape pe
George. Iar tinerelului acestuia i se dădu voie să vină mult
mai des ca înainte să-şi vadă mama. El mânca în Gillespie
Street o dată sau de două ori pe săptămână şi tiraniza şi
acolo slujitorii şi rubedeniile lui, întocmai cum făcuse şi în
Russell Square.
Se arăta însă întotdeauna respectuos faţă de maiorul
Dobbin şi mult mai cuviincios în purtările lui când se găsea
şi acest gentleman de faţă. Era un băiat deştept şi se temea
de maior. George nu se putea stăpâni să nu admire
simplitatea prietenului său, voioşia lui, variata lui cultură,
pe care o împărtăşea şi celorlalţi fără să facă prea mult caz
de asta, dragostea lui pentru adevăr şi pentru dreptate.
Băiatul nu întâlnise încă până atunci, în decursul scurtei
lui vieţi, un asemenea om, şi el avea o înclinare instinctivă
pentru ceea ce însemna un gentleman. George se agăţa cu
mult drag de braţul naşului său şi simţea o plăcere
nespusă să se plimbe prin parcuri şi să-l asculte pe Dobbin
vorbind. William îi povestea lui George despre tatăl lui,
despre India şi despre Waterloo, despre orice în afară de
persoana lui. Când George se arăta mai obraznic şi mai
înfumurat ca de obicei, maiorul îl lua peste picior, ceea ce
doamna Osborne socotea drept o mare cruzime. Într-o zi,
luându-l la teatru, iar băiatul refuzând să stea la parter,
sub cuvânt că acolo merg numai oamenii de rând, maiorul
îl instală într-o lojă, îl lăsă acolo, iar el coborî la parter. Nu
trecu mult, şi maiorul simţi uu braţ strecurându-se pe sub
al său şi o mânuţă elegant înmănuşată în piele de
căprioară strângându-i braţul. George îşi dăduse seama de
absurditatea purtării lui şi coborâse din regiunile
superioare ale teatrului. Un zâmbet duios de bunăvoinţă
străluci pe faţa şi în ochii bunului Dobbin când se uită la
micul risipitor pocăit. Îl iubea pe George aşa cum iubea tot
ceea ce ţinea de Amelia. Cât de încântată fu ea când auzi
despre această pildă de bunătate din partea lui George! Şi
îl privi pe Dobbin, cu mult mai multă bunăvoinţă decât
făcuse până atunci. ’Se îmbujorase la faţă, gândi maiorul
după ce se uitase în felul acesta la el.
George nu mai obosea lăudându-l pe maior faţă de
maică-sa.
— Îl iubesc, mamă, din pricină că ştie o mulţime de
lucruri; nu seamănă cu bătrânul Veal, care se laudă
întotdeauna şi întrebuinţează nişte cuvinte lungi de tot, ţii
minte? Băieţii de la şcoală îi spun „Coadă-Lungă”. Eu l-am
poreclit aşa; straşnic, nu? Dar Dob citeşte latineşte la fel ca
şi englezeşte şi franţuzeşte; şi când ieşim împreună, la
plimbare, îmi povesteşte fel de fel de lucruri despre tata,
dar despre el nu suflă niciodată nimic, deşi eu l-am auzit
pe colonelul Buckler, la bunicul, spunând că Dob a fost
unul din cei mai bravi ofiţeri din armata noastră şi că a
primit o mulţime de decoraţii. Bunicul s-a mirat tare mult
şi-a zis: „Ăla? Ei bine, eu nu credeam că face nici cât o
ceapă degerată! Dar eu ştiu că e în stare de orice vitejie,
nu-i aşa, mamă?
Emmy începu să râdă; şi-şi spuse că e foarte probabil ca
maiorul să nu fie nici pe departe aşa de neînsemnat
precum părea.
Dacă între George şi maior se înfiripase o prietenie

sinceră, trebuie să mărturisim că după unchiu-său nu se
prea prăpădea. George luase deprinderea să-şi umfle
obrajii, să-şi vâre mâinile în buzunarele jiletcii şi să
glăsuiască: „Doamne fereşte, nu spune una ca asta!”
imitându-l cu aiâta îndemânare pe bătrânul Jos, încât era
cu neputinţă să-ţi stăpâneşti râsul. Servitorii izbucniră şi ei
în râs când băiatul, în timpul prânzului, cerând cine ştie ce
lucru care nu se găsea pe masă, îşi însuşea atitudinea lui
Jos şi rostea acea frază favorită a lui. Chiar şi Dobbin
izbucnea în hohote năprasnice de râs văzând mimica
băiatului. Şi dacă George nu-şi imita unchiul în faţă, asta
se întâmpla numai din pricina mustrărilor lui Dobbin şi a
rugăminţilor îngrozite ale Ameliei, aşa că micul răutăcios
era silit să renunţe. Iar onorabilul civil, fiind bântuit de
neagra presimţire că băiatul îl socoate un prostănac şi
jumătate şi că e ispitit să-l ia peste picior, începu să se
simtă foarte speriat şi, bineînţeles, îndoit de impunător şi
de demn când era de faţă şi George. Când afla că tânărul
gentleman era aşteptat în Gillespie Street, să ia masa cu
mama lui, domnul Jos îşi amintea de obicei că are o
întâlnire la club. Poate că nimeni nu se întrista prea mult
din pricina acestei lipse. În zilele acelea, domnul Sedley era
de obicei convins să-şi părăsească refugiul său de la etajul
de sus şi avea loc o mică reuniune de familie, la care, în
general, lua parte şi maiorul Dobbin. El era l’ami de la
maison, prietenul bătrânului Sedley, prietenul Ameliei,
prietenul lui George, consilierul şi sfătuitorul lui Jos.
„Pentru cât îl vedem noi, putea rămâne aproape tot aşa de
bine şi la Madras”, îşi dădu cu părerea, la Cambenvell,
domnişoara Ann Dobbin. Ah! Domnişoară Ann, dumitale
nu-ţi trece prin minte că nu cu dumneata dorea maiorul să
se însoare?
Joseph Sedley se aşternu pe-un trai de demnă trândăvie,
aşa cum îi stă bine unei persoane de importanţa lui, scopul
cel mare al vieţii fiind, bineînţeles, să se înnumere printre
membrii clubului „Oriental”, unde îşi petrecea toate
dimineţile în tovărăşia confraţilor săi din India, unde lua
masa, sau de unde îşi recruta invitaţi pentru masa de
acasă.
Sarcina Ameliei era să primească şi să facă onorurile
casei faţă de aceşti gentlemen şi de soţiile lor. De la aceştia
află ea cât de repede va fi numit Smith în consiliu; câte
lacuri chinezeşti adusese Jones în ţară: cum că firma
„Thomson” din Londra refuzase poliţele trase de „Thomson,
Kibobjce & Co.” din Bombay şi că era mai mult ca sigur că
şi sucursala din Calcutta era pe ducă; cât de nechibzuită,
ca să nu spunem mai rău, fusese purtarea doamnei Brown
(soţia lui Brown din regimentul de trupe auxiliare din
Ahmednuggur) şi a tânărulu: Swankey din garda regală, cu
care stătuse sus pe punte până noaptea târziu şi cu care se
rătăci plimbându-se călări în timpul escalei de la Cap;
despre felul în care îşi scosese doamna Hardyman în lume
pe cele treisprezece surori, fiicele unui preot de ţară,
cucernicul Felix Rabbits, şi cum îşi căpătuise unsprezece,
dintre care şapte cu oameni foarte bine situaţi; cum că
Hornby era foarte înfuriat din pricină că nevasta lui avea
chef să stea în Europa; şi că Trotter fusese numit perceptor
la Ummerapoora. Asemenea discuţii, cât şi altele, întru
totul asemănătoare, aveau loc cu prilejul marilor dineuri.
Iar în casele musafirilor respectivi se povesteau exact
aceleaşi lucruri; aveau şi ei aceleaşi tacâmuri da argint;
aceleaşi spinări de berbec, aceiaşi curcani fierţi şi aceleaşi
entrées. Îndată după desert, domnii începeau să discute
politică, pe când doamnele se strângeau în salonul de sus
şi vorbeau despre necazurile şi copiii lor.
Mutato nomine, lucrurile sunt peste tot locul la fel.
Nevestele avocaţilor nu discută despre incinta palatului de
justiţie? Soţiile militarilor nu flecăresc despre treburile
regimentului? Soţiile preoţilor nu trăncănesc despre şcolile
de duminică şi felul cum se ocupă diferitele slujbe? Oare
cele mai nobile doamne nu discută şi ele despre cercul
acela strâmt în care se învârt, şi adică de ce să nu-şi aibă
şi prietenii noştri din India propria lor conversaţie? Deşi
sunt şi eu de părere că e foarte plictisitoare pentru cei ce
nu se pricep şi a căror soartă este să stea alături şi să
asculte.
Nu după mult timp, Emmy îşi avea carnetul ei de vizite
şi se plimba în mod regulat în trăsură, trecând pe la lady
Bludyer, soţia generalului-maior sir Roger Bludyer, cavaler
comandor al Ordinului „Bath”, din armata din Bengal.; pe
la lady Huff, soţia lui sir G. Huff, din armata din Bombay;
pe la doamna Pice, soţia lui Pice, directorul etc. Nu ne
trebuie prea multă vreme să ne obişnuim cu schimbările
ivite în viaţa noastră. Trăsura Ameliei pleca din Gillespie
Street în fiecare zi, iar valetul în livrea sărea mereu de pe
capră şi se urca iar înapoi, cu cărţile de vizită ale Ameliei,
şi ale lui Jos; la anumite ore, Emmy şi trăsura se duceau la
club după Jos şi îl scoteau la aer; sau, urcându-l în vehicul
pe batrânul Sedley, Amelia îşi plimba părintele în-jurul lui
Regent’s Park. Camerista şi trăsura, cărţile de vizită şi
lacheul îi deveniră la fel de familiare Ameliei ca şi umila
existenţă din Brompton. Se obişnui cu noua ei existenţă,
aşa cum se obişnuise şi cu cealaltă. Dacă destinul ar fi
orânduit să devină ducesă, s-ar fi achitat tot aşa de bine şi
de îndatorirea asta. Amelia trecea în societatea feminină a
lui Jos mai degrabă ca o tânără şi simpatică persoană…
fără să fie cine ştie ce de capul ei, dar, la urma urmei,
destul de simpatică.
Bărbaţilor, ca de obicei, le plăcea amabilitatea ei sinceră
şi purtarea ei de-o delicată simplitate. Tinerii eleganţi din
India, veniţi în concediu acasă – snobii aceia grozavi, cu
lanţuri de aur şi mustăţi, care-şi goneau nebuneşte
cabrioletele, erau stâlpii teatrelor şi locuiau în hotelurile
din West End – o admirau totuşi la rândul lor pe doamna
Osborne şi le făcea plăcere să se încline în faţa trăsurii ei
când o întâlneau în parc şi să li se permită să aibă cinstea
de a-i face o vizită înainte de masă. Însuşi Swankey din
garda regală, tânărul acela primejdios, cel mai mare crai
din toată armata britanică din India, acum în concediu, fu
descoperit într-o bună zi de către maiorul Dobbin în téte-à-
téte cu Amelia, căreia îi descria cu mult umor şi elocvenţă o
vânătoare de mistreţi; şi din ziua aceea începu să
povestească despre un afurisit de ofiţer din garda regală,
care dă mereu târcoale casei doamnei Osborne – un individ
bătrâior, lung, slab şi cam fistichiu, un individ caustic, cu
toate astea, şi care-ţi ia apa de la moară când începe să
vorbească.
Dacă maiorul ar fi posedat măcar un grăunte de vanitate
personală, ar fi fost gelos pe un coconaş aşa de periculos ca
tânărul şi fascinantul căpitan din Bengal. Dar Dobbin avea
o fire prea cinstită şi generoasă ca să se poată îndoi de
Amelia. El se arăta bucuros că bărbaţii tineri se purtau
respectuos cu ea, şi că toţi ceilalţi o admirau. Oare nu
fusese ea prigonită şi neluată în seamă aproape imediat
după ce se măritase? Maiorului îi făcea plăcere să vadă cu
câtă bunăvoinţă îi erau recunoscute calităţile şi că voioşia
Ameliei înflorea o dată cu viaţa-i îmbelşugată. Toţi cei care
o preţuiau pe mica noastră prietenă îl felicitau pe maior
pentru dreapta lui judecată, în cazul în care se poate spune
despre cineva că e în stare să judece drept, cu toate că se
găseşte sub influenţa iluziei pe care-o dă iubirea.
După ce Jos fu prezentat la curte, lucru pe care putem fi
siguri că l-a făcut ca un preacredincios supus al
suveranului său (înfăţişându-se la club în ţinuta lui de gală
de la curte, de unde Dobbin veni să-l ia într-o foarte uzată
şi veche uniformă), el, care întotdeauna fusese un mare
admirator al lui George al IV-lea, deveni un conservator aşa
de înverşunat şi un adevărat stâlp al statului, încât
susţinea că şi Amelia trebuie să fie prezentată la curte. Şi
muncise din greu să se încredinţeze că îşi avea şi el rolul
lui în opera de consolidare a fericirii publice şi că suveranul
nu s-ar simţi la îndemână dacă n-ar apărea şi Jos Sedley
cu familia lui pentru a se strânge în jurul regelui la palatul
„St. James”.
Pe Emmy o apucă râsul:
— Şi voi purta diamantele familiei, Jos? întrebă ea.
„Aş vrea să-mi dai voie să-ţi cumpăr eu câteva, îşi spuse
maiorul. Aş vrea să văd şi eu unul care să fie prea frumos
pentru dumneata”.
Capitolul LXI
În care se sting două lumini
VENI O ZI CÂND CURSA CUVIIN-

cioaselor desfătări şi a bucuriilor solemne la care se dedase
familia domnului Jos Sedley fu întreruptă de un eveniment
care se întâmplă în cele mai multe case. Când urci scările
locuinţei tale, de la catul unde se află salonul spre catul
unde se află dormitorul, poţi observa existenţa unei micuţe
bolte în peretele din faţa ta, de unde începe scara ce duce
de la etajul al doilea la al treilea (unde sunt de obicei
camerele copiilor şi ale servitorilor) şi care mai serveşte şi
altui scop, asupra căruia îţi pot da lămuriri slujitorii
antreprenorului de pompe funebre. Ei sprijină sicriele
lângă bolta aceea sau le strecoară prin ea, aşa încât să nu
tulbure în vreun fel necuviincios pe ţeapănul ocupant ce-şi
doarme somnul de veci în bolta cea neagră.
Bolta aceasta de la al doilea etaj al unei case din Londra,
de unde se vede şi etajul de sus, şi întreaga volută a
scărilor, şi care domină scara pe care urcă şi coboară
locatarii casei, pe care se strecoară bucătăreasa înainte de
ivirea zorilor pentru a-şi freca oalele şi străchinile în
bucătărie, pe care se urcă, pe ascuns, tânărul domnişor
după ce şi-a lăsat încălţămintea în hol şi se furişează în
odaia lui când se crapă de ziuă, după o veselă noapte
petrecută la club, pe care coboară domnişoara casei,
foşnindu-şi panglicile proaspete şi largile rochii de
muselină, strălucitoare şi frumoasă, gata pregătită pentru
a cuceri toţi tinerii de la bal, sau pe care alunecă şi
domnişorul Tommy, care are mare slăbiciune pentru
rampele ce servesc drept mijloc de locomoţie, dispreţuind şi
pericolul şi scara, pe care este purtată cu multă dragoste
mama, zâmbind fericită în braţele soţului ei, care, în ziua
când medicul a hotărât că fermecătoarea pacientă poate
părăsi patul, păşeşte cu multă grijă, treaptă cu treaptă,
urmată de doica angajată cu luna, şi pe care se strecoară,
căscând, John slujitorul, ducându-se să se culce şi
luminându-şi calea cu o lumânare de seu care picură într-
una, sau umblând înainte de răsăritul soarelui să strângă
ghetele care-l aşteaptă pe coridoare, această scară, pe care
sunt purtaţi în sus şi în jos copilaşii, pe care bătrânii sunt
ajutaţi să se urce, musafirii îndreptaţi spre sala de bal, pe
care suie preotul pentru botez, doctorul către camera
bolnavului, iar slujitorii antreprenorului de pompe funebre
spre etajul de sus… ce memento ai vieţii, al morţii şi al
tuturor deşertăciunilor sunt ele – bolta aceasta şi scara
aceasta – dacă vrei să te gândeşti la toate lucrurile astea
stând pe palier în faţa camerelor de dormit şi privind în
susul şi în josul scărilor! Doctorul va urca şi la noi, pentru
cea din urmă dată, prietene al meu, măscărici în comedia
vieţii! Infirmiera va privi printre perdelele de la pat, dar tu
n-o vei vedea, apoi va deschide pentru câtva timp ferestrele
şi va lăsa să intre aerul. Apoi vor lăsa toate storurile de la
ferestrele din faţă şi se vor retrage în camerele din spate,
apoi vor trimite după avocat, cât şi după alţi oameni
îmbrăcaţi în negru etc. Şi comedia vieţii mele şi a vieţii tale
va fi fost jucată şi vom fi duşi, vai, cât de departe de toate
surlele şi de tot zgomotul şi de toată minciuna vieţii! Dacă
suntem oameni de condiţie, se vor pune prapuri la ultimul
nostru domiciliu, însoţite de un heruvim poleit şi de
inscripţii, aducând tuturor la cunoştinţă că aici cineva
„odihneşte întru Domnul”. Fiul tău va mobila casa din nou,
sau o va închiria şi se va muta într-un cartier mai modern;
numele tău va figura în viitor printre „membrii decedaţi” pe
listele cluburilor noastre. Oricât de jelit vei fi, văduvei tale
tot îi va face plăcere să-şi aibă hainele de doliu cât mai
elegant lucrate, bucătăreasa va trimite pe cineva sau va
urca ea singură să întrebe ce să gătească, urmaşul va
învăţa să-ţi poată privi curând de tot portretul de pe
marmura căminului, care va fi în scurtă vreme luat de la
locul de onoare, pentru a fi înlocuit cu portretul fiului, noul
stăpân al casei.
Care dintre cei care au părăsit lumea aceasta e plâns cu
mai multă dragoste şi mai multă durere? Eu cred că aceia
care-şi iubesc mai puţin supravieţuitorii. Moartea unui
copil prilejuieşte o suferinţă fără margini şi torente de
lacrimi, pe care sfârşitul tău, frate cititor, nu le va pricinui
niciodată. Moartea unui prunc care abia te cunoaşte şi care
te-ar fi şi uitat dacă ai fi lipsit de-acasă măcar o săptămână
te va doborî mai mult decât pierderea celui mai drag
prieten al tău, sau a fiului tău cel dintâi născut, acum om
în toată firea şi, asemenea ţie, având şi el copii la rândul
lui. Ne putem purta cu asprime şi severitate faţă de Iuda şi
Simion, dragostea şi duioşia noastră se revarsă asupra lui
Benjamin, cel mai mic dintre toţi. Şi dacă eşti bătrân, cum
poate fi câte unul din cititorii noştri sau cum va deveni –
bătrân şi bogat, sau bătrân şi sărac – va veni o zi când vei
cugeta în sinea ta: „Oamenii ăştia din jurul meu se poartă
foarte bine cu mine, dar nu vor fi prea îndureraţi când voi
pleca. Sunt foarte bogat, şi ei îşi vor fi pus ochii pe averea
mea, sau foarte sărac, şi s-au săturat să mă tot rabde
atâta!”
De-abia ieşiră din doliu după doamna Sedley, iar Jos
numai cât apucase să-şi lepede îmbrăcămintea cernită şi
să apară în splendidele lui jiletci care-i plăceau atâta, când
deveni limpede de tot celor din jurul domnului Sedley că
era pe cale un nou eveniment, şi că bătrânul se pregătea să
plece să-şi caute nevasta în ţara aceea întunecoasă spre
care ea i-o luase înainte. „Starea sănătăţii tatălui meu –
spunea cu mare solemnitate Jos Sedley, la club – mă
împiedică să dau dineuri de gală în sezonul acesta; dar
dacă vei veni fără gălăgie la ora şase şi jumătate, Chutney,
băiatule, să iei o masă cumsecade cu una sau două din
vechile noastre cunoştinţe, îmi va face totdeauna mare
plăcere să te văd.” Aşa că Jos şi prietenii lui mâncau şi îşi
beau Bordeauxul lor în tăcere; în timp ce sus, stropii vieţii
bătrânului gentleman se scurgeau unul după altul.
Majordomul le aducea vinul păşind fără să facă cel mai mic
zgomot; iar după cină înjghebau câte-o partidă de cărţi, la
care lua uneori parte şi maiorul Dobbin; iar doamna
Osborne cobora şi ea din când în când, după ce-şi pregătea
pacientul pentru noapte, şi acesta cădea într-una din
toropelile acelea, întretăiate de mici spaime, care cercetează
perna bătrâneţii.
Bătrânul se legase şi mai mult de fiica lui în timpul bolii.
Abia dacă primea bulionul şi doctoriile din altă mână decât
a ei. Îngrijirea părintelui bolnav deveni aproape singura
preocupare a vieţii ei. Îşi aşezase patul lângă uşa care
dădea în camera lui şi se deştepta la cel mai mic zgomot şi
la cea mai uşoară mişcare pe care o făcea în culcuş,
gemând, bolnavul. Deşi, ca să fim drepţi cu el, bătrânul
rămânea treaz multe ceasuri din noapte, tăcând şi
nefăcând nicio mişcare, de teamă să n-o trezească din
somn pe blânda şi vigilenta infirmieră.
El îşi iubea acuma fiica cu mai multă pasiune poate
decât o iubise pe când era copil. În felul în care-şi
îndeplinea obligaţiile şi blândele ei îndatoriri filiale, făptura
aceasta nevinovată strălucea într-o lumină cu totul
deosebită. „Alunecă tot atât de uşurel prin cameră ca şi o
rază de soare”, îşi spunea domnul Dobbin în timp ce-o
vedea intrând şi ieşind din odaia tatălui ei, cu faţa
strălucind de dulceaţă şi de duioşie pe când se mişca
încoace şi încolo, graţioasă şi tăcută. Cine n-a văzut pe faţa
femeilor, când stau aplecate privindu-şi îndelung copiii sau
trebăluiesc prin preajma vreunui bolnav, razele acelea de
cerească fericire, de dragoste şi de milă?
O tainică neînţelegere, veche de câţiva ani, se vindeca în
felul acesta printr-o împăcare tacită. În ceasul acesta de pe
urmă, şi mişcat de dragostea şi de bunătatea ei, bătrânul
uită toată supărarea pe care i-o pricinuise Amelia, cât şi
nedreptele învinuiri pe care el şi cu soţia lui le aduseseră
fiicei lor într-atâtea nesfârşite nopţi: cum că ea renunţase
la tot pentru băiatul ei; cum că nici nu-i păsa de bătrânii şi
de nenorociţii părinţi, că nu se gândea decât la copil; şi cât
de absurd şi de nebuneşte, în mod nelegiuit aproape, s-a
întristat când îi fusese luat micul George. Bătrânul Sedley
uită toate învinuirile astea când îşi făcu socotelile din urmă
şi o reabilită pe buna şi micuţa martiră, care îndurase totul
fără să crâcnească. Într-o seară, când Amelia, furişându-se
în camera lui, îl găsi treaz, bătrânul îi mărturisi totul. „Oh,
Emmy, mă gândeam tocmai cât de cruzi şi nedrepţi am fost
noi cu tine”, spuse, întinzându-i mâna rece şi fără vlagă.
Ea îngenunche şi se rugă lângă patul lui, iar el făcu la fel,
ţinând-o tot timpul de mână. Când va veni şi rândul
nostru, prietene, de-ar da Dumnezeu să ne putem face şi
noi rugăciunile în asemenea tovărăşie!
Poate că, fiind în stare de trezie, s-o fi întâmplat să-i
treacă pe dinaintea ochilor toată viaţa lui – eforturile pline
de speranţă de pe vremuri, succesele şi îmbelşugarea din
epoca maturităţii, prăbuşirea din anii de declin şi actuala
stare de neputinţă, şi nicio posibilitate de a se răzbuna
împotriva soartei care îl îngenunchease, nu avea nici nume
şi nici bani de lăsat moştenire, o viaţă irosită fără rost,
goală, o viaţă de înfrângere şi de dezamăgire, şi iată
sfârşitul aproape! Şi mă întreb, frate cititor, cum e mai
bine: să mori bogat şi în plină glorie, sau sărac şi
dezamăgit? Să ai, şi să fii silit să laşi totul, sau să părăseşti
viaţa după ce ai jucat totul şi ai pierdut partida? Ciudat
sentiment trebuie să mai fie acela când, sosind o anumită
zi din viaţa noastră, noi spunem: “Mâine izbânda sau
eşecul nu mai are nicio importanţă; iar soarele se va înălţa,
şi milioane şi milioane de oameni vor porni la treburile lor
sau la desfătările lor, ca de obicei, dar eu nu voi mai face
parte din vârtejul acesta!”
Şi astfel veni o dimineaţă şi un răsărit de soare când
toată lumea se trezi, şi porni după feluritele ei interese şi
plăceri, cu excepţia bătrânului John Sedley, care nu mai
era nevoit să dea piept cu viaţa, să mai nădăjduiască sau
să mai urzească planuri, ci să se ducă să-şi ia în primire o
reşedinţă tihnită şi cu totul necunoscută, într-un ţintirim
din Brompton, alături de bătrâna lui nevastă.
Maiorul Dobbin, Jos, şi cu Georgy îi însoţiră rămăşiţele
pământeşti până la groapă, într-o trăsură drapată în negru.
Jos veni dinadins pentru asta de la hotelul „Star and
Garter” din Richmond, unde se retrăsese după jalnicul
eveniment. El nu ţinea să rămână în casă, cu… în aceste
împrejurări, înţelegeţi dumneavoastră. Dar Emmy rămase
şi îşi făcu datoria, ca de obicei. Ea nu era doborâtă de jale,
era mai curând gravă decât îndurerată şi se rugă ca şi
sfârşitul ei să fie tot aşa de senin şi de uşor, gândindu-se
cu încredere şi cu profund respect la cuvintele pe care le
auzise de la tatăl său în timpul bolii, cuvinte pline de
credinţă, de supunere şi de speranţă în viaţa de dincolo.
Da, cred că e mai bine să vă luaţi rămas bun de la viaţă
aşa decât în celălalt fel. Presupune că eşti deosebit de
bogat şi de fericit şi te gândeşti în această zi din urmă:
„Sunt foarte bogat; sunt destul de cunoscut; mi-am trăit
viaţa în cea mai aleasă societate, şi, slavă Domnului, mă
trag dintr-o familie foarte onorabilă. Mi-am servit cu cinste
regele şi patria. Am fost timp de mai mulţi ani membru în
Parlament, unde pot spune că discursurile mele erau
ascultate cu atenţie şi destul de bine primite. Nu datorez
nimănui niciun sfanţ, dimpotrivă, l-am împrumutat pe
vechiul meu prieten la şcoală, Jack Lazarus, cu cincizeci de
lire, pentru care executorii mei testamentari nu-l vor
strânge cu uşa. Las fiecăreia dintre fiicele mele câte zece
mii de lire – zestre foarte bună pentru o fată; las moştenire
argintăria şi mobila mea, casa mea din Baker Street,
împreună cu o frumoasă avere, văduvei mele, pentru tot
restul vieţii; şi tot avutul meu imobiliar, pe lângă banii
investiţi în rente, şi pivniţa mea, cu vinuri alese, din Baker
Street, fiului meu. Las douăzeci de lire anual valetului
meu; şi desfid pe orice om care „după moartea mea, ar avea
de zis ceva împotrivă-mi!” Sau presupune că, pe de altă
parte, cântecul dumitale de lebădă aduce mai mult a litanie
şi că spui: „Sunt un biet moşneag distrus şi dezamăgit,
care şi-a ratat viaţa cu totul. N-am avut parte nici de
minte, nici de noroc, şi recunosc că am făcut nenumărate
greşeli şi prostii. Mărturisesc că de multe ori am uitat să-
mi îndeplinesc obligaţiile şi nu-mi pot plăti datoriile. Zac pe
patul meu cel de pe urmă, neputincios şi plin de umilinţă;
şi cer îndurare pentru păcatele mele şi mă arunc cu
sufletul pocăit la picioarele milei cereşti!” Care din aceste
două spovedanii credeţi că ar fi cea mai potrivită cuvântare
pentru înmormântarea dumneavoastră? Bătrânul Sedley o
rosti pe cea din urmă; şi în această plină de smerenie
dispoziţie sufletească şi ţinând-o de mână pe Amelia, viaţa
şi speranţele lui spulberate şi deşertăciunea îl părăsiră.
— Vezi, spuse bătrânul Osborne lui George, unde duce

meritul şi priceperea, şi speculaţiile bancare făcute cu
judecată, şi toate celelalte? Uită-te la mine şi la contul pe
care îl am la bancă. Uită-te la bietul tău bunic, Sedley, şi la
eşecul lui. Cu toate că era un om mult mai bogat decât
mine acum douăzeci de ani… mai bogat, să zicem, cu zece
mii de lire.
În afară de oamenii aceştia şi de familia Clapp, care veni
din Brompton şi făcu o vizită de condoleanţă, nici unui
singur suflet din lume nu-i păsa câtuşi de puţin de
bătrânul John Sedley şi nici nu-şi mai aminti cineva de
existenţa unui asemenea ins.
— Când bătrânul Osborne auzi pentru prima oară de la
prietenul său, colonelul Buckler (după cum ne-a informat
micul George), ce ofiţer distins era maiorul Dobbin, el se
arătă foarte neîncrezător şi plin de dispreţ şi îşi exprimă
mirarea că un individ de felul acesta poate trece drept om
deştept şi cu vază. Dar el auzi vorbindu-se despre reputaţia
maiorului şi de la alţi membri ai cercului său de
cunoştinţe. Sir William Dobbin avea o foarte bună părere
despre fiul său şi povestea multe lucruri care scoteau la
iveală cultura maiorului, vitejia şi felul în care era preţuit
de ceilalţi. În sfârşit, numele lui apăru pe listele uneia sau
a doua distinse recepţii din lumea mare; şi lucrul acesta
avu un efect miraculos asupra bătrânului aristocrat din
Russel Square. Situaţia maiorului în calitate de tutore al
lui Georgy, care trecuse în grija bunicului băiatului, făcu
de neînlăturat întâlnirea dintre cei doi gentlemen; şi cu
prilejul uneia din întâlnirile acestea, bătrânul Osborne, un
subtil om de afaceri, cercetând conturile maiorului cu
privire la pupilul său şi la mama băiatului, descoperi un
lucru care-l umplu de uimire, care îl întristă şi în acelaşi
timp îi făcu şi plăcere, şi anume că o parte din banii cu
care se întreţinuse biata văduvă şi copilul veneau direct din
buzunarul lui William Dobbin.
Când fu strâns cu uşa asupra acestei probleme, Dobbin,
care nu era în stare să spună minciuni, roşi şi se bâlbâi ca
un şcolar, iar în cele din urmă mărturisi:
— Căsătoria aceasta, spuse el (la care figura
interlocutorului său se întunecă), a fost în foarte mare
măsură opera mea. Îmi spuneam că bietul meu prieten
mersese aşa de departe, încât renunţarea la acest
angajament pentru el ar fi însemnat dezonoarea, iar pentru
doamna Osborne, moartea; şi nu puteam proceda
altminteri atunci când ea a rămas fără mijloace de trai
decât s-o ajut cu banii pe care putusem să-i economisesc.
— Domnule maior Dobbin, rosti Osborne uitându-se la el
cu asprime şi făcându-se, în acelaşi timp, peste măsură de
roşu la faţă, dumneata mi-ai făcut un mare rău; dar dă-mi
voie să-ţi spun, domnule, că eşti un om cumsecade. Iată
mâna mea, domnule, deşi nu m-aş fi putut gândi că cel
care este carne din carnea mea şi sânge din sângele meu
trăia datorită dumitale… şi cei doi îşi strânseră mâinile,
maiorul Dobbin simţindu-se cât se poate de încurcat din
pricină că actul său de caritabilă ipocrizie fusese, în felul
acesta, descoperit.
El se sili să-l îmbuneze pe bătrân şi să-l împace cu
memoria fiului său.
— Era un camarad aşa de generos, zise el, încât toţi cei
din regiment îl iubeau şi am fi făcut orice pentru el. Eu,
tânăr cum eram pe vremea aceea, eram peste măsură de
măgulit că mă preţuieşte atâta şi eram mai bucuros să mă
fi văzut cineva în tovărăşia lui decât în aceea a
comandantului. N-am văzut niciodată pe cineva care să-i
stea alături în privinţa curajului şi a îndrăznelii şi a
celorlalte aptitudini ostăşeşti. Şi Dobbin povesti bătrânului
tată toate întâmplările pe care şi le putea aminti în legătură
cu vitejia şi faptele de arme ale fiului său. Iar Georgy
seamănă cu el ca două picături de apă, adăugă maiorul.
— Îi seamănă aşa de bine, că uneori mă face să mă
cutremur, răspunse bunicul.
O dată sau de două ori, seara, maiorul veni să cineze cu
domnul Osborne (era în timpul bolii domnului Sedley), şi
pe când cei doi stăteau împreună după cină, toată discuţia
lor se învârtea în jurul eroului plecat. Tatăl se fălea cu
băiatul şi, aşa după cum îi era obiceiul, se tămâia pe sine
prin povestirea faptelor de arme şi vitejiei fiului său, dar de
astă dată se dovedea în orice caz mult mai bun şi mai
caritabil decât fusese dispus până acum să se arate faţă de
bietul băiat; iar inima creştinească a bunului maior se
bucură foarte de aceste semne de revenire a păcii şi
bunăvoinţei. În a doua seară, bătrânul Osborne îi spuse lui
Dobbin „William”, întocmai cum obişnuia să facă pe vremea
când Dobbin şi George erau băieţi tineri amândoi; şi lealul
gentleman fu bucuros de acest semn de împăcare.
A doua zi la dejun, când domnişoara Osborne, cu
oţăreala vârstei şi firii sale, se aventură să facă o anumită
observaţie care denota oarecare dispreţ în legătură cu
înfăţişarea sau felul de a se purta al maiorului, stăpânul
casei o întrerupse:
— Tare te-ai mai bucura să poţi pune mâna pe el,
domnişoară Osborne. Dar vezi dumneata, strugurii sunt
prea acri. Ha! ha! maiorul William e un om admirabil!
— Ai dreptate, bunicule, rosti Georgy, întru totul de
aceeaşi părere.
Şi ducându-se lângă bătrânul gentleman, îi mângâie
uriaşele lui favorite cărunte şi zâmbi foarte bine dispus şi îl
sărută. Iar seara îi povesti intâmpiarea şi mamei, care îşi
aprobă băiatul din toată inima.
— Într-adevăr, aşa este, zise ea. Iubitul tău tată spunea
şi el tot aşa. Maiorul Dobbin e unul din cei mai buni şi mai
integri oameni. Se întâmplă ca Dobbin să pice aproape
imediat după această convorbire, ceea ce o făcu poate pe
Amelia să se îmbujoreze la faţă; iar micul răutăcios spori şi
mai mult încurcătura bietei femei povestindu-i lui Dobbin
şi prima parte a întâmplării.
— Ascultă, Dob, zise el, există o fată neobişnuit de
drăgălaşă care vrea să se mărite cu dumneata. E plină de
bani, poartă o perucă şi cicăleşte servitorii de dimineaţă
până seara.
— Cine e? întrebă Dobbin.
— E mătuşa Osborne, îl lămuri băiatul. Aşa a spus
bunicul. Şi ascultă, Dob, ce straşnic ar fi să devii unchiul
meu!
În clipa aceea vocea tremurândă a bătrânului Sedley din
camera alăturată o chemă încetişor pe Amelia, şi râsul se
curmă. Că bătrânul Osborne îşi schimbase părerile, era
destul de limpede. El îl cerceta uneori pe George cu privire
la unchiul lui şi izbucnea în râs ori de câte ori băiatul îl
imita pe Jos cum spune: „Doamne fereşte!” şi cum îşi
soarbe supa. Apoi spunea:
— Nu-i cuviincios ca voi, copiii, să vă imitaţi rubedeniile.
Domnişoară Osborne, când ieşi astăzi cu trăsura, lasă
cartea mea de vizită domnului Sedley, auzi? N-am avut
niciun fel de neînţelegere cu omul ăsta!
Cartea de vizită respectivă primi răspuns, iar Jos şi
maiorul fură poftiţi la masă, poate cea mai splendidă şi mai
stupidă cină pe care a dat-o vreodată domnul Osborne; fu
expusă până şi cea mai neînsemnată piesă din argintăria
familiei şi fu invitată cea mai aleasă societate. Domnul
Sedley îi oferi braţul domnişoarei Osborne când coborâră în
sufragerie, şi ea fu cât se poate de amabilă cu el; în timp ce
maiorului, care stătea în faţa ei, alături de domnul
Osborne, stânjenit la culme, abia dacă îi adresa cuvântul.
Jos declară, pe un ton foarte solemn, că e cea mai bună
supă de broască-ţestoasă pe care a gustat-o în viaţa lui şi
întrebă pe domnul Osborne de unde şi-a luat vinul de
Madeira.
— E din pivniţele lui Sedley, şopti majordomul
stăpânului său.
— Îl am mai demult şi m-a costat o groază de bani,
răspunse domnul Osborne, cu voce tare, musafirului său;
după care şopti vecinului din dreapta că-l cumpărase „la
licitaţia bătrânului negustor”.
Îl întrebă de mai multe ori pe maior despre… despre
doamna George Osborne, temă în care maiorul putea fi
foarte elocvent când găsea el de cuviinţă. Îi povesti
domnului Osborne despre suferinţele Ameliei, despre
dragostea fără margini pe care o avusese pentru soţul ei, a
cărei memorie o slăvea încă, despre felul duios şi
îndatoritor în care îşi sprijinise părinţii şi despre chipul
cum se despărţise de micul George atunci când crezuse că
îndatoririle faţă de copil îi dictează să procedeze în felul
acesta.
— Dumneavoastră nu ştiţi, domnule, câte a îndurat
femeia asta, spuse lealul Dobbin, cu un tremur în voce, şi
eu sper şi sunt încredinţat că vă veţi împăca cu dânsa.
Dacă ea v-a luat băiatul dumneavoastră, vi l-a dăruit în
schimb pe al ei; şi oricât de mult l-aţi fi iubit pe George al
dumneavoastră, puteţi fi sigur că ea l-a iubit de zece ori
mai mult pe George al ei!
— Zău, tare cumsecade om mai eşti, domnule! fu tot ce
răspunse domnul Osborne.
Niciodată nu-i trecuse prin cap că văduva ar fi putut fi
îndurerată că se despărţise de băiat sau că ar mai putea fi
întristată şi acuma, când fiul ei avea o situaţie aşa de
frumoasă. Se anunţa o împăcare grabnică şi de neînlăturat,
şi inima Ameliei şi începuse să ticăie la gândul teribilei
întâlniri cu tatăl lui George.
Cu toate acestea, soarta voi ca întâlnirea aceasta să nu
aibă loc niciodată. Interveni boala îndelungată şi apoi
moartea bătrânului Sedley, după care, măcar pentru un
oarecare timp, nu mai putu fi vorba de niciun fel de
întâlnirc. Această catastrofă, ca şi alte evenimente, pare să-
l fi zguduit pe domnul Osborne. În ultima vreme arăta
foarte dărâmat, şi îmbătrânit, şi muncit de fel de fei de
gânduri. Trimise după avocat şi schimbă pesemne câte
ceva la testament. Medicul care îl consultă îl găsi slăbit,
agitat, şi pomeni ceva despre luare de sânge şi despre
malul mării; dar bătrânul nu băgă în seamă niciunul din
sfaturile acestea.
Într-o bună zi, la ora când trebuia să coboare la micul
dejun, slujitorul său, văzând că lipseşte, intră în camera de
toaletă şi îl găsi zăcând lângă masa de toaletă, lovit de
dambla. Domnişoara Osborne fu înştiinţată numaidecât,
doctorii fură chemaţi în grabă, Georgy fu oprit de a se mai
duce la şcoală; bătrânului i se puseră lipitori şi ventuze.
Osborne fu readus întrucâtva într-o stare de conştienţă;
dar de-atunci nu mai putu să vorbească, deşi se chinui
îngrozitor o dată sau de două ori; şi după patru zile muri.
Doctorii plecară, în timp ce oamenii antreprenorului de
pompe funebre urcau scările şi toate obloanele -dinspre
parcul Russell Square fură închise. Bullock alergă foarte
grăbit din City. Câţi bani îi lăsase oare băiatului aceluia?
Cu siguranţă că nu jumătate din avere! Cu siguranţă că-şi
împărţise banii în părţi egale între cei trei. Era un moment
de mare emoţie.
Ce încercase, dar în zadar, bietul bătrân să spună o dată
sau de două ori? Eu nădăjduiesc că dorea s-o vadă pe
Amelia şi, înainte de-a părăsi lumea aceasta, să se împace
cu scumpa şi devotata soţie a fiului său; şi foarte probabil
că asta voia să spună, căci testamentul lăsă să -se vadă că
ura pe care o nutrise atâta vreme împotriva Ameliei îi
pierise din inimă.
Se găsi în buzunarele halatului său scrisoarea cu marea
pecete roşie pe care i-o scrisese George de la Waterloo. El
se uitase şi prin celelalte hârtii care-l priveau pe fiul său,
căci cheia cutiei în care le păstra se găsea şi ea în
buzunarul halatului, şi se constată că sigiliile şi plicurile
fuseseră rupte – foarte probabil chiar în seara dinaintea
atacului – când majordomul îi dăduse ceaiul în birou şi-l
găsise citind din marea Biblie a familiei, legată în roşu.
Când fu deschis testamentul, se constată că-i lăsase lui
George jumătate din avere, iar restul fu împărţit între cele
două surori; domnul Bullock putea continua, în beneficiul
lor comun, speculaţiile comerciale, sau ieşi din această
combinaţie, după cum va găsi de cuviinţă. O rentă de cinci
sute de lire, din veniturile proprietăţilor lui George, fu
lăsată mamei lui, „văduva iubitului meu fiu, George
Osborne”, care urma să reia educaţia băiatului.
„Maiorul William Dobbin, prietenul iubitului meu fiu”, fu
numit executor testamentar; şi „întrucât datorită
bunăvoinţei şi bunătăţii sale şi cu mijloacele lui personale
el i-a ajutat pe nepotul meu şi pe văduva fiului meu, pe
când aceştia erau lipsiţi de mijloace de trai (continua să
spună testamentul), eu îi mulţumesc din toată inima pe
această cale pentru dragostea şi grija avută faţă de ei; şi îl
rog să accepte o sumă suficientă pentru a-şi cumpăra
brevetul de locotenent-colonel, sau să dispună de ea în
orice fel va crede de cuviinţă”.
Când Amelia auzi că socrul ei o iertase, inima i se topi de
înduioşare şi-i fu recunoscătoare pentru averea pe care i-o
lăsase. Dar când auzi că George îi era înapoiat şi când află
cum se petrecuseră lucrurile şi cui datora această
schimbare a soartei, când descoperi că bunătatea lui
William o ajutase în timpul sărăciei, şi că el era cel care îi
dăruise şi soţul şi băiatul… oh, atunci căzu în genunchi şi
rugă cerul să binecuvânteze inima aceasta statornică şi
duioasă; era ca şi cum s-ar fi aplecat să sărute picioarele
acelei minunate şi generoase iubiri.
Dar tot ce putea ea da în schimbul unui asemenea
devotament era doar recunoştinţă, numai recunoştinţă şi
dovezi de bunătate. Ori de câte ori îi încolţea vreun alt gând
faţă de Dobbin, chipul lui George se ridica din mormânt şi
spunea: „Tu eşti a mea şi numai a mea, acum şi de-a
pururi”.
William cunoştea sentimentele ei; oare nu-şi petrecuse el
toată viaţa căutând să i le ghicească?
De îndată ce conţinutul testamentului domnului
Osborne fu cunoscut de toată lumea, fu edificator să
observi cum doamna George Osborne crescu în preţuirea
oamenilor care formau cercul ei de cunoştinţe. Slujitorii din
casa lui Jos, care obişnuiau să discute modestele ei ordine
şi care spuneau că vor întreba pe „stăpân” dacă trebuie să
le execute sau nu, acum nu se mai gândeau niciodată să
ceară încuviinţarea lui Jos. Bucătăreasa uită să mai
chicotească batjocoritor văzându-i vechile rochii jerpelite
(care, într-adevăr, erau complet lăsate în umbră de
toaletele bogate ale acestei doamne bucătărese când se
gătea să se ducă la biserică duminica seara); ceilalţi
servitori nu mai mormăiau nemulţumiţi când auzeau
sunând clopoţelul din camera ei, nici nu mai întârziau
până să răspundă la aceste chemări. Vizitiul, care
bombănea când trebuia să scoată caii, spunând că trăsura
i se transformă în spital pentru bătrânul acela şi doamna
Osborne, o ducea acuma în cea mai mare viteză şi,
tremurând de frică să nu fie înlocuit de vizitiul domnului
Osborne, întreba „ce ştiu vizitiii ăia din Russell Square
despre străzile unui oraş şi unii ca ăia ştiu cum se stă pe-o
capră înaintea unei doamne?” Prietenii lui Jos, bărbaţi şi
femei, se arătară subit interesaţi de soarta doamnei
Osborne, şi cărţile de vizită conţinând condoleanţe se
înmulţiră pe masa din holul ei. Jos însuşi, care o privise ca
pe-o soră săracă, bună şi blândă, faţă de care se simţea
îndatorat să-i asigure hrana… şi adăpostul, începu să-i
arate atât Ameliei, cât şi bogatului ei băieţel, nepotul său,
cea mai mare consideraţie; era nerăbdător ca „biata şi
scumpa fată” să-şi schimbe felul de viaţă după atâtea
nenorociri şi încercări, şi începu sa se arate la masa de
dimineaţă, cercetând-o anume în privinţa programului pe
care ar avea să şi-l facă pentru ziua aceea.
În calitate de tutoare a lui George, având şi
consimţământul maiorului, administratorul averii fiului ei,
o ruga pe domnişoara Osborne să rămână în casa din
Russell Square atâta timp cât dorea; dar numita doamnă,
mulţumindu-i, răspunse că nu i-ar fi trecut niciodată prin
gând să locuiască singură în casa aceea tristă şi plecă în
doliu mare la Cheltenham, cu o pereche de vechi servitori.
Ceilalţi fură cu generozitate plătiţi şi concediaţi, iar
devotatul şi bătrânul majordom, pe care doamna Osborne
ar fi vrut să-l oprească, renunţă la slujbă, preferând să-şi
investească economiile într-o cârciumă, unde, sperăm, nu
i-a mers rău. Şi întrucât domnişoara Osborne nu voia să
lecuiască în Russell Square, doamna Osborne, după ce se
consultă şi cu ceilalţi, se feri şi ea să ocupe sumbra şi
vechea locuinţă de acolo. Casa fu atunci desfăcută, –
bogatul mobilier şi celelalte obiecte, îngrozitoarele
candelabre şi posomorâtele oglinzi înrămate în negru fură
împachetate şi puse bine, bogatul salon din lemn de
trandafir fu înfăşurat în paie, covoarele făcute sul şi
împachetate, mica şi eleganta bibliotecă cu cărţile frumos
legate fu îngrămădită în două lăzi de vin, şi toate
catrafusele cărate în mai multe camioane enorme la
„Pantechnicon”, unde aveau să zacă până la majoratul lui
George. Şi toată argintăria masivă se duse la domnii
„Stumpy & Rowdy”, să zacă în pivniţele acelor eminenţi
bancheri până la împlinirea aceluiaşi termen.
Într-o zi, Emmy, ţinându-l pe Georgy de mână şi
îmbrăcată în doliu mare, se duse să viziteze casa aceea
goală, în care ea nu mai pusese piciorul de pe când era
fată. În faţa casei erau numai paie, acolo unde fuseseră
încărcate şi de unde porniseră camioanele. Ei intrară în
camerele mari şi goale, pe pereţii cărora se vedeau semnele
unde fuseseră atârnate tablourile şi oglinzile. Apoi urcară
scara cea mare cu dale albe către încăperile de sus, spre
aceea în care a murit bunicul, cum îi spuse abia şoptit
George, şi apoi mai sus, spre cea a lui George. Băiatul mai
era încă agăţat de braţul ei, dar ea se gândea la un altul
care stătuse alături de ea, căci ştia că aceasta fusese
camera tatălui lui, aşa după cum fusese şi a fiului.
Ea se duse până la una din ferestrele acum deschise
(una din ferestrele acelea spre care obişnuia ea să
privească, cu inima bolnava de durere, când i se luase la
început copilul) şi, cum se uita ea de-acolo afara, putu
vedea peste pomii din Russell Square vechea casă în care
se născuse şi unde petrecuse atâtea zile fericite în sfânta ei
copilărie. Şi toate îi înviară în amintire, vacanţele pline de
veselie, chipurile binevoitoare ale părinţilor, tot trecutul
acela fericit şi prea senin, şi îndelungilc suferinţe şi
încercări care o doborâseră de-atunci încoace.
Se gândi la toate acestea şi la bărbatul care o ocrotise în
chip statornic, geniul ei cel bun, singurul ei binefăcător,
duiosul şi generosul ei prieten.
— Uită-te, mamă! zise Georgy. G.O. zgâriate pe geam cu
un diamant! N-am văzut niciodată până acum zgârietura
asta, n-am făcut-o eu.
— Asta a fost camera tatălui tău, mult înainte de a te
naşte tu, George, răspunse şi se îmbujoră şi-şi sărută
băiatul.
Şi nu mai scoase nicio vorbă, în timp ce se reîntorceau
cu trăsura la Richmond, unde închiriasc temporar o casă;
şi unde o serie de foarte zâmbitori avocaţi se îngrămădeau
s-o vadă (şi putem fi siguri că îşi notau vizita în nota de
cheltuieli); şi unde fireşte că există şi o cameră pentru
maiorul Dobbin, care venea des pe acolo, având de aranjat
o sumedenie de treburi în interesul micului său pupil.
În vremea asta, George fu retras de la pensionul
domnului Veal pe timp nelimitat, iar numitului gentleman i
se ceru să compună o inscripţie pentru o frumoasă placă
de marmură, spre a fi depusă în capela Copilului găsit,
dedesubtul monumentului funerar al căpitanului George
Osborne.
Doamna Bullock, mătuşa lui Georgy, deşi jefuită de acest

mic monstru de jumătate din suma pe care o aştepta de la
tatăl ei, îşi arătă totuşi milostenia sufletului împăcându-se
cu mama băiatului. Rochampton nu e departe de
Richmond, şi într-o bună zi trăsura blazonată cu bouleţii
de aur pe portiere şi înăuntru cu copiii aceia fleşcăiţi se
opri la casa Ameliei din Richmond; şi familia Bullock năvăli
în grădină, unde Amelia citea o carte, Jos stătea într-un
chioşc înmuind fără nicio grabă fragi în vin, iar maiorul, în
una din jachetele lui indiene, se juca de-a capra cu Georgy.
Băiatul sări peste capul maiorului şi căzu chiar în faţa
micilor Bullock, care purtau imense panglici cernite la
pălării şi uriaşe cingători negre, însoţind-o pe mama lor,
îmbrăcată în haine de mare doliu.
„E tocmai potrivit pentru Rosa”, îşi spuse duioasa mamă
şi aruncă o privire spre acest drag copil al ei, o mică şi
bolnăvicioasă domnişoară în vârstă de 7 ani.
— Rosa, du-te şi sărută-l pe iubitul tău verişor, zise
doamna Bullock. Nu mă cunoşti, George? Sunt mătuşa ta.
— Vă cunosc foarte bine, răspunse George, dar nu-mi
place să fiu sărutat, vă rog. Şi el dădu bir cu fugiţii din faţa
mângâierii aceleia de porunceală a verişoarei.
— Du-mă la iubita ta mamă, ştrengarule, spuse doamna
Bullock, şi în felul acesta se întâlniră cele două doamne
după o despărţire de mai bine de cincisprezece ani.
În timpul necazurilor şi sărăciei Ameliei, cealaltă nu se
gândise nicio singură dată măcar să vină s-o vadă; dar
acuma, că poseda un venit onorabil, cumnata ei o vizita ca
şi cum ar fi făcut cel mai firesc lucru din lume.
Aşa procedară şi alţii. Vechea noastră prietenă,
domnişoara Swartz, şi soţul ei veniră cu mare alai din
Hampton Court, însoţiţi de valeţii lor în strălucitoare livrele
galbene, şi se arătă la fel de îndrăgostită de Amelia ca şi
odinioară. Domnişoara Swarz ar fi ţinut totdeauna la
Amelia dacă ar fi putut-o vedea. Trebuie să-i facem această
dreptate.
Dar, que voulez vous? În oraşul acesta mare n-ai timp să
te duci să-ţi cauţi prietenii; când alunecă de pe treapta lor
socială, se dau la fund, iar noi mergem înainte fără ei. Cine
bagă în seamă lipsa cuiva în Bâlciul deşertăciunilor?
Şi astfel, într-un cuvânt, mai înainte de-a fi trecut
perioada de doliu pentru moartea domnului Osborne,
Emmy se pomeni în centrul unui cerc cu adevărat foarte
distins, ai cărui membri nu puteau concepe că cei ce
aparţineau cercului respectiv s-ar putea să nu se socoată
din cale-afară de fericiţi. Aproape că nu era doamnă care să
nu se înrudească cu careva din nobilime, deşi soţul ei
putea fi angrosist de sare în City. Unele doamne erau foarte
pedante şi tobă de carte, citeau pe doamna Somerville şi
frecventau Institutul regal; altele erau austere şi
bisericoase şi-şi făceau veacul tot pe lângă „Exeter Hall”.
Emmy, trebuie să recunoaştem, se simţi cu totul pierdută
în mijlocul gălăgiei pe care-o făceau aceştia şi suferi
chinurile iadului o dată sau de două ori când fu silită să
primească ospitalitatea doamnei Frederick Bullock. Această
doamnă stăruia s-o aibă sub aripa ei ocrotitoare, luând în
mod cât se poate de graţios hotărârea s-o formeze. Îi
recomandă Ameliei modiste, îi puse casa pe roate şi-o
învăţă cum să şi-o conducă. Venea foarte des de la
Rochampton şi îşi întreţinea prietena cu fleacuri mondene
şi cu cancanuri de la curte. Lui Jos îi făcea plăcere s-o
asculte, dar maiorul obişnuia s-o ia din loc, bombănind, la
apariţia acestei femei cu nobleţea ei de două parale.
Maiorul aţipi o dată sub ochii dispreţuitori ai lui Frederick
Bullock, după masă, la una din cele mai reuşite serate ale
bancherului (Fred era nerăbdător ca fondurile proprietăţii
Osborne să fie transferate de la „Stumpy Rowdy” la banca
lor), în timp ce Amelia, care nu ştia nici latineşte, nici cine
a scris ultimul articol răsunător din Edinburgh, şi nu
deplângea câtuşi de puţin şi nici nu aproba extraordinara
tergiversare din ultima vreme a domnului Peel în privinţa
fatalului proiect de lege a drepturilor catolice, stătea mută
printre doamnele acelea din salon, uitându-se pe fereastră
la peluzele catifelate, la îngrijitele alei cu pietriş şi la
scânteietoarcle acoperişuri de sticlă ale serelor.
— Pare să fie femeie cumsecade, dar complet nesărată,
spunea doamna Rowdy. Iar maiorul ăsta e peste măsură de
epris!
— N-are însă niciun fel de şic, îşi dădea cu părerea şi
doamna Hollyock. Draga mea, n-ai s-o poţi forma niciodată!
— E nemaipomenit de ignorantă şi de nepăsătoare,
adăuga doamna Glowry, cu o voce sepulcrală, scuturându-
şi cu întristare capul şi turbanul. Am întrebat-o ce părere
are despre prăbuşirea papii, dacă are impresia că lucrurile
se vor întâmpla în 1836, cum afirmă domnul Jowls, sau în
1839, cum susţine domnul Wapshot, iar ea mi-a răspuns:
„Bietul papă! Să sperăm că nu! Ce a făcut?”
— E văduva fratelui meu, dragele mele prietene,
răspunse doamna Bullock, şi ca atare avem datoria să-i
dăm toată atenţia şi tot ajutorul ca să poată intra şi ea în
lumea bună. Vă puteţi închipui că nu pot fi la mijloc motive
mercantile în ceea ce-o priveşte pe Amelia, ale cărei
dezamăgiri sunt bine cunoscute de toţi.
— Sărmana şi scumpa doamnă Bullock, zise Rowdy
către Hollyock, în timp ce mergeau în trăsură împreună, ea
pune la cale şi urzeşte întotdeauna câte ceva. Vrea ca banii
doamnei Osborne să fie scoşi de la banca noastră şi depuşi
la a ei… Şi felul în care îl linguşeşte pe băiat şi-l pune să
şadă lângă mica Rosa cea cu urdori la ochi e de-a dreptul
ridicol!
Cercul acesta de oameni era însă prea neomenos de
distins pentru Emmy; aşa că toată lumea sări în sus de
bucurie când veni vorba despre o călătorie în străinătate.
Capitolul LXII
Am Rhein
DUPĂ ZILNICELE ÎNTÂMPLĂRI MAI

sus pomenite, mai trecură câteva săptămâni, şi într-o
dimineaţă frumoasă, după închiderea Parlamentului, vara
fiind înaintată şi toată buna societate din Londra pe
punctul de-a pleca din acest oraş pentru călătoria ei
anuală în căutarea plăcerilor sau a sănătăţii, vaporul
„Batavia” părăsi cheiul Turnului Londrei, ticsit de-un voios
grup de turişti englezi. Tendele dunetei erau pline, iar
băncile şi coridoarele înţesate de zeci de copii îmbujoraţi la
faţă, de doici agitate, de doamne purtând cele mai
drăgălaşe bonete trandafirii şi rochii de vară, de gentlemen
cu şepci de călătorie în cap şi jachete de pânză, ale căror
mustăţi începuseră să mijească în vederea acelei călătorii;
şi veterani bătrâni, greoi şi dichisiţi, cu gulere scrobite şi
pălării bine periate, din cei care au invadat Europa de la
terminarea războiului încoace şi au făcut să răsune
înjurăturile naţionale în toate oraşele de pe continent.
Congregaţia cutiilor de pălării, a cuferelor „Bramah” şi a
truselor de toaletă era prodigioasă. Erau acolo tineri
îngâmfaţi de la Cambridge, călătorind cu preceptorul
respectiv într-o excursie de studii la Nonenwerth sau
Konigswinter; erau gentleman irlandezi, purtând cele mai
bătăioase favorite şi nenumărate giuvaericale, trăncănind
toată vremea despre cai, arătându-se cât se poate de
politicoşi faţă de tinerele doamne de pe bord, pe care,
dimpotrivă, băieţii de la Cambridge, cât şi palidul lor
preceptor, le ocoleau cu o sfiiciune feciorelnică; erau şi
trântori bătrâni de pe Pall Mall, în drum spre Ems şi
Wiesbaden, pentru o cură de ape minerale care să-i purifice
de dineurile din timpul iernii, cât şi pentru o mică ruletă şi
un joc de „trente-et-quarante”, spre a menţine buna
dispoziţie generală; îl puteai vedea şi pe bătrânul
Methuselah, proaspăt însurat, şi tânăra lui nevastă,
împreună cu căpitanul Papillon din regimentul de gardă,
care-i ducea umbrela şi ghidul; ca şi pe tânărul May, care-
şi ducea mireasa în călătorie de nuntă (fosta domnişoară
Winter şi care fusese colegă de şcoală cu bunica lui May);
erau şi sir John cu soţia şi cu duzina lor de copii, împreună
cu guvernantele corespunzătoare; şi preanobila familie
Bareacres, care stătea lângă cârmă, măsura de sus până
jos pe toată lumea, dar nu vorbea cu nimeni. Trăsurile lor,
îmblazonate cu coroanele nobiliare, şi imperialele lor,
strălucind de-ţi luau ochii, erau îngrămădite pe puntea din
faţă, zăvorâte împreună cu alte mai bine de-o duzină de
asemenea vehicule. Era greu să-ţi faci drum printre ele, şi
bieţii ocupanţi ai cabinelor din faţă abia dacă mai aveau loc
să se mişte. Aceştia se compuneau din câţiva gentlamen
din Houndsditch, magnific îmbrăcaţi, care-şi aduseseră
proviziile de-acasă şi care ar fi putut cumpăra jumătate din
oamenii aceia voioşi din salonul cel mare; câţiva indivizi
cumsecade, cu mustăţi şi blocuri de desen, care se
aşezaseră să facă schiţe în prima jumătate de ceas după ce
puseseră piciorul pe bord; una sau două femmes de
chambre franţuzoaice, care începură să se simtă grozav de
rău imediat ce vaporul trecu de Greenwich; un valet sau
doi care trândăveau în vecinătatea boxelor de cai de sub
supravegherea lor, sau care, aplecaţi deasupra roţilor cu
zbaturi ale vaporului, discutau despre caii potriviţi pentru
premiul „Leger” şi despre ce socoteau ei că vor câştiga sau
pierde în cursa pentru cupa „Goodwood”.
Toţi slujitorii, după ce sfârşiseră cu inspectarea vasului
şi-şi instalaseră diferiţii lor stăpâni prin cabine sau pe
punte, se strânseră laolaltă şi se puseră pe pălăvrăgeală şi
pe fumat, gentlemen-ii evrei alăturându-li-se şi ei după
scurtă vreme, tot uitându-se la trăsuri. Era acolo trăsura
cea mare a lui sir John, în care ar fi putut încăpea
treisprezece inşi; trăsura lordului Methuselah; caleaşca,
brişca şi furgonul lordului Bareacres, pe care le-ar fi putut
cumpăra oricine ar fi avut chef. Şi era lucru de mirare cum
de reuşise lordul să-şi facă rost de bani ca să plătească
cheltuielile călătoriei. Gentlemen-ii evrei ştiau însă de unde
i-a luat. Ei ştiau şi câţi bani avea în buzunar măritul lord
în clipa aceea, şi ce procente plătea pentru el, şi cine i-i
dăduse. Mai era apoi o foarte frumoasă şi elegantă trăsură
de voiaj, asupra căreia începuseră să-şi dea cu presupusul
numiţii gentlemen.
— À qui cette voiture-là?10 întrebă un domn lacheu, care
purta un săculeţ de bani din marochin şi cercei în urechi,
pe alt domn lacheu, cu cercei în urechi şi care purta un
săculeţ de bani din marochin.
— C’est à Kirsch, je bense… je l’ai vu tout à l’heure qui
brenoit des sangviches dans la voiture11, răspunse acesta
din urmă într-o frumoasă limbă franco-germană.
Kirsch, care se ivi tocmai atunci din preajma baricadei
aceleia de catrafuse, unde dăduse, zbierând în gura mare,
instrucţiuni înviorate de sudălmi poliglote oamenilor din
echipaj, angajaţi în mod special pentru a păzi bagajele
pasagerilor, veni să-şi lămurească confraţii comentatori. El
îi informă că trăsura aparţinea unui nabab din Calcutta şi
Jamaica, fabulos de bogat, cu care era tocmit să
călătorească; şi tocmai în momentul acela un băieţandru,
căruia i se pusese în vedere să nu se apropie de grilajul
roţilor corăbiei, sărise totuşi pe acoperişul trăsurii lordului
Mathuselah, după care îşi tăie drum peste celelalte trăsuri
şi imperiale, până ce se căţără pe a lui, ca apoi să coboare
de pe ea şi să intre înăuntru pe fereastră, în aplauzele
valeţilor care-l priveau.
10
A cui e trăsura asta? (fr.)
11
E a lui Kirsch, cred... l-am văzut adineauri mâncând sandvişuri în
trăsură (în franceză incorectă în original).
— Nous allons avoir une belle traversée, monsieur
George12, spuse rânjind Kirsch, în timp ce-şi scotea din cap
pălăria-i galonată.
— Du-te naibii cu franţuzeasca asta a ta! răspunse
tânărul gentleman. Unde sunt biscuiţii, hai? întrebare la
care Kirsch îi răspunse în limba engleză, sau într-un fel de
imitaţie, aşa după cum îl tăia capul, căci, deşi avea
deprinderea tuturor limbilor, domnul Kirsch nu cunoştea
cum trebuie nici măcar una singură şi le vorbea pe toate cu
o nepăsătoare volubilitate şi incorectitudine.
Imperiosul băieţandru, care-şi înfuleca în mare grabă
biscuiţii, şi era într-adevăr timpul să-şi refacă forţele, căci
nu mai înghiţise nimic de la Richmond, adică de mai bine
de trei ceasuri, unde se ospătase din belşug, era tânărul
nostru prieten George Osborne. Unchiul Jos şi mama lui
erau pe puntea din faţă, împreună cu un gentleman de care
erau aproape nedespărţiţi; şi toţi patru porniseră într-o
călătorie de plăcere.
Jos stătea în momentul acela pe dunetă sub tendă,
destul de aproape de onoratul conte de Bareacres şi de
familia lui, ale căror mişcări îl absorbeau aproape în
întregime pe bengalezul nostru. Nobila pereche arăta parcă
mai tânără decât în zbuciumatul an 1815, când Jos îşi
aducea aminte că-i văzuse la Bruxelles.
Adevărul este că el dăduse sfoară în ţară în toată India
că era prieten intim cu ei: părul lady-ei Bareacres, care pe
vremea aceea avea o culoare întunecată, era acum de-un
auriu-roşcat, de toată frumuseţea, în timp ce favoritele
lordului Bareacres, înainte roşii, erau acum de un negru
puternic, cu proaspete răsfrângeri purpurii în lumina
soarelui. Dar oricât de schimbaţi ar fi fost, mişcările nobilei
perechi ocupau cu totul atenţia lui Jos. Prezenţa unui lord
îl fascina, şi el nu se mai putea uita în timpul acesta la
nimic altceva.
— Indivizii aceia par a te interesa peste măsură de mult,
zise Dobbin, care izbucni în râs observându-l.
12
Vom avea o traversare liniştită, domnule George (fr.).
Amelia începu să râdă şi ea. Purta o pălărie de pai cu
panglici negre, hainele îi erau tot cernite, dar zarva de pe
bord şi cerul, senzaţia de sărbătoare pe care ţi-o dădea
călătoria îi făceau plăcere şi o însufleţeau, şi ea arăta
deosebit de fericită.
— Ce zi divină! spuse Emmy. Şi adăugă, plină de
originalitate: Sper că vom avea o traversare liniştită.
Jos îşi flutură dispreţuitor mâna, aruncând în acelaşi
timp o ocheadă către ilustrele personaje din faţă:
— Dacă ai fi făcut călătoriile pe care le-am făcut noi, zise
el, nu ţi-ar păsa prea mult de vreme. Dar, cu toate acestea,
aşa călător încercat cum era, el îşi petrecu noaptea
suferind groaznic în trăsura lui, doftoricit de către valetul
său, Kirsch, cu groguri şi cu tot felul de trufandale.
La timpul sorocit, această fericită societate debarcă pe
cheiurile din Rotterdam, de unde fură transportaţi cu totii
pe un alt vapor, spre oraşul Colonia, unde trăsura şi
familia puseră piciorul pe pământ, şi nu mică-i fu bucuria
lui Jos văzându-şi sosirea anunţată în ziarele din Colonia
în chipul următor: Herr Graf lord von Sedley nebst
Begleitnng aus London13. Îşi adusese până şi costumul de
curte şi stăruise ca Dobbin să-şi care după el toate
dichisurile lui de ofiţer; el dădu de veste că are de gând să
fie prezentat la o serie de curţi străine, pentru a aduce
omagiile sale suveranilor ale căror ţări le onora cu vreo
vizită.
Oriunde se oprea mica lor societate şi oriunde se ivea
prilejul, domnul Jos îşi lăsa cartea lui de vizită şi pe a
maiorului la „legaţia noastră”. Şi numai cu mare greutate
putu fi oprit de a nu-şi pune bicornul şi hainele de gală
spre a merge la consulul englez din oraşul liber
Judenstadt, când acel ospitalier funcţionar îi invită pe
călătorii noştri la masă. Jos ţinea un jurnal de călătorie şi
nota cu mult zel cusururile sau meritele diferitelor hanuri
la care poposea şi ale vinurilor şi mâncărurilor din care se
împărtăşea.
13
Domnul conte lord von Sedley din Londra, cu însoţitorii săi (germ.).
Cât despre Emmy, ea era foarte fericită şi mulţumită.
Dobbin obişnuia să-i poarte de colo-colo scăunelul şi
caietul de schiţe şi admira desenele micii artiste plin de
bunăvoinţă, aşa cum nu mai fuseseră niciodată admirate
înainte de asta. Ea sta pe puntea vaporului şi desena
stânci şi castele, sau se urca pe spatele vreunui măgăruş şi
se căţăra până la străvechile turnuri de veghe ale
cavalerilor tâlhari, însoţită de cei doi aghiotanţi ai ei,
Georgy şi Dobbin. Ea izbucni în râs când îl văzu cât de
caraghios arăta pe spinarea măgarului, atingând cu
picioarele lui lungi pământul, şi maiorul făcu la fel. Dobbin
era interpretul societăţii, întrucât, în calitate de militar,
cunoştea temeinic limba germană; şi împreună cu George,
încântat la culme, reconstituiră campaniile de pe Rin şi din
Palatinat. În decurs de câteva săptămâni, şi conversând
plin de sârguinţă cu domnul Kirsch pe capra trăsurii,
Georgy făcu progrese uimitoare în cunoaşterea limbii
germane, reuşind să discute în toată legea cu chelnerii şi
cu surugiii într-un fel care o umplea de îneântare pe mamă
şi îl amuza pe tutore.
Domnul Jos nu prea lua parte la excursiile de după-
amiază ale tovarăşilor lui de călătorie. El trăgea câte-un pui
de somn, sau moţăia la umbră în îmbietoarele grădini ale
hanurilor. Îmbietoarele grădini de pe malul Rinului! Vrăjite
privelişti de pace şi lumină, -falnici munţi purpurii, ale
căror piscuri se oglindesc în slăvita undă a fluviului, cine a
putut vreodată să vadă şi să nu păstreze o amintire
recunoscătoare priveliştilor acelora pline de odihnitoare şi
prieteneasca frumuseţe? Să punem pana jos, căci până şi
gândul la acel fermecător ţinut al Rinului te poate face
fericit. Vara, la căderea serii, cirezile de vaci, mugind şi
sunându-şi tălăngile, coboară de pe dealuri către bătrânul
oraş, cu vechile lui şanţuri de apărare şi porţi, şi clopotniţe,
şi castani cu prelungi umbre albastre întinzându-se peste
ierburi; cerul şi fluviul de sub el seamănă cu o mare de
vâlvătăi roşietice şi aurii; şi luna s-a ivit şi ea, privind
palidă către soarc-apune. Soarele alunecă îndărătul
munţilor acelora uriaşi, cu fortăreţele lor înfipte pe culmi,
iar înserarea coboară dintr-o dată, fluviul se întunecă din
ce în ce mai mult, şi-o sumedenie de luminiţe încep să
tremure pe faţa lui venind de la ferestrele străbunelor
metereze, sau seânteind paşnic din satele de sub dealurile
de pe celălalt ţărm.
În vremea asta, Jos obişnuia să tragă câte-un pui de
somn, acoperindu-şi faţa cu fularul, şi să stea tihnit şi să-
şi citească toate ştirile din Anglia şi fiecare cuvânt din
admirabilul ziar al lui Galignani (binecuvântaţi fie toţi
englezii care au călătorit vreodată în străinătate fondatorii
şi proprietarii acestei publicaţii piratereşti), dar fie că era
treaz sau dormea, prietenii lui nu-i prea simţeau lipsa. Nu,
căci erau foarte fericiţi. Se duceau de multe ori seara la
Operă, la acele tihnite, nepretenţioase, dragi şi vechi opere
din oraşele germane, unde nobilimea stă şi lăcrimează şi
împleteşte ciorapi într-o parte a sălii, faţă în faţă cu
burghezia, aliată în cealaltă parte, şi unde graţiosul duce şi
graţioasa sa familie, foarte graşi şi binevoitori cu toţii, vin şi
se instalează în loja cea mare din mijloc; iar parterul e ticsit
de cei mai eleganţi şi zvelţi ofiţeri, cu mustăţile de culoarea
paiului şi cu o soldă de trei parale. Aici îşi găsi desfătarea
Emmy şi făcu pentru prima dată cunoştinţă cu minunile
lui Mozart şi Cimarosa. Despre gustul muzical al maiorului
am mai pomenit mai înainte, iar performanţele lui la flaut
fură lăudate după cuviinţă.
Cu toate acestea, însă, poate că marea lui bucurie în
decursul acestor seri de operă era să se împărtăşească din
extazul Ameliei în timp ce ea asculta muzica. O lume nouă
de iubire şi de frumuseţe i se dezvălui când fu iniţiată în
aceste divine compoziţii; această doamnă era înzestrată cu
cea mai subtilă şi fină sensibilitate; şi cum ar fi putut ea
rămâne nepăsătoare auzindu-l pe Mozart? Duioasele pasaje
din Don Juan o fermecau într-atâta, încât ea se întreba,
înainte de a-şi spune rugăciunile de seară, dacă nu făptuia
vreun păcat lăsându-se pradă acelei desfătări care umplea
blânda ei inimioară ascultând ariile Vedrai, carino şi Batti
Batti. Dar maiorul, pe care îl consultă numaidecât asupra
acestui lucru, în calitatea lui de sfătuitor teologic, având el
însuşi un suflet smerit şi cucernic, îi spuse că, în ceea ce-l
privea, frumuseţea artei sau a naturii îl făceau la fel de
recunoscător şi de fericit şi că bucuria de a asculta o
muzică frumoasă, ca şi aceea de-a privi stelele de pe cer, o
privelişte desfătătoare sau o pictură, era o binefacere
pentru care putem mulţumi cerului cu tot atâta bună-
credinţă ca şi pentru oricare altă binecuvântare lăsată pe
lume. Şi ca răspuns la o seamă de slabe obiecţii din partea
doamnei Amelia (luate din anumite opere teologice, ca, de
pildă, Spălătoreasă din Finebley Common şi alte opere
asemănătoare cu care doamna Osborne fusese
aprovizionată din belşug pe când locuia în Brompton), el îi
povesti o fabulă orientală despre bufniţa care îşi închipuia
că lumina soarelui e vătămătoare pentru ochi şi că
privighetoarea e o pasăre mult mai lăudată de cum s-ar
cuveni.
— Menirea uneia e să cânte, iar a celeilalte să cârtească!
zise el râzând, şi cu un glas aşa de dulce, dumneata
trebuie să faci parte din facţiunea privighetorii!
Îmi place să stărui asupra acestei epoci din existenţa
Ameliei şi să mă gândesc că era voioasă şi fericită. Vedeţi,
ea n-a prea avut parte de asemenea viaţă până acuma şi
nici nu avusese la îndemână mijlocul de a-şi educa gustul
şi inteligenţa. Toată viaţa ei, doamna Osborne fusese
dominată de oameni cu minţile mărginite. Aceasta este
soarta multor femei. Şi cum fiecare persoană ce aparţine
sexului frumos înseamnă o rivală pentru celelalte semene
ale ei, în milostiva lor judecată sfiiciunea e luată drept
neghiobie, şi blândeţea, drept prostie; şi mai ales tăcerea –
care nu e decât o timidă negare a pretenţiilor fără măsură a
celor ce-şi impun voinţa lor şi altora, şi un protest tacit –
nu găseşte niciun fel de îndurare în ochii inchiziţiei
feminine. În felul acesta, tu, iubitul şi civilizatul meu
cititor, dacă te-ai găsi astă-seară, împreună cu mine, în
tovărăşia unor precupeţi, să zicem, e foarte probabil că
purtarea noastră ar lăsa de dorit; şi dacă, pe de altă parte,
s-ar rătăci vreun precupeţ la unul din rafinatele şi selectele
dumitale ceaiuri, unde toată lumea ar spune numai lucruri
pline de duh şi unde fiecare doamnă din buna societate şi-
ar face prietenele harcea-parcca în felul cel mai amuzant, e
foarte posibil că intrusul nu va avea prea mare chef de
vorbă şi nici n-ar pretinde că e interesant sau interesat…
Şi trebuie să reamintim că această sărmană doamnă nu
întâlnise niciodată până atunci în viaţă vreun gentleman.
Poate că aceste personaje se găsesc mult mai rar decât îşi
închipuie mulţi dintre noi. Care din noi poate indica mulţi
dintre aceştia în cercul cunoştinţelor lui, bărbaţi ale căror
ţeluri să fie generoase, a căror lealitate să fie statornică, şi
statornică nu numai în caracterul ei, ci şi din punct de
vedere al calităţii ei morale, a căror lipsă de meschinărie
să-i facă neprefăcuţi, care pot privi lumea cinstit în faţă cu
o egală şi înţelegătoare simpatie şi pentru cel trufaş, ca şi
pentru cel smerit? Cunoaştem cu toţii o sută de inşi care
au hainele foarte bine croite, vreo douăzeci care posedă
maniere excelente şi una sau două fiinţe care fac parte,
cum se zice, din cercurile cele mai alese şi care au pătruns
până în inima vieţii mondene, dar gentlemen, câţi
cunoaştem? Să luăm o bucăţică de hârtie şi să ne
întocmim fiecare lista.
Pe prietenul meu, maiorul, eu îl trec pe lista mea fără
cea mai mică şovăială. Avea picioarele foarte lungi, faţa
galbenă şi se bâlbâia puţintel, ceea ce-i dădea, la prima
vedere, un aer ridicol. Dar cugetul îi era drept; mintea,
ascuţită; viaţa, cinstită şi curată, iar inima, caldă şi
smerită. Avea, asta e sigur, mâini şi picioare foarte mari, de
care cei doi George Osborne obişnuiau să-şi bată joc şi să
se amuze; iar zeflemelile şi râsul lor poate c-o abătură pe
biata şi micuţa Emmy de la dreapta lui preţuire. Dar oare
nu ne-am înşelat noi cu toţii în privinţa eroilor noştri şi nu
ne-am schimbat de sute de ori părerile? În răstimpul
acesta de fericire, Emmy, găsi că ale ei suferiseră o foarte
mare schimbare în ceea ce privea meritele maiorului.
Poate că asta era perioada cea mai fericită din vieţile
amândurora, dacă ei şi-ar fi putut da seama de asta, dar
cine o poate face? Care din doi poate arăta şi poate spune
că asta e maxima, că ăsta e punctul culminant al fericirii
umane? Oricum, însă, această pereche fu cât se poate de
mulţumită şi se bucură de călătoria aceasta de vară ca
nicio altă pereche care părăsi în acel an Anglia. Georgy lua
întotdeauna şi el parte la spectacole, dar maiorul era acela
care-i punea Ameliei şalul pe umeri după lăsarea cortinei;
iar când se plimbau sau plecau în excursie micul ştrengar
era veşnic în frunte, pe scara îngustă a vreunui turn sau
căţărat în vreun copac, în vreme ce cumpătata pereche
rămânea jos, maiorul fumându-şi paşnic şi cu statornicie
ţigara, pe când Emmy desena peisajul sau ruinele cine ştie
cărui castel. Şi tocmai în timpul acelei călătorii, eu, autorul
de faţă al unei istorisiri în care fiecare cuvânt e adevărat,
am avut plăcerea să-i văd pentru prima dată şi să-i cunosc.
În micul şi primitorul oraş de reşedinţă al ducatului de

Pumpernickel (tocmai localitatea în care sir Pitt Crawley
fusese pe vremuri un atât de distins attaché, dar asta
fusese tare demult, înainte ca vestea bătăliei de la
Austerlitz să-i fi trimis acasă pe toţi diplomaţii englezi din
Germania), i-am văzut eu pentru prima dată pe colonelul
Dobbin şi grupul lui. Ei sosiră în trăsură, cu vizitiul pe
capră, şi trăseseră la „Erbprinz Hotel”, cel mai bun din
oraş, şi toată societatea cină la table d’hôte. Toată lumea
observă chipul majestuos al lui Jos şi aerul de cunoscător
cu care-şi sorbea sau mai degrabă-şi sugea paharul de
Johannisberg pe care îl comandase pentru cină. Dar şi
băieţelul, de asemenea, băgarăm noi de seamă, avea o
poftă straşnică de mâncare şi înghiţi Schinken, şi Braten, şi
Kartoffeln14 şi marmeladă de afine, şi salată, şi budincă, şi
pui fripţi, şi dulciuri, cu o vitejie care făcea cinste naţiei
sale. După vreo cincisprezece feluri de bucate, el îşi încheie
ospăţul cu un desert, din care mai luă şi cu el când se
14
Şuncă, friptură şi cartofi (germ.)
ridică de la masă; căci câţiva tineri gentlemen, amuzaţi de
sângele lui rece şi de purtarea lui curtenitoare, sinceră şi
fără ifose, îi vârâră în buzunar o mână de prăjituri cu
migdale, ca să le ronţăie în drum spre teatru, unde se
ducea toată lumea din vesela, mica şi primitoarea localitate
germană. Doamna în negru, mama băiatului, zâmbea
roşindu-se toată şi privind, peste măsură de încântată şi
sfioasă, în timp ce masa continua, la feluritele isprăvi şi
pilde de espièglerie ale fiului ei. Îmi aduc aminte cum
colonelul – căci el deveni colonel puţină vreme după aceea –
îl luă peste picior cu multă seriozitate pe băiat, atragându-i
atenţia asupra unor feluri pe care nu le gustase încă şi
rugându-l stăruitor să nu-şi amăgească pofta de mâncare,
ci să mai ia încă o provizie din bucatele astea sau din
celelalte.
În seara aceea avea loc o reprezentaţie cu actori străini,
Gastrolle, cum spun nemţii, la „Royal Grand Ducat
pumpernickelisch Hof”, sau Teatrul Curţii; iar madame
Schroeder Devrient, în floarea frumuseţii şi a talentului său
pe vremea aceea, juca rolul eroinei din minunata operă
Fidelio. Din locurile noastre de la stal ne-a fost cu putinţă
să-i vedem pe prietenii noştri de la table d’hôte în loja pe
care Schvendler de la „Erbprinz” o păstra pentru cei mai de
seamă oaspeţi ai săi; şi nu putui să trec cu vederea efectul
pe care extraordinara actriţă şi muzica îl produseră asupra
doamnei Osborne, căci în felul acesta auzirăm că-i spunea
gentleman-ul acela rotofei şi mustăcios. În timpul
minunatului cor al prizonierilor, peste care plutea
fermecătoarea voce a actriţei, închegându-se în cea mai
îneântătoare armonie, pe figura englezoaicei se întipări o
asemenea expresie de uimire şi de extaz, încât îl
impresionă chiar şi pe micul Fipps, acel blasé attaché, care
mormăi, în timp ce-şi fixase asupra ei binoclul: „La naiba,
îţi face într-adevăr mare plăcere să vezi o femeie capabilă
de atâta entuziasm!” Iar la scena închisorii, când Fidelio,
repezindu-se spre soţul ei, exclamă: „Nicbts, nichts, mein
Florestan”, ea se pierdu cu totul şi-şi acoperi faţa cu
fularul. Toate femeile din sală se smiorcăiau în momentul
acela; dar eu am impresia că am remarcat-o pe doama
Osborne din pricină că tocmai eu am fost sortit să scriu
memoriile numitei doamne.
A doua zi se reprezentă o altă operă de Beethoven, Die
Schlacht bei Vittoria. Malbrook intră chiar de la început pe
scenă, ca semn al rapidei înaintări a armatei franceze. Apoi
se aud tobe, trompete, bubuituri de tun şi tânguirile
muribunzilor, iar în cele din urmă, într-un amplu şi
triumfal final, se execută God save the King.
Poate să fi fost în sală vreo douăzeci de englezi, dar la
izbucnirea acestei iubite şi binecunoscute melodii, fiecare
dintre aceştia, noi, tinerii din staluri, sir John şi lady
Bullminster (care închiriaseră o locuinţă la Pumpernickel
pentru educarea celor nouă copii ai lor), gentleman-ul
rotofei şi cu favorite, lunganul de maior în pantaloni albi de
dril şi doamna cu băieţelul, faţă de care maiorul se arăta
aşa de binevoitor, şi până şi Kirsch, valetul, de la galerie,
săriră brusc de pe locurile lor, declarându-se în felul acesta
fiii alesei şi vechii naţiuni britanice. Cât despre Tapeworm,
le chargé d’affaires, se ridică şi el în picioare, în loja lui, se
înclină şi zâmbi graţios, ca şi cum, ar fi reprezentat întregul
imperiu. Tapeworm era nepotul şi moştenitorul bătrânului
mareşal Tiptoff15 pe care l-am întâlnit în decursul acestei
istorisiri ca generalul Tiptoff, exact înaintea bătăliei de la
Waterloo, şi care fusese colonel în regimentul al …-lea, în
care servea maiorul Dobbin; mareşalul trecu în lumea celor
drepţi chiar în anul acela, încărcat de onoruri, dintr-o
intoxicaţie cu ouă de fluierar, iar regimentul fu încredinţat
de către majestatea-sa colonelului sir Michael O’Dowd,
cavaler-comandor al Ordinului „Bath”, care îl condusese pe
multe şi glorioase câmpuri de bătălie.
Tapeworm trebuie să-l fi întâlnit pe colonelul Dobbin în
casa fostului colonel al colonelului, bătrânul mareşal, căci
îl recunoscu numaidecât în seara aceea la teatru; şi cu cea
mai desăvârşită curtenie, trimisul majestăţii-sale veni din
15
Este o inadvertenţă a autorului; citeşte Tufto.
loja lui şi strânse, în văzu tuturor, mâna proaspăt
regăsitului său prieten.
— Uită-te la infernalul şi prefăcutul acela de Tapeworm,
şopti Fipps, examinându-şi, din stal, şeful. Oriunde e vreo
femeie drăguţă, se vâră întotdeauna şi el.
(Iar eu mă întreb pentru ce sunt făcuţi diplomaţii dacă
nu pentru asta?)
— Am oare cinstea să mă adresez doamnei Dobbin?
întrebă secretarul, cu un zâmbet cât se poate de insinuant.
Georgy izbucni în râs şi spuse:
— Straşnică glumă, pe onoarea mea!
Emmy şi maiorul roşiră; noi i-am văzut din stal.
— Nu, este doamna George Osborne, răspunse maiorul,
iar dumnealui este fratele doamnei, domnul Sedley, un
înalt funcţionar din serviciul civil din Bengal; permiteţi-mi
să vi-l prezint.
Diplomatul zâmbi aşa de fascinant, încât lui Jos mai-mai
să i se taie picioarele de atâta emoţie.
— Rămâneţi multă vreme în Pumpernickel? întrebă
înălţimea-sa. E o localitate cam plicticoasă, dar simţim şi
noi nevoia de-a vedea lume aleasă, aşa că vom căuta să vă
facem şederea cât mai plăcută, domnule… doamnă. Mă voi
simţi onorat să vă vizitez mâine la hotelul dumneavoastră,
şi plecă cu un rânjet şi o privire ucigătoare, despre care îşi
închipuia că trebuie s-o fi dat cu totul gata pe doamna
Osborne.
După ce spectacolul se termină, tinerii îşi mai pierdură
câtva timp vremea prin foaiere şi văzurăm în felul acesta
cum părăsi teatrul înalta societate. Ducesa văduvă plecă în
trăsura ei veche şi hodorogită, însoţită de două domnişoare
de onoare bătrâne, devotate şi sfrijite, şi de un aghiotant
mărunţel şi posac, cu picioarele ca nişte fuse, într-un
pantalon închis la culoare şi o jachetă verde acoperită de
decoraţii, printre care steaua şi marele cordon galben al
Ordinului „Sfântul Mihail” al Pumpernickelului ocupau
locul de cinste. Tobele răpăiră, garda salută, şi străvechea
trăsură se îndepărtă.
Apoi apăru graţiosul duce şi graţioasa familie, cu înalţii
săi demnitari şi curteni. El se înclină liniştit, răspunzând
salutului fiecăruia, garda dădu onorul, torţele lacheilor
care alergau de colo-colo îmbrăcaţi în stacojiu pâlpâiră, şi
distinsele trăsuri porniră spre vechiul Schloss ducal, cu
turnurile şi foişoarelc lui dominând tot Schlossbergul. În
Pumpernickel se cunoştea toată lumea, şi de îndată ce era
pe-acolo vreun străin, ministrul afacerilor străine sau
vreun alt înalt sau mic demnitar al statului dădea fuga la
„Erbprinz” şi afla numele noilor-veniţi.
Noi îi pândirăm, de asemenea, la ieşirea din teatru.
Tapeworm pleca şi el tocmai atunci, înfăşurat în mantaua
cu care stătea veşnic în aşteptare uriaşul său chasseur,
semănând cât se poate de bine cu Don Juan. Doamna
primului-ministru se ghemuise tocmai atunci în litieră, iar
fiica ei, încântătoarea Ida, îşi punea gluga şi galoşii; în
clipa aceea îşi făcu apariţia şi societatea englezilor, băiatul
căscând înfiorător, maiorul străduindu-se să o învelească
cât mai bine cu şalul pe doamna Osborne, iar domnul
Sedley, impunător, cu clacul lui pus pe-o ureche şi cu
mâna vârâtă într-o voluminoasă jiletcă albă. Noi ne-am
scos pălăriile în faţa cunoştinţelor noastre de la table
d’hôte, iar doamna, drept răspuns, ne-a dăruit un mic
zâmbet şi o reverenţă, pentru care putea să-i fie oricine
recunoscător.
Trăsura hotelului, sub supravegherea aferatului domn
Kirsch, aştepta să ducă societatea acasă; iar rotofeiul domn
spuse că el va merge acasă pe jos, fumându-şi în acelaşi
timp ţigara de foi; astfel că ceilalţi trei, cu saluturi şi
zâmbete, porniră fără domnul Sedley, Kirsch, cu cutia de
ţigări de foi la subsuoară, însoţindu-şi stăpânul.
Iar noi ceilalţi pornirăm cu toţi buluc după el şi intrarăm
în vorbă cu rotofeiul gentleman, întreţinându-ne despre
felurite agréments ale localităţii, care era cât se poate de
plăcută pentru englezi. Oferea partide de vânâtoare cu şi
fără gonaci; iar balurile şi petrecerile se ţineau lanţ la
această curte ospitalieră; societatea era în general aleasă,
teatrul excelent şi viaţa ieftină.
— Iar ministrul nostru plenipotenţiar pare a fi o
persoană remarcabilă şi cât se poate de binevoitoare, zise
noul nostru prieten. Cu un asemenea reprezentant şi cu un
medic bun, îmi închipui că localitatea e peste măsură de
convenabilă. Noapte bună, domnilor!
Şi scările începură să trosnească când Jos porni să urce
spre camera lui, urmat de Kirsch, înarmat cu o făclie. Noi
eram plini de speranţă că drăgălaşa femeie se va hotărî să
mai rămână câtva timp în oraşul acesta.
Capitolul LXIII
În care întâlnim o veche cunoştinţă
SIGUR CĂ PURTAREA ATÂT DE CURTE-

nitoare a lordului Tapeworm nu putea să nu influenţele,
cât mai favorabil cu putinţă, opiniile domnului Sedley, şi,
chiar a doua zi de dimineaţă, la dejun, el îşi dădu cu
părerea că Pumpernickel e cel mai încântător orăşel din
câte văzuse el în călătoria aceea a lor. Motivele şi tertipurile
lui Jos nu erau greu de priceput; şi Dobbin râse pe sub
mustaţă, ca un ipocrit ce era, când îşi dădu seama, după
aerul de cunoscător al civilului şi după felul nereţinut în
care acesta din urmă vorbea despre castelul Tapeworm şi
despre ceilalţi membri ai familiei, că Jos se sculase cu
noaptea în cap să consulte Anuarul nobilimii, fără de care
nu pleca în călătorie. Da, îl văzuse în carne şi oase pe
preaonorabilul conte de Bagwig, tatăl înălţimii-sale; era
sigur că-l văzuse, îl întâlnise la… la recepţia… Dob nu-şi
mai amintea? Iar când diplomatul vizită societatea,
credincios făgăduielii date, Jos îl primi cu asemenea
temenele şi onoruri, cum numai rareori îi mai fuseseră
hărăzite neînsemnatului plenipotenţiar. La sosirea
excelenţei-sale, el se uită într-un anumit fel la Kirsch, care,
dăscălit mai dinainte, ieşi să supravegheze o gustare
alcătuită din mâncăruri reci, aspicuri şi alte bunătăţi,
aduse pe platouri, şi din care domnul Jos stărui, plin de
zel, ca nobilul său musafir să se împărtăşească.
Lui Tapeworm, atâta vreme cât putea avea prilejul să
admire strălucitorii ochi ai doamnei Osborne (a cărei
proaspătă înfăţişare suporta cât se poate de bine lumina
zilei), nu-i era neplăcut să accepte oricâte invitaţii din
partea domnului Sedley; el îi puse una sau două abile
întrebări despre India şi despre dansatoarele de prin partea
locului; cu Amelia se întreţinu despre minunea aceea de
băiat care lusese cu ea la Operă şi o felicită pe uimita şi
micuţa femeie în legătură cu extraordinara impresie pe care
o făcuse asupra sălii; şi încercă să-l vrăjească şi pe Dobbin,
vorbindu-i despre ultimul război şi despre vitejiile
contingentului din Pumpernickel de sub comanda prinţului
moştenitor, actualul duce de Pumpernickel.
Lordul Tapeworm moştenise o bună parte din galanteria
familiei şi îi făcea mare plăcere să-şi închipuie că nu există
femeie asupra căreia să-şi arunce privirea şi ea să nu se
îndrăgostească de el. Aşa că o părăsi pe Emmy perfect
convins c-o dăduse gata cu spiritele şi cu farmecele lui, şi
se reîntoarse acasă să-i scrie un bileţel drăgălaş. Amelia nu
se simţea nicidecum fascinată, ci mai degrabă nedumerită
de strâmbăturile, de zâmbetul nefiresc, de batista lui
dantelată şi parfumată şi de ghetele lui de lac cu tocuri
înalte. Ea nu pricepuse nici jumătate din complimentele pe
care i le făcuse; în scurta ei experienţă mondenă, nu
întâlnise încă niciodată ceea ce se cheamă un crai, şi se
uita la lordul respectiv mai curând ca la ceva curios decât
ca la ceva plăcut; şi dacă nu-l admira, o umplea în schimb
de uimire. Jos, dimpotrivă, era încântat.
— De câtă curtenie dă dovadă înălţimea-sa, zise el, şi
câtă amabilitate din partea înălţimii-sale să spună că are
să-mi trimită medicul său! Kirsch, să duci numaidecât
cărţile noastre de vizită contelui de Schlüsselback, direct;
domnul maior şi cu mine vom avea deosebita plăcere să
prezentăm omagiile noastre la curte cât mai repede cu
putinţă. Scoate-mi uniforma, Kirsch… amândouă
uniformele noastre. E o politeţe pe care fiecare gentleman
englez trebuie s-o arate ţărilor pe care le vizitează, aceea de
a prezenta omagiile sale suveranilor ţărilor respective, cât
şi reprezentanţilor suveranului său.
Când sosi medicul lui Tapeworm, doctor von Glauber,
medicul personal al alteţei-sale ducele, îl convinse cu multă
uşurinţă pe Jos că apele minerale din Pumpernickel şi
tratamentul medical special vor reda fără doar şi poate
tinereţea şi zvelteţea bengalezului.
— Anul trecut fost aici, spuse el, gheneral Bulkeley, un
gheneral englez, de două ori mai gras ca dumnevostr,
domnule, şi eu trimis înapoi acasă după trei luni tras inel,
şi numai după două luni şi dansa cu baroana Glauber.
Jos se hotărî cât ai bate din palme; apele, medicul,
curtea şi le chargé cl’affaires îl convinseseră şi propuse să-
şi petreacă toamna pe acele desfătătoare meleaguri. Şi,
credincios cuvântului său, însărcinatul cu afaceri îi
prezentă chiar a doua zi pe Jos şi pe maior ducelui Victor
Aurelius al XVII-lea, fiind escortaţi în această audienţă la
suveran de către contele de Schlüsselback, mareşalul
curţii.
Ei fură invitaţi, fără niciun fel de ceremonie, la un dineu
la curte, iar hotărârea lor de a rămâne în oraş fiind dată
publicităţii, cele mai suspuse doamne din întregul oraş se
grăbiră s-o viziteze pe doamna Osborne; şi cum fiecare
dintre acestea, oricât de săracă ar fi fost ea, era cel puţin
baroană, desfătarea lui Jos atinsese culmi de nespus. El îi
scrise lui Chutney, la club, aducându-i la cunoştinţă că
funcţia lui în India era mult preţuită în Germania, că are
de gând să-i arate şi prietenului său, contele de
Schlüsselback, felul în care se vânează mistreţii în India, şi
că auguştii săi prieteni, ducele şi ducesa, erau cât se poate
de binevoitori şi de curtenitori.
Emmy fu şi ea de asemenea prezentată augustei familii,
şi cum doliul nu este admis în anumite zile la curte, ea
apăru într-o rochie de crep trandafiriu, cu o podoabă de
diamante la corsaj, un dar din partea fratelui ei, şi arăta
aşa de drăgălaşă în toaleta aceasta, încât ducele şi toată
curtea (lăsându-l la o parte pe maior, care numai rareori o
văzuse până atunci într-o rochie de seară şi care jura că nu
arăta nici de 25 de ani) o admirară peste măsură de mult.
În rochia aceasta dansă Amelia cu maiorul Dobbin la
unul din balurile curţii o poloneză, dans în decursul căruia
domnul Jos avu onoarea s-o conducă pe contesa de
Schlüsselback, o doamnă bătrână şi cocoşată, dar cu
şaisprezece generaţii de nobili la spate şi care se înrudea cu
jumătate din casele domnitoare ale Germaniei.
Pumpernickel e aşezat în mijlocul unei fericite văi, de-a
lungul căreia seânteiază – pentru a se vărsa undeva în Rin,
dar n-am la îndemână harta ca să spun exact în care loc
anume – panglica fertilizatoare a râului Pump. În unele
locuri apa este destul de mare ca să poată fi pus un pod
umblător, iar în altele ca să învârtă roata unei mori; şi
chiar în Pumpernickel, ante-antepenultimul graţios
domnitor, puternicul şi vestitul Victor Aurelius al XlV-lea a
construit un măreţ pod, la capătul căruia se înalţă propria
lui statuie, înconjurată de naiade şi de felurite simboluri
ale victoriei, păcii şi belşugului; el îşi ţine piciorul pe
grumazul unui turc prăbuşit la pământ – istoria spune că
ducele a atacat şi a străpuns cu mâna lui un ienicer în
timpul despresurării Vienei de către Sobieski – dar, fără să
se sinchisească de agonia acestui nefericit mahomedan
care-şi dă duhul la picioarele lui zvârcolindu-se cât mai
îngrozitor cu putinţă, prinţul zâmbeşte blând, arătând cu
sceptrul către Aurelius Platz, unde începuse construirea
unui nou palat care ar fi trebuit să fie minunea secolului
dacă inimosul prinţ ar fi avut destui bani să-l ducă la bun
sfârşit. Dar ridicarea palatului „Monplaisir” („Monblaisir”,
cum îi spune fiecare neamţ care se respectă) fu împiedicată
din lipsa fondurilor, iar clădirea şi parcul respectiv se
găsesc acum într-o stare jalnică, ocupând o suprafaţă nu
mai mult decât de zece ori mai mare decât ar fi nevoie
pentru a adăposti curtea şi suveranul domnitor. Grădinile
erau închipuite în aşa fel încât să poată rivaliza cu cele de
la Versailles, şi printre terase şi alei se mai pot vedea încă
nişte enorme şi alegorice fântâni arteziene, care ţâşnesc şi
spumegă cu prilejul festivităţilor de la curte şi te umplu de
groază cu uriaşeie lor răzmeriţe acvatice. Acolo se găseşte
şi grota lui Trophonius, în care, printr-un anumit artificiu,
tritonii de plumb sunt făcuţi nu numai să azvârle apă din
gură, ci şi să scoată nişte gemete înfiorătoare din scoicile
lor de plumb; se mai găseşte apoi acolo baia nimfei şi
cascada Niagarei, pe care poporul din împrejurimi o admiră
nespus de mult când vine la bâlciul anual, care se ţine cu
prilejul deschiderii Parlamentului, sau la serbările prin
care fericita şi mica naţiune celebrează încă zilele de
naştere şi de căsătorie ale princiarilor ei stăpânitori.
Atunci, din toate oraşele ducatului, care se întinde pe-o
suprafaţă de aproape zece mile – din Bolkum, care e aşezat
la graniţa apuseană şi înfruntă Prusia; din Grogwitz, unde
prinţul are un castel de vânătoare şi unde domeniile sale
sunt despărţite de acele ale megieşului său, prinţul de
Potzenthal, de râul Pump; din toate sătuleţele care, în afară
de aceste trei mari oraşe, împestriţează fericitul principat –
din fermele şi morile înşirate de-a lungul râului Pump, vin
cârduri întregi de femei în fuste roşii şi fioncuri de catifea
în păr, şi de bărbaţi cu pălării în trei colţuri şi pipele în
gură, şi se strâng buluc la reşedinţă şi iau parte la
desfătările bâlciului şi ale sărbătorilor care au loc acolo.
Atunci teatrul îşi deschide porţile pe gratis, iar apele de la
„Monblalsir” încep să intre în funcţiune (noroc că cetăţenii
vin grupuri-grupuri să le privească, căci numai unul singur
s-ar speria vazându-le), atunci apar saltimbancii şi călăreţii
de circ (felul în care augustul suveran s-a lăsat fascinat de
una dintre călăreţele de circ e bine cunoscut şi se crede că
la petite vivandière, cum i se spunea, era o spioană în solda
Franţei), iar poporului încântat i se permite să umble prin
încăperile măreţului palat ducal şi să admire parchetul
alunecos, tapiţeriile bogate şi scuipătoarele de la uşile
tuturor camerelor acelora fără număr. Există un pavilion la
„Monblaisir” pe care îl amenajase Aurelius Victor al XV-lea,
domnitor ilustru, dar mult prea mare iubitor de plăceri,
despre care mi s-a spus că întruchipează culmea eleganţei
libertine. Picturile de pe pereţi reprezintă triumful lui
Bacchus şi al Ariadnei, iar masa intra şi ieşea din cameră
cu ajutorul unui scripete, aşa încât oaspeţii erau serviţi
fără mijlocirea slujitorilor.
Dar pavilionul fu bine zăvorât după aceea de către
Barbara, văduva lui Aurelius al XV-lea, o prinţesă severă şi
evlavioasă din casa Bolkum, regentă a ducatului în timpul
glorioasei minorităţi a fiului ei, după moartea soţului răpus
în plină desfăşurare a desfătărilor.
Teatrul din Pumpernickel e vestit în partea aceasta a
Germaniei. El lâncezi un scurt răstimp, când actualul
duce, în tinereţea lui, stărui ca operele sale să-i fie jucate
pe scena numitului teatru; şi se zice că într-o bună zi, într-
un acces de furie, de pe locul său din orchestră, rupse un
fagot de capul capelmaistrului, care conducea şi dirija prea
încet; în care răstimp ducesa Sofia scria comedii locale,
care trebuie să fi fost din cale-afară de plictisitoare. Dar
acuma prinţul îşi executa muzica lui în particular, iar
ducesa îşi citea piesele numai în faţa străinilor de calitate
care vizitau mica şi ospitaliera ei curte.
Curte unde viaţa se desfăşoară în îmbelşugate şi
strălucire. Când au loc baluri, chiar dacă sunt patru sute
de persoane la supeu, există câte un slujitor în haine
stacojii cu fireturi pentru fiecare patru inşi, şi fiecare
invitat are dinainte talgere şi tacâmuri de argint. Sunt
serbări şi ospeţe care nu se mai termină, ducele îşi are
şambelanii şi grăjdarii săi, iar ducesa, îngrijitoarea
garderobei sale şi doamnele sale de onoare, întocmai ca
orice alt stăpânitor, şi chiar ca unul dintre cei mai
puternici potentaţi. Forma de guvernământ este sau era un
despotism moderat, temperat de un parlament care putea
sau nu fi ales, după cum era cazul. Este sigur însă că eu n-
am auzit niciodată despre întrunirea lui atâta timp cât am
stat în Pumpernickel. Primul-ministru locuieşte într-o casă
la etajul al doilea; iar ministrul de externe ocupă
confortabila locuinţă de deasupra cofetăriei „Zwieback”.
Armata e alcătuită dintr-o magnifică fanfară, care-şi face
cu destoinicie datoria pe scena teatrului, unde ai marea
plăcere să-i vezi mărşăluind pe vrednicii ostaşi în costume
roşii, turceşti, mânuind iatagane de lemn, sau sub chip de
luptători romani, cu tromboane şi oficleide, să-i vezi, zic,
seara din nou, după ce-i ascultaseşi toată dimineaţa în
Aurelius Platz, pe când cântau în faţa cafenelei unde luam
dejunul. În afară de fanfară, mai era un bogat şi numeros
stat-major de ofiţeri şi, cred, foarte puţini soldaţi de rând.
Pe lângă santinelele obişnuite, mai erau trei sau patru
soldaţi, în uniformă de husari, care obişnuiau să facă de
pază în piaţă, dar eu nu i-am văzut niciodată călare, şi, au
fait, la ce ar fi folosit cavaleria când pacea domnea de la un
hotar la altul? Şi unde dracu să fi călărit husarii?
Fiecare – fiecare nobil, fireşte, căci în privinţa burghezilor
nimeni nu se aşteaptă cred să-i băgăm în seamă – îşi vizita
vecinul. Excelenţa-sa madame de Burst primea o dată pe
săptămână, excelenţa-sa madame de Schnurrbart îşi avea
şi ea seara ei, spectacolele de teatru aveau loc de două ori
pe săptămână, curtea primea graţios o dată, aşa încât viaţa
unui om putea fi de fapt un desăvârşit cerc de plăceri la
modul nepretenţios din Pumpernickel.
Că în localitate erau şi neînţelegeri, n-o putea nega
nimeni. Viaţa publică din Pumpernickel era foarte agitată,
şi partidele, pline de înverşunare. Exista facţiunea
Strumpff şi partidul Lederlung, prima sprijinită de trimisul
nostru, iar cealaltă de însărcinatul cu afaceri al Franţei,
domnul Macabau. Adevărul este că era de ajuns ca
ministrul nostru să se declare de partea doamnei Strumpff,
care era în mod neîndoielnic cea mai bună cântăreaţă,
dintre cele două doamne, având un mai mare registru vocal
ca madame Lederlung, rivala ei, era de ajuns, zic, ca
ministrul nostru să-şi exprime vreo părere, ca el să fie
numaidecât contrazis de diplomatul francez.
Şi fiecare cetăţean se rânduia într-una sau cealaltă din
aceste două facţiuni. Doamna Lederlung era, fără doar şi
poate, o mică şi drăgălaşă făptură, iar vocea ei, atât cât o
avea, nespus de dulce, şi nu exista niciun fel de îndoială că
doamna Strumpff nu mai era în prima ei tinereţe şi
frumuseţe şi hotărât lucru că era prea rotofeie; când
apărea în ultima scenă din Somnambula, de pildă, în
cămaşă de noapte şi cu o lampă în mână şi trebuia să iasă
pe fereastră şi să treacă peste puntea morii, tot ce putea să
facă era să se opintească din răsputeri ca să iasă pe
fereastră, iar puntea se îndoia şi trosnea sub greutatea ei,
dar altfel, cum cânta ea finalul operei, cu vocea ei plină!…
Şi cu câtă năvalnică simţire se năpustea ea în braţele lui
Elvino, gata-gata să-l sufoce! În timp ce micuţa Lederlung…
dar să punem capăt bârfelilor acestora! Fapt este că aceste
două femei erau cele două stindarde ale partidelor francez
şi englez din Pumpernickel, iar societatea se împărţea după
credinţa pe care-o purta acestor două mari naţiuni.
Noi aveam de partea noastră pe ministrul de interne, pe
maestrul de călărie al curţii, pe secretarul particular al
ducelui şi pe preceptorul prinţului moştenitor; în timp ce
din partidul francez făcea parte ministrul de externe, soţia
comandantului-şef care servise sub Napoleon şi mareşalul
curţii cu soţia lui, care era cât se poate de încântată să se
ţină la pas cu moda din Paris şi care îşi primea
întotdeauna toaletele şi pălăriile prin curierul domnului
Macabau. Secretarul cancelariei acestuia era micul
Grignac, un tânăr mai afurisit ca Satana şi care umpluse
toate albumele din localitate cu caricatura lui Tapeworm.
Cele două facţiuni îşi aveau cartierul lor general şi la
table d’hôte la „Pariser Hauf”, celălalt hotel al oraşului; şi
cu toate că, bineînţeles, numiţii gentleman erau obligaţi să
fie curtenitori în public, ei se înţepau totuşi cu epigrame
mai tăioase ca ascuţişul briciului, dar procedau şi ei ca
perechea aceea de luptători pe care o văzusem în
Devonshire, care-şi loveau până la sânge fluierul piciorului,
fără să-şi arate însă niciodată durerea pe vreo fibră a
muşchilor feţei. Niciodată Tapeworm sau Macabau nu
trimiteau vreo depeşă guvernelor respective fără ca ea să
cuprindă cele mai sălbatice atacuri la adresa rivalului. De
pildă, dinspre partea noastră, noi am fi scris: „Interesele
Marii Britanii în această localitate şi în întreaga Germanie
sunt serios periclitate atâta vreme cât va fi menţinut în
post actualul trimis francez; omul acesta e un personaj atât
de infam, încât n-are să se dea în lături de la niciun fel de
minciună şi n-are să şovăie în faţa nici unei crime pentru
a-şi atinge scopurile. El otrăveşte atmosfera Curţii aţâţând
spiritele împotriva trimisului englez, prezintă politica Marii
Britanii în cea mai odioasă şi mai revoltătoare lumină şi
este, din nefericire, susţinut de un ministru a cărui
ignoranţă şi lipsuri sunt tot atât de notorii pe cât de fatală
este influenţa lui!” Dinspre partea lor, cei din tabăra
adversă ar spune: „Domnul de Tapeworm continuă
sistemul său de stupidă aroganţă insulară şi de josnică
minciună împotriva celei mai mari naţiuni a lumii. Ieri el a
fost auzit exprimându-se cu multă uşurinţă despre alteţa-
sa regală doamna ducesă de Berry; într-o altă ocazie el a
insultat pe eroicul duce d’Angouleme şi a îndrăznit să
insinueze că alteţa-sa regală ducele d’Orleans conspiră
împotriva augustului tron al crinilor. Aurul lui este cu
dărnicie risipit în toate părţile în care stupidele sale
ameninţări dau greş. Prin aceste mijloace a izbutit să
câştige mai multe personalităţi de la curtea de-aici, şi, în
fine, Pumpernickcl nu va cunoaşte liniştea, Germania nu
va şti ce-i pacea, nici Franţa respectul, sau Europa
mulţumirea, până ce această năpârcă veninoasă nu va fi
strivită sub călcâi”; şi aşa mai departe. Când una din părţi
trimitea vreo depeşă deosebit de picantă, puteai fi sigur că
multe amănunte din cuprinsul ei se strecurau şi în tabăra
cealaltă.
Trebuie notat faptul că, pe la începutul iernii, Emmy îşi
fixase o anumită zi şi primea lumea cu multă bunăvoinţă şi
modestie. Avea un profesor francez, care o complimenta
pentru puritatea accentului şi uşurinţa cu care îşi însuşea
limba; adevărul este că ea învăţase totul mai dinainte şi se
iniţiase singură, şi în mod temeinic, în tainele gramaticii
franceze, pentru a fi în stare să-i predea limba respectivă
lui George; iar madame Strumpff veni să-i dea lecţii de
canto, şi Amelia execută totul aşa de bine şi cu o voce atât
de limpede, încât ferestrele maiorului, care-şi avea locuinţa
peste drum, sub aceea a primului-ministru, stăteau
totdeauna deschise ca să poată asculta lecţia. Câteva din
doamnele germane, care sunt foarte sentimentale şi
nepretenţioase în gusturile lor, o îndrăgiră şi începură să-i
spună numaidecât du. Amănuntele acestea sunt lipsire de
semnificaţie, dar ele sunt legate de vremuri fericite. Maiorul
deveni el însuşi preceptorul lui George, citea Caesar şi
făcea matematică împreună cu el şi-şi luaseră şi un
profesor de limba germană, iar serile călăreau alături de
trăsura Ameliei. Doamna Osborne fusese întotdeauna prea
fricoasă şi începea să ţipe îngrozitor la cea mai uşoară
mişcare pe care-o făcea calul atunci când încerca să
călărească şi ea. Aşa că ieşea la plimbare numai cu
trăsura, împreună cu una din iubitele ei prietene din
Pumpernickel şi cu Jos, care moţăia pe bancheta din spate.
El devenise cât se poate de duios faţă de contesa Fanny
von Butterbrod, o tânără făptură nemaipomenit de blândă,
de simţitoare şi de modestă, o protestantă convinsă şi o
contesă autentică, dar cu un venit de abia zece lire pe an;
iar Fanny, în ceea ce o privea, susţinea că cea mai mare
fericire pe care i-o putea hărăzi cerul era să devină
cumnata Ameliei, aşa că Jos ar fi putut pune şi blazonul cu
coroana contesei alături de armele lui personale pe trăsură
şi pe furculiţe; când… când interveniră anumite
evenimente în timpul marilor serbări date cu ocazia
căsătoriei prinţului moştenitor din Pumpernickel cu
fermecătoarea prinţesă Amelia de
Humbourgschlippenschloppen.
Cu prilejul acestor serbări se desfăşură în mica localitate
germană un fast cum nu se mai văzuse din zilele
risipitorului Victor al XlV-lea. Toţi prinţii din vecinătate,
toate prinţesele şi toate mărimile fură poftite la serbare.
Preţul paturilor din Pumpernickel se urcă la o jumătate de
coroană pe noapte, iar armata cădea din picioare de
oboseală tot făcând la gărzi de onoare pentru alteţele,
serenisimele şi excelenţele care soseau din toate părţile.
Prinţesa se căsători prin procură, la reşedinţa tatălui său,
reprezentantul mirelui fiind contele de Schlüsselback. Fură
dăruite tabachere din belşug (după cum am aflat de la
bijutierul curţii, care le vându şi pe urmă le cumpără din
nou), şi baniţe întregi cu decoraţii ale Ordinului „Sfântul
Mihail” al Pumpernickelului fură trimise nobililor de la
curte, în timp ce coşuri cu panglici şi rozete ale Ordinului
„Sfânta Catherinc” din Schlippenschloppen fură împărţite
trimişilor străini. Ministrul francez le căpătă pe amândouă.
— E numai panglici, de parcă ar fi o brezaie, spunea
Tapeworm, care, conform rangului său, nu putea să
accepte niciun fel de decoraţie. Lasă-l să primească câte
cordoane vrea; victoria însă a cui este?
Adevărul este că această căsătorie însemna un triumf al
diplomaţiei britanice; partidul francez propusese şi făcuse
tot posibilul spre a se contracta o căsătorie cu o prinţesă
din casa de Potztausend-Donnerwetter, la care, lucru de la
sine înţeles, noi ne-am opus.
Fu poftită toată lumea la serbările căsătoriei. Ghirlande
de flori şi arcuri de triumf fură ridicate de-a lungul şoselei
spre a întâmpina tânăra mireasă. Din fântâna cea mare, a
Sfântului Mihail ţâşnea, în mod excepţional, un vin acrişor,
în timp ce din aceea din Piaţa Artileriei se revărsau valuri
spumegânde de bere. Marile jocuri de apă funcţionau din
plin; în parc şi grădini fură ridicate nenumărate prăjini,
pentru fericita ţărănime, pe care tinerii puteau să se caţere
în voie şi să ia din vârfurile lor ceasornice, furculiţe de
argint, cârnaţi fripţi legaţi cu panglicuţe trandafirii etc.
Georgy luă şi el unul, smulgându-l din vârful prăjinii, unde
se căţărase, spre desfătarea spectatorilor, alunecând după
aceea în jos cu repeziciunea unei căderi de apă. Dar el
făcuse asta numai de dragul gloriei. Băiatul dărui cârnatul
unui ţăran, care încercase şi el să-l înhaţe, iar acuma
stătea la picioarele prăjinei, lăcrimând, din pricină că nu
izbutise.
Cancelaria franceză avea şase lampioane mai mult decât
a noastră; cancelaria noastră expusese în schimb un
tablou care reprezenta tânăra pereche princiară înaintând,
în timp ce Discordia, a cărei figură avea cea mai grotescă
asemănare cu ambasadorul francez, fugea izgonită, tablou
care îl bătu cu mult pe cel al legaţiei franceze; şi nu mă
îndoiesc că faptului acestuia îi datoră Tapeworm avansarea
şi crucea Ordinul „Bath”, pe care le obţinu după aceea.
Cârduri întregi de străini sosiră pentru serbările acestea;
şi bineînţeles că şi din Anglia. În afară de balurile de la
curte, avură loc şi baluri publice la primărie şi în
fortăreaţă, în primul local amenajându-se o încăpere
pentru „trente-et-quarante” şi roulétte, instalate numai
pentru săptămâna festivităţilor de către una din marile
societăţi germane din Ems sau Aix-la-Chapelle. Ofiţerilor şi
locuitorilor oraşului nu li se îngădui să-şi încerce norocul
la aceste jocuri, dar străinilor, ţăranilor şi doamnelor din
nobilime li se dăduse voie, ca şi tuturor celor care voiau să
piardă sau să câştige bani.
Şmecherul acela mic de Georgy Osborne, printre alţii, ale
cărui buzunare erau întotdeauna doldora de dolari şi ale
cărui rubedenii se găseau la marea serbare de la curte, se
duse şi el la balul de la primărie, în tovărăşia valetului
unchiului său, domnul Kirsch; şi cum până atunci îşi
aruncase doar privirile într-o sală de joc, la cazinoul din
Baden-Baden, însoţit fiind de Dobbin, dar unde, fireşte, nu
i se îngăduise să joace, se apropie cu nerăbdare de sala
unde avea loc asemenea soi de distracţie, suspinând în
jurul meselor unde crupierii şi cei ce pontau erau în plină
activitate. Jucau şi femei; unele purtau mască; concesie
făcută cu prilejul zilelor acelora furibunde de carnaval.
O femeie cu părul roşcat, purtând o rochie sărăcăcioasă
şi nici pe departe aşa de proaspătă cum fusese odinioară, şi
cu o mască neagră pe faţă, prin găurile căreia ochii ei
scânteiau într-un fel ciudat, stătea la una din mesele de
ruletă, având în faţă un carton, un arc şi doi florini. Când
crupierul striga culoarea şi numărul câştigător, ea înţepa
cartonul cu mare grijă şi regularitate şi nu-şi risca banii
decât după ce roşul sau negrul ieşiseră de un anumit
număr de ori. Era o apariţie foarte stranie.
Dar în ciuda atenţiei şi a zelului depus, ea ghici prost, şi
ultimii doi florini dispărură unul după altul sub lopăţica
crupierului când acesta anunţă cu vocea lui inexorabilă
culoarea şi numărul câştigător. Ea scoase un oftat, ridică
dispreţuitor din umerii care-i ieşeau cam prea mult din
rochie şi, înţepând cu acul cartonul de pe masă, rămase
câtva timp bătând darabana pe el, de mai multe ori la
rând. Apoi se uită de jur împrejur, şi privirea îi căzu pe faţa
nevinovată a lui George, care se uita la ruletă. Ştrengarul!
Ce treabă avea el oare pe acolo? După ce îl văzu pe băiat, a
cărui faţă femeia o privi prin găurile măştii, zise:
— Monsieur n’est pas joueur?
— Non, madame, glăsui băiatul.
Dar ea trebuie să-şi fi dat numaidecât seama, după
accentul lui, de ce naţionalitate era, căci îi răspunse cu un:
— N-ai jucat niciodată… vrei să-mi faci o mică favoare?
într-o engleză cu accent străin.
— Despre ce este vorba? întrebă Georgy, roşind din nou.
Domnul Kirsch era, în ceea ce îl privea, ocupat şi el cu
rouge et noir şi-l pierduse din vedere pe tânărul lui sţăpân.
— Joacă moneda asta pentru mine, te rog; pune-o pe
orice număr, pe orice număr. Şi ea scoase din sân o pungă
şi luă din ea o piesă de aur, singura monedă pe care-o mai
avea, şi o puse în mâna lui George. Copilul izbucni în râs,
făcând ceea ce i se ceru.
Numărul, bineînţeles, ieşi. Există o putere, se spune,
care orânduieşte în felul acesta lucrurile pentru începători.
— Mulţumesc – zise ea, trăgându-şi maldărul de parale
în faţă – mulţumesc. Cum te cheamă?
— Mă cheamă Osborne, răspunse George, vârându-şi
mâinilc în buzunare după dolari.
Şi tocmai când se pregătea să-şi încerce şi el norocul,
maiorul, în uniforma lui, şi Jos, en marguis, care se
întorceau de la balul curţii, îşi făcură apariţia. Alţi cetăţeni,
găsind că petrecerea de la curte e lipsită de haz şi
preferând distracţiile de la primărie, părăsiseră mai de
multă vreme balul; e de bănuit însă că maiorul şi Jos
fuseseră mai întâi pe-acasă şi descoperiseră lipsa băiatului,
căci Dobbin se duse întins la el şi, apucându-l de umăr, îl
trase repede de tot de la locul ispitei. Apoi, uitându-se de
jur împrejur prin sală, îl văzu şi pe Kirsch, ocupat după
cum am mai spus, şi, îndreptandu-se spre el, îl întrebă
cum de-a îndrăznit să-l aducă pe domnul George într-un
asemenea loc.
— Laissez-moi tranquille! răspunse domnul Kirsch foarte
aţâţat de joc şi de vin. Il faut l’amuser, parbleu! Je ne suis
pas ay service de monsieur.16
Văzând în ce hal era, maiorul nu găsi de cuviinţă să mai
lungească vorba cu el; ci se mulţumi să-l ia de-acolo pe
George şi-l întrebă pe Jos dacă vrea să meargă acasă. Jos
stătea lângă doamna mascată, de partea căreia se întorsese
norocul, uitându-se cu mult interes la joc.
— N-ai face mai bine să vii şi tu, Jos, spuse maiorul, cu
George şi cu mine?
— Eu am să mai rămân puţin şi-am să mă întorc acasă
cu pungaşul ăsta de Kirsch, răspunse Jos.
Şi din pricina unei anumite ţinute pe care socotea că
trebuie s-o păstreze în faţa băiatului, Dobbin renunţă să-l
mai mustre pe Jos; îl părăsi şi se duse acasă numai cu
Georgy.
— Ai jucat? întrebă maiorul după ce ieşi şi porniseră
spre casă.
Băiatul spuse „nu”.
— Dă-mi cuvântul tău de gentleman că n-ai să joci
niciodată!
— De ce? se interesă băiatul. Mi s-a părut tare amuzant.
Atunci maiorul, într-un chip cât mai elocvent şi mai
mişcător, îi arătă de ce nu trebuie să facă aşa ceva şi şi-ar
fi putut întări sfaturile dându-l de exemplu chiar pe tatăl
lui Georgy, dacă i-ar fi plăcut să spună ceva care să arunce
o cât de mică umbră asupra amintirii celuilalt. După ce
Dobbin ajunse acasă, se duse la culcare şi văzu lumina din
16
Lăsaţi-mă în pace! Ce naiba, trebuie să mai şi petreci puţin! Nu sunt
în serviciul dumneavoastră. (fr.).
odăiţele băiatului, care erau lângă camerele Ameliei,
stingându-se numaidecât. Lumina din camera Ameliei se
stinse şi ea o jumătate de oră mai târziu. Nu ştiu ce-l făcea
pe maior să supravegheze cu atâta zel luminile acestea.
Jos, însă, rămase lângă masa verde; el nu era jucător,
dar nu dispreţuia din când în când emoţia jocului şi avea şi
câţiva napoleoni care-i sunau în buzunarele împodobite cu
fireturi ale hainei lui de gală. Întinse unul pe deasupra
frumosului umăr al micuţei jucătoare din faţa lui şi
câştigă. Ea făcu o uşoară mişcare pentru a-i lăsa loc lângă
ea şi-şi trase poala rochiei de pe scaunul liber de alături.
— Stai aici şi poartă-mi noroc, zise ea, tot cu un accent
străin, cu totul diferit de vorbirea francă şi curat
englezească în care îi spusese „mulţumesc” lui Georgy
pentru acel coup dat în favoarea ei.
După ce se uită prin preajmă să vadă dacă nu-l observa
cumva vreo persoană de rang, grăsunul gentleman se aşeză
şi îi şopti:
— Ah, într-adevăr, totu-i în regulă acuma, ai milă de
sufletul meu, Dumnezeule! Eu sunt foarte norocos; şi sunt
sigur că am să vă port noroc!… ca şi alte cuvinte
curtenitoare şi confuze.
— Jucaţi la miză mare? întrebă masca străină.
— Pun un napoleon sau doi, răspunse Jos cu un aer
falnic, aruneând pe masă o piesă de aur.
— Da; un napoleon după dineu… glăsui masca, cu
şiretenie. Dar cum Jos se uită speriat la ea, necunoscuta
continua cu fermecătorul ei accent franţuzesc: Dumneata
nu joci pentru bani. Nici eu. Eu joc ca să uit, dar nu
izbutesc. Nu pot uita vremurile de altădată, monsieur.
Nepoţelul dumitale e leit tatăl lui; iar dumneata…
dumneata nu te-ai schimbat de loc… ba da, te-ai schimbat.
Fiecare se schimbă, fiecare uită; nimenea nu poate ţine
minte totul.
— Dumnezeule, dar cine sunteţi dumneavoastră? întrebă
Jos, uluit.
— Nu poţi ghici, Joseph Sedley? întrebă micuţa femeie
cu o voce tristă şi, scoţându-şi masca, îl privi drept în ochi.
M-ai uitat!
— Dumnezeule! Doamna Crawley! murmură Jos.
— Rebecca, spuse cealaltă, punându-şi mâna peste
mâna lui. Dar în timp ce se uita la el, ea urmărea jocul. Am
tras la hotelul „Elefant”, continuă ea. Întrebă de madame
de Raudon. Am văzut-o astăzi pe scumpa mea Amelia; ce
drăgălaşă e, şi cât de fericită! Şi dumneata la fel! Toţi, în
afară de mine, care sunt o nenorocită, Joseph Sedley. Şi îşi
mută banii de pe roşu pe negru, ca şi cum mâna i s-ar fi
mişcat întâmplător, în timp ce îşi ştergea ochii cu o batistă
de dantelă zdrenţuită.
Roşu ieşi din nou şi, dintr-o singură lovitură, ea pierdu
tot.
— Să mergem! zise ea. Hai cu mine puţin… suntem
prieteni vechi, nu-i aşa, dragă domnule Sedley?
Şi domnul Kirsch, care, în timpul acesta, îşi pierduse toţi
banii, îşi urmă stăpânul afară, în bătaia lunii; lampioanele
pâlpâiau anemic, iar tabloul de la misiunea noastră abia se
mai vedea.
Capitolul LXIV
Un capitol vagabond
TREBUIE SĂ TRECEM CU VEDEREA

o parte din biografia doamnei Rebecca Crawley. Cu
dezinvoltura şi delicateţea pe care o cer oamenii, oamenii
cinstiţi, care deşi poate că n-au de făcut niciun fel de
obiecţie împotriva viciului, au totuşi o aversiune de
neînvins când aud spunându-i-se viciului pe numele lui cel
adevărat. Sunt lucruri pe care le facem şi pe care le
cunoaştem nemaipomenit de bine în Bâlciul
deşertăciunilor, deşi nu vorbim niciodată despre ele; aşa
după cum adepţii lui Ahriman se închină Diavolului, dar
nu-l pomenesc niciodată; nici publicul de elită nu va
suporta lectura unei autentice descrieri a viciului, mai mult
decât va îngădui o englezoaică sau o americancă cu
adevărat rafinată să se rostească în castul lor auz cuvântul
„pantaloni”. Şi, totuşi, doamnă, şi viciul şi pantalonii se
plimbă în fiecare zi prin faţa noastră, fără să ne ofenseze
din cale-afară de mult. Şi dacă ai roşi de fiecare dată când
trec pe lângă dumneata, ce ten aprins ai mai avea! Noroc
că pudoarea dumitale se arată înfricoşată şi ultragiată
numai atunci când se rosteşte vulgara lor denumire, iar
dorinţa scriitorului de faţă a fost aceea de-a se supune, de-
a lungul acestei povestiri, în mod respectuos, obiceiurilor
din zilele noastre, făcând numai uşoare aluzii la existenţa
imoralităţii, într-un fel sprinten şi amuzant, aşa încât să
nu poată fi rănite sentimentele alese ale nici unui muritor.
Eu desfid pe oricine ar îndrăzni să spună că Becky a
noastră, care are, asta e sigur, anumite vicii, n-ar fi fost
prezentată publicului cititor într-un chip desăvârşit de
curtenitor şi de inofensiv. Descriind această sirenă cu
cântecele şi zâmbetele ei, cu linguşelile şi graţiile ei,
autorul, cu sfioasă mândrie, întreabă pe toţi cititorii săi
dacă a uitat el măcar o singură dată regulile politeţii,
lăsând vederii hidoasa coadă a neestui monstru marin? Nu!
Cei care au chef n-au decât să se uite sub unda străvezie şi
să o vadă răsucindu-se şi întorcându-se, drăcesc de
înspăimântătoare şi de vâscoasă, zbătându-se printre
oseminte, sau încolăcindu-se în jurul stârvurilor; vă întreb
însă: oare deasupra apei n-a fost totul curat, plăcut şi
cuviincios, şi are cumva dreptul vreun moftangiu de
moralist din Bâlciul deşertăciunilor să strâmbe din nas?
Dar când sirena dispare şi se lasă la fund, printre cadavre,
sigur că apa se tulbură deasupra ei, şi în zadar încerci s-o
străpungi cu privirea, oricât de curios, ai fi. Ele par foarte
atrăgătoare când stau pe câte o stâncă, abia atingând
strunele harpelor lor sau pieptănându-şi părul, cântând şi
făcându-ţi semn să te apropii şi să ţii oglinda; dar când se
afundă în elementul lor firesc, fiţi încredinţaţi, acele fiice
ale mării nu mai au niciun farmec, iar noi am face mai bine
să nu cercetăm diabolicele vietăţi marine, care înghit
oameni, în timp ce chefuiesc şi se ospătează din
nenorocitele şi ticăloasele lor victime. Şi aşa şi Becky, după
ce s-a abătut din drumul nostru, e mai mult ca sigur că nu
s-a îndeletnicit cu lucruri din cale-afară de onorabile, şi, cu
cât stăruim mai puţin asupra faptelor ei, cu atât mai bine.
Dacă am face o amplă dare de seamă asupra
întâmplărilor ei din răstimpul celor doi ani care au urmat
catastrofei din Curzon Street, lumea ar putea avea temei să
spună că istorisirea de faţă e necuviincioasă. Faptele celor
trufaşi şi cruzi, a celor care caută numai plăcerea sunt
foarte deseori necuviincioase (aşa cum sunt şi mulţi dintre
voi, amice cu mutra de-un cot şi cu reputaţia nepătată; dar
asta să rămână numai între noi); şi care e purtarea unei
femei fără credinţă, fără dragoste, sau fără caracter? Iar eu
sunt înclinat să cred că a existat în viaţa doamnei Becky o
perioadă când fu cuprinsă nu de remuşcare, ci de un fel de
deznădejde, când îşi nesocoti cu desăvârşire persoana,
nemaipăsându-î nici chiar de reputaţia ei.
Acest abattement şi această degradare nu veniră dintr-o
dată; ci o cuprinseră treptat-treptat, după nenorocirea ei şi
după multe sforţări de a se menţine la suprafaţă, asemeni
naufragiatului care se agaţă de-o scândură, cât timp mai
are oarecare speranţă, şi apoi îşi dă drumul şi se duce la
fund când îşi dă seama că lupta e zadarnică.
Ea zăbovi la Londra în timp ce bărbatul ei îşi făcea
pregătirile pentru a pleca să-şi ia în primire postul de
guvernator; şi se crede că a făcut nenumărate încercări de
a-şi vedea cumnatul, pe sir Pitt Crawley, pentru a-l
influenţa în sentimentele lui, sentimente pe care aproape le
şi câştigase de partea ei. O dată, pe când sir Pitt şi domnul
Wenham se duceau la Camera Comunelor, acesta din urmă
o descoperi pe doamna Rawdon înfăşurată într-un voal
negru, dând târcoale pe lângă Parlament. Ea se mistui de
îndată ce privirile ei întâlniră pe ale lui Wenham, şi
adevărul este că planurile Rebeccăi în ceea ce-l privea pe
baronet dăduseră greş.
Pesemne că intervenise şi lady Jane. Am auzit că l-a
uluit pe bărbatul său prin energia de care dădu dovadă cu
prilejul acestui scandal şi prin hotărârea ei neclintită de a o
renega pe doamna Becky. Ea îl pofti pe Rawdon, din
propriul ei îndemn, să vină să stea în Gaunt Street până la
plecarea lui în Coventry Island, ştiind prea bine că, având
asemenea paznic, doamna Becky nu va încerca să-i mai
forţeze uşa; şi cerceta cu multă atenţie adresele
expeditorilor tuturor scrisorilor care veneau pentru sir Pitt,
ca nu cumva acesta să fi intrat în corespondenţă cu
cumnata lui. Nu că Rebeccăi nu iar fi dat prin gând să-i
scrie; dar ea nu încercă să-l vadă sau să-i scrie lui Pitt la el
acasă, şi, după o tentativă sau două, Becky consimţi, la
cererea acestuia, ca toată corespondenţa privitor la
neînţelegerile ei conjugale să fie dusă numai prin avocaţi.
Adevărul este că sir Pitt fu aţâţat împotriva Rebeccăi.
Scurtă vreme după accidentul întâmplat lordului Steyne,
Wenham trecu pe la baronet; şi îi dădu atâtea amănunte
biografice despre doamna Becky, încât deputatul de
Queen’s Crawley rămase înmărmurit. Avocatul cunoştea
absolut totul; cine fusese tatăl ei; în ce an dansase mama
ei la Operă; ce făcuse înainte şi care-i fusese purtarea în
timpul vieţii ei conjugale; cum însă eu nu mă îndoiesc de
loc că mare parte din istorisirea respectivă era falsă, dictată
fiind de-o rea-voinţă interesată, ca nu va mai fi repetată şi
aici. Dar Becky se alese cu o proastă, cu o foarte proastă
reputaţie în stima acestui gerttleman de ţară şi rubedenie,
care altădată fusese mai curând de partea ei.
Veniturile guvernatorului insulei Coventry se dovediră a
nu fi din cale-afară de mari. Parte din ele fură destinate de
excelenţa-sa anumitor datorii rămase neachitate şi a
anumitor conturi pasive, obligaţiile legate de înalta lui
poziţie socială, pe de altă parte, cerând cheltuieli
considerabile; în cele din urmă se constată că nu putea
trimite soţiei sale mai mult de trei sute de lire pe an, sumă
pe care se oferi să i-o plătească cu condiţia ca ea să nu-l
tulbure niciodată. Altminteri, ar urma scandal, separare,
Doctors’ Commons şi toate celelalte. Şi era în interesul
domnului Wenham, în interesul lordului Steyne, al lui
Rawdon şi al tuturor ca Becky să plece din ţară şi să se
muşamalizeze o afacere atât de neplăcută pentru toată
lumea.
Iar ea fu pesemne aşa de preocupată să pună la punct
aceste chestiuni băneşti cu avocaţii soţului ei, încât uită să
stabilească ceva şi în privinţa fiului ei, micul Rawdon, şi nu
ceru nici măcar o dată să se ducă să-l vadă. Tânărul
gentleman fu încredinţat în întregime tutelei mătuşii şi
unchiului său; lady Jane deţinuse totdeauna mare parte
din afecţiunea copilului. Mama lui îi scrise o scrisoare
îngrijită din Boulogne, când părăsi Anglia, în care îl sfătuia
să se ţină de învăţătură, spunându-i că ea se duce să facă
o călătorie pe continent, în care timp va mai avea plăcerea
să-i scrie. Dar vreme de-un an după aceea, ea nu-i mai
scrise niciun singur rând, până ce singurul băiat al lui sir
Pitt, care fusese totdeauna bolnăvicios, muri de tuse
convulsivă şi pojar, şi atunci mama lui Rawdon scrise cea
mai afectuoasă scrisoare dragului ei fiu, care, datorită
acestei întâmplări, deveni moştenitorul domeniului Queen’s
Crawley, simţindu-se mai aproape ca oricând de
binevoitoarea lady a cărei iubitoare inimă îl şi adoptase.
Rawdon Crawley, acum un tânăr înalt şi frumos, roşi când
primi scrisoarea.
„Oh, mătuşă Jane, dumneata eşti mama mea, zise el. Şi
nu… şi nu cealaltă.”
Dar răspunse doamnei Rebecca, aflată pe vremea aceea
la o pensiune din Florenţa, printr-o scrisoare binevoitoare
şi respectuoasă. Să n-o luăm însă înaintea evenimentelor.
Primul zbor al iubitei noastre Becky nu fu la prea mare
depărtare. Ea se lăsă pe coasta franceză la Boulogne, azilul
acesta al atâtor neprihăniţi exilaţi din Anglia, unde trăi pe
picior destul de mare, adoptând o atitudine de văduvă, cu
femme de chambre şi două camere la un hotel. Lua masa la
table d’hôte, unde lumea o găsi cât se poate de amuzantă şi
unde îşi întreţinea vecinii cu istorisiri despre cumnatul ei,
sir Pitt, şi despre înaltele ei cunoştinţe din Londra,
întrebuinţând acel sprinten şi elegant jargon care face aşa
de mare impresie asupra oamenilor cu puţină educaţie. Ea
trecea în ochii multora dintre ei drept o persoană de
calitate; dădea mici ceaiuri în camera ei şi se împărtăşea
din nevinovatele distracţii pe care i le punea la îndemână
localitatea – băi de mare, excursii în trăsuri deschise,
plimbări pe plajă şi spectacole. Doamna Burjoice, nevasta
tipografului, care trăsese la hotel cu toată familia pentru
sezonul de vară şi pe care Burjoice al ei venea s-o vadă
sâmbăta şi duminica, declara sus şi tare că Becky e o
femeie plină de farmec, până când pungaşul acela de
Burjoice începu să-i dea prea multă atenţie. Dar nu era
nimic suspect în toată povestea asta, în afară de faptul că
Becky era întotdeauna amabilă, la largul ei şi bine dispusă,
şi mai ales cu bărbaţii.
Numeroase persoane plecau în străinătate, aşa cum se
întâmplă de obicei la sfârşitul sezonului, şi Becky avu
nenumărate prilejuri să afle, din atitudinea cunoştinţelor
sale din lumea mare a Londrei, opinia „societăţii” în
privinţa purtării ei. Într-o zi, în timp ce Becky se plimba,
plină de sfială, pe digul portului Boulogne, iar coastele
stâncoase ale Albionului străluceau în depărtare, dincolo
de marea albastră şi adâncă, se întâlni faţă în faţă cu lady
Partlet şi cu fiicele acesteia. Lady Partlet, cu o mişcare
circulară a umbrelei îşi adună toate fetele în jurul ei şi
părăsi digul, aruncând nişte priviri fioroase micuţei şi
sărmanei Becky, care rămase acolo singură cuc.
În altă zi sosi pachebotul. Fusese furtună pe mare, şi
Rebeccăi îi plăcuse întotdeauna să se uite la mutrele
caraghioase şi jalnice ale celor care se dădeau jos din
vapor. În ziua aceea se întâmplă să fie pe bord şi lady
Slingstone. Înălţimii-sale îi fusese rău şi era peste măsură
de sfârşită, abia mai simţindu-se în stare să coboare de pe
puntea vaporului pe dig. Dar îşi veni numaidecât în fire în
clipa în care o văzu pe Becky zâmbind batjocoritor sub
pălăria ei trandafirie; şi după ce-i aruncă Rebeccăi o privire
plină de dispreţ, înălţimea-sa intră în clădirea vămii fără să
mai aibă nevoie de ajutorul nimănui. Becky râse; dar nu
cred că i-a făcut plăcere purtarea înălţimii-sale. Ea simţi că
e singură, cu desăvârşire singură; şi că falezele stâncoase
ale Angliei, care străluceau acolo departe, îi erau
inaccesibile.
În purtarea bărbaţilor se simţea, de asemenea, o nu ştiu
ce schimbare. Grinstone rânjea şi-i râdea în faţă cu o
familiaritate care nu-i făcea niciun fel de plăcere. Micul Bob
Suckling, care numai cu trei luni înainte era cât se poate
de respectuos faţă de ea şi ar fi fost în stare să umble prin
ploaie cale de-o milă ca să găsească trăsura Rebeccăi
printre trăsurile musafirilor la Gaunt House, stătea într-o
zi pe dig de vorbă cu Fitzoof din gardă (fiul lordului
Hechaw), în timp ce Becky se plimba şi ea pe-acolo. Micul
Bobby făcu o mişcare din cap peste umăr, fără să-şi scoată
pălăria, şi îşi continuă convorbirea cu moştenitorul lui
Hechaw. Tom Raikes încercă să intre în salonul ei de la
hotel cu o havană în gură, dar Rebecca îi trânti uşa în nas
şi ar fi încuiat-o dacă el n-ar fi avut degetele în uşă. Ea
începu să simtă că e într-adevăr singură. „Dacă ar fi aici şi
el, îşi spunea doamna Rawdon, laşii ăştia n-ar fi îndrăznit
niciodată să mă jignească.” Se gândea la „el” cu mare
tristeţe şi poate că-i era tare dor de bunătatea şi de
fidelitatea lui sinceră, naivă şi statornică; de necontenita
lui supunere; de buna lui dispoziţie; de bărbăţia şi de
curajul lui. Şi e foarte probabil că plângca de multe ori,
căci era deosebit de însufleţită şi-şi punea ceva mai mult
ruj pe obraz c\nd cobora la masă.
În ultima vreme se farda cu regularitate; şi… şi
camerista, ei îi aducea câte-o sticlă de coniac în plus, în
afară de cel prevăzut în nota hotelului.
Poate că, la urma urmei, purtarea jignitoare a bărbaţilor
nu-i era atât de nesuferită ca simpatia anumitor femei.
Doamnele Crackenbury şi doamna Washington White
trecură şi ele prin Boulogne, în drum spre Elveţia.
(Societatea se găsea sub aripa ocrotitoare a colonelului
Horner, a tânărului Beaurnoris şi, bineînţeles, a bătrânului
Crackenbury şi a fetiţei doamnei White.) Acestea n-o
ocoliră, ci chicotiră, flecăriră, trăncăniră, îi exprimară
regretele lor, o mângâiară şi luară faţă de ea un aer
protector care aproape o făcu să turbeze de mânie. „Să mă
protejeze ele pe mine!” se gândea Rebecca, în timp ce
acestea se îndepărtau zâmbind afectat, după ce o
sărutaseră. Apoi auzi râsul lui Beaumoris răsunând pe
scară, şi ştiu perfect de bine cum trebuie interpretată
izbucnirea lui de veselie.
După această vizită se întâmplă ca Becky, care îşi plătise
cu punctualitate notele, care câştigase inimile tuturor celor
din casă, care-i zâmbea soţiei hotelierului, care li se adresa
chelnerilor cu „monsieur” şi care le copleşea pe cameriste
cu complimente şi laude, compensând din gros, în felul
acesta, zgârcenia ei în privinţa banilor (zgârcenie de care
Becky nu se vindecase încă), se întâmplă, zic, ca Becky să
primească o invitaţie de a părăsi hotelul, din partea
proprietarului, căruia i se spusese de către cineva că
Rebecca e o persoană cu totul nedemnă de a locui în
hotelul lui şi că doamnele englezoaice n-ar putea îngădui
vecinătatea ei. Şi ea fu silită să-şi caute o pensiune,
plicticoasă şi izolată şi care o întrista peste măsură de
mult.
Totuşi, în ciuda tuturor acestor eşecuri, ea nu-şi pierdu
cumpătul şi încercă să-şi creeze un nume onorabil şi să
pună capăt cancanurilor. Se ducea foarte regulat la
biserică şi cânta psalmii mai abitir ca oricine. Se interesa
de cauza văduvelor şi a pescarilor naufragiaţi şi dărui o
serie întreagă de broderii şi de desene pentru Quashyboo
Mission; subscria la operele de binefacere şi renunţă să
mai valseze. Într-un cuvânt, făcea numai lucruri vrednice
de respect; din pricina asta zăbovim noi atâta asupra
acestei perioade din viaţa ei, şi eu mai mult drag decât vom
face cu privire la epoca ulterioară a acestei istorii, care nu-i
atât de plăcută. Ea vedea că lumea o ocoleşte, şi totuşi se
silea s-o întâmpine cu zâmbetul pe buze. Şi uitându-te la
faţa Rebeccăi, n-ai fi putut bănui niciodată, câtă umilitoare
suferinţă putea îndura în adâncul sufletului.
Dar, la urma urmei, viaţa ei era un mister. Părerile erau
împărţite în două. Unii dintre cei care se osteneau să se
ocupe de povestea asta susţineau că ea era vinovată; în
timp ce alţii jurau că e neprihănită ca un mieluşel şi că
numai odiosul de bărbatu-său e de vină. Ea câştigă
simpatia multora prin aceea că izbucnea în lacrimi ori de
câte ori era vorba despre băiatul ei şi arăta cea mai
neostoită mâhnire când i se pomenea numele, sau când
vedea vreun copil care semăna cu el. Câştigă, în feuul
acesta, inima bunei doamne Alderney – care era aproape
regina Boulogneului britanic şi care dădea cele mai multe
dineuri şi baluri dintre toţi englezii de-acolo – prin aceea că
izbucni în lacrimi atunci când tânărul Alderney se întoarse
de la pensionul doctorului Swishtail ca să-şi petreacă
vacanţa cu mamă-sa.
„E de aceaşi vârstă cu Rawdon al meu şi-i seamănă atât
de bine”, spunea Becky, cu vocea sugrumată de durere;
când de fapt între băieţi era o diferenţă de cinci ani şi nu
semănau între ei mai mult decât seamănă onorabilul meu
cititor cu umilul lui servitor. Când Wenham plecă şi el în
străinătate, în drum spre Kissingen, unde trebuia să se
întâlnească cu lordul Steyne, o lămuri pe deplin pe doamna
Alderney asupra acestui punct, destăinuindu-i că el e mult
mai în măsură să i-l descrie pe micul Rawdon decât propria
lui mamă, care îl ura, precum bine ştia toată lumea, şi care
nu-l vedea niciodată; că băiatul avea 13 ani, în vreme ce
micul Alderney nu avea decât 9; şi era blond, în vreme ce
celălalt era oacheş, făcând-o, într-un cuvânt, pe numita
doamnă să regrete bunăvoinţa pe care i-o arătase Rebeccăi.
Ori de câte ori Becky îşi încropea un mic cerc de prieteni,
cu o trudă şi osteneală de neînchipuit, apărea câte cineva
şi i-l împrăştia fără milă, şi ea trebuia s-o ia de la început.
Era din cale-afară de greu; din cale-afară de greu să fii
singură şi descurajată.
Se împrieteni pentru câtva timp cu doamna Newbright,
care fu atrasă de suavitatea cu care cânta Becky la
biserică, cât şi de vederile deosebit de juste ale acesteia în
privinţa problemelor serioase ale vieţii, probleme pe care
doamna Becky le aprofundase stăruitor pe vremuri la
Queen’s Crawley. Ei bine, nu numai că primi anumite
broşuri religioase, dar le şi citi. Lucră fustuliţe de flanelă
pentru misiunea Quashyboo, bonete de noapte din bumbac
pentru indienii cocoanut, pictă iconiţe în vederea convertirii
papistaşilor şi a evreilor, venea la predicile domnului Rowls
miercurea şi la ale domnului Huggleton joia, asista la cele
două slujbe de duminică, fără s-o mai punem la socoteală
pe cea a domnului Bawler de duminică seara, dar totul fu
în zadar. Doamna Newbright avu prilejul să intre în
corespondenţă cu contesa de Southdown în legătură cu
fondul pentru Azilul insularilor din Feejee (pentru
administrarea căruia se alcătuise un comitet feminin din
care făceau parte amândouă aceste admirabile şi milostive
doamne), şi pomenind într-una din misive despre
„drăgălaşa ei prietenă”, doamna Rawdon Crawley, contesa
văduvă îi răspunse printr-o asemenea scrisoare în privinţa
Rebeccăi, plină de atâtea aluzii, fapte, minciuni şi
ameninţări, încât prietenia dintre doamna Newbright şi
doamna Crawley încetă pe dată; şi toată lumea serioasă din
Tours, unde avu loc catastrofa, renunţă numaidecât la
prietenia păcătoasei. Cei care cunosc coloniile engleze din
străinătate ştiu că ducem cu noi trufia noastră, pilulele,
prejudecăţile, sosurile Harvey, piperul cât şi ceilalaţi lari,
alcătuind, oriunde ne stabilim, o mică Britanie.
Becky zbură îngrijorată dintr-o colonie în alta. De la
Boulogne la Dieppe, de la Dieppe la Caen, de la Caen la
Tours, căutând cu deznădejde să se facă respectată de cei
din jur, dar, vai! era întotdeauna, mai devreme sau mai
târziu, dată de gol şi alungată din colivie de gaiţele cele
adevărate.
Într-una din localităţile acestea ea se împrieteni cu
doamna Hook Eagles, o femeie mai presus de orice
bănuială şi cu o casă în Portman Square. Locuia la hotelul
din Dieppe, unde se refugiase şi Becky, şi ele făcură mai
întâi cunoştinţă în mare, fiind amândouă înotătoare; iar
mai pe urmă la table d’hôte de la hotel. Doamnei Eagles îi
ajunsese la urechi – cui nu-i ajunsese la urechi? – câte
ceva din scandalul Steyne; dar după o convorbire cu Becky
ea susţinea sus şi tare că doamna Crawley e un înger, soţul
ei un ticălos, lordul Steyne un individ imoral, cum toată
lumea ştia, şi totul o conspiraţie infamă şi criminală pusă
la cale împotriva doamnei Crawley de pungaşul acela de
Wenham.
„Dacă ai avea mai mult curaj, domnule Eagles, l-ai lua
de urechi pe ticălosul acela prima dată când îl vezi la club”,
spunea ea soţului.
Dar Eagles nu era decât un paşnic şi bătrân gentleman,
soţul doamnei Eagles, pasionat geolog şi mult prea scurt la
stat ca să poată ajunge la urechile cuiva.
Familia Eagles o luă atunci pe doamna Rawdon sub
aripa ei ocrotitoare, îi oferi un adăpost în propria ei
locuinţă din Paris, se certă cu nevasta ambasadorului din
pricină că aceasta nu voia să-i primească la protegée,
făcând tot ceea ce stă în puterea unei femei pentru a o ţine
pe Becky pe calea cea dreaptă a virtuţii şi a reputaţiei fără
pată.
La început, Becky se purtă cu multă bună-cuviinţă,
întocmai după tipic, dar viaţa aceasta virtuoasă şi anostă
sfârşi prin a o plictisi peste măsură de mult. Zilnic acelaşi
lucru, aceleaşi amuzamente fără sare şi fără piper, aceeaşi
plimbare cu trăsura în aceeaşi stupidă Bois de Boulogne,
aceeaşi societate seara, aceeaşi predică şi acelaşi Blair
duminica, veşnic aceeaşi piesă, jucată şi răsjucată; Becky
era să-şi dea duhul de plictiseală, când, spre norocul ei, se
întoarse de la Cambridge tânărul domn Eagles; însă maică-
sa, văzând ce impresie făcu asupra fiului său micuţa ei
prietenă, o înştiinţă numaidecât pe Becky că e mai bine să
plece.
După asta ea încercă să locuiască împreună cu o
prietenă; dar acest menage începu să se certe şi să facă
datorii. Pe urmă se hotărî să se stabilească într-o pensiune
şi stătu câtva timp la faimoasa pensiune ţinută de doamna
de Saint Amour, din Rue Royale, la Paris, unde ea începu
să-şi exercite graţiile şi farmecele asupra filfizonilor jerpeliţi
şi a frumuseţilor răsuflate care frecventau saloanele
proprietăresei; Rebeccăi îi plăcea societatea, şi adevărul
este că nu putea trăi fără ea mai mult ca un fumător de
opium fără picătura lui, aşa că se simţi destul de fericită în
această perioadă a vieţii sale petrecută la pensiune.
„Femeile de-aici sunt tot aşa de amuzante ca şi cele din
Mayfair, povestea ea unei prietene londoneze pe care o
întâlni la Paris, numai că rochiile lor nu sunt tot aşa de
proaspete. Bărbaţii poartă mănuşi curate şi sunt nişte
lichele nenorocite, fără nicio îndoială, dar nu sunt cu nimic
mai răi decât Jack Ăsta sau Tom Ala. Stăpâna casei e
niţeluş cam vulgară, dar nu cred să fie la fel de vulgară cu
lady…” şi aici ea pronunţă numele unei înalte personalităţi
mondene, pe care mai curând aş muri decât să-l
destăinuiesc.
De fapt, când vedeai camerele doamnei de Saint Amour
seara, iluminate, bărbaţii cu plaques şi cordons la mesele
de écarté, iar femeile aşezate la mică distanţă de ei, puteai
să-ţi închipui, pentru o clipă, că te găseşti în înalta
societate, şi că stăpâna casei e o contesă adevărată. Mulţi
oameni îşi închipuiau asta; şi Becky fu pentru un timp una
din cele mai strălucitoare doamne din saloanele contesei.
Pesemne însă că vechii ei creditori din 1815 o
descoperiră şi o făcură să părăsească Parisul, căci biata şi
micuţa femeie fu silită s-o ia din loc cam pe neaşteptate; şi
de-acolo se duse la Bruxelles.
Cât de bine îşi amintea totul! zâmbi ironic când dădu cu
ochii de micul entresol în care locuise pe vremuri, şi când
se gândi la familia Bareacres strigând după cai, în dorinţa
lor nebună de-a spăla putina cât mai repede, în timp ce
trăsura le stătea înţepenită sub la porte-cochère a hotelului.
Se duse la Waterloo, se duse şi la Laekcn, unde rămase
înmărmurită în faţa monumentului ridicat în cinstea lui
George Osborne. Făcu o mică schiţă după el. „Bietul
Cupidon! îşi zise ea. Cât de mult mă iubea şi ce nebun era!
Mă întreb dacă micuţa Emmy o mai fi trăind. Era o făptură
mititică şi bună; dar dolofanul de frate-său! mai am încă
printre hârtiile mele un portret caraghios de-al lui. Erau
nişte oameni cumsecade şi simpli!”
Becky veni la Bruxelles cu o scrisoare de recomandaţie
din partea doamnei de Saint Amour către prietena ei,
madame la comtesse de Borodino, văduva generalului lui
Napoleon, celebrul conte de Borodino, pe care răposatul
erou o lăsă fără alt venit în afară de o table d’hôte şi o masă
de écarté. Filfizoni de mâna a doua şi roues, cucoane
văduve cu câte-un veşnic proces în curs şi englezi cât se
poate de naivi, care-şi închipuiau că întâlnesc în casele
acestea înalta societate de pe continent, îşi lăsau banii la
mesele de joc sau în sufrageria doamnei de Borodino.
Tinerii aceştia curtenitori cinsteau societatea de la table
d’hôte cu şampanie, însoţeau doamnele la plimbare cu
trăsura, sau închiriau cai pentru excursii la ţară, puneau
împreună bani pentru câte-o lojă la teatru sau la Operă,
jucau peste frumoşii umeri ai doamnelor la mesele de
écarté şi scriau părinţilor lor acasă, în Devonshire, despre
fericita lor intrare în înalta societate de pe continent.
Aici, ca şi la Paris, Becky deveni regina pensiunii; şi
domnea numai peste pensions selecte. Nu refuza niciodată
şampania, buchetele, plimbările cu trăsura la ţară şi nici
lojile rezervate; dar ceea ce prefera ea cu adevărat era
câteodată o partidă de écarté, seara, şi juca cu multă
îndrăzneală, juca la început la miză mică, apoi la cinci
franci, apoi la galbeni, apoi la bancnote; apoi nu mai fu în
stare să-şi plătească pensiunea lunară; apoi împrumută
bani de la tinerii gentleman; apoi fu iarăşi în fonduri şi-şi
dădu aere faţă de madame de Borodino, pe care cu puţin
mai înainte o dezmierda şi-o linguşea; apoi juca la zece
bani şi trăgea din nou targa pe uscat; apoi îi sosea pensia
trimestrială şi îşi plătea datoria de la madame de Borodino
şi pornea iarăşi la luptă, cu cărţile de joc, împotriva lui
monsieur de Rossignol sau a cavalerului de Raff.
Când Becky părăsi oraşul Bruxelles, tristul adevăr era că
ea datora doamnei de Borodino pensiunea pe trei luni,
despre care lucru, ca şi despre patima ei pentru cărţi, ca şi
despre pasiunea ei pentru băutură, ca şi despre faptul că
se târa în genunchi în faţa cucernicului Muff, preotul
anglican, şi că lua de la el bani cu împrumut, şi că îl
linguşea şi cocheta cu cavalerul Noodle, fiul lui sir Noodle,
elevul cucernicului domn Muff, pe care obişnuia să-l
primească în camera ei şi de la care câştiga sume mari de
bani la écarté, despre care lucru, zic, ca şi despre o sută de
alte tertipuri de-ale ei, contesa de Borodino îl informează pe
fiecare englez care poposeşte la pensiunea sa, susţinând
sus şi tare că madame Rawdon nu era decât o vipère.
Aşa că micuţa noastră rătăcitoare îşi aşeză cortul în
felurite alte oraşe ale Europei, tot aşa de fără de astâmpăr
ca şi Ulise sau ca Jidovul rătăcitor. Înclinarea ei spre
neconformism deveni din ce în ce mai pronunţată. Se
transformă în scurtă vreme într-o adevărată boemă,
înhăitându-se cu indivizi de care ţi s-ar fi făcut părul
măciucă văzându-i.
Nu există niciun oraş de oarecare importanţă în Europa
care să nu-şi aibă mica lui colonie de plevuşcă englezească,
oameni ale căror nume domnul Hemp, portărelul, le citeşte
cu glas tare, la date regulate, la tribunalul şerifului, deseori
tineri gentlemen de familie foarte bună, numai că aceasta îi
reneagă; obişnuiţi ai sălilor de biliard şi stâlpi de cafenele
din străinătate, obişnuiţi ai curselor de cai şi ai meselor de
joc. Ei umplu închisorile datornicilor, beau şi fac pe
grozavii, se bat şi caută gâlceavă, spală putina fără să
plătească, se bat în duel cu ofiţerii francezi şi germani, îl
trişează pe domnul Spooney la écarté, îi iau banii şi se duc
la Baden în trăsuri magnifice, unde-şi încearcă infailibila
lor martingală şi dau târcoale meselor de joc cu buzunarele
goale, fanfaroni jerpeliţi, crai fără o para chioară, până ce
izbutesc să tragă pe sfoară vreun bancher evreu cu câte-o
poliţă falsă sau să găsească un alt domn Spooney pe care
să-l jumulească. Şi cât se poate de interesant să vezi
trecerea bruscă de la strălucire la mizerie pe care o îndură
oamenii aceştia. Viaţa lor trebuie să fie peste măsură de
agitată. Becky – e nevoie s-o mai spunem? – trăia în felul
acesta, şi-i plăcea. Se muta dintr-un oraş într-altul şi-şi
făcea veacul printre tot felul de pierde-vară. Norocoasa
doamnă Rawdon era cunoscută la toate mesele de joc din
Germania. Închirie apoi o casă la Florenţa, împreună cu
madame de Cruchecassée. Se spune că ar fi fost expulzată
din München; iar prietenul meu Frederick Pigeon mi s-a
plâns c-a fost îmbătat la un supeu din casa ei din
Lausanne şi a pierdut opt sute de lire jucând împotriva
maiorului Loder şi a onorabilului domn Deuceace. Suntem
obligaţi, vedeţi bine, să facem o oarecare dare de seamă
asupra biografiei Rebeccăi, dar cu cât vom stărui mai puţin
asupra acestei perioade, cu atât va fi, poate, mai bine.
Se povesteşte că, atunci când doamna Crawley era în
pasă deosebit de neagră, dădea concerte şi lecţii de muzică
pe unde apuca. Exista o oarecare madame de Raudon care
dădu în mod sigur o metinée musicale la Wildbad,
acompaniată de Herr Spoff, primul pianist al hospodarului
Valahiei, iar micul meu prieten Ştietot, care cunoaşte pe
toată lumea şi care a călătorit peste tot locul, susţine sus şi
tare că se găsea la Strasbourg, prin anul 1830, când o
oarecare madame Rebecque îşi făcu apariţia în opera La
dame Blanche, iscând un scandal de toată frumuseţea în
numitul teatru. Publicul o fluieră, alungând-o de pe scenă,
parte din pricina nepriceperii sale, dar mai cu seamă din
pricina simpatiei nesocotite a anumitor persoane de la
parquet (unde aveau acces ofiţerii garnizoanei); şi Ştietot
era sigur că acea nefericită débutante nu era alta decât
doamna Rawdon Crawley.
Ea nu era de fapt altceva decât o fiinţă fără căpătâi,
umblând necontenit de colo-colo. Când avea bani, juca; şi
după ce şi-i juca până la unul, era nevoită să recurgă la fel
de fel de expediente ca să-şi poată duce zilele. Şi numai
Dumnezeu ştie cum de izbutea s-o scoată la capăt. Se zice
că o dată a fost văzută la St. Petersburg, de unde a fost
expulzată de poliţie, fără prea multe formalităţi, aşa că nu
poate fi niciun bob de adevăr în zvonul c-ar fi făcut, după
aceea, la Toplitz şi Viena, spionaj în favoarea Rusiei. Eu am
fost de asemenea informat că, la Paris, Rebecca şi-a
descoperit şi o rubedenie, nici mai mult, nici mai puţin
decât pe bunica ei dinspre mamă, care nu era o
Montmorency, ci o îngrozitoare şi bătrână cabinieră de la
un teatru de pe bulevard, întâlnirea dintre ele, întâlnire
despre care alte persoane, aşa după cum se dă să se
înţeleagă în altă parte, pare să fi luat cunoştinţă, trebuie să
fi fost o întrevedere peste măsură de duioasă. Istoricul de
faţă nu poate da însă niciun amănunt sigur cu privire la
evenimentul acesta.
O dată, la Roma, întâmplându-se ca doamnei Rawdon
să-i sosească pensia alimentară pe o jumătate de an la cel
mai de seamă bancher local, şi având în vedere că oricare
persoană cu un cont de peste cinci sute de scuzi era
invitată la balurile pe care le dădea în timpul iernii acest
prinţ al cămătarilor, Becky fu şi ea onorată cu o invitaţie şi
apăru la una din splendidele serate ale prinţului şi
prinţesei Polonia. Prinţesa făcea parte din familia Pompili,
coborându-se în linie dreaptă din al doilea rege al Romei şi
din Egeria, fiica Olimpului, când bunicul prinţului,
Alessandro Polonia, vindea săpunuri, parfumuri, tutun şi
batiste, făcând diferite comisioane pentru gentlemen şi
împrumutând bani cu dobândă mică. Toată societatea
înaltă a Romei se îmbulzea în saloanele ei – prinţi, duci,
ambasadori, artişti, violonişti, cardinali, tineri agenţi de
bursă, împreună cu şefii lor – oameni de toate rangurile şi
toate condiţiile. Balurile lui îţi luau ochii de strălucire şi
măreţie, saloanele scânteiau de mulţimea ramelor de aur
(ce încadrau picturi) şi a antichităţilor dubioase; iar
enorma coroană de aur şi armele princiarului proprietar, o
ciupercă aurita pe câmp cărămiziu (culoarea batistelor pe
care le vindea), şi fântâna de argint a familiei Pompili
străluceau pe toate tavanele, uşile şi pereţii casei, ca şi
deasupra uriaşelor baldachine de catifea pregătite să
primească papi şi împăraţi.
Şi aşa se făcu că Becky, care sosise de la Florenţa cu
diligenţa şi trăsese la un hotel cât se poate de modest,
primi o invitaţie la serata prinţului Polonia, iar camerista o
îmbrăcă cu o grijă neobişnuită, şi ea se duse la balul acesta
elegant sprijinindu-se de braţul maiorului Loder, cu care i
se întâmplase să călătorească de la Florenţa până la Roma
(acelaşi om care îl împuşcă peste un an în duel, la Napoli,
pe prinţul Ravoli şi care fu ciomăgit de către sir John
Buckskin din pricină că avea în pălărie patru regi, în afară
de cei care se foloseau la écarté); perechea aceasta îşi făcu
apariţia în saloanele prinţului împreună, şi Becky văzu
acolo numeroase şi vechi cunoştinţe care-i aduceau aminte
de vremuri mai fericite, când nu era mai nevinovată ca
acuma, dar nu era încă descoperită. Maiorul Loder
cunoştea un mare număr de străini, oameni cu privirea
pătrunzătoare, bărbaţi cu favorite, purtând la butoniere
panglici murdare şi dungate şi lăsând să li se vadă de sub
jachete cât mai puţină lenjerie; concetăţenii săi, însă, se
putea bine observa, îi întorceau spatele, Becky, de
asemenea, cunoştea şi ea câteva doamne, văduve
franţuzoaice, îndoielnice contese italience, pe care le
nedreptăţiseră bărbaţii lor… pfui!… dar ce să mai vorbim,
noi care ne-am învârtit prin cea mai înaltă societate din
Bâlciul deşertăciunilor, despre lepădăturile şi şleahta asta
de pungaşi? Dacă e să jucăm, apoi să jucăm cu cărţi
cinstite, nu cu perechea asta măsluită. Dar fiecare cetăţean
care a făcut parte dintr-una din numeroasele armate de
călători cunoaşte bine pe aceşti soldaţi pungaşi din trupele
neregulate, ca Nym sau Pistol, care se ţin în urma armatei
regulate, făcând paradă de însărcinările date, dar jefuind
pentru ei înşişi şi încheindu-şi uneori cariera cu ştreangul
de gât, la marginea drumului.
Ei bine, Rebecca era la braţul maiorului Loder şi
străbătură saloanele împreună şi băură o mare cantitate de
şampanie la bufet, unde lumea, şi în special armata
neregulată a maiorului, se lupta cu furie pentru cucerirea
băuturilor, din care, după ce perechea se împărtăşi
îndeajuns, îşi făcu loc până ce ajunse în salonul de catifea
trandafirie al amfitrioanei, tocmai la capătul şirului de
încăperi (unde se găsea statuia Venerei şi o serie de mari
oglinzi veneţiene în rame de argint), şi unde familia
princiară îşi ospăta oaspeţii mai de seamă la o masă
rotundă de supeu. Era un restrâns şi ales banchet,
întocmai ca acela la care, îşi aminti Becky, luase şi ea parte
la lordul Steyne… şi iată că lordul stătea la masa lui
Polonia, şi ea îl văzu.
Cicatricea lăsată de broşa de diamante pe fruntea lui
albă, cheală şi strălucitoare era ca o pecete de un roşu-
aprins; favoritele lui roşcate fuseseră vopsite în purpuriu,
ceea ce făcea ca faţa lui pală să pară încă şi mai palidă.
Purta colanul şi toate ordinele sale, panglica albastră şi
Ordinul Jartierei. El era cel mai distins personaj de acolo,
deşi erau de faţă un duce domnitor şi o alteţă regală,
împreună cu prinţesele lor; iar lângă înălţimea-sa lordul,
stătea frumoasa contesă de Belladonna, născută de
Glandier, al cărei soţ (contele Paolo della Belladonna), prea
bine cunoscut pentru strălucitele sale colecţii
entoniologice, lipsea de multă vreme din ţară, trimis fiind
într-o misiune pe lângă împăratul Marocului.
Când Becky zări această familiară şi ilustră figură, cât de
vulgar îi apăru dintr-o dată maiorul Loder şi ce groaznic
mirosea a tutun căpitanul Rook! Ea îşi reluă într-o clipă
ţinuta ei distinsă de lady şi încercă să pară şi să simtă aşa
ca şi cum s-ar fi găsit iarăşi în Mayfair. „Femeia aceea are
aerul că-i şi proastă şi în toane rele, gândi ea. Şi sunt
sigură că nu poate să-l distreze. Nu, trebuie să se
plictisească de moarte lângă ea… lângă mine nu se
plictisea niciodată.” Şi nenumărate şi emoţionante
speranţe, temeri şi amintiri i se învălmăşeau în inimioară,
în timp ce se uita cu ochii peste măsură de strălucitori
(fardul cu care-şi dădea până la pleoape îi făcea să
scânteieze) spre măritul aristocrat.
La o serată la care îşi arbora decoraţiile şi Ordinul
Jartierei, lordul Steyne obişnuia, de asemenea, să-şi
însuşească şi cele mai alese maniere, purtându-se şi
vorbind ca un adevărat prinţ ce era. Becky îi admira
zâmbetul lui condescendent, îndatoritor, trufaş şi plin de
demnitate. Ah, bon Dieu, ce plăcut tovarăş era, ce spirit
strălucitor, ce bogăţie de idei, ce maniere de adevărat om
de lume! Şi ea îl schimbase pe omul acesta cu maiorul
Loder, duhnind a trabuc şi rachiu, şi cu căpitanul Rook, cu
glumele lui de jocheu şi care nu ştia decât să vorbească în
limbajul boxerilor şi alte asemenea lucruri. „Mă întreb dacă
are să mă recunoască”, îşi spuse. Lordul Steyne stătea de
vorbă şi râdea cu o înaltă şi ilustră doamnă de lângă el,
când îşi ridică deodată privirea şi o văzu pe Becky.
Ea se zăpăci cu totul când li se întâlniră privirile, şi
Becky schiţă cel mai seducător surâs de care era ea
capabilă şi îi făcu o mică, sfioasă şi rugătoare plecăciune.
El o fixă câteva clipe îngrozit, aşa cum s-ar fi uitat şi
Macbeth văzându-l pe Banquo apărând pe neaşteptate la
recepţia lui; şi rămase aşa, privind-o cu gura căscată, când
îngrozitorul acela de maior Loder o trase de mânecă.
— Hai în sufragerie, doamnă Rawdon, glăsui respectivul
gentleman. Când îi văd halind pe căpăţânoşii ăştia, simt că
mă taie şi pe mine la ramazan. Hai să căutăm şampania
cea veche a patronului.
Becky îşi spuse că maiorul se cam întrecuse cu băutura.
A doua zi ea se duse să se plimbe pe colina Pincio – Hyde
Park-ul trântorilor romani – în nădejdea de a-l mai vedea o
dată pe lordul Steyne. Dar ea întâlni acolo altă cunoştinţă:
pe domnul Fiche, omul de încredere al înălţimii-sale lordul,
care se apropie salutând-o cu oarecare familiaritate, dând
din cap şi ducându-şi degetul la pălărie.
— Ştiam că doamna e aici, zise el. Am urmărit-o de la
hotel. Am un comision pentru doamna!
— Din partea marchizului de Steyne? întrebă Becky,
reluându-şi pe cât putu mai mult aerul ei măreţ, cu toate
că era destul de tulburată din pricina speranţelor şi a
aşteptării.
— Nu, răspunse valetul, ci din partea mea. Roma are o
climă foarte nesănătoasă.
— Nu în anotimpul acesta, monsieur Fiche… abia după
Paşti!
— Eu o înştiinţez pe doamna că şi acum e nesănătoasă.
Pentru anumite persoane bântuie malaria. Vântul ăsta
blestemat omoară o mulţime de oameni în orice anotimp.
Uite, madame Crawley, dumneavoastră aţi fost întotdeauna
bon enfant, şi eu sunt tare îngrijorat de sănătatea
dumneavoastră, parole d’honneur. Aşa că vă previn.
Părăsiţi Roma, vă repet, sau de nu, vă veţi îmbolnăvi şi veţi
muri.
Becky începu să râdă, deşi turba de furie.
— Cum! să fiu asasinată, biata de mine? zise ea. Ce
romantic! Lordul are asasini drept lachei şi stilete în
pernele trăsurii? La naiba! Am să rămân pe loc chiar dacă
asta nu-i convine. Are cine să mă apere cât timp sunt aici!
De astă dată fu rândul lui monsieur Fiche să râdă.
— Să vă apere, glăsui el, şi cine mă rog? Maiorul,
căpitanul sau oricare din cartoforii ăştia pe care îi
frecventează doamna ar fi în stare să-i ia viaţa pentru o
sută de ludovici. Despre maiorul Loder ştim lucruri (el nu-i
maior, aşa cum nu sunt eu înălţimea-sa marchizul) care l-
ar putea trimite la ocnă, dacă nu şi mai rău. Noi ştim totul
şi avem prieteni peste tot. Noi ştim pe cine aţi văzut la Paris
şi ce rubedenii v-aţi descoperit acolo. Da, doamna poate să
facă ochii mari, dar noi ştim. Cum s-a făcut că niciun
plenipotenţiar de pe continent n-a vrut s-o primească pe
doamna? Dânsa a jignit pe cineva; pe cineva care nu iartă
niciodată şi a cărui mânie a crescut îndoit când v-a văzut.
Când a venit aseară acasă, era ca ieşit din minţi. Doamna
de Belladonna i-a făcut o scenă îngrozitoare din pricina
dumneavoastră şi a izbucnit într-una din crizele ei de furie!
— Ah, deci doamna de Belladonna e cea care te-a trimis,
nu-i aşa? zise Becky, revenindu-şi puţin, căci informaţiile
pe care abia le căpătase o speriaseră bine de tot.
— Nu, ea n-are niciun amestec în afacerea asta, ea face
întotdeauna, scene de gelozie. V-am spus doar că e vorba
de înălţimea-sa lordul. Aţi făcut rău că v-aţi arătat în faţa
lui. Şi dacă rămâneţi pe loc, vă veţi căi. Luaţi seama la ce
vă spun. Plecaţi. Iată trăsura lordului…
Şi apucând-o pe Becky de braţ, se repezi pe o alee
lăturalnică a grădinii tocmai când caleaşca lordului Steyne,
strălucind de mulţimea blazoanelor, apăru în goană pe
aleea principală, trasă de o pereche de cai de rasă şi
purtând-o pe madame de Belladonna tolănită pe perne,
întunecată, îmbufnată, dar strălucind de frumuseţe, cu un
căţel King Charles în poală, legănând o umbreluţă albă
deasupra capului, şi cu bătrânul Steyne lungit alături, cu
faţa lividă şi cu ochii morţi. Ura, mânia sau dorinţa îi mai
făceau din când în când să sticlească; dar de obicei erau
stinşi şi păreau obosiţi să tot privească o lume a cărei
bucurie pălise aproape toată şi a cărei frumuseţe pierduse
ce-avea ea mai bun pentru acest moşneag sleit şi
împovărat de păcate.
— Înălţimea-sa nu şi-a revenit niciodată din şocul acelei
nopţi, nu şi-a revenit de loc, şopti monsieur Fiche doamnei
Crawley în timp ce trăsura trecu pe lângă ei că un vârtej, şi
Rebecca pândea din tufişul după care se ascunsese.
„Oricum, e şi asta o mângâiere”, îşi zise ea.
Dacă lordul avea cu adevărat intenţii criminale faţă de
doamna Becky, aşa cum susţinea monsieur Fiche (după
moartea excelenţei-sale, dânsul s-a întors în ţara sa de
baştină, unde trăieşte foarte respectat de toată lumea şi
unde a cumpărat de la domnitorul respectiv titlul de baron
Ficci) – şi acest factotum protestă că ar fi vorba de asasinat
– sau dacă avea numai însărcinarea de a o speria pe
doamna Crawley, făcând-o să părăsească oraşul în care
lordul avea de gând să-şi petreacă iarna şi unde prezenţa ei
i-ar fi fost întru totul neplăcută înălţimii-sale, este un
punct asupra căruia n-am fost niciodată pe deplin lămuriţi;
dar ameninţarea şi-a făcut efectul asupra micuţei femei, şi
ea socoti că e mai nimerit să nu se mai impună prezenţei
vechiului său protector.
Toată lumea cunoaşte tristul sfârşit al acestui nobil, care
avu loc, la Napoli, la două luni după revoluţia franceză din
1830, când foarte onorabilul George Gustavus, marchiz de
Steyne, conte de Gaunt şi de Gaunt Castle, pair de Irlanda,
viconte de Hellborough, baron de Pitchley şi Grillsby,
cavaler al preaînaltului Ordin al Jartierei, al Lânei de Aur
din Spania, al Ordinului rusesc „Sf. Nicolae” clasa întâi, al
Ordinului turcesc al „Semilunii”, prim-lord al Cabinetului
pulberăriei, gentilom al palatului, colonel al regimentului
de miliţie din Gaunt al regentului, custode la „British
Museum”, consilier al Camerei de navigaţie, epitrop la
„Whitefriars School” şi doctor în drept, se săvârşi din lumea
aceasta, după o serie de atacuri prilejuite, după cum spun
ziarele, de puternica lovitură dată sensibilităţii înălţimii-
sale de prăbuşirea vechii monarhii franceze.
Şi un elocvent pomelnic apăru într-un hebdomadar, în
care i se descriau meritele, – dărnicia, talentele şi faptele
cele mai bune. Iar dragostea şi ataşamentul său faţă de
ilustra casă de Bourbon, cu care pretindea că se şi
înrudea, fu aşa de mare, încât înălţimea-sa nu putu
supravieţui nenorocirilor augustelor sale rubedenii. Trupul
îi fu înmormântat la Napoli, dar inima lui – inima aceea
care bătea totdeauna la orice emoţie generoasă şi nobilă –
fu adusă la Castle Gaunt într-o urnă de argint. „În el,
spunea domnul Wagg, sărăcimea şi arta au pierdut un
protector generos, societatea, una din cele mai strălucite
podoabe, iar Anglia, pe unul din cei mai mari patrioţi şi
oameni de stat” etc., etc.
Se făcu mare vâlvă în jurul testamentului său şi a
încercării de a se lua cu forţa de la madame de Belladonna
o faimoasă bijuterie, diamantul numit “Ochiul jidovului”,
pe care înălţimea-sa lordul îl purta totdeauna pe degetul
arătător şi pe care se zicea că numita doamnă i l-ar fi scos
din deget după jalnica sa săvârşire dintre cei vii. Dar
slujitorul şi omul său de încredere, monsieur Fiche, dovedi
că inelul fusese dăruit numitei madame de Belladonna cu
două zile înainte de moartea marchizului; ca şi bancnotele,
bijuteriile, obligaţiunile napolitane şi franceze etc., găsite în
sertarul înălţimii-sale şi reclamate de către moştenitorii
acestuia de la acea năpăstuită femeie.
Capitolul LXV
Treburi şi distracţii
A DOUA ZI DUPĂ ÎNTÂLNIREA DE

la masa de joc, Jos se găti cu obişnuita lui îngrijire şi
eleganţă şi, fără a socoti de trebuinţă să sufle ceva vreunui
membru al familiei sale despre întâmplările din seara
precedentă, sau să invite societatea la plimbare, ieşi foarte
de timpuriu din casă, şi nu peste multă vreme fu văzut
făcând cercetări la poarta hotelului „Elefant”. Din pricina
acestor fêtes, hotelul era ticsit de lume, mesele de pe
trotuar se şi umpluseră de persoane care fumau şi beau
slaba bere naţională, saloanele erau într-un nor de fum; iar
domnul Jos, după ce întrebă, în felul lui măreţ şi cu
nemţeasca lui stângace, despre persoana pe care o căuta,
fu îndreptat spre partea cea mai de sus a clădirii, deasupra
camerelor de la catul întâi, unde locuiau nişte vânzători
ambulanţi care îşi expuneau giuvaericalele şi brocarturile,
deasupra camerelor de la catul al doilea, ocupate de l’état-
major al jucătorilor de cărţi, deasupra camerelor de la catul
al treilea, unde şedea trupa vestiţilor saltimbanci şi
scamatori, şi aşa mai departe, până la chichineţele acelea
de sub acoperiş, unde, de-a valma cu studenţii, comis-
voiajorii, negustoraşii şi ţăranii veniţi la festivităţi, Becky îşi
găsise şi ea un mic cuib, un mic adăpost, aşa de murdar,
cum nici unei femei frumoase nu i se mai întâmplase până
atunci să-şi ia drept ascunziş.
Becky iubea viaţa aceasta şi se simţea foarte la
îndemână cu toată lumea – cu negustorii ambulanţi, cu
cartoforii de meserie, cu scamatorii, cu studenţii şi cu toţi
ceilalţi. Ea avea o fire avântată, nestatornică, moştenită de
la tatăl său şi de la maică-sa, care fuseseră şi unul şi altul
boemi din vocaţie, dar datorită şi împrejurărilor; dacă nu
era înălţimea-sa lordul, ea putea sta de vorbă şi cu lacheul,
şi încă cu cea mai mare plăcere; larma, mişcarea, felul în
care beau şi fumau şi tăifăsuiau negustorii ambulanţi
evrei, fanfaronada gravă a bieţilor scamatori, conversaţia
sournoise a clienţilor permanenţi de la masa de joc,
cântecele şi ifosele studenţilor şi tot bâzâitul şi zumzetul
din cămăruţele acelea de sub acoperiş îi făceau plăcere şi o
încântau pe micuţa femeie chiar şi atunci când norocul o
părăsea şi nu mai avea cu ce să-şi achite nota de plată. Şi
cu atât mai mult îi plăcea tot tărăboiul acesta acuma, când
punga îi era plină de banii pe care i-i câştigase aseară
micul Georgy. Şi când Jos urcă pufăind şi gâfâind cele din
urmă trepte, că aproape i se tăiase răsuflarea, când ajunse
la ultimul spalier, unde începu să-şi şteargă faţa de
sudoare şi mai apoi să caute numărul 92, camera unde i se
spusese că va găsi persoana dorită, văzu uşa camerei din
faţa, de la numărul 90, deschisă, şi un student cu cizme
înalte şi o jachetă murdară tolănit pe pat şi fumând dintr-o
pipă lungă; în vreme ce un alt student, cu părul lung şi
blond, cu un veston cu găitane, peste măsură de cochet şi
de murdar în acelaşi timp, stătea în genunchi în faţa uşii
de la numărul 92, implorând-o prin gaura cheii pe
persoana dinăuntru.
— Şterge-o! spuse o binecunoscută voce, care-l făcu pe
Jos să tresalte de bucurie. Aştept pe cineva; aştept pe
bunicul. Nu trebuie să te vadă acolo.
— Angel Engländerinn!17 strigă, tot în genunchi,
studentul cu zulufii blonzi şi cu un inel mare pe deget. Fie-
ţi milă de noi! Trebuie să ne vedem şi să iei masa cu mine
şi cu Fritz la hanul din parc. O să avem fazani fripţi şi bere
tare, budincă cu stafide şi vin franţuzesc. Murim dacă nu
primeşti invitaţia!
17
Înger englezesc! (într-un jargon anglo-german.)
— Sigur c-o să murim, întări şi tânărul din pat.
Convorbire pe care Jos o auzi în întregime, dar nu
pricepu din ea nicio iotă, şi asta pentru temeiul că nu
studiase niciodată limba în care era purtată.
— Newmero Kattervang dooze, şi vous plait18 întrebă Jos
cât putu mai solemn când se simţi în stare să deschidă
gura.
— Quater fang tooce! spuse studentul, sculându-se
repede şi repezindu-se în camera lui, unde zăvorî uşa şi
unde Jos îl auzi râzând cu hohote cu prietenul tolănit în
pat.
Gentleman-ul din Bengal rămase năuc din pricina unei
atare întâmplări, când uşa de la numărul 92 se deschise de
la sine şi se arătă micuţul cap şiret şi poznaş al Rebeccăi.
Ea îl privi pe Jos.
— Dumneata eşti? rosti ea, ieşind pe coridor. De când te
aştept! Stai puţin! Nu intra încă… numai un minut.
În care răstimp ea dosi sub învelitoarea patului un
borcan de suliman, o sticlă de rachiu şi o farfurie cu resturi
de mâncare, dădu puţin cu pieptenele prin păr şi în cele
din urmă îi îngădui vizitatorului ei să intre.
Becky purta în loc de capot un domino trandafiriu, puţin
învechit şi murdar, pătat ici şi colo de pomadă; dar braţele
ei frumoase străluceau de albeaţă din mânecile largi ale
costumului, bine strâns în jurul mijlocului ei subţire,
punând în evidenţă mica şi frumoasa făptură a celei care-o
purta. Ea îl luă pe Jos de mână şi-l conduse în mansarda
ei.
— Intră, spuse ea. Intră şi să stăm de vorbă. Aşază-te pe
scaun, şi îi strânse puţintel mâna civilului, apoi, râzând, îl
aşeză pe scaun.
Cât despre ea, se aşeză pe pat, nu pe sticlă sau pe
farfurie, puteţi fi siguri de asta, adică nu acolo unde s-ar fi
aşezat Jos dacă ar fi ales locul acela; aşa că se aşeză pe pat
şi începu să stea de vorbă cu vechiul ei admirator.
— Ce puţin te-ai schimbat… zise, cu o privire de duios
18
Numărul nouăzeci şi doi, vă rog (în franceză incorectă).
interes. Te-aş fi recunoscut dintr-o mie. Ce plăcere, când
eşti printre străini, să mai vezi o dată figura generoasă şi
cinstită a unui vechi prieten!
Figura generoasă şi cinstită, care, ca să spunem
adevărul, avea în momentul acela orice altă expresie în
afară de generozitate şi sinceritate, era, dimpotrivă, foarte
tulburată şi încurcată. Jos cerceta ciudata şi mica încăpere
în care îşi găsise vechea lui dragoste. O rochie atârna
deasupra patului, alta spânzura de-un cui bătut în uşă;
pălăria acoperea jumătate din oglindă, pe care, de
asemenea, stătea şi cea mai drăgălaşă pereche de
pantofiori auriţi; un roman franţuzesc zăcea pe măsuţa de
lângă pat, alături de-o lumânare, nu de ceară curată,
bineînţeles. Becky se gândise s-o ascundă şi pe asta sub
cuvertură, dar ea nu vârâse acolo decât mica scufă de
hârtie cu care stingea lumânarea când se culca.
— Te-aş fi recunoscut oriunde te-aş fi întâlnit, continuă;
o femeie nu uită niciodată anumite lucruri. Iar dumneata ai
fost primul bărbat care mi-a atras vreodată privirile!
— Eu am fost acela, e adevărat? întrebă Jos. Ai milă de
sufletul meu, Dumnezeule, nu, nu spune asta!
— Când m-am întors cu sora dumitale de la Chiswick,
eram aproape o copilă, glăsui Becky. Ce mai face draga de
ea? Oh, ce individ stricat şi mizerabil era bărbatul ei! Şi
biata şi scumpa de ea era, bineînţeles, tare geloasă pe
mine. Ca şi cum m-aş fi sinchisit câtuşi de puţin de el!
când altcineva era cel care… dar nu, să nu vorbim de
vremurile acelea vechi. Şi îşi trecu peste gene batista ei cu
dantela zdrenţuită. Nu-i straniu să găseşti în locul acesta,
continuă ea, o femeie care a trăit într-o lume cu totul
diferită? Am avut atâtea supărări şi am fost atât de
nedreptăţită, Joseph Sedley; s-au purtat atât de crud cu
mine, încât am fost de multe ori la doi paşi de nebunie. N-
am puterea să stau liniştită într-un loc, ci trebuie să
călătoresc veşnic, fără odihnă şi fără pace. Toţi prietenii
mei m-au trădat… toţi! Nu există în toată lumea asta un
singur bărbat cinstit. Am fost cea mai credincioasă soţie
care-a existat vreodată, deşi m-am măritat cu bărbatul
meu de necaz, fiindcă eu pe altcineva… dar să lăsăm asta.
Am fost credincioasă, dar el m-a călcat în picioare şi m-a
părăsit. Am fost mama cea mai iubitoare. Am avut doar un
singur copil, o singură iubire, speranţă şi bucurie, pe care
îl purtam în inima mea caldă de mamă, un copil care era
viaţa mea toată, rugăciunea mea, binecuvântarea mea, şi
ei… ei mi l-au răpit… mi l-au răpit! şi îşi duse mâna la
inimă cu un patetic gest de deznădejde, ascunzându-şi
pentru o clipă faţa în pernă.
Sticla de rachiu de sub învelitoarea patului se ciocni de
farfuria cu resturile de cârnat rece. Erau şi ele, fără
îndoială, mişcate de manifestarea unei atât de mari dureri.
Max şi Fritz stăteau la uşă, ascultând înmărmuriţi hohotele
şi suspinele doamnei Becky. Jos, de asemenea, era speriat
şi foarte impresionat văzându-şi în starea asta vechea lui
dragoste. Şi începu, cât ai bate din palme, să-i povestească
mica ei istorioară, atât de bine ticluită, de simplă şi de
firească, încât era cât se poate de convingătoare auzind-o;
şi, dacă a existat vreodată un înger în haină albă fugit din
cer pentru a fi supus infernalelor maşinaţiuni şi ticăloşii
ale diavolilor de aici de pe pământ, apoi era făptura aceasta
fără de prihană, martira aceasta nefericită şi neîntinată,
care stătea pe pat în faţa lui Jos, pe pat, pe sticla cu
rachiu.
Şi cei doi avură o foarte lungă, amicală şi confidenţială
convorbire, în decursul căreia Jos Sedley fu pus oarecum
la curent, dar într-un fel care nu-l sperie câtuşi de puţin şi
nici nu-l jigni, că inima Rebeccăi învăţase să bată pentru
prima oară în încântătoarea lui prezenţă; că George
Osborne îi făcuse desigur curte, dar zadarnic, ceea ce
trezise gelozia Ameliei şi dusese la mica lor neînţelegere;
dar că Becky nu-l încurajase niciodată şi în niciun fel pe
nefericitul ofiţer, căci ea nu încetase niciodată să se
gândească la Jos, şi asta chiar din prima zi în care îl
văzuse, deşi, bineînţeles, îndatoririle ei de femeie măritată
ramâneau pe primul plan, îndatoriri pe care ea şi le
respectase totdeauna, şi şi le va respecta până în ziua
morţii ei, sau până când binecunoscuta şi îngrozitoarea
climă în care trăia colonelul Crawlev avea s-o elibereze de
un jug pe care cruzimea lui o făcuse să-l urască.
Jos plecă, convins că Becky era cea mai virtuoasă, după
cum era şi una din cele mai fermecătoare femei. Şi urzind
în mintea lui tot felul de planuri binevoitoare pentru a o
ajuta. Persecuţiile acestea trebuiau să ia sfârşit; ea trebuia
să se reîntoarcă în societatea a cărei podoabă era. Are sa
vadă el ce-i de făcut. Trebuia să părăsească camera aceea
şi să-şi închirieze o locuinţă tihnită. Amelia trebuia să se
ducă s-o vadă şi să se împrietenească din nou cu ea. Are să
aibă el grijă de lucrul ăsta şi are să se sfătuiască şi cu
maiorul. Ea vărsă sincere lacrimi de recunoştinţă când se
despărţi de Jos şi îi strânse mâna când galantul şi rotofeiul
gentleman se aplecă să i-o sărute pe a ei.
Aşa că Becky îl conduse pe domnul Sedley din mica ei
mansardă cu atâta curtenie şi cu atâta graţie, ca şi cum ar
fi fost vorba de un palat ale cărui onoruri le făcea; şi după
ce acest greoi gentleman dispăru pe scări în jos, Max şi
Fritz ieşiră din vizuina lor, fumându-şi pipele, şi ea se
distră de minune parodiindu-l în faţa lor pe Jos, în timp ce
molfăia din pâinea şi cârnatul cel rece şi trăgea câte-o
duşcă din rachiul ei favorit.
Jos apăru plin de gravitate la locuinţa lui Dobbin,
împărtăşindu-i şi lui emoţionanta istorisire pe care abia o
aflase, fără să mai pomenească şi de aventura din seara
trecută de la masa de joc. Şi cei doi gentlemen stătură
multă vreme de vorbă şi se sfătuiră asupra celor mai bune
mijloace prin care ar fi putut veni în ajutorul doamnei
Becky, şi asta în vremea în care ea îşi termina micul ei
déjeuner à la fourchette pe care i-l întrerupsese Jos.
Cum se făcea că Becky poposise în orăşelul acesta? Cum
se făcea că n-avea niciun prieten şi călătorea singură?
Copiii de şcoală învaţă chiar din prima lor carte de latină
că drumul Avernului e foarte uşor de coborât. Să trecem
peste această din urmă parte a vieţii sale. Rebecca nu era
mai păcătoasă acuma decât fusese în zilele ei cele mai
înfloritoare, numai că-i pălise puţintel norocul.
Cât despre doamna Amelia, ea era o femeie cu o fire atât
de blajină şi de naivă, că imediat ce auzea despre cineva că
e nenorocit, inima i se înduioşa pe dată, fiind alături de cel
năpăstuit; şi cum nu păcătuise niciodată nici cu gândul şi
nici cu fapta, ea nu simţea repulsia aceea faţă de viciu care
caracterizează pe moraliştii deosebit de pricepuţi în
materie. Dacă ea copleşea cu bunăvoinţă şi complimente pe
toţi cei din jurul ei, dacă cerea iertare tuturor slujitorilor că
i-a stingherit sunându-i, dacă cerea scuze unui băiat de
prăvălie care-i arăta o bucată de mătase, sau saluta pe-un
măturător de stradă, complimentându-l în acelaşi timp
asupra curăţeniei de pe strada respectivă, şi aproape că era
în stare de oricare din aceste prostii, e sigur că faptul de-a
se gândi la o veche cunoştinţă pe care a lovit-o nenorocirea
trebuia să-i înmoaie inima; ea n-ar fi putut îndura ideea că
cineva, şi fără niciun fel de vină, e nefericit. O lume pusă
sub o legislaţie după modelul ei n-ar fi fost un loc prea
recomandabil de locuit; dar nu există multe femei de felul
acesta, cel puţin nu printre cele care au un rol în
conducerea lumii acesteia. Această doamnă, cred, ar fi
desfiinţat toate închisorile de pe lume, pedepsele, cătuşele,
bicele, sărăcia, bolile şi foametea; era o creatură atât de
inimoasă, încât – trebuie s-o mărturisim – era în stare să
uite chiar şi o jignire de moarte.
Când maiorul află de la Jos despre aventura
sentimentală a acestuia din urmă, trebuie să recunoaştem
că el nu fu atât de impresionat ca gentleman-ul din Bengal.
Ci, dimpotrivă, tulburarea lui era cauzată de-un sentiment
cu totul opus; Dobbin făcu uz de o scurtă, dar impropie
expresie cu privire la o biată femeie ajunsă la strâmtoare,
întrebând pur şi simplu: „Iar a ieşit la lumină destrăbălată
aia mică?” El nu avusese niciodată nici cea mai mică
simpatie faţă de ea; şi niciun fel de încredere; şi asta chiar
din primul moment, când ochii ei verzi l-au privit şi apoi l-
au ocolit.
— Diavolul ăsta mic stârneşte numai nenorociri oriunde
s-ar afla, spuse cu îndrăzneală maiorul. Cine ştie ce fel de
viaţă a dus şi ce învârte pe-aici şi de ce e singură? Să nu-
mi vorbeşti mie de persecuţii şi de duşmani; o femeie
cinstită e înconjurată totdeauna de prietene, şi nu se
desparte niciodată de familia ei. De ce şi-a părăsit
bărbatul? Poate să fi fost el o secătură şi un stricat, aşa
cum spui tu. Toată viaţa lui a fost aşa. Îmi aduc bine
aminte de escrocul acela şi de felul în care obişnuia să-l
trişeze şi să-l jumulească pe bietul George. Mi se pare, de
altfel, că a fost un scandal în toată regula când s-a
despărţit de nevastă-sa.
Parcă mi-a ajuns şi mie la ureche ceva în privinţa asta…
exclamă maiorul Dobbin, care nu da de obicei atenţie
palavrelor, şi pe care Jos încercă în zadar să-l convingă că
doamna Becky era, în toate privinţele, o femeie nedreptăţită
şi plină de virtuţi.
— Bine, bine; s-o întrebăm şi pe doamna George, îşi
dădu cu părerea iscusitul diplomat, care era maiorul. Să
mergem s-o consultăm şi pe ea. Cred, în tot cazul, că eşti
de acord că ea e un judecător drept şi că ştie ce este de
făcut în asemenea chestiuni.
— Hm! Ţi-ai şi găsit pe cine! răspunse Jos, care se
întâmpla să nu fie în termeni de prea mare amiciţie cu sora
lui.
— De ce vorbeşti aşa? Pe Dumnezeul meu, domnule, ea e
cea mai cumsecade femeie pe care-am întâlnit-o vreodată!
sări maiorul. Eu zic să mergem numaidecât şi s-o întrebăm
dacă trebuie sau nu s-o vizităm pe doamna Crawley, iar eu
mă voi supune verdictului ei.
Adevărul este că acest nesuferit şi viclean maior era
convins, în sinea lui, că avea să câştige. Îşi aducea aminte
că Emmy fusese pe vremuri grozav de geloasă, şi pe bună
dreptate, pe Rebecca, şi că nu-i pomenea niciodată numele
fără să se înfioare. O femeie geloasă, îşi spunea Dobbin, nu
iartă niciodată. Şi aşa se făcu că cei doi trecură strada la
doamna Osborne, pe care-o găsiră cântând, cu multă
mulţumire, bucata muzicală pe care i-o preda madame
Strumpff.
După ce numita doamnă plecă, Jos deschise discuţia cu
obişnuita lui beţie de cuvinte.
— Amelia, draga mea, glăsui el, mi s-a întâmplat cea mai
extraordinară… da, jur pe Dumnezeu, cea mai
extraordinară aventură… o veche prietenă… da, o foarte
bună şi veche prietenă de-a ta, pot spune că din vremuri de
demult, a sosit tocmai în localitate, şt mi-ar face plăcere să
te duci s-o vezi!
— S-o văd… răspunse Amelia. Care prietenă? Domnule
maior Dobbin, nu-mi rupe foarfecele, te rog!
Maiorul le tot învârtea împrejurul lănţişorului cu care
erau legate, aşa cum atârnau, de obicei, de mijlocul
stăpânei lor, punându-şi prin asta în mare primejdie ochii.
— E o femeie pe care eu personal o detest din toată
inima, spuse maiorul, cu arţag, şi pe care nici dumneata n-
ai vreun motiv special s-o iubeşti.
— E Rebecca, sunt sigură că-i Rebecca! zise Amelia,
roşind şi tulburându-se foarte.
— Ai dreptate; ai întotdeauna dreptate, răspunse
Dobbin.
Bruxelles, Waterloo, timpuri de demult, tare de demult,
dureri, necazuri, amintiri se năpustiră iarăşi în blajina
inimă a Ameliei, unde iscară o tulburare de nespus.
— N-am s-o văd, continuă Emmy. N-am să pot!
— Ţi-am spus doar, i se adresă Dobbin lui Jos.
— E foarte nenorocită şi… nici nu ştii ce nenorocită e,
stărui Jos. E foarte săracă şi absolut singură pe lume; şi a
fost bolnavă… extrem de bolnavă, iar escrocul acela de
bărbat al ei a părăsit-o.
— Ah! exclamă Amelia.
— N-are pe nimeni pe lume, continuă Jos, nu fără
dibăcie, şi credea că se poate bizui pe tine. E aşa de
nenorocită, Emmy! Era cât pe-aci să înnebunească de
durere. Povestirea ei m-a impresionat nemaipomenit de
mult, pe cuvântul şi pe cinstea mea că m-a impresionat, şi
pot să vă spun că niciodată n-a răbdat cineva mai cu
seninătate asemenea crudă prigoană! Familia ei s-a purtat
cu multă cruzime faţă de ea.
— Biata femeie… rosti Amelia.
— Şi dacă nu-şi poate găsi nicio prietenă, spunea că n-
are s-o mai ducă mult timp, continuă Jos, cu o voce slabă
şi tremurătoare. Doamne sfinte! ştii c-a încercat să se
sinucidă? Are totdeauna la îndemână o doză de
laudanum… am văzut sticla în camera ei… o cămăruţă
îngrozitor de nenorocită, la un hotel de mâna a treia,
„Elefantul”, tocmai la mansarda. Am văzut-o cu ochii mei.
Asta nu păru s-o impresioneze pe Emmy. Prinse chiar să
zâmbească. Poate că şi-l închipuia pe Jos cum urca gâfâind
scările.
— E pur şi simplu doborâtă de durere, reluă el. E
înspăimântător să auzi câte a putut îndura femeia asta.
Avea un băieţel de vârsta lui George.
— Da, da, parcă-mi amintesc… observă Emmy. Şi pe
urmă?
— Cel mai frumos copil ce s-a văzut vreodată, spuse Jos,
care era foarte gras şi uşor impresionabil şi fusese tare
mişcat de istorisirea înşirată de Becky. Un înger, în toată
puterea cuvântului, care îşi adora mama. Sceleraţii i l-au
smuls din braţe în timp ce micuţul urla, şi nu i-au mai dat
niciodată voie să-l vadă.
— Dragă Joseph, strigă Emmy, sărind în sus ca arsă, să
mergem la ea numaidecât! şi alergă alături în dormitor, îşi
puse în mare grabă pălăria, ieşi cu şalul pe braţ şi-i
porunci lui Dobbin s-o urmeze.
Maiorul o însoţi şi-i puse şalul pe umeri – era un caşmir
alb, pe care i-l adusese chiar el din India. Dobbin văzu că
nu mai era nimic de făcut decât s-o asculte; şi Amelia îl luă
de braţ şi porniră.
— La numărul 92, sus, după patru rânduri de scări, zise
Jos, poate nu tocmai bucuros să le mai urce încă o dată, şi
se aşeză la fereastra dormitorului lui, care domina piaţa în
care se găsea hotelul „Elefant”, şi urmări cum perechea taie
piaţa.
Fu mare noroc că-i văzu şi Becky de la mansarda ei; căci
ea şi cu cei doi studenţi mai flecăreau şi mai râdeau încă
acolo sus şi făceau fel de fel de glume pe socoteala
înfăţişării bunicului Rebeccăi – la a cărui sosire şi plecare
asistaseră şi tinerii aceia – dar doamna Crawley avu timp
să-i expedieze şi să-şi pună odăiţa în ordine mai înainte ca
patronul hotelului „Elefant” – care ştia că doamna Osborne
se bucura de mare favoare la luminata curte şi-i arătă, ca
urmare, un deosebit respect – să-i conducă pe scări până
sus la mansardă, îmbărbătându-i, pe mylady şi pe Herr
maior, în timp ce urcau.
— Scumpă doamnă, scumpă doamnă! strigă hotelierul,
bătând la uşa Rebeccăi; în ajun îi spunea madame şi era
departe de a se purta politicos cu ea.
— Cine-i? întrebă Becky, scoţându-şi capul afară, şi
dădu un ţipăt uşurel: în faţa ochilor ei stăteau Emmy,
tremurând toată, şi Dobbin, maiorul cel înalt, cu bastonul
lui.
Acesta era numai ochi şi urechi şi privea cu mult interes
scena; dar Emmy se repezi cu braţele deschise către
Rebecca; şi în acel moment o iertă, şi o îmbrăţişă, şi o
sărută din toată inima. Ah, biată păcătoasă, când au mai
fost buzele tale atinse vreodată de-o sărutare aşa de
curată?
Capitolul LXVI
Amantium irae
FIREA GENEROASĂ ŞI BUNĂ A

Amaliei păru că o mişcă chiar şi pe o nemernică aşa de
înrăită ca Becky. Ea răspunse la mângâierile şi la cuvintele
binevoitoare ale Ameliei prin ceva care semăna foarte mult
cu recunoştinţă şi cu o emoţie care, dacă nu era de lungă
durată, era cel puţin pentru moment sinceră. Povestea în
legătură cu copilul „smuls din braţele ei în timp ce urla”,
era o lovitură foarte dibace. Prin această sfâşietoare
nenorocire îşi recâştigă Becky prietena, şi putem fi siguri
că tocmai acesta fu cel dintâi subiect pe care biata, naiva şi
mica noastră Emmy începu să-l dezbată cu proaspăt
regăsita ei cunoştinţă.
— Şi vasăzică ţi-au răpit copilul iubit? izbucni prostuţa
noastră. Ah, Rebecca, biata şi scumpa mea prietenă, ce
chinuri trebuie să înduri! Eu ştiu ce înseamnă să-ţi pierzi
băiatul şi sunt cu tot sufletul alături de mamele cărora li s-
a întâmplat una ca asta. Dar roagă-te lui Dumnezeu, şi are
să-ţi fie înapoiat, aşa după cum providenţa cea milostivă,
cea peste măsură de milostivă, mi l-a dat înapoi şi pe-al
meu.
— Copilul, copilul meu? Oh, da, am suferit îngrozitor de
mult, mărturisi Becky, poate că nu fără oarecare mustrări
de conştiinţă.
Faptul că era silită să înceapă chiar din primul moment
cu minciuni drept răspuns la o asemenea încredere şi
sinceritate o făcea să nu se simtă nicidecum la îndemână.
Dar, din nenorocire, aşa se întâmplă totdeauna când o
apuci pe drumul unor astfel de înşelăciuni. Când eşti
obligat să scorneşti o minciună, ca să zicem aşa, trebuie să
scorneşti numaidecât o a doua, care s-o întărească pe cea
dintâi, şi în felul acesta maldărul de minciuni pe care îl pui
în circulaţie creşte în mod inevitabil, după cum sporeşte în
fiecare zi şi primejdia de-a fi dat de gol.
— Am suferit îngrozitor, continuă Becky (sper să nu se
aşeze pe sticlă), când mi l-au luat; credeam c-am să mor;
dar, din fericire, am avut o congestie cerebrală, în timpul
căreia doctorul mă şi condamnase, dar… dar m-am
refăcut… şi… şi iată-mă săracă şi fără niciun prieten.
— Câţi ani are? întrebă Emmy.
— Unsprezece, răspunse Becky.
— Unsprezece?! se miră cealaltă. Cum, doar s-a născut
în acelaşi an cu George, care are…
— Ai dreptate! strigă Becky, care, de fapt, nu mai ştia
nimic în legătură cu vârsta micului Rawdon. Durerea m-a
făcut să uit atâtea lucruri, draga mea Amelia! M-am
schimbat foarte mult; uneori sunt aproape nebună. Avea
unsprezece ani când mi l-au luat. Dumnezeu să
binecuvânteze faţa lui cea scumpă… de atunci nu l-am mai
văzut niciodată!
— Era blond, sau brun? întrebă acea absurdă şi micuţă
Emmy. Arată-mi o şuviţă din părul lui!
Rebeccăi îi veni aproape să râdă de atâta candoare.
— Nu acuma, draga mea… altă dată, când are să-mi
sosească bagajul de la Leipzig, de unde am venit, şi am să-
ţi arăt şi un mic portret de-al lui, pe care l-am făcut în zile
mai fericite!
— Săraca de tine, săraca de tine! spuse Emmy. Cât de
recunoscătoare, cât de recunoscătoare trebuie să fiu
atuncea eu!
(Deşi eu mă îndoiesc că acest exerciţiu de pietate cu care
ne-a deprins sexul frumos în copilăria noastră, să fim adică
recunoscători din pricină că suntem mai fericiţi ca alţii, ar
fi un exerciţiu foarte conform cu principiile religiei.)
Apoi ea începu să se gândească, după cum îi era
obiceiul, că fiul ei e cel mai frumos, cel mai bun şi cel mai
isteţ băiat din toată lumea.
— Ai să-l vezi pe Georgy al meu, spuse Emmy, socotind
că nimic n-ar putea-o mângâia mai mult pe Becky decât
lucrul acesta.
Şi cele două femei continuară să sporovăiască pe tonul
acesta un ceas şi mai bine, în care timp Becky, avu prilejul
să-i servească noii sale prietene o amplă şi completă
versiune a istoriei vieţii sale particulare. Îi spuse că
mariajul cu Rawdon Crawley fusese privit totdeauna de
membrii familiei cu sentimente de totală ostilitate; că lady
Jane, cumnata ei (o femeie tare vicleană), îl aţâţase pe
Rawdon împotrivă-i; că el legase anumite prietenii
dubioase, care îl înstrăinaseră de ea; dar că îndurase totul
– sărăcia, lipsa de consideraţie, răceala din partea fiinţei
celei mai iubite – îndurase totul de dragul copilului; şi cum
că, în cele din urmă şi din pricina celei mai îngrozitoare
jigniri, fusese silită să ceară separarea de soţ, atunci când
mizerabilul, nemaiavând niciun fel de scrupul, îi ceru să-şi
jertfească onoarea pentru ca el să poată obţine un post cu
ajutorul unui om atotputernic şi foarte sus pus, dar cu
desăvârşire imoral, marchizul de Steyne, e adevărat! Ce
monstru îngrozitor!
Becky povesti această parte a vieţii sale – bogată în
evenimente – cu cea mai desăvârşită gingăşie feminină,
jucând la perfecţie rolul virtuţii ultragiate. Silită, din
pricina acestei jigniri, să părăsească acoperământul soţului
ei, laşul a urmărit-o cu răzbunarea, răpindu-i copilul. Şi
aşa s-a făcut, spuse Becky, că a ajuns o vagaboandă,
săracă, fără niciun sprijin, fără prieteni, o biată femeie
nenorocită.
Emmy, aşa cum îşi pot cu uşurinţă închipui toţi cei care
îi cunosc firea, dădu întru totul crezare acestei povestiri,
relatată cu lux de amănunte. Ea se cutremură de indignare
auzind în ce fel se purtaseră mizerabilul de Rawdon şi
desfrânatul de Steyne. Iar ochii îi scăpărau de indignare la
fiecare cuvânt prin care Becky descria persecuţiile pe care
le suferise din partea aristocratelor sale rubedenii şi felul în
care o părăsise bărbatul. (Becky nu-l ocăra. Ea vorbea mai
degrabă cu părere de rău decât cu mânie. Atâta numai că îl
iubise peste măsură de mult; şi nu era oare el tatăl
băiatului ei?) Iar în ceea ce priveşte scena despărţirii de
copil, în timp ce Becky povestea, Emmy se ascunse
aproape cu totul în batistă, aşa încât desăvârşită şi micuţa
tragediană trebuie să fi fost încântată văzând efectul pe
care jocul ei îl producea asupra auditoriului.
În timp ce doamnele erau cufundate în conversaţie,
permanenta escortă a Ameliei, maiorul (care, fireşte, nu
dorea să le tulbure convorbirea şi care se plictisi să tot
patruleze pe podeaua scârţâitoare a îngustului coridor al
cărui tavan îl ştergea cu vârful pălăriei), coborî la parterul
hotelului, în salonul cel mare, pe care-l frecventau toţi
clienţii „Elefantului”, şi de unde pornea şi scara. Încăperea
respectivă e veşnic înecată în fum de tutun şi stropită din
belşug cu bere. Pe o masă murdară zac zeci de sfeşnice la
fel de murdare, cu lumânări de seu pentru locatari, ale
căror chei stau atârnate, la şir, deasupra lumânărilor.
Emmy trecuse roşind prin camera aceea în care erau
adunaţi tot felul de oameni: vânzători de mănuşi din Tirol
şi negustori de pânzeturi de pe malul Dunării, cu boccelele
lor alături; studenţi care-şi împrospătau forţele cu pâine cu
unt şi cu mezeluri; trântori care jucau cărţi sau domino pe
mese murdare şi năclăite de bere; saltimbanci care-şi
potoleau setea între numerele spectacolelor pe care le
dădeau; într-un cuvânt, întreg fumum şi strepitus19, al unui
han german în zi de bâlci. Chelnerul aduse şi maiorului o
stacană de bere, ca un lucru de la sine înţeles; şi maiorul
îşi scoase o ţigară de foi şi-şi amăgi vremea cu această
plantă vătămătoare şi cu un ziar, până ce aveau să-l
reclame iarăşi îndatoririle lui cavalereşti.
Max şi Fritz coborâră şi ei numaidecât, cu şepcile pe-o
ureche, cu pintenii zdrăngănind, cu pipele lor splendide
19
Fumul şi zgomotul (lat.).
împodobite cu pajuri şi cu fel de fel de ciucuri, îşi agăţară
cheia la numărul 90 şi cerură o porţie de pâine cu unt şi
bere. Cei doi se aşezară lângă maior şi atacară o
conversaţie din care maiorul nu se putu reţine să nu
asculte o bună parte. Vorbiră mai cu seamă despre Fuchs20
şi Philister21 şi despre duelurile şi chiolhanurile de la
Universitatea din vecinătate, „Schoppenhausen”, din care
vestit centru de cultură tocmai sosiseră şi ei în Eilwagen22,
împreună cu Becky, după cât se părea, pentru a fi de faţă
la serbările nupţiale din Pumpernickel.
— Mica englezoaică pare a fi en bays de gonnoisance23,
glăsui Max, care ştia franţuzeşte, către camaradul său
Fritz. După ce-a plecat bunicul cel gras, a venit o
compatriotă drăguţă. Le-am auzit pe amândouă flecărind şi
smiorcăindu-se în camera femeiuştii noastre!
— Trebuie să luăm câteva bilete pentru concertul ei, zise
Fritz. Ai ceva parale, Max?
— Fii serios! răspunse acesta. Concertul e un concert în
nubibus24. Hans pretinde că ea a anunţat unul şi la Leipzig;
şi băieţii au cumpărat o mulţime de bilete. Dar ea a şters-o
fără să cânte. Spunea ieri în diligenţă că i s-a îmbolnăvit
pianistul la Dresda. Şi credinţa mea e că habar n-are să
cânte; vocea ei scârţâie la fel ca şi a ta. Oh, tu, cel mai
vestit băutor de bere!
— Scârţâie al naibii! Tot o aud pe fereastră încercând o
schrecklich25 baladă englezească, intitulată De rose upon de
Balgony!26
— Cântecul şi băutura nu fac casă bună, observă Fritz
cel cu nasul roşu, care prefera, evident, cea de-a doua
distracţie. Nu, să nu cumperi nici măcar un singur bilet.
Aseară a câştigat o mulţime de bani la „trente-et-quarante”.
20
Denumire data în Germania studenţilor din anul I.
21
Burtă-verde, filistin (germ.).
22
Diligenţă (germ.).
23
Printre cunoştinţe (în franceză incorectă).
24
În nori (lat.).
25
Groaznică (germ.).
26
Trandafirul de pe balcon (în engleză incorectă).
Am văzut-o cu ochii mei; a pus pe un băieţel englez să
joace pentru ea. O să cheltuim şi noi bani acolo sau la
teatru, sau o s-o tratăm cu vin franţuzesc şi coniac la
„Aurelius Garden”, dar de bilete nici nu poate fi vorba! N-
am dreptate? Ei, mai luăm o stacană de bere? Şi după ce
îşi înecară rând pe rând mustăţile lor blonde în băutura
aceea leşinată, începură să şi le răsucească şi apoi porniră
să se grozăvească prin bâlci.
Maiorul, care-i văzuse punând cheia de la numărul 90 în
cuiul ei şi auzise conversaţia celor doi filfizoni universitari,
înţelese că vorbeau despre Becky. „Mica drăcoaică se ţine
iar de vechile şotii”, îşi spuse şi zâmbi la amintirea
vremurilor vechi, când fusese şi el martor la deznădăjduitul
ei flirt cu Jos şi la caraghiosul sfârşit al acelei aventuri. El
şi cu George râseseră deseori de întâmplarea asta până
târziu de tot, când, la câteva săptămâni după căsătoria lui
George, fu şi acesta prins în mrejele micuţei Circe, cu care
avu o legătură pe care e aproape sigur că prietenul său o
bănuia, dar prefera s-o ignoreze. William era mult prea
jignit şi timid ca să cerceteze acest ruşinos mister, deşi o
dată, şi cu mustrări de conştiinţă, bineînţeles, George
făcuse aluzie la aventura aceasta. Era în dimineaţa bătăliei
de la Waterloo, în timp ce prietenii stăteau împreună în
faţa companiilor lor puse în linie de bătaie, cercetând
pilcurile negre ale francezilor care acopereau înălţimile din
faţă, pe când ploaia se cernea necontenit. „M-am vârât într-
o încurcătură idioată cu o femeie, spuse George. Îmi pare
bine că am primit ordinul de plecare. Dacă mă curăţ, sper
că Emmy n-are să afle niciodată despre povestea asta. De-
ar fi dat Dumnezeu să n-o fi început niciodată!” Lui William
îi plăcea să se gândească – şi deseori o mângâiase pe biata
văduvă a lui George cu această povestire – că Osborne,
după ce şi-a părăsit soţia şi după atactul de la Quatre
Bras, din prima zi, i-a vorbit cu multă seriozitate şi
dragoste camaradului său despre tatăl şi despre soţia sa.
Asupra lucrurilor acestora William stăruise de asemenea
cu multă tărie în convorbirea pe care-o avusese cu
bătrânul Osborne; şi putuse, în felul acesta, împăca pe tată
cu memoria fiului său tocmai către sfârşitul vieţii
bătrânului.
„Aşadar, diavolul ăsta îşi ţese şi-acuma intrigile, îşi
spuse William. Aş vrea să fie la o sută de mile depărtare de-
aici! Aduce nenorocire oriunde se arată. Şi îşi continuă
prorocirile acestea şi seria aceasta de gânduri supărătoare
stând cu capul în mâini şi cu Pumpernickel Gazette de
săptămâna trecută necitită sub nas, când cineva îl bătu pe
umăr cu o umbrelă şi, când îşi ridică privirea, dădu cu
ochii de doamna Amelia.
Femeia aceasta avea o specialitate în a-l tiraniza pe
maiorul Dobbin (căci până şi omul cel mai neajutorat va
domina şi el pe cineva), poruncindu-i când să plece, când
să vină, trimiţându-l sau să-i aducă sau să-i ducă ceva, ca
şi cum ar fi fost un câine de Newfoundland. Şi maiorului îi
plăcea, ca să zicem aşa, să sară şi în apă când se spunea:
„Hai, Dobbin!” şi să păşească în urma ei ducându-i geanta
în gură. Istorisirea aceasta nu şi-a atins câtuşi de puţin
scopul dacă cititorul n-a priceput până acum că maiorul
era un papă-laptc.
— De ce nu m-ai aşteptat, domnule, să mă întovărăşeşti
la coborâtul scărilor? întrebă ea, clătinând uşurel din cap
şi făcând cea mai batjocoritoare reverenţă.
— Nu puteam sta pe coridor, răspunse el cu o privire
comic de rugătoare şi, încântat să-i dea braţul şi s-o scoată
din locul acela îngrozitor şi din fumăraia aceea, ar fi fost în
stare să plece fără să-şi aducă aminte de chelner, dacă
tânărul n-ar fi alergat după el, şi nu l-ar fi oprit pe pragul
hotelului, cerându-i să plătească berea, pe care nici n-o
consumase măcar.
Emmy începu să râdă şi-i spuse că-i un zăpăcit care vrea
s-o ia din loc fără să plătească; şi adevărul este că făcu şi
câteva glume care se potriveau de minune cu întâmplarea
şi cu berea blondă. Ea era foarte însufleţită şi bine dispusă
şi străbătu nespus de vioaie piaţa. Dorea să-l vadă
numaidecât pe Jos. Maiorul râdea de impetuoasa afecţiune
pe care o manifesta doamna Amelia: căci de obicei
momentele când ea dorea să-şi vadă „numaidecât” fratele
nu erau prea dese.
Îl găsiră pe civil în salonul lui de la primul etaj; se
plimbase tot timpul prin cameră, rozându-şi unghiile şi
uitându-se de partea cealaltă a pieţei, la hotelul „Elefant”,
de cel puţin o sută de ori de-un ceas încoace, în timp ce
maiorul bătea darabana pe mesele murdare din salonul
comun de la parter. În ceea ce îl privea pe Jos, era şi el tot
atât de nerăbdător s-o vadă pe doamna Osborne.
— Ei? întrebă el.
— Biata şi draga de ea, cât a mai pătimit! glăsui Emmy.
— Doamne-Dumnezeule! Ai dreptate! răspunse Jos,
dând din cap, aşa că obrajii îi tremurau ca o gelatină.
— Ar putea sta în camera lui Payne, care poate să
doarmă şi sus, continuă Emmy.
Payne era o taciturnă şi tânără englezoaică, slujitoarea
personală a doamnei Osborne şi căreia valetul – după cum
îi era datoria – îi făcea curte şi pe care Georgy obişnuia s-o
„amuze” îngrozind-o cu poveşti despre hoţii nemţi şi despre
strigoi. Ea îşi trecea în mare parte timpul bombănind,
servindu-şi stăpâna şi dându-şi pe faţă intenţia de-a se
reîntoarce chiar în dimineaţa următoare în satul ei natal
din Clapham.
— Ar putea locui în camera lui Payne, spuse Emmy.
— Cum adică, nu cumva vrei să spui că ai de gând s-o
aduci pe femeia aceea aici în casă? sări ca ars maiorul.
— Fireşte că avem, răspunse Amelia cu aerul cel mai
nevinovat din lume. Nu te înfuria şi nu distruge mobilierul,
domnule maior Dobbin. Fireşte că avem de gând s-o
aducem aici.
— Fireşte, dragul meu, întări şi Jos.
— Biata nenorocită, după câte-a îndurat… continuă
Emmy. Oroarea aceea de bancher care dă faliment şi o ia la
sănătoasa; soţul ei – mizerabilul acela păcătos – care-o
părăseşte şi îi ia şi copilul (aici ea îşi încleştă pumnii mici
şi şi-i proiectă înainte într-o atitudine foarte ameninţătoare,
aşa că maiorul fu îneântat să vadă o amazoană aşa de
cutezătoare), sărăcuţa de ea! cu totul singură şi forţată să
dea lecţii de canto ca să-şi câştige pâinca… şi să n-o
aducem aici!
— Ia lecţii de canto, draga mea doamnă George, exclamă
maiorul, dar n-o aduce în casă! Nu fă una ca asta, te
implor!
— Ei, asta-i! zise Jos.
— Dumneata, care-ai fost întotdeauna bun şi blând…
care obişnuiai să fii, în orice caz! Mă uimeşti, domnule
maior William! exclamă Amelia. Ei bine, când trebuie să vii
în ajutor dacă nu atunci când e în starea asta de plâns?
Acuma e momentul să-i facem şi noi un bine. Cea mai
veche prietenă pe care-am avut-o vreodată, şi să nu…
— Nu ţi-a fost întotdeauna prietenă, Amelia! zise
maiorul, căci era peste măsură de mânios.
Aluzia asta era mult prea mult pentru Emmy, care,
ţintuindu-l pe maior drept în faţă, cu cruzime aproape, îi
strigă:
— Să-ţi fie ruşine, domnule maior Dobbin! şi după ce îl
lovi în felul acesta, ieşi din cameră cu un aer cât se poate
de majestuos şi închise cu putere uşa în urma ei şi a
demnităţii ultragiate.
„Să facă aluzie la una ca asta! îşi zise după ce trânti bine
uşa. Ah, câtă cruzime din partea lui, să-mi aducă aminte
de asemenea lucru… şi îşi ridică privirea spre portretul lui
George, care atârna în camera ei, ca de obicei, cu portretul
băiatului dedesubt. Câtă cruzime din partea lui! Dacă eu
am uitat, era oare nevoie să-mi aducă el aminte? Nu! Şi
doar din gura lui am aflat cât de oarbă şi de neîntemeiată
era gelozia mea şi că tu erai nevinovat… oh, da, erai cu
totul nevinovat, sfântul meu din ceruri!”
Măsură odaia în lung şi în lat tremurând de indignare.
Se duse şi se sprijini de tăblia scrinului deasupra căruia
atârna portretul lui George şi se uită şi se răsuită la el.
Ochii lui păreau că o privesc cu o mustrare din ce în ce mai
adâncă. Şi vechile şi dragile amintiri ale acelui scurt
început de iubire o năpădiră din nou. Rana pe care anii
abia o cicatrizaseră sângera iarăşi, şi, vai, cât de dureros!
Ea nu putea îndura mustrările soţului ei, care stătea acolo
în faţă-i. Şi nu putea fi nimic adevărat. Nimic, absolut
nimic.
Bietul Dobbin; bietul şi bunul William! Cuvântul acela
nefericit dărâmase opera atâtor ani, îndelungatul şi
trudnicul edificiu de o viaţă întreagă, clădit din dragoste şi
statornicie, dar înălţat pe temelii mult prea ascunse şi
misterioase, în care zăceau îngropate pasiuni, lupte fără de
număr, sacrificii neştiute, un singur şi neînsemnat cuvânt
fu rostit, şi minunatul palat al speranţei se prăbuşi, un
singur cuvânt, şi pasărea pe care toată viaţa lui încercase
s-o ademenească îşi luă zborul!
Deşi pricepuse, din privirile Ameliei, că se produsese o
criză teribilă, totuşi William continuă să-l roage pe Jos
Sedley, şi în termenii cei mai energici, să se păzească de
Rebecca; şi să-l implore cu înfocare, cu frenezie aproape, să
nu care cumva s-o primească în casă. Îi ceru domnului
Sedley să culeagă cel puţin câteva informaţii asupra ei şi îi
povesti cum aflase că ea se înhăitase cu nişte cartofori şi
nişte oameni cu reputaţie îndoielnică; îi arătă tot răul pe
care-l făcuse ea pe vremuri; cum, împreună cu Crawley, îl
ruinase pe bietul George; şi cum se despărţise de bărbatul
ei, după propria ei mărturisire, şi probabil pentru motive
serioase. Ce tovarăşă primejdioasă ar fi fost ea pentru sora
lui, care nu cunoştea nimic din faţa cea adevărată a vieţii.
William îl imploră pe Jos, cu toată elocvenţa de care era în
stare şi cu mult mai multă energic decât era obişnuit să
cheltuiască acest blajin gentleman, să o îndepărteze pe
Rebecca de sub acoperişul casei lui.
Dacă el ar fi fost mai puţin violent, sau ceva mai dibaci,
ar fi reuşit să se facă ascultat de Jos; dar civilul era
oarecum gelos de aerele de superioritate pe care maiorul şi
le lua faţă de el, aşa îşi închipuia Jos (păreri pe care le
împărtăşise şi domnului Kirsch, valetul, ale cărui note de
cheltuieli i le controlase tot timpul acestei călătorii maiorul
Dobbin şi care fu întru totul de partea stăpânului său), aşa
că începu un furtunos discurs în legătură cu competenţa
lui în a-şi apăra onoarea, cu dorinţa lui ca Dobbin să nu se
amestece în ceea ce nu-l priveşte şi, în fine, cu intenţia de-
a nu mai îndura de-acum înainte jugul maiorului, când
convorbirea – cam lungă şi cam vijelioasă – luă sfârşit în
modul cel mai nevinovat cu putinţă prin sosirea doamnei
Becky adică, urmată de un hamal de la hotelul „Elefant”,
încărcat cu foarte sărăcăciosul ei bagaj.
Ea îşi salută gazda cu multă şi respectuoasă afecţiune şi
destul de sec, deşi amical, pe maiorul Dobbin, care, după
cum o înştiinţă numaidecât instinctul ei, îi era duşman şi o
vorbise de rău; iar mişcarea şi zarva iscate de sosirea
Rebeccăi o scoaseră şi pe Amelia din cameră. Emmy se
repezi şi-şi îmbrăţişă musafira cu cea mai mare căldură, pe
când maiorului nu-i dădu niciun fel de atenţie, în afară de
o privire mânioasă, cea mai nedreaptă şi mai dispreţuitoare
privire care apăruse poate vreodată pe faţa acelei biete şi
micuţe femei de când se ştia pe lume. Dar în adâncul
sufletului Amelia nutrea anumite simţăminte care-o
îmboldeau să fie supărată pe el. Iar Dobbin, indignat mai
mult de nedreptate decât de înfrângere, plecă, făcându-i o
închinăciune la fel de semeaţă ca şi reverenţa ucigătoare cu
care micuţa femeie găsi de cuviinţă să-şi ia rămas bun de
la el.
După ce maiorul îi părăsi, Emmy se arătă deosebit de
vioaie şi de iubitoare faţă de Rebecca şi, forfotind prin
camere, îşi instală musafira în încăperea pe care i-o
destinase, cu o nerăbdare şi o agerime rar întâlnite la
blajina şi mica noastră prietenă. Dar când e vorba să se
comită o nedreptate, mai ales de către oamenii slabi de
înger, e mai bine să fie făcută repede de tot; iar Emmy îşi
spunea că prin purtarea ei dădea dovadă de credinţă,
respect şi veneraţie faţă de memoria răposatului căpitan
Osborne.
Georgy veni şi el la ora mesei, după ce fusese la serbări,
şi găsi tot patru tacâmuri, ca de obicei: dar locul maiorului
Dobbin era ocupat de o doamnă.
— Ei! Dar unde-i Dob? întrebă tânărul gentleman, fără
să se sinchisească de modul în care se exprimă, aşa cum
făcea de obicei.
— Mi se pare că maiorul Dobbin mănâncă în oraş,
răspunse mama, şi trăgându-şi copilul spre ea, îl sărută de
câteva ori, îi îndepărtă părul de pe frunte şi îl prezentă
doamnei Crawley. Băiatul meu, Rebecca, zise doamna
Osborne, ca şi cum ar fi spus: „Mai are oare pereche pe
lume?”
Becky se uită la el extaziată şi îi strânse foarte afectuos
mâna.
— Dragul de el, spuse, ce bine seamănă cu… Emoţia o
împiedică însă să-şi termine fraza.
Dar Amelia înţelese, ca şi cum Becky şi-ar fi dus gândul
până la capăt, că biata femeie se gândea la copilul ei
adorat. Tovărăşia prietenei sale alină până în cele din urmă
durerea doamnei Crawley, căci mâncă cu cea mai mare
poftă.
În timpul mesei, Rebecca avu prilejul să vorbească de
mai multe ori, în vreme ce Georgy era numai ochi şi urechi.
La desert, Emmy se duse să supravegheze anumite treburi
domestice; Jos stătea în fotoliul lui încăpător şi moţăia
deasupra revistei Galignani; Georgy şi noua-sosită stăteau
unul lângă celălalt; el continuase s-o cercetez de mai multe
ori, ca şi cum o cunoştea, şi, în cele din urmă, punând pe
masă spărgătorul de nuci, spuse:
— Aş vrea să vă întreb ceva.
— Ei, ce-i? întrebă Becky râzând.
— Dumneavoastră sunteţi doamna aceea mascată pe
care am văzut-o la „Rouge et noir”?
— Sst! ştrengarule! răspunse Becky, luându-i mâna şi
sărutându-i-o. A fost şi unchiul tău pe-acolo, şi mama nu
trebuie să afle nimic.
— Ah, nu, nici gând! glăsui băiatul.
— După cum vezi, ne-am şi împrietenit, spuse Becky
Ameliei, care se întorcea chiar atunci în sufragerie, şi
trebuie să recunoaştem că doamna Osborne îşi adusese în
casă o tovarăşă cât se poate de potrivită şi binevoitoare.
William, în culmea indignării, deşi nu era încă la curent
cu toată trădarea care i se îngrămădea deasupra capului,
hoinări furios prin oraş, până ce se întâlni cu secretarul
legaţiei noastre, Tapeworm, care-l invită să ia masa cu el.
Şi în timp ce puneau la cale meniul, maiorul găsi prilejul
să-l întrebe pe secretar dacă ştie ceva despre o anumită
doamnă Rawdon Crawley, care, avea el impresia, stârnise
oarecare vâlvă la Londra; şi atunci Tapeworm – care era la
curent, fireşte, cu toate cancanurile din Londra şi care, în
afară de asta, se mai înrudea şi cu lady Gaunt – deşertă în
urechile uluitului maior asemenea lucruri despre Becky şi
despre soţul ei, încât îl lăsă pur şi simplu cu gura căscată
pe cel care întrebase şi care, mulţi ani mai târziu, exact la
aceeaşi masă, îi puse la îndemână toate amănuntele
acestei întâmplări scriitorului acestor rânduri, care avu
plăcerea să asculte ceea ce istorisea el. Tufto, Steyne,
familia Crawley şi toată istoria lor, tot ceea ce era în
legătură cu Becky şi cu viaţa ei anterioară fu trecut prin
ciurul amintirii de causticul diplomat. El ştia totul, şi chiar
mai mult decât atâta, despre toată lumea: Tapeworm făcu,
într-un cuvânt, cele mai uluitoare revelaţii cinstitului
nostru maior. Iar când Dobbin îi aduse la cunoştinţă că
doamna Osborne şi domnul Sedley o poftiseră la ei în casă
pe doamna Crawley, Tapeworm izbucni într-un hohot de
râs care îl ofensă pe maior, întrebându-l dacă n-ar face mai
bine să se adreseze închisorii şi să ia în casă în locul ei pe
unul sau doi dintre gentlemen-ii aceia raşi în cap şi cu
jachete galbene care măturau străzile din Pumpernickel,
legaţi cu lanţul doi câte doi, şi care să ţină loc de preceptori
pungaşului aceluia mic de Georgy.
Lucrurile acestea îl uimiră peste măsură de mult şi îl
îngroziră pe maior. În dimineaţa aceea rămăseseră înţeleşi
(mai înainte de întâlnirea cu Rebecca) ca Amelia să meargă
seara la balul curţii. Acolo ar fi fost locul cel mai potrivit ca
să stea de vorbă cu ea. Maiorul se duse acasă, îşi îmbrăcă
uniforma şi apăru la curte, în speranţa de a o întâlni. Dar
Amelia nu veni. Când maiorul se întoarse acasă, toate
luminile de la locuinţa lui Sedley erau stinse. N-o putea
vedea până a doua zi dimineaţă. Nu ştiu cum o fi putut
dormi, cu taina aceea îngrozitoare alături de el.
În dimineaţa următoare, la cea mai timpurie oră pe care
o îngăduia buna-cuviinţă, îşi trimise servitorul peste drum
cu un bilet, anunţând-o pe doamna Osborne că dorea, în
mod cu totul deosebit, să-i vorbească. I se răspunse că
doamna Osborne se simţea foarte prost şi că nu putea
părăsi camera.
Nici Amelia nu închisese ochii toată noaptea. Se gândise
stăruitor la un lucru care-i chinuise sufletul de sute de ori
până atunci. De sute de ori pe punctul de a ceda, Amelia se
dăduse de tot atâtea ori înapoi din faţa unui sacrificiu care
simţea că o depăşeşte. Nu putea s-o facă, în ciuda
afecţiunii şi a statorniciei de care William dăduse dovadă,
în ciuda consideraţiei, a respectului şi recunoştinţei pe care
le avea pentru el, căci ce însemnătate au binefacerile? Ce
însemnătate are constanţa sau meritul? O şuviţă din bucla
unei fete, un fir de păr dintr-o mustaţă ar face ca balanţa
să încline cât ai bate din palme împotriva lor. Toate aceste
simţăminte nu valorau nici pentru Emmy mai mult decât
pentru alte femei. Cunoştea prea bine lucrurile acestea;
căutase să le facă să tragă mai greu în cumpănă, dar nu
putea; şi nemiloasa micuţă doamnă găsise un pretext şi luă
hotărârea să se elibereze.
Când, în sfârşit, după-amiază, maiorul căpătă
încuviinţarea de-a o vedea pe Amelia, în locul primirii calde
şi afectuoase cu care fusese obişnuit de-atât amar de
vreme, fu întâmpinat de-o uşoară plecăciune şi de-o mână
înmănuşată, retrasă chiar în momentul în care fusese
întinsă.
Rebecca era şi ea în cameră şi veni în întâmpinarea lui
cu zâmbetul pe buze şi cu mâna întinsă. Dobbin se dădu
înapoi, cam încurcat.
— Vă… vă cer iertare, doamnă, zise el. Trebuie să vă
spun însă că n-am venit aici în calitate de prieten al
dumneavoastră.
— Ei, la naiba! Să lăsăm poveştile astea! exclamă Jos
alarmat şi dorind să evite o scenă.
— Mă întreb, ce are de spus domnul maior Dobbin
împotriva Rebeccăi? glăsui Amelia cu o voce slabă, limpede
şi cu o undă de tremur în ea, dar cu o lumină foarte
hotărâtă în privire.
— Nu vreau poveşti de felul ăsta în casa mea! interveni
şi Jos. Ascultă, nu admit asta nici în ruptul capului! Şi,
Dobbin, domnule, opreşte-te, te rog, aici! şi se uită de jur
împrejur, tremurând tot; roşu ca sfecla, gâfâi puternic de
câteva ori, apoi se îndreptă spre uşa care dădea în camera
lui.
— Dragă prietene, zise Rebecca, cu o suavitate
îngerească, de ce nu vrei să asculţi ce are de spus domnul
maior Dobbin împotriva mea?
— Nu vreau să ascult, înţelege o dată! ţipă Jos cu o voce
piţigăiată, şi adunându-şi halatul în jurul corpului, părăsi
încăperea.
— Am rămas acuma numai două femei, rosti Amelia. Aşa
că poţi vorbi, domnule!
— Felul acesta de a te purta cu mine nu ţi se potriveşte
de loc, Amelia, răspunse cu semeţie maiorul, şi nici nu cred
că m-am făcut prea des vinovat de asprime faţă de femei.
Nu simt nicio plăcere să-mi îndeplinesc datoria pentru care
am venit.
— Te rog grăbeşte-te, dacă nu-i cu supărare, domnule
maior Dobbin, spuse Amelia, din ce în ce mai îndârjită.
Expresia figurii lui Dobbin, în timp ce ea îi vorbea pe
tonul acesta poruncitor, era departe de-a fi binevoitoare.
— Am venit să spun – şi cum eşti şi dumneata de faţă,
doamnă Crawley, pot s-o spun şi în prezenţa dumitale – că
eu cred că dumneata… că dumneata nu trebuie să faci
parte din familia prietenilor mei. O femeie despărţită de
soţul ei, care nu călătoreşte sub propriul său nume, care
frecventează localurile de joc…
— M-am dus la bal! strigă Becky.
— …nu este o prietenă potrivită pentru doamna Osborne
şi pentru fiul ei, continuă Dobbin. Şi pot să adaug că există
aici oameni care te cunosc şi care declară că sunt la curent
cu fapte privind purtarea dumitale, despre care nici nu
vreau să vorbesc în faţa… în faţa doamnei Osborne!
— Felul dumitale de-a vorbi este o formă foarte blajină şi
curtenitoare a calomniei, domnule maior Dobbin, zise
Rebecca. Dumneata mă laşi sub povara unei învinovăţiri
care, la urma urmei, rămâne neformulată. Şi despre ce este
vorba? Despre vreo necuviinţă faţă de soţul meu? Desfid pe
oricine să dovedească lucrul acesta, te desfid şi pe
dumneata! Cinstea mea e tot atât de nepătată ca şi a celui
mai crud duşman care m-a defăimat vreodată. Dumneata
mă acuzi pentru că sunt săracă, părăsită şi nenorocită?
Da, m-am făcut vinovată de aceste păcate, şi sunt în fiecare
zi pedepsită din pricina lor. Lasă-mă să plec, Emmy! N-am
decât să-mi închipui că nici nu te-am întâlnit şi nu voi fi
mai nenorocită azi decât am fost ieri. N-am decât să-mi
închipui că s-a luminat de ziuă şi că sărmana călătoare a
pornit iarăşi la drum. Îţi aminteşti cântecul pe care
obişnuiam să-l cântăm demult, demult de tot, în zilele
fericite ale tinereţii noastre? De-atunci am fost veşnic
pribeagă… o biată făptură părăsită, dispreţuită pentru că
eram săracă şi insultată fiindcă sunt singură. Lasă-mă să
plec; căci să rămân aici ar însemna, să-i stric planurile
acestui gentleman.
— Într-adevăr, aşa este, doamnă, zise maiorul. Dacă am
vreo autoritate în casa asta…
— Autoritate, niciun fel! izbucni Amelia. Rebecca, tu
rămâi doar la mine.. Eu nu te voi părăsi pentru că ai fost
persecutată şi nici nu te voi insulta pentru că… pentru că
aşa vrea domnul maior Dobbin. Vino, draga mea! Şi cele
două femei se îndreptară spre uşă.
William o deschise. Dar în timp ce ele ieşeau, Dobbin luă
mâna Ameliei şi spuse:
— Vrei să rămâi un moment să stăm de vorbă?
— Vrea să-ţi mai spună cine ştie ce despre mine,
interveni Becky, luându-şi un aer de martiră.
În loc de răspuns, Amelia strânse mâna Rebeccăi.
— Pe onoarea mea că nu despre dumneata vreau să-i
vorbesc, rosti maiorul. Întoarce-te, Amelia, şi ea se
întoarse.
Dobbin făcu doamnei Crawley o plecăciune în timp ce
închidea uşa în urma ei. Amelia îl privea în timp ce se
sprijinea de geam: faţa şi buzele îi erau complet albe.
— Am fost un zăpăcit când am spus cele ce am spus,
începu maiorul, după o pauză. Şi am întrebuinţat în mod
greşit cuvântul autoritate.
— Da, spuse Amelia, şi dinţii îi clănţăneau de enervare.
— Cel puţin am dreptul să cer să fiu ascultat, continuă
Dobbin.
— Dai dovadă de generozitate reamintindu-mi obligaţiile
pe care le am faţă de dumneata.
— Vreau să spun drepturile care mi-au fost lăsate de
tatăl lui George, adause Dobbin.
— Da, şi i-ai insultat memoria. Ai făcut aceasta ieri. Ştii
bine că ai făcut-o. Şi nu te voi ierta niciodată. Niciodată!
spuse Amelia. Şi rosti fiecare propoziţiune tremurând de
emoţie.
— Cred că nu vrei să spui asta, Amelia? zise William cu
tristeţe. Cred că nu vrei să spui că aceste cuvinte rostite
fără să mă gândesc pot sta în cumpănă alături de
devotamentul dovedit timp de o viaţă întreagă? Cred că
memoria lui George nu a fost jignită de felul cum m-am
referit la ea; şi dacă am ajuns să ne facem reproşuri, eu cel
puţin nu merit niciunul din partea văduvei sale şi din
partea mamei fiului său. Gândeşte-te mai pe urmă, când
vei fi liniştită şi când conştiinţa dumitale va înceta să mă
învinovăţească. A încetat chiar şi acum să mă mai
învinovăţească.
Amelia îşi lăsă capul în jos.
— Nu vorbele mele de ieri te supără. Acesta nu-i decât
un pretext, Amelia, sau dacă greşesc, înseamnă că te-am
iubit şi ţi-am purtat de grijă în zadar cincisprezece ani de
zile. Oare nu am învăţat în tot acest răstimp să-ţi cunosc
sentimentele şi să-ţi citesc gândurile? Eu ştiu de ce este în
stare inima dumitale; ea se poate agăţa cu fidelitate de-o
aducere-aminte şi îndrăgi o închipuire, dar nu poate
pricepe valoarea unui ataşament care să-l poată egala pe al
meu, ataşament la care mi-ar fi răspuns orice femeie mai
generoasă ca dumneata. Nu, dumneata nu eşti demnă de
dragostea pe care ţi-am închinat-o şi mi-am dat chiar de la
început seama că ţelul spre care ţinteam nu merita atâta
strădanie; că eram un nebun îndrăgostit de-o fantomă şi
că-mi risipeam tot elanul şi toată înflăcărarea mea în
schimbul micii şi slabei dumitale rămăşiţe de iubire. Nu-mi
mai continui lupta, mă retrag. Dumneata nu ai niciun fel
de vină. Eşti o fiinţă plină de bunăvoinţă şi ai făcut tot ce
ţi-a stat în putinţă, dar nu puteai… nu puteai atinge
înălţimea sentimentului pe care l-am avut eu faţă de
dumneata, şi pe care un suflet mai nobil decât al dumitale
ar fi fost mândru să-l împărtăşească. La revedere, Amelia!
Mi-am dat seama de lupta care s-a dat în sufletul dumitale.
Să se curme o dată, căci ne-a obosit pe amândoi!
Amelia rămase înlemnită şi tăcută, în timp ce William
sfărâma dintr-o singură mişcare lanţul cu care îl ţinea atât
de strâns legat şi îşi afirma independenţa şi superioritatea.
El i se prosternase atât de multă vreme la picioare, încât
biata micuţă doamnă se obişnuise să calce-peste el. Nu
dorea să se mărite cu el, dar voia să-l păstreze. Nu voia să-i
dea nimic, dar el trebuia să-i dea totul. Acesta este un târg
nu arareori întâlnit în dragoste.
Ieşirea lui William o doborâse cu totul. Asaltul ei slăbise
de multă vreme şi bătea oarecum în retragere.
— Trebuie să înţeleg oare din asta că… că pleci… pleci,
William? întrebă.
El râse cu tristeţe.
— Am mai plecat şi altădată, zise, şi m-am întors după
doisprezece ani. Eram tineri pe-atunci, Amelia. La revedere.
Mi-am risipit destui ani din viaţă în jocul acesta!
În timpul acestei convorbiri, uşa dinspre camera
doamnei Osborne se crăpase puţin; adevărul este că Becky
apucase clanţa uşii şi apăsase pe ea exact în clipa în care o
lăsase Dobbin din mână; şi Becky auzi fiecare cuvânt din
discuţia ce avu loc între cei doi. „Ce inimă nobilă are omul
acesta, îşi zise, şi cu câtă neobrăzare se joacă femeia
aceasta cu sufletul lui!” Rebecca îl admira pe Dobbin; nu-i
purta niciun fel de pică pentru atitudinea pe care o luase
împotriva ei, căci era un joc cinstit, cu cărţile pe faţă. „Ah,
îşi spuse Rebecca, dacă aş fi avut şi eu parte de un soţ ca
ăsta, de un om cu asemenea inimă şi cu asemenea minte!
Nu m-aş fi uitat că are picioare mari”; şi năpustindu-se în
camera ei, stătu puţin pe gânduri, apoi îi scrise un bileţel,
îndemnându-l să mai rămână câteva zile în oraş, să nu se
mai gândească la plecare, pentru că i-ar putea fi de folos în
legătură cu A.
Despărţirea, se înfăptuise. Bietul William se îndreptă
încă o dată spre uşă şi ieşi; şi mica văduvă, autoarea
acestei opere, îşi impusese voinţa, câştigase bătălia şi era
lăsată să se bucure cât mai mult de victorie. Pizmuiţi-i,
doamnelor, triumful acesta!
La romantica oră a mesei, Georgy îşi făcu apariţia şi
remarcă iarăşi absenţa „bătrânului Dob”. Ceilalţi mâncau
în tăcere; apetitul lui Jos nu scăzuse, dar Emmy nici nu
atinsese bucatele.
După masă, Georgy se tolăni pe pernele de lângă bătrâna
fereastră, o fereastră mare, cu trei canaturi, ce ajungeau
până în tavan, şi care dădea spre Market Place, unde se
găsea hotelul „Elefant”, în timp ce Amelia era ocupată în
camera de alături, când văzu semne de agitaţie în casa
maiorului, de cealaltă parte a străzii.
— Ia uite! strigă el. Asta-i droşca lui Dob, au scos-o afară
din curte.
Droşca în chestiune era o trăsură pe care maiorul
dăduse şase lire sterline şi pe socoteala căreia ei obişnuiau
să facă fel de fel de glume.
Emmy tresări uşor, dar nu zise nimic.
— Ia uite! continuă Georgy. Uite-l pe Francis, care iese
cu geamantanele, şi pe Kunz, vizitiul cel chior, care
traversează piaţa cu trei cai albi! Uitaţi-vă numai la cizmele
lui şi la jacheta lui galbenă, nu-i caraghios? Dar ce… văd
că pun caii la trăsura lui Dob. Pleacă undeva?
— Da, răspunse Emmy, pleacă într-o călătorie!
— Pleacă într-o călătorie! Şi când se întoarce?
— Nu… nu se mai întoarce, spuse Emmy.
— Cum nu se mai întoarce? strigă Georgy sărind ca ars.
— Stai pe loc! răcni Jos.
— Stai, Georgy, spuse mamă-sa, cu o figură foarte tristă.
Băiatul se opri, bătu cu piciorul în podea, sări în
genunchi, când sus, când jos, pe pernele de lângă
fereastră, şi arătă tot felul de semne de nelinişte şi
curiozitate.
Caii fură înhămaţi, bagajul urcat sus, Francis îşi făcu
apariţia cu sabia, bastonul şi umbrela stăpânului său,
legate toate laolaltă, şi le puse în coşul trăsurii şi cu valiza
şi vechea cutie a tricornului lui, pe care le aşeză sub
bancă. Valetul scoase apoi vechea şi pătata manta
albastră, căptuşită cu stofă roşie, pe care proprietarul ei o
purtase după el toată vremea în aceşti ultimi cincisprezece
ani şi care manchen Sturn erlebt27, cum glăsuia un cântec
foarte ia modă în anul acela. Fusese nouă în campania de
la Waterloo şi îi acoperise pe George şi pe William după
noaptea de la Quatre Bras.
Bătrânui Burcke, proprietarul, ieşi şi el, apoi Francis, cu
mai multe bagaje, cele din urmă, apoi maiorul ’William;
Burcke voia să-l sărute. Maiorul era adorat de toată lumea
cu care avea de-a face şi numai cu mare greu putu să
scape de această dovadă de dragoste.
— Pe cinstea mea, vreau să mă duc şi eu! strigă George.
— Dă-i asta! îi şopti Becky, foarte mişcată, şi puse o
hârtie în mâna băiatului.
El se repezi pe scări în jos şi străbătu strada cât ai clipi;
vizitiul în galben tocmai plesnea încetişor din bici.
27
Trăise câteva furtuni (germ.).
William se urcase în trăsură, scăpat din îmbrăţişările
proprietarului. George sări în trăsură şi-şi aruncă braţele
în jurul gâtului maiorului (precum văzură ei pe fereastră) şi
începu să-i pună fel de fel de întrebări. Apoi se căută în
buzunarul hainei şi îi înmână un bilet. William i-l smulse
cu nerăbdare, îl deschise tremurând, dar se schimbă
numaidecât la faţă, rupse hârtia în două şi o aruncă afară
din trăsură. Îl sărută pe Georgy pe frunte, iar copilul coborî
cu pumnii la ochi, ajutat de Francis. Mai zăbovi puţin cu
mâna pe portiera trăsurii. „Fort, Schwager!28 Vizitiul în
galben plesni cu măiestrie din bici, Francis sări pe capră, şi
bălanii porniră, în timp ce Dobbin rămăsese cu capul în
piept. Şi nici nu-şi ridică măcar privirea când trecură pe
sub fereastra Ameliei; iar Georgy, părăsit de unul singur în
stradă, izbucni în hohote de plâns în faţa întregii mulţimi
de gură cască.
Camerista Ameliei îl auzi plângând toată noaptea şi îi
aduse nişte caise zaharisite ca să-l mângâie. Şi suspinele ei
se amestecară cu ale lui. Toată lumea săracă, umilă şi
cinstită, toţi oamenii buni care veneau în contact cu
Dobbin îl iubeau pe acest blând şi simplu gentleman.
Cât despre Emmy… nu şi-a împlinit oare până la capăt
datoria? Ea îşi avea, drept mângâiere, portretul căpitanului
George.
28
Dă-i drumul, vizitiu! (germ.).
Capitolul LXVII
În care e vorba de naşteri, căsătorii şi decese
ORICARE AR FI FOST PLANUL UR-

zit de Becky datorită căruia sincera iubire a lui Dobbin
urma să fie încununată de succes, mica femeie socoti că
acest plan trebuie tăinuit; şi, de fapt, nefiind câtuşi de
puţin ineresată de bunăstarea aproapelui în aceeaşi
măsură ca de a sa proprie, avea numeroase alte lucruri
personale cu care să-şi bată capul şi care o preocupau
mult mai mult decât fericirea pe lumea aceasta a maiorului
Dobbin.
Rebecca se pomeni dintr-o dată şi pe neaşteptate într-o
locuinţă tihnită şi îmbelşugată, înconjurată de prieteni, de
amabilitate şi de lume binevoitoare şi sinceră, aşa cum nu
mai întâlnise de multă vreme; şi rătăcitoare cum era, prin
forţa lucrurilor şi datorită şi firii sale, existau totuşi
momente când odihna era foarte bine venită. Aşa după
cum şi celui mai oţelic arab, care-a străbătut vreodată
deşertul pe cocoaşa unui dromader, îi place să se
odihnească uneori sub curmalii de lângă marginea apei,
sau să cerceteze oraşele, să se plimbe prin bazaruri, să se
răcorească în băile publice şi să-şi spună rugăciunile în
moschei înainte de-a porni iarăşi după pradă, tot astfel
sălaşul şi pilaful lui Jos îi făceau mare plăcere acestei mici
ismaelite. Ea îşi legă fugarul, îşi atârnă armele în cui şi
începu să se încălzească la flacăra acestui foc îmbietor.
Popasul, în viaţa ei rătăcitoare şi fără de odihnă, era ca un
balsam nespus de alinător.
Aşa că era încântată şi încercă din toată puterea să fie
pe plac tuturor; noi ştim cu câtă măiestrie şi cu cât succes
practica ea arta de-a fermeca pe ceilalţi. În ceea ce îl privea
pe Jos, ea găsise mijloacele de a-i recâştiga o foarte mare
parte din bunăvoinţă chiar în acea scurtă întrevedere, din
mansarda hotelului „Elefant”. În decurs de o săptămână,
civilul deveni sclavul ei prea-supus şi fanaticul ei
admirator. El nu se mai ducea să se culce după amiază,
aşa cum obişnuia pe când se afla în tovărăşia prea puţin
voioasei Amelia. Ci se plimba cu Becky în trăsura lui
deschisă. Dădea mici serate şi născocea serbări în cinstea
ei.
Tapeworm, însărcinatul cu afaceri, care o defăimase cu
atâta cruzime, venea să ia masa cu Jos şi prezenta apoi în
fiecare zi omagiile sale Rebeccăi. Biata Emmy, care nu
fusese niciodată prea vorbăreaţă şi era mai morocănoasă şi
mai tăcută ca oricind acuma, după plecarea lui Dobbin, fu
dată cu totul uitării când îşi făcu apariţia forţa aceasta
superioară. Ministrul plenipotenţiar francez era tot atât de
încântat de ea ca şi rivalul său englez. Doamnele germane,
care n-au fost niciodată deosebit de năzuroase în privinţa
chestiunilor de morală, şi mai cu seamă când era vorba de
englezi, erau încântate de isteţimea şi spiritul fermecătoarei
prietene a doamnei Osborne; şi, cu toate că ea nu ceru să
fie prezentată la curte, augustele personaje auziră totuşi
despre farmecele ei şi se arătară foarte dornice s-o
cunoască. Iar când se află că e din viţă nobilă, făcând parte
dintr-o veche familie engleză, că soţul său era un colonel
din gardă, excellenz şi guvernator al unei insule, despărţit
de soţia sa doar din pricina unuia din fleacurile acelea care
sunt de mică importanţă într-o ţară unde Werther este încă
citit, iar Wahlverwandtschaften al lui Goethe trece drept o
edificatoare carte morală, nimeni nu se gândi să-i refuze
intrarea în cea mai înaltă societate a micului ducat, iar
doamnele se arătară chiar şi mai zeloase să-i spună du şi
să-i jure prietenie veşnică decât făcuseră atunci când îi
acordaseră Ameliei aceeaşi nepreţuită favoare. Dragostea şi
libertatea sunt interpretate de aceşti nemţi plini de
sinceritate într-un fel pe care cinstiţii cetăţeni din
Yorkshire şi din Sommersetshire nu-l prea înţeleg, iar o
doamnă poate, în anumite oraşe filosofice şi civilizate, să
divorţeze de respectivii ei soţi ori de câte ori are chef şi să-şi
păstreze totuşi în societate onoarea neştirbită. Casa lui
Jos, de când avea şi el o casă a lui, nu fusese niciodată aşa
de plăcută ca acuma, de când era şi Becky acolo. Ea cânta
din gură şi la pian, râdea, discuta în două sau trei limbi;
era punctul de atracţie al acelei case, deşi îl făcu pe Jos să
creadă că numai neîntrecutele lui însuşiri de om de lume,
cât şi felul său spiritual de a fi erau ceea ce strângea toată
societatea din partea locului în juru-i.
Cât despre Emmy, care se pomeni că nu este câtuşi de
puţin stapâna propriei sale case, afară de momentele în
care trebuiau achitate notele de plată, Becky găsi foarte
repede mijlocul de-a o linişti şi mulţumi. Îi vorbea toată
vremea despre maiorul Dobbin, pe care Amelia îl trimisese
la plimbare; şi nu-şi făcea niciun scrupul să-şi arate toată
admiraţia ei pentru acest excelent şi nobil gentleman şi nici
să-i spună Ameliei că se purtase foarte crud cu el. Emmy
îşi scuza purtarea, demonstrându-i că-i fusese dictată de
cele mai înalte principii religioase; că o femeie o dată
cununată etc., şi cu un înger ca acela cu care avusese ea
norocul să se mărite, era măritată pentru totdeauna; dar ea
nu avea nimic împotrivă să o audă pe Becky ridicându-l în
slăvi pe maior ori de câte ori avea chef să facă acest lucru;
şi adevărul este că Becky aducea vorba despre Dobbin de
câteva zeci de ori pe zi.
Iar pentru a câştiga favoarea lui Georgy şi a slujitorilor,
mijloace erau destule şi foarte la îndemână. Camerista
Ameliei, după cum am spus, trecuse cu totul de partea
generosului maior. Deşi la început n-o putu suferi pe
Becky, socotind că doamna Crawley era cauza îndepărtării
lui din preajma stăpânei sale, ea se împăcă în cele din
urmă cu Rebecca din pricină că aceasta deveni cea mai
înfocată admiratoare şi apărătoare a lui William. Şi în
timpul conclavelor acelora nocturne pe care le aveau cele
două doamne după recepţiile lor, şi în vreme ce camerista
le peria părul, aşa cum numea ea buclele blonde ale uneia,
ca şi cosiţele mătăsoase şi brune ale celeilalte, această fată
punea întotdeauna câte-un cuvânt bun pentru acel iubit şi
generos gentleman, maiorul Dobbin. Pledoaria ei n-o
supăra pe Amelia, după cum n-o supăra nici admiraţia pe
care o avea pentru el Rebecca. Ea îl puse pe Georgy să-i
scrie cât mai des, stăruind să-i transmită, într-un post-
scriptum, cele mai bune urări din partea mamei. Şi în
vreme ce se uita, serile, la portretul soţului ei, acesta n-o
mai mustra, şi poate că ea îl dojenea, acum, că William
plecase.
Emmy nu se simţi din cale-afară de fericită după eroicul
său sacrificiu. Era foarte distraite, nervoasă, tăcută şi prost
dispusă. Familia n-o văzuse niciodată aşa de arţăgoasă.
Era palidă la faţă şi mai toată vremea suferindă. Încerca
din când în când să cânte anumite melodii (Einsam bin ich
nicht alleine29 era unul din ele, acel duios cântec de
dragoste al lui Weber, cu care odinioară, pe vremea când
dumneata abia te născuseşi, doamnele tinere dovedeau că
şi cei ce-au trăit înaintea dumitale ştiau ce e dragostea şi
cântecul), nişte melodii, spuneam, care-i plăceau
maiorului; şi în timp ce le fredona în semiîntunericul
salonului, ea se oprea în mijlocul cântecului şi se ducea în
încăperea de alături, şi acolo, fără îndoială, se refugia lângă
portretul soţului ei.
Mai rămăseseră încă nişte cărţi, după plecarea lui
Dobbin, însemnate cu numele său; un dicţionar german, de
pildă, cu: „William Dobbin din regimentul al …-lea”, pe
prima pagină; un ghid cu iniţialele lui şi unul sau două alte
volume. Emmy le luă şi le puse pe scrin, acolo unde îşi
ţinea cutia de lucru, mapa de scris, Biblia şi cartea de
rugăciuni, dedesubtul portretelor celor doi George. Şi
fiindcă în graba plecării maiorul îşi uitase mănuşile, e
lucru dovedit că Georgy, cotrobăind după câtva timp prin
29
Sunt însingurată, dar nu singură (germ).
biroul mamei sale, le găsi împăturite cu grijă şi puse în
ceea ce se numeşte sertarul secret.
Şi cum societatea o obosea şi de fiece dată când ieşea în
lume se plictisea de moarte, plăcerea cea mai mare a
Ameliei era, în serile de vară, să facă lungi plimbări cu
Georgy (în timpul cărora Rebecca era lăsată în tovărăşia
domnului Joseph), şi atunci mama şi fiul obişnuiau să
vorbească despre maior într-un fel care îl făcea până şi pe
băiat să zâmbească. Ea îi spunea că era convinsă că
maiorul William e cel mai bun om din lume; cel mai blând
şi mai binevoitor, cel mai brav şi cel mai modest. Şi îi
repeta la nesfârşit că tot ceea ce posedau ei pe lume se
datora grijii binevoitoare pe care le-o purtase acest prieten;
că el a fost alături de ei tot timpul cât au durat sărăcia şi
nenorocirile lor, că a vegheat asupra lor când nimeni nu se
sinchisea de ceea ce li se întâmpla, că toţi camarazii lui îl
admirau, deşi el nu vorbea niciodată despre faptele sale de
arme; că tatăl lui Georgy se încredea în el mai mult decât
în toţi ceilalţi oameni, şi că bunul William ţinuse
întotdeauna la el.
— Şi tatăl tău îmi spunea deseori, povestea ea, că, pe
vremea când era băieţel, William a fost acela care i-a luat
apărarea împotriva unui tiran de la şcoala unde învăţau, şi
prietenia lor n-a încetat niciodată de-atunci şi până în ziua
în care a căzut iubitul tău tată.
— L-o fi omorât oare Dobbin pe omul care l-a ucis pe
tata? întrebă Georgy. Sunt sigur că l-a omorât sau că l-ar fi
omorât dacă l-ar fi prins, nu-i aşa, mamă? Când am să fiu
în armată, nu-i aşa c-am să-i urăsc şi eu pe fracezi? Sigur
că da!
În asemenea convorbiri îşi treceau mama şi copilul o
bună parte din timp. Şi neîndemânatica femeie i se
destăinuia fiului ei. Iar el ţinea tot aşa mult la maior ca
orice om care îl cunoştea bine.
În treacăt fie zis, doamna Becky, pentru a nu rămâne în

urmă în ceea ce priveşte sentimentele, îşi făcuse rost de o
miniatură pe care şi-o atârnă în camera ei, spre mirarea şi
amuzamentul celorlalţi şi spre desfătarea originalului, care
nu era altcineva decât prietenul nostru Jos. La început,
după ce îi onoră pe cei doi Sedley cu vizita ei, micuţa
femeie, care sosise cu un nemaipomenit de slăbuţ şi de
jerpelit bagaj, simţindu-se pesemne ruşinată de micimea
geamantanelor şi cutiilor de carton, aducea deseori vorba,
şi cu mare respect, de cuferele rămase la Leipzig şi pe care
trebuia să le primească negreşit. Când un călător îţi
vorbeşte veşnic despre splendoarea bagajului său, pe care
se întâmplă să nu-l aibă cu el, păzeşte-te, fiule, de
asemenea călător! Căci este, pariez zece contra unu, un
impostor.
Nici Jos şi nici Emmy nu cunoşteau însă această
importantă maximă. Li se părea că n-are nicio însemnătate
faptul că Becky poseda o bogată colecţie de haine în cufere
nevăzute; dar cum provizia actuală era tare sărăcăcioasă,
Emmy o înzestră cu fel de fel de lucruri din propria-i
garderobă, iar mai apoi o duse la cea mai bună croitoreasă
din oraş, unde îi comandă tot ce-i trebuia.
Adio, gulere zdrenţăroase, bineînţeles, adio, rochii de
mătase atârnându-i jalnic pe umăr! Becky îşi schimbă
îmbrăcămintea o dată cu poziţia socială, borcanul cu fard
fu dat deoparte, iar celălalt excitant, cu care de asemenea
se obişnuise în ultima vreme, fu înlăturat şi el, sau folosit,
cel puţin, numai în particular, în afară de serile acelea de
vară când Emmy şi băiatul nefiind de faţă, ci duşi ca de
obicei la plimbare, se lăsa convinsă de Jos să guste puţin
coniac. Dar dacă ea nu se deda acestui viciu, lacheul nu-şi
puse nicio oprelişte; pungaşul acela de Kirsch nu se putea
stăpâni când vedea o sticlă şi nici nu-şi dădea seama de
cantitatea băută când îşi punea mintea cu vreuna. Se mira
el însuşi uneori de viteza cu care scădea coniacul domnului
Sedley. Ei, ei, ăsta e un subiect delicat. Şi e foarte probabil
că Becky nu se mai lăsa pradă acestei voluptăţi aşa cum
făcea înainte de a intra în familia asta de oameni
cumsecade.
În sfârşit, mult trâmbiţatele cutii sosiră de la Leipzig;
erau trei la număr şi departe de a arăta mari sau elegante
şi nici nu păru că Becky ar scoate la iveală, de aci, rochii
deosebit de frumoase sau podoabe. Dintr-una, însă, care
conţinea o mulţime de hârtii de-ale ei (exact cutia în care
scotocise Rawdon Crawley în sălbatica lui vânătoare după
banii ascunşi de Becky), scoase, cu multă bucurie, un
tablou pe care îl atârnă în camera ei, încăpere în care îl
pofti numaidecât pe Jos. Tabloul desenat în creion înfăţişa
un gentleman, faţa acestuia bucurându-se de avantajul de
a fi pictată în trandafiriu. El călărea pe un elefant, care
ieşea dintr-un pâlc de cocotieri, crescuţi lângă o pagodă;
întreaga scenă avea un aer oriental.
— Doamne sfinte, ăsta e chiar portretul meu! exclamă
Jos.
Era într-adevăr el, în floarea tinereţii şi a frumuseţii,
îmbrăcat într-o jachetă de nankin, aşa cum se purta prin
1804. Recunoscuse vechiul tablou care împodobea una din
încăperile din Russell Square.
— L-am cumpărat… rosti Becky cu glasul tremurând de
emoţie. Mă dusesem să văd dacă pot fi de vreun folos
bunilor mei prieteni. Nu m-am despărţit niciodată de
tabloul acesta… şi nu mă voi despărţi de el niciodată.
— Adevărat? exclamă Jos, cu o privire plină de extaz şi
satisfacţie. Adevărat că ţii la el de dragul meu?
— Ştii prea bine că da, răspunse Becky. Dar ce să mai
vorbim, să ne mai gândim, să mai privim înapoi! Acum e
prea târziu!
Convorbirea din seara aceea îi merse lui Jos drept la
inimă. După ce se întoarse de la plimbare, Emmy se duse
numaidecât să se culce, fiind obosită şi simţindu-se prost.
Jos şi frumoasa lui invitată avură un fermecător tête-à-
tête, iar sora lui, care stătea trează în camera de alături,
putu s-o audă pe Rebecca cântându-i lui Jos vechile
melodii din 1815. În noaptea aceea Jos nu închise ochii,
lucru nemaipomenit pentru el, întocmai, de altfel, ca şi
Amelia.
Era luna iunie, şi, prin urmare, la Londra sezonul era în
toi; Jos, care citea incomparabila gazetă Galignani (cel mai
bun prieten al unui exilat), obişnuia să le onoreze în fiecare
zi la micul dejun pe doamne cu anumite extrase din
respectiva foaie. Şi puteai găsi săptamânal, în ziarul acesta,
câte-o îmbelşugată cronică militară, care îl interesa în mod
special pe Jos, ca pe unul care mirosise viaţa militară. Cu
unul din aceste prilejuri el citi: „Sosirea regimentului al …-
lea. Gravesend, 20 iunie. «Ramchunder», vas aparţinând
Companiei Indiilor Orientale, a intrat în port azi-dimineaţă,
având pe bord 14 ofiţeri şi 132 soldaţi, făcând parte din
acest brav regiment. Ei au lipsit timp de şaisprezece ani din
Anglia, îmbarcându-se pentru Indii imediat după bătălia de
la Waterloo, în care glorioasă acţiune au luat şi ei parte
activă, distingându-se după aceea în războiul din Burma.
Colonelul veteran sir Michael O’Dowd, cavaler-comandor al
Ordinului «Bath», cu doamna şi sora au debarcat chiar ieri,
împreună cu căpitanii Posky, Stubble, Macraw, Malony;
locotenenţii Smith, Jones Thompson, F. Thomson;
sublocotenenţii Hicks şi Grady; fanfara, care-i aştepta pe
chei, a intonat imnul naţional, iar mulţimea i-a ovaţionat
îndelung pe vitejii veterani, în timp ce aceştia se îndreptau
spre hotelul «Wayte», unde avu loc un somptuos banchet
dat în cinstea apărătorilor bătrânei Anglii, în timpul
ospăţului despre care e de prisos să mai spunem că a fost
servit în cel mai ales stil al lui Wayte – ovaţiile continuau
cu atâta entuziasm, încât lady O’Dowd şi colonelul au ieşit
în balcon şi au închinat în cinstea compatrioţilor lor un
pahar din cel mai bun Bordeaux al lui Wayte!”
Cu un al doilea prilej, Jos mai citi un scurt anunţ –
maiorul Dobbin se prezentase la regimentul al …-lea la
Chatham; şi după aceea dările de seamă oficiale despre
prezentarea la curte a colonelului Michael O’Dowd, cavaler-
comandor al Ordinului «Bath» a lady-ei O’Dowd (de către
doamna Molloy Malony de Ballymalony) şi a domnişoarei
Glorvina O’Dowd (de către lady O’Dowd). Şi aproape
numaidecât după asta, numele lui Dobbin apăru printre
locotenent-colonei, deoarece bătrânul mareşal Tiptoff
murise în timpul călătoriei regimentului al …-lea de la
Madras spre Anglia, iar suveranul binevoi să-l înainteze pe
colonelul Michael O’Dowd la gradul de general-maior
imediat ce acesta se întoarse în Anglia, cu menţiunea ca el
să rămână şi în viitor comandantul distinsului regiment în
fruntea căruia stătuse atâta timp.
Amelia fusese pusă la curent cu unele din aceste
schimbări. Corespondenţa dintre George şi tutorele lui nu
încetase niciun moment. William îi scrisese chiar şi ei o
dată sau de două ori, dar în termeni atât de indiferenţi şi
de reci, încât biata femeie simţea la rândul ei că nu mai
avea nicio putere asupra lui şi, că aşa după cum îi
spusese, era liber. O părăsise, şi ea se simţea nenorocită.
Amintirea serviciilor lui fără de număr şi marea şi
afectuoasa lui grijă i se înfăţişau acuma în altă lumină şi o
frământau zi şi noapte. Şi potrivit unui vechi obicei, Amelia
se lăsa chinuită de aceste amintiri; îşi dădea seama de
curăţenia şi de frumuseţea afecţiunii cu care se jucase şi se
mustra că dăduse cu piciorul unei asemenea comori.
Într-adevăr, se sfârşise totul. William ajunsese la capătul
răbdării. N-o mai iubea, îşi spunea, aşa cum o iubise până
atunci, şi n-are s-o mai poată iubi niciodată. Acea
consideraţie pe care i-o arătase neclintit atâţia ani nu poate
fi smulsă, zdrobită şi ştearsă în aşa fel ca să nu mai arate
nicio cicatrice. Acea mică nesocotită îi ucisese dragostea.
„Nu, se gândea neîncetat William, eu sunt acela care m-am
amăgit singur şi m-am încăpăţânat în a mă hrăni cu iluzii;
dacă Amelia ar fi fost demnă de dragostea mea, mi-ar fi
răspuns de multă vreme şi cu aceeaşi măsură. A fost o
nemaipomenită greşeală din parte-mi. Dar nu-i alcătuită
oare toată viaţa noastră din asemenea greşeli? Şi
presupunând că aş fi câştigat-o, oare nu m-ar fi dezamăgit
chiar a doua zi după victorie? De ce să mai plâng sau să
mă ruşinez de înfrângere?”
Cu cât stăruia mai mult asupra acestei îndelungate
perioade a vieţii lui, cu atât îşi dădea mai limpede seama de
decepţia suferită. „Am să mă înham iarăşi la căruţă, îşi
spunea, şi am să-mi fac datoria acolo unde i-a plăcut
cerului să-mi hărăzească locul. Am să controlez dacă-s
lustruiţi cum trebuie nasturii recruţilor şi dacă sergenţii nu
greşesc comenzile. Voi mânca la popotă şi voi asculta pe
medicul scoţian povestindu-şi isprăvile. Iar când am să
îmbătrânesc şi am să mă ramolesc, am să ies la pensie, iar
bătrânele mele surori or să mă cicălească tot timpul. Am
«geliebt und gelebt30», cum spunea fata din Wallenstein. S-a
terminat cu mine. Achită notele de plată, Francis, şi dă-mi
o ţigară; şi vezi ce se joacă astă-seară la teatru; mâine
plecăm cu «Batavia».” El ţinu discursul acesta, din care
Francis nu auzi însă decât ultimele două rânduri, în vreme
ce măsura când în sus, când în jos strada Boompjes din
Rotterdam. „Batavia” aştepta în rada portului. Şi Dobbin
putea zări puntea de cart pe care stătuse el şi cu Emmy în
timpul fericitei lui călătorii. Ce voia oare să-i spună acea
micuţă doamnă Crawley? La dracu! Mâine va trece marea
şi se va înapoia în Anglia, acasă, şi la datorie!
O dată cu sfârşitul lunii iunie, toată mica societate din

preajma curţii din Pumpernickel obişnuia să se despartă,
potrivit obiceiului nemţesc, apucând care încotro spre
nenumăratele localităţi balneare, unde beau ape minerale,
călăreau pe măgari şi jucau la redoutes, dacă aveau bani şi
plăcere; se năpusteau cu sutele să se îndoape la tables
d’hôtes şi trândăveau toată vara. Diplomaţii englezi se
duseră la Toplitz şi la Kissingen, iar rivalii lor francezi,
după ce-şi închiseră la chancellerie, alergară la scumpul lor
Boulevard de Gand. Augusta familie domnitoare se duse
parte la băi, parte se retrase la castelele de vânătoare.
Toată lumea pleca, toată lumea cu pretenţii de distincţie,
şi, fireşte, o dată cu ei, şi doctorul von Glauber, medicul
curţii, şi cu baroneasa lui. Sezonul băilor era perioada cea
mai productivă din toată practica doctorului – el îmbina
afacerile cu plăcerile, localitatea pe care o prefera fiind
30
Am iubit şi am trăit (germ.).
Ostanda, foarte mult frecventată de germani şi unde
doctorul se curarisea atât pe sine, cât şi pe soţia sa cu ceea
ce numea el o „bălăcire” în mare.
Interesantul său pacient, Jos, însemna pentru doctor o
adevărată vacă de muls, şi el îl convinse cu uşurinţă pe
civil că, atât în interesul propriei sale sănătăţi, cât şi în
acela al îneântătoarei lui surori, care se simţea într-adevăr
foarte prost, ar fi bine să-şi petreacă vara în acel
dezgustător port la mare. Ameliei nu-i prea păsa unde
merge, George sări în sus de bucurie la gândul unei
schimbări. Cât despre Becky, ea urma, ca un lucru de la
sine înţeles, să ocupe cel de al patrulea loc din eleganta
caleaşcă pe care o cumpărase domnul Jos, cei doi servitori
stând pe capră. Rebecca ar fi putut avea anumite neplăceri
dinspre partea prietenilor cu care s-ar fi întâlnit la Ostanda
şi care ar fi putut povesti istorii urâte pe socoteala ei, dar
puţin îi păsa! Era destul de tare să ţină piept tuturor.
Aruncase în vremea asta în sufletul lui Jos o ancoră atât de
solidă, încât ar fi rezistat şi la cea mai puternică furtună.
Întâmplarea aceea cu tabloul îl dăduse gata. Becky îşi luă
elefantul şi îl puse în cutiuţa pe care o căpătase în dar cu
atâţia ani în urmă de la Amelia. Emmy, de asemenea, pleca
şi ea cu larii ei – cele două portrete – şi, în cele din urmă,
societatea fu găzduită într-o locuinţă nemaipomenit de
scumpă şi de incomodă la Ostanda.
Amelia îşi începu cura de băi de mare şi trase tot folosul
pe care îl putea trage; şi cu toate că zeci de persoane dintre
cunoştinţele Rebeccăi treceau pe lângă ea şi-i întorceau
spatele, totuşi doamna Osborne, care se plimba însoţită de
prietena sa, dar nu cunoştea pe nimeni, nu-şi dădea seama
de tratamentul la care era supusă amica pe care şi-o
alesese în mod atât de judicios drept tovarăşă, întrucât
Becky nu socoti niciodată de cuviinţă să-i povestească ceea
ce se petrecea chiar sub ochii ei inocenţi.
Cu toate acestea, parte din cunoscuţii doamnei Rawdon
Crawley o recunoscură destul de bucuros, cu mai multă
bucurie, poate, decât ar fi dorit. Printre aceştia erau
maiorul Loder (în disponibilitate) şi căpitanul Rook (fost în
corpul de carabinieri), care puteau fi văzuţi în fiecare zi pe
dig, fumând şi uitându-se la femei, şi care fură numaidecât
invitaţi la primitoarea masă şi în alesul cerc al domnului
Joseph Sedley. De fapt, ei nici nu mai ţineau seama dacă
au fost sau nu invitaţi; şi fie că Becky era sau nu acasă, se
plimbau prin salonul doamnei Osborne, pe care îl
parfumau cu hainele şi cu mustăţile lor, îi spuneau lui Jos
„crai bătrân” şi-i luau cu asalt masa de prânz, pălăvrăgind
şi chefuind acolo ceasuri întregi.
— Ce-au vrut să spună ăştia, mamă? întrebă Georgy,
căruia nu-i plăceau de loc respectivii gentlemeni. L-am
auzit ieri pe maior spunându-i doamnei Crawley: „Nu, nu,
Becky, n-ai să ţi-l păstrezi pe craiul ăsta bătrân numai
pentru tine! Trebuie să ne pice şi nouă un oscior, că de nu,
la naiba, dau totul pe faţă!” Ce voia să spună maiorul,
mamă?
— Maior! Să nu-i mai spui ăstuia maior! răspunse
Emmy. Şi habar n-am ce voia să spună!
Prezenţa lui Loder şi a prietenului lui îi inspirau micii
doamne o groază şi o aversiune de nedescris. O copleşeau
cu complimente de beţivani; când erau la masă, o priveau
galeş, iar căpitanul îi făcea declaraţii care o îmbolnăveau de
spaimă, aşa că nu se arăta niciodată în faţa lui fără să-l
aibă pe George alături.
Rebecca, să fim drepţi cu ea, nu lăsa niciodată pe
vreunul din bărbaţii aceştia să rămână singur cu Amelia;
maiorul, fiind şi el liber, se jura că are s-o cucerească.
Perechea asta de potlogari se lupta pentru nevinovata
creatură, mizând pe ea chiar la masa ei; şi cu toate că
Amelia nu cunoştea planurile acestor escroci cu privire la
propria sa persoană, se simţea totuşi îngrozită şi stânjenită
când cei doi erau de faţă şi dorea din toată inima să
evadeze.
Începu să-l roage, să-l implore pe Jos să plece. Dar el
nici nu voia s-audă. Se urnea cu greu din loc, era apoi legat
şi de doctorul său şi poate şi de alte sfori nevăzute. În ceea
ce o privea pe Becky, ea nu era nerăbdătoare să se întoarcă
în Anglia.
În cele din urmă, Amelia luă o hotărâre mare – făcu
marele salt. Scrise o scrisoare unui prieten de-al ei care se
găsea pe celălalt ţărm al mării, o scrisoare despre care nu
suflă nimănui nicio vorbă şi pe care o duse la poştă chiar
ea, pitind-o sub şal; şi nu observă nimeni nimic, numai că
arăta mai îmbujorată la faţă şi mai agitată când se întâlni
cu Georgy, şi îl sărută şi stătu multă vreme aplecată
asupra lui în seara aceea. Nu mai ieşi din cameră după ce
se întoarse de la plimbare. Becky bănui că maiorul Loder şi
căpitanul trebuie să fie cei care o umpleau de groază.
„Nu trebuie să mai rămână mult timp aici, îşi spunea
Becky. Prostuţa asta trebuie să plece numaidecât. Ea se
mai miorlăie şi-acum după neghiobul acela de bărbatu-
său, mort (şi merita chiar) de cinsprezece ani. N-are să se
mărite cu niciunul din indivizii ăştia. Loder e prea ordinar.
Nu, ea are să se mărite cu bastonul de bambus, am să pun
treaba asta la cale chiar acum!”
Aşa că Becky îi duse Ameliei o ceaşcă de ceai în cameră
şi o găsi pe numita lady în tovărăşia portretelor, într-o
stare de adâncă melancolie şi nervozitate. Îi puse ceaşca de
ceai pe masă.
— Mulţumesc, zise Amelia.
— Ascultă, Amelia, spuse Becky, măsurând camera în
lung şi în lat şi examinându-şi prietena cu un soi de
dispreţuitoare bunăvoinţă. Vreau să-ţi vorbesc. Trebuie să
pleci de-aici, şi cât mai departe de obrăzniciile acestor
indivizi. Nu vreau să te tulburi din pricina lor; şi dacă
rămâi, or să te insulte. Îţi spun că nu sunt decât nişte
ticăloşi, nişte oameni care ar merita să fie trimişi la galeră.
N-are nicio importanţă cum de se face că-i cunosc. Eu
cunosc pe toată lumea. Jos nu te poate apăra, e prea slab
pentru asta, şi are el însuşi nevoie de sprijinul cuiva. Tu nu
eşti în stare să te descurci în viaţă mai mult decât un copil
de ţâţă. Trebuie să te măriţi, iar de nu, şi tu şi copilul tău o
să vă duceţi de râpă. Ai nevoie de un bărbat, cap sec ce
eşti! şi unul din cei mai aleşi gentlemen pe care i-am văzut
vreodată ţi s-a oferit de-o sută de ori, şi tu la-i respins ca o
prostuţă mică ce eşti, fără inimă şi nerecunoscătoare!
— Am încercat… am încercat tot ce-am putut, zău c-am
încercat, Rebecca… răspunse, cu un glas rugător, Amelia.
Dar nu puteam să-l uit pe… Şi îşi termină fraza uitându-se
la portret.
— Nu puteai să-l uiţi pe el, strigă Rebecca, pe şarlatanul
acela egoist, pe mitocanul acela de filfizon ordinar, pe
gogomanul acela crescut în puf, care n-avea nici spirit, nici
maniere, nici simţire şi care nu poate fi comparat cu
prietenul tău cu baston de bambus, aşa cum nu poţi fi tu
comparată cu regina Elizabeth! Ei bine, omul acesta se
săturase de tine şi ar fi lăsat totul baltă dacă Dobbin acesta
nu l-ar fi silit să-şi ţină cuvântul. Mi-a mărturisit asta chiar
el. Nu i-a păsat niciodată de tine. Obişnuia să râdă de tine
în faţa mea, şi asta tot timpul; şi a început să-mi facă curte
numai la o săptămână după ce se însurase cu tine.
— Nu-i adevărat! Nu-i adevărat! Rebecca! strigă Amelia,
uimită.
— Priveşte numai, proastă ce eşti! răspunse Becky, cu
buna ei dispoziţie provocatoare, şi scoţându-şi de la
cingătoare o hârtiuţă, o desfăcu şi o aruncă în poala
Ameliei: Cunoşti scrisul, cred, şi scrisoarea mi-e adresată
mie. Voia să fug cu el… şi mi-a dat-o sub nasul tău, cu o zi
înainte de a fi împuşcat, soartă pe deplin meritată! repetă
Becky.
Emmy nu auzea nimic; privea fix scrisoarea. Era
scrisoarea aceea pe care o pusese George în buchet şi i-o
dăduse Rebeccăi în seara balului de la ducesa de
Richmond. Şi era exact ceea ce spunea Becky: descreieratul
acela îi cerea să fugă cu el.
Capul Ameliei căzu pe piept, şi, cu toate că în decursul
acestei istorii nu vom mai spune de multe ori că a plâns, de
astă dată, ea se puse pe treabă. Îşi înclină capul, îşi duse
mâinile la ochi, şi se lăsă pradă emoţiilor în timp ce Becky
stătea şi o privea. Cine îşi va da osteneala să analizeze
lacrimile acestea va putea spune oare dacă plângea de
bucurie sau de amărăciune? Era într-adevăr foarte
mâhnită din pricină că idolul i se prăbuşise în ţărână şi i se
sfărâmase la picioare, se simţea indignată că iubirea îi
fusese dispreţuită în felul acesta, sau era mulţumită că în
sfârşit piedica pe care sfiala o ridicase între sufletul ei şi o
nouă şi adevărată dragoste fusese înlăturată? „Nimic nu
mă mai împiedică acum, se gândea ea. Ah, vreau, vreau,
numai dacă mă va ierta!” Şi eu cred că sentimentul acesta
le copleşea pe toate celelalte care frământau această blândă
inimioară.
Adevărul este că Amelia nu plânse aşa de mult cât se
aştepta Becky, care o alintă şi o sărută, semn rar de
simpatie din partea acestei doamne. Se purta cu Emmy ca
şi cum ar fi fost un copil şi o mângâie pe cap.
— Şi acum să luăm pana şi cerneala şi să-i scriem să
vină chiar în minutul ăsta! zise ea.
— I-am… i-am scris azi-dimineaţă, glăsui Emmy,
îmbujorându-se peste măsură de tare.
Becky izbucni în râs:
— „Un biglietto – cântă ea asemenea Rosinei – eccolo
quà! şi toată casa răsuna de cântecul ei pătrunzător.
La două dimineţi după această mică scenă, deşi ziua era

ploioasă şi furtunoasă, iar Amelia nu închisese ochii toată
noaptea, ascultând mugetul vântului şi rugându-se pentu
toţi cei ce călătoreau pe uscat sau pe apă, se sculă totuşi
devreme şi stărui să facă o mică plimbare cu Georgy pe dig,
pe care îl măsură în lung şi în lat în timp ce ploaia îi bătea
în faţă şi se tot uita spre apus, dincolo de linia neagră a
mării, peste valurile umflate care veneau şi se rostogoleau,
bătând malurile, albe de spumă. Niciunul din ei nu vorbi
mult, şi numai băiatul scotea din când în când câte-un
cuvânt, cu un ton înţelegător şi protector.
— Sper că n-are să vină pe-o vreme ca asta, zise Emmy.
— Pun rămăşag pe zece la unu că vine! răspunse
băiatul. Ia uite, mamă, fumul vaporului!
Ăsta era cu siguranţă semnalul.
Dar cu toate că vaporul era în drum, se putea ca el să nu
fie pe bord; poate că nu primise scrisoarea; poate că nu
vrea să vină. Temeri fără de număr năvăleau una după alta
în inima asta mică, asemeni talazurilor care loveau în dig.
După dâra de fum, se ivi, în cele din urmă, şi vaporul.
George, care avea la el un elegant telescop, începu să
examineze vasul cu multă îndemânare. Şi făcu nişte foarte
potrivite comentarii nautice asupra felului în care se
apropia vaporul de ţărm, când afundându-se, când
înălţându-se pe creasta valurilor. În vârful unui catarg
înalt de pe chei fu înălţat, zbătându-se în vânt, semnalul
care indica apropierea unui vas englezesc. Pot să vă asigur
că inima doamnei Amelia se zbătea la fel şi ea.
Emmy începu să se uite la rândul ei prin lentilă, peste
umărul lui George, dar nu fu în stare să desluşească nimic.
Nu vedea decât o pată neagră, legănându-se când în sus,
când în jos, pe dinaintea ochilor ei.
George luă din nou telescopul şi descoperi iarăşi vasul.
— Ia te uită cum taie valurile! zise. Uite, un val îi trece
chiar acum peste proră. Şi nu sunt decât doi oameni pe
punte, alături de cârmaci. Unul stă jos şi un… un individ
cu… manta şi cu o… ura! e Dob, pe legea mea că-i Dob!
Începu să bată cu palma în telescop şi o strânse pe
mamă-sa în braţe. Cât despre această doamnă, ca să
spunem ce făcea, ne vom folosi de cuvintele unui foarte
iubit poet: “Râdea printre lacrimi”31. Era sigură că-i William.
Nu putea fi altcineva. Şi tot ceea ce spusese în legătură cu
speranţa ei, că nu va veni pe-o asemenea vreme, nu era
decât ipocrizie. Bineînţeles că avea să vină; ce putea face
altceva decât să vină? Ea ştia că va veni.
Vasul se apropia din ce în ce mai repede; şi în vreme ce
se duceau să-l întâmpine la cheiul de debarcare, genunchii
Ameliei tremurau aşa de tare, că abia se mai putea ţine pe
picioare. Ar fi vrut să se prosterne acolo pe mal şi să
mulţumească cerului. Oh, îşi spunea, toată viaţa va
31
Iliada, Cartea a Vl-a.
mulţumi cerului!
Era o vreme aşa de păcătoasă, că niciun gură-cască nu
se găsea pe ţărm când, în cele din urmă, vasul ancoră la
chei; pentru controlul celor câţiva pasageri de pe vapor nu
se afla la faţa locului decât un singur comisar. Pungaşul
acela mic de George fugise şi el de acolo; şi în timp ce
domnul cu mantaua aceea veche şi căptuşită cu stofă roşie
coborî pe ţărm, mai că nu era nimeni de faţă să vadă
scena, care, pe scurt, se petrecu în modul următor:
O doamnă cu pălărie albă, udă leoarcă de ploaie şi
înfăşurată într-un şal, cu mâinile micuţe întinse înainte,
ieşi în întâmpinarea călătorului, şi în clipa următoare
dispăru cu totul, învăluită de vechea lui manta, şi îi sărută,
cu tot elanul de care era capabilă, o mână; în timp ce
bărbatul era cred ocupat s-o strângă la piept (până la care
abia de ajungea capul doamnei), ţinând-o să nu cadă. Ea
murmura ceva ca „… iertare… scumpul meu William…
iubitul, iubitul, iubitul meu prieten… sărută-mă, sărută-
mă, sărută-mă” şi aşa mai departe, continuând să
şuşotească pe acelaşi ton sub manta, în felul cel mai
absurd cu putinţă.
Când Emmy ieşi de-acolo, ţinea încă una din mâinile lui
William strânsă în mâinile ei şi i se uita drept în faţă. Faţa
lui exprima tristeţe, duioşie, iubire şi milă. Ea înţelese
mustrarea şi îşi plecă privirile în pământ.
— Era timpul să mă chemi, dragă Amelia.
— N-ai să mai pleci niciodată, William?
— Nu, niciodată, răspunse el şi strânse încă o dată la
piept făptura ei mică şi dragă.
Când ieşiră din incinta vămii, Georgy se năpusti asupra
lor cu telescopul în mână şi îi ură lui William bun venit,
hohotind de râs; apoi începu să ţopăie în jurul perechii şi
făcu fel de fel de nebunii în timp ce se îndreptau spre casă.
Jos nu se sculase încă; Becky nu era nici ea nicăieri (deşi îi
privea prin crăpăturile storurilor); Georgy alergă să vadă de
micul dejun. Emmy, care-şi lăsase şalul şi pălăria pe
coridor în mâinile domnişoarei Payne, descopca acuma
mantaua lui William şi, în ceea ce ne priveşte, ne vom duce
şi noi, dacă nu vă este cu supărare, împreună cu Georgy,
să vedem ce-i cu micul dejun al colonelului. Corabia
ajunsese în port; colonelul câştigase preţul strădaniei sale
de o viaţă. În sfârşit, pasărea intrase în colivie. Iat-o
ciripind, stând cu capul pe umărul lui, guruindu-i la piept
şi bătând molatic din aripi. Asta era ceea ce îşi dorise el în
fiecare zi şi în fiecare ceas din ultimii opstrezece ani. Acesta
era visul pentru care suferise. Aici este punctul culminant,
sfârşitul, ultima pagină a volumului al treilea. La revedere,
colonele! Dumnezeu să te binecuvânteze, credinciosule
William! Adio, scumpă Amelia! }nmugureşte din nou,
gingaşă iederă, în jurul vigurosului şi vechiului stejar de
care te-ai agăţat.
Poate doar din pricina remuşcării faţă de această bună şi

simplă fiinţă, care fusese cel dintâi om ce-i luase vreodată
apăearea în viaţă, poate din pricina aversiunii faţă de
asemenea scene sentimentale, adevărul este că Rebecca,
mulţumită de contribuţia pe care-o avusese în tranzacţia
respectivă, nu se mai arătă niciodată în faţa colonelului
Dobbin şi a doamnei cu care se căsători. Anumite afaceri
personale, zise ea, o chemau de urgenţă la Bruges, unde,
de altfel, se şi duse; şi numai Georgy şi cu unchiul său Jos
luară parte la ceremonia căsătoriei. Când totul se termină,
iar Georgy se mută la părinţii lui, doamna Becky se
reîntoarse (numai pentru câteva zile) să-l consoleze pe
stingherul burlac, Joseph Sedley. El prefera să trăiască pe
continent, după cum pretindea, şi refuză să locuiască
laolaltă cu sora şi cu soţul ei.
Emmy era foarte fericită, în inima ei, când se gândea că-i
scrisese lui William mai înainte de a fi citit sau cunoscut
scrisoarea aceea a lui George.
— Eu ştiam totul, zise William, dar puteam întrebuinţa
asemenea armă împotriva memoriei bietului băiat? Asta a
fost ceea ce m-a făcut să sufăr atâta când tu…
— Să nu mai vorbim niciodată de ziua aceea! exclamă
Emmy, atât de smerită şi de umilă, încât William schimbă
subiectul şi începu să-i povestească despre Glorvina şi
despre scumpa şi bătrâna Peggy O’Dowd, la care se găsea
când primise scrisoarea prin care-l chema.
— Dacă nu m-ai fi chemat, adăugă el râzând, cine ştie ce
nume ar fi purtat acuma Glorvina?
Acum se numeşte Glorvina Posky şi e soţia maiorului
Posky, cu care se căsătorise după moartea primei lui soţii,
întrucât era ferm hotărâtă să nu se mărite cu cineva din
afara regimentului. Lady O’Dowd, de asemenea, e atât de
strâns legată de regiment, încât pretinde că, dacă i s-ar
întâmpla ceva lui Mick, ea s-ar reîntoarce şi s-ar mărita cu
unul din ofiţerii acelui regiment. Dar generalul-maior este
perfect sănătos şi trăieşte în mare strălucire la
O’Dowdstown, înconjurat de o grămadă de câini de
vânătoare, şi, cu excepţia, poate, a vecinului său, Hoggarty
de Castle Hoggarty, el este cel mai de vază personaj din tot
ţinutul. Înălţimea-sa doamna dansează şi acuma câte-o
gigă. Şi nu s-a lăsat până nu l-a dat gata, la ultimul bal al
lordului locotenent, pe maestrul de călărie. Amândouă, şi
ea şi Glorvina, spuneau că Dobbin nu se purtase tocmai
cum trebuie, dar intervenind Posky, Glorvina se consolă, şi
un splendid turban adus de la Paris potoli şi furia lady-ei
O’Dowd.
După ce colonelul Dobbin părăsi armata, ceeea ce făcu
imediat după căsătorie, luă în arendă o mică şi
ademenitoare proprietate în Hampshire, nu departe de
Queen’s Crawley, unde, după reforma electorală, locuiau
acuma în mod permanent sir Pitt şi familia lui. Nu mai
putea fi vorba de-a deveni pair al Angliei, cele două scaune
din Parlament ale baronetului fiind pierdute, catastrofă
care, îi ruinase şi averea şi mintea, ba chiar şi sănătatea, şi
sir Pitt profetiza acum grabnica prăbuşire a imperiului.
Lady Jane şi doamna Dobbin se împrieteniră la toartă, şi
între castel şi Evergreens, reşedinţa colonelului (luată cu
chirie de la prietenul său, maiorul Ponto, care era plecat în
străinătate cu familia) era un veşnic du-te-vino de trăsuri.
Înălţimea-sa lady Jane fu naşa copilei doamnei Dobbin,
care primi numele distinsei lady, botezată fiind de
cucernicul James Crawley, care urmă tatălui său la
parohie; şi o prietenie destul de strânsă se închegă între cei
doi flăcăi, George şi Rawdon, care vânau împreună în
timpul vacanţelor urmănd amândoi la acelaşi colegiu din
Cambridge, şi se certau între ei din pricina fiicei lady-ei
Jane, de care erau, fireşte, şi unul şi altul îndrăgostiţi. O
căsătorie între George şi numita domnişoară era un plan
mai vechi şi foarte pe placul celor două mame, deşi eu am
auzit că domnişoara Crawley înclina spre vărul ei.
Numele doamnei Rawdon nu era pomenit niciodată în
aceste două familii. Existau motive pentru ca să se păstreze
cea mai mare tăcere în ceea ce o privea, căci oriunde
călătorea domnul Joseph Sedley, se ducea şi ea; omul
acesta îndrăgostit părea a fi cu totul sclavul ei. Avocaţii
colonelului îl înştiinţară că Jos Sedley îşi asigurase viaţa
pentru o mare sumă de bani, de unde se deducea că îşi
retrăsese o mare parte din capital pentru a plăti datorii. El
obţinu şi o prelungire de concediu de la Compania Indiilor
Orientale, adevărul fiind că o ducea din ce în ce mai prost
cu sănătatea.
Aflând ştirea în legătură cu asigurarea, Amelia, foarte
speriată, îl rugă stăruitor pe soţul ei să se ducă la
Bruxelles, unde se găsea atunci Jos, şi să se intereseze de
starea afacerilor lui. Colonelul plecă de-acasă în silă (căci
era adâncit în redactarea Istoriei Pundjabului, care îl
preocupă încă şi acum, şi era foarte alarmat de sănătatea
fetiţei lui, pe care o indolatriza şi care avusese tocmai
atunci vărsat de vânt) şi se duse la Bruxelles, unde îl găsi
pe Jos locuind într-unul din cele mai mari hoteluri.
Doamna Crawley, care îşi avea trăsura personală, dădea
dineuri şi trăia pe picior mare, ocupa o altă serie de camere
în acelaşi hotel.
Colonelul, fireşte, nu dorea să dea ochi cu respectiva
doamnă şi nici nu socoti măcar de cuviinţă să o anunţe şi
pe ea de sosirea lui la Bruxelles, ci numai pe Jos, şi
acoasta în mod confidenţial, printr-un bilet trimis cu
valetul său. Jos îl rugă pe colonel să vină să-l vadă chiar în
seara aceea, deoarece doamna Crawley va fi la o soirée, iar
ei vor putea fi singuri. Colonelul îşi găsi cumnatul într-o
stare foarte jalnică în ceea ce priveşte sănătatea şi peste
măsură de speriat de Rebecca, deşi se grăbi să-i ridice
osanale. Îi îngrijise cu un devotament extraordinar tot
timpul cât suferise de o sumedenie de boli nemaiauzite.
Fusese pentru el ca o fiică.
— Numai că, pentru Dumnezeu, veniţi şi voi aici şi…
treceţi să mă vedeţi şi pe mine uneori… se plângea
nenorocitul.
La care faţa colonelului se întunecă.
— Nu putem, Jos, răspunse el. Având în vedere situaţia,
Amelia nu te poate vizita!
— Îţi jur… îţi jur pe Biblie, strigă Jos, dând să sărute
cartea, că e nevinovată ca un copil, că e neprihănită ca şi
soţia ta!
— Se poate, zise colonelul posomorât, dar Emmy nu
poate veni la tine. Fii bărbat, Jos; rupe legătura asta
ruşinoasă şi vino acasă lângă familia ta! Noi am auzit că
afacerile ţi s-au cam încurcat!
— Încurcat! exclamă Jos. Cine-a scornit asemenea
calomnii? Toţi banii mei sunt plasaţi cât se poate de bine.
Doamna Crawley… adică vreau să zic… sunt plasaţi cu o
dobândă foarte bună!
— Aşadar, n-ai datorii? De ce ţi-ai asigurat viaţa?
— Mă gândeam… Un mic dar pentru ea… în caz că mi s-
ar întâmpla cine ştie ce, şi tu ştii că sănătatea mea e foarte
gingaşă… un semn de mică recunoştinţă; am de gând să vă
las toată averea mea vouă, aşa că pot cheltui venitul, sigur
că pot! exclamă neajutoratul cumnat al lui William.
Colonelul îl imploră pe Jos să părăsească numaidecât
localitatea, să se înapoieze în India, unde doamna Crawley
nu avea să-l urmeze; să facă orice, numai să rupă legătura
asta, care putea avea cele mai fatale consecinţe pentru el.
Jos începu să plângă şi să-şi frângă mâinile. Se va
reîntoarce în India. Va face orice, numai să-i mai dea puţin
răgaz; şi să nu-i spună nimic doamnei Crawley.
— Ea m-ar ucide dacă ar şti. Tu nu ştii ce teribilă femeie
e asta! mărturisi nenorocitul.
— Atunci de ce nu vii acuma cu mine? zise Dobbin drept
răspuns.
Dar Jos n-avea curajul s-o facă. Are să-l vadă pe Dobbin
mâine dimineaţă, şi el nu trebuie să sufle niciun cuvânt că
fusese pe acolo. Acuma îl roagă să plece. Becky poate să se
întoarcă dintr-un moment în altul! Dobbin îl părăsi, plin de
negre presimţiri.
Şi nu-l mai văzu niciodată pe Jos. Trei luni mai târziu,
Joseph Sedley muri la Aix-la-Chapelle. Se dovedi că
întreaga lui avere fusese tocată cu diferite speculaţii de
bursă şi nu mai rămăsese din ea decât unele participaţii
fără niciun fel de valoare în felurite societăţi-fantomă.
Toată averea lui consta în cele două mii de lire, în schimbul
cărora îi fusese asigurată viaţa şi care fură lăsate în părţi
egale „iubitei sale surori, Amelia, soţia colonelului… etc. şi
prietenei şi nepreţuitei lui îngrijitoare în timpul suferinţei,
Rebecca, soţia locotenent-colonelului Rawdon Crawley,
cavaler al Ordinului «Bath»”, care era numită executoare
testamentară.
Avocatul societăţii de asigurări se jură că acesta era
cazul cel mai suspect pe care-l întâlnise până atunci; vorbi
de trimiterea unei comisii la Aix ca să ancheteze asupra
morţii lui Jos Sedley, şi firma refuză achitarea poliţei. Dar
doamna, sau mai bine zis lady Crawley, cum se intitula ea
singură, veni numaidecât în capitală (se înţelese cu avocaţii
săi, domnii Burke, Thurtell şi Hayes de la Thavies Inn) şi
somă societatea să onoreze poliţa respectivă. Avocaţii
cerură cercetarea cazului, declarând că numita doamnă era
obiectul unei conspiraţii infame, care o urmărise tot timpul
vieţii, şi, în cele din urmă, avură câştig de cauză. Banii fură
plătiţi, reputaţia Rebeccăi rămase neatinsă, dar colonelul
Dobbin trimise înapoi partea din moştenire societăţii de
asigurare şi refuză categoric să aibă vreo legătură cu
Rebecca.
Ea nu deveni niciodată lady Crawley, deşi continua să se
intituleze în felul acesta. Excelenţa-sa colonelul Rawdon
Crawley muri de friguri galbene la Convetry Island, iubit şi
deplâns de toată lumea, numai cu şase săptămâni înainte
de moartea fratelui său, sir Pitt. În consecinţă, averea trecu
asupra actualului sir Rawdon Crawley, baronet.
El refuză, de asemenea, să-şi vadă mama, căreia îi
constitui însă o pensie generoasă şi care, în afară de asta,
pare a fi foarte bogată. Baronetul locuieşte tot timpul la
Queen’s Crawley, împreună cu lady Jane şi cu fiica ei; în
timp ce Rebecca, lady Crawley, se împarte în mod obişnuit
între Bath şi Cheltenham, unde este socotită, de-o serie
întreagă de oameni foarte cumsecade, drept femeia cea mai
persecutata din lume. Îşi are însă duşmanii ei. Cine nu şi-i
are? Iar răspunsul pe care-l dă ea acestor duşmani e
însăşi, viaţa pe care o duce. Se ocupă de opere de caritate.
Se duce regulat la biserică, şi niciodată fără să fie însoţită
de un lacheu. Numele ei figurează pe toate listele de
binefacere. Vânzătoarca de portocale care-a fost
abandonata, spălătoreasa ajunsă în mizerie, nenorocitul de
plăcintar, toţi aceştia găsesc în ea o adevărată şi generoasă
prietenă. Ea conduce totdeauna un anumit număr de
standuri la bazaruri organizate în folosul acestor fiinţe
nefericite. Emmy, copiii ei şi colonelul, venind o dată la
Londra, se pomeniră faţă în faţă cu ea la unul din
bazarurile acestea. Ea îşi lăsă ochii în pământ cu smerenie
şi zâmbi când ei se grăbiră s-o ocolească. Emmy se ghemui
la braţul lui George (un tânăr şi chipeş gentleman la
vremea aceea), iar colonelul o apucă repede de mână pe
mica lui Janey, pe care o iubea mai mult decât orice pe
lume, mult mai mult decât Istoria Pundjabului.
„O iubeşte mai mult decât pe mine”, îşi spuse oftând
Emmy. Dar el nu i-a spus Ameliei niciodată vreun cuvânt
care să nu fie blând şi binevoitor; sau să afle că are nevoie
de ceva şi să nu-i facă pe plac.
Ah! Vanitas vanitatum!32 Care din noi se poate socoti
fericit pe lumea aceasta? Care din noi şi-a împlinit vreodată
visul? Iar dacă şi l-a împlinit, nu mai doreşte nimic
altceva? Haideţi, copii, să închidem cutia cu păpuşi, căci
reprezentaţia noastră s-a terminat.
SFÂRŞIT
32
Deşertăciunea deşertăciunilor! (lat.).

William Thackeray - Balciul Desertaciunilor 02 #1.0 5

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

William Thackeray - Balciul Desertaciunilor 02 #1.0 5

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Traducere de Ion Frunzetti şi Constanţa Tudor

Ilustraţia copertei: Micu Veniamin

Capitolul XXXV Văduvă şi mamă_________________________5

Capitolul LVIII Prietenul nostru maiorul________________337

ŞTIRILE DESPRE MARILE BĂTĂLII DE

din aceştia, doborându-şi duşmanul, rănea de moarte şi

Oricare i-ar fi fost simţămintele, însă, aprigul bătrân nu

blazonul falsei pajuri pe care Osborne şi-l însuşise din

mai amarnică şi mai înverşunată lovitură pe care-o primise

întrebară fetele îndată ce trecu primul val de durere. În

fi fost şi el unul din ei. A doua zi după sosirea lui la

la Quatre Bras, drum pe care îl băteau pe atunci mii de

într-un colţ nesfinţit al grădinii, despărţit printr-un gărduţ

el nu o recunoscu, până ce, ridicându-şi privirea, îl văzu

La care Osborne, se ghemui în colţul trăsurii, iar Dobbin,

toată Anglia nu s-ar fi putut purta cu mai multă

Să ne închipuim că, după ce a avut loc convorbirea de

plecase, un băieţel frumos ca un heruvim. Ce minune fu

frumuseţe şi abnegaţie, pe care, numai inima femeii o

lipsesc vreme îndelungată.

BĂNUIESC CĂ ÎN BÂLCIUL ACESTA AL

obişnuite la care sunt invitaţi cunoscuţii de condiţie mai

periodice care apar acum, să nu retipărească istorisirea de

duceselor şi a înaltelor doamne de la curte. Bătrânele care

victorie, spre uimirea tuturor, a tuturor, adică a celor care

ei pentru zaruri şi se plângea de asta oricărui ins care-i

în faţa generalului Tufto, Crawley ar fi fost expediat în

Sărmana doamnă Tufto nu era cu nimic mai fericită ca

trăsurile lui, cu copilul şi cu la bonne alături, în timp ce

pesemne şi ea din pricina despărţirii, i se spusese că

luni, nici sărmana femeie a grădinarului, care-l alăptase pe

poate de simplu: ori primeau, ori nu primeau oferta, după

ÎN PRIMUL RÂND, ŞI CA O CHESTIUNE

călcătoreasă şi ţinând o mică dugheană de zarzavaturi prin

se ivea vreun chiriaş, el se retrăgea iarăşi în dugheana lui

cunoştea foarte bine atât casa, cât şi pe proprietarul ei;

doamnă; sau pentru nenorocitul acela de croitor pe care îl

foarte bine comunica pe deasupra gardului zăbrelit; dar

stăruinţă poţi afla uneori câte-un crâmpei din tainele

energice din partea ei fu în cele din urmă readus la

aceasta, iar Pitt rămase în cele din urmă cu banii aceia

împartă numaidecât moştenirea rămasă de la mătuşa sa în

Pentru o doamnă în situaţia ei, un articol la fel de

aşezată în spatele scumpei ei prietene în loja de la Operă,

— Eu iau levata, zise Rawdon grav.

seamă de alteţe regale şi mai purta încă Ordinul Jartierei şi

cânte din gură mici melodii franţuzeşti cu o voce atât de

Dacă despre micul Rawdon nu s-a spus încă nimic în tot

— Nu-i nimic, răspunse cealaltă, îmbujorându-se

Dumnezeu, Rawdy, n-o scula pe mămica!” strigă el. Iar

făcea patul, intra şi băieţaşul în camera mamei sale.

Vechii soldaţi erau bucuroşi să se întâlnească cu fostul lor

Într-o duminică dimineaţă, pe când Rawdon Crawley,

— Vrei să călăreşti şi tu? îl întrebă Rawdon cel mic din

SĂ PRESUPUNEM CĂ MICUL GEORGE

dusese comunicări oficiale ducelui de Wellington. Şi

goană, dacă prostănacii au noroc, iar pungaşii ajung să

întreg regiment de servitoare… vechiul ei menaj, despre

va mai lăsa pe Georgy niciodată cu bunicul, afară numai

mine. Eu… eu n-am vrut să… am vrut… n-am vrut să spun

în fiecare zi, lui Georgy. Şi când se interesa vreun vecin de

mărturisiri despre dragostea ei pentru George; mult mai