Povești scurte pentru adormit copiii: Iepurele și airiciul

(Lev Tolstoi)

Într-o zi, iepurele îl întâlni pe arici şi-i spuse:

– Toate le ai frumoase, ariciule, numai picioarele ţi-s strâmbe şi se cam împleticesc.

Ariciul se supără:

– Degeaba râzi; picioarele mele strâmbe sunt mai iuţi decât ale tale cele drepte. Să
trec numai o clipă pe-acasă şi-apoi să ne luăm la întrecere!

Ariciul trecu pe acasă şi spuse neveste-sii:

– Am avut o neînţelegere cu iepurele şi vrem să ne luăm la întrecere, ca să se vadă

care dintre noi aleargă mai repede.

– Se vede că ţi-ai ieşit din minţi! îi spuse aricioaica. Cum o să te iei la întrecere cu
iepurele? El e iute la picior, iar labele tale sunt strâmbe şi parcă tocite.

– O fi el iute de picior, dar eu sunt mai iute la minte, spuse ariciul. Iar tu să faci ce ţi-
oi spune eu. Hai la câmp!

Sosiră pe arătură; ariciul îi spuse nevesti-sii:

– Tu ascunde-te la capatul ăsta de brazdă, iar iepurele şi cu mine vom porni din
capătul celălalt; când iepurele îşi va fi luat bine avânt, eu o să mă întorc la locul de
plecare; iar când va sosi el la capătul dinspre tine, ieşi de după brazdă şi spune-i:

– De când te aştept! N-o să te poată deosebi de mine şi va crede că sunt eu.

Nevasta ariciului se ascunse după brazdă, iar ariciul şi iepurele o luară la fugă din
capătul celălalt.

Când iepurele îşi luă bine avânt, ariciul se întoarse la locul de plecare şi se ascunse.
Iepurele sosi în goană mare la capătul celălalt al brazdei: şi, ce să vezi! – nevasta
ariciului aştepta acolo. Când îl zări pe iepure, îi spuse:

– De când te aştept!

Iepurele nu o deosebi pe aricioaică de arici şi se gândi: „Mare minune! Cum de m-a

întrecut?'

– Dacă-i aşa, spuse el, hai să mai alergăm o dată!

Iepurele o luă înapoi cât putu mai repede, ajunse la celălalt capăt şi, ce să vezi! –
ariciul era acolo.

– Ehei, frate, abia acum ai venit, eu sunt de mult aici.

„Ei  minunăţie! – se gândi iepurele – doar am fugit straşnic, cum de m-a-ntrecut?'

– Hai să mai alergăm o dată, acum  nu mă mai întreci.

– Hai!

Iepurele fugi de-i scăpărau călcâiele, însă degeaba! Ariciul şedea în faţa lui şi-l
aştepta. Şi aşa a tot fugit iepurele, dintr-un capăt în altul, până i s-au sleit puterile.

În cele din urmă, iepurele se dădu bătut şi spuse că de acum înainte nu va mai
înfrunta pe nimeni.

Povești scurte pentru adormit copiii: Ursul păcălit de

vulpe (Ion Creangă)
Era odată o vulpe vicleană, ca toate vulpile. Ea umblase o noapte întreagă după
hrană şi nu găsise nicăiri. Făcându-se ziua albă, vulpea iese la marginea drumului şi
se culcă sub o tufă, gândindu-se ce să mai facă, ca să poată găsi ceva de mâncare.

Şăzând vulpea cu botul întins pe labele de dinainte, îi vine miros de peşte. Atunci ea
rădică puţin capul şi, uitându-se la vale, în lungul drumului, zăreşte venind un car
tras de boi.

– Bun! gândi vulpea. Iaca hrana ce-o aşteptam eu. Şi îndată iese de sub tufă şi se
lungeşte în mijlocul drumului, ca şi cum ar fi fost moartă.

Carul apropiindu-se de vulpe, ţăranul ce mâna boii o vede şi, crezând că-i moartă cu
adevărat, strigă la boi: Aho! Aho! Boii se opresc. Ţăranul vine spre vulpe, se uită la
ea de aproape şi, văzând că nici nu suflă, zice: Bre! da cum a murit vulpea asta aici?!
Ti! ce frumoasă caţaveică am să fac nevestei mele din blana istui vulpoiu! Zicând
aşa, apucă vulpea de după cap şi, târând-o până la car, se opinteşte ş-o aruncă
deasupra peştelui. Apoi strigă la boi: „Hăis! Joian, cea! Bourean”. Boii pornesc.

Ţăranul mergea pe lângă boi şi-i tot îndemna să meargă mai iute, ca s-ajungă
degrabă acasă şi să ieie pelea vulpii.

Însă, cum au pornit boii, vulpea a şi început cu picioarele a împinge peştele din car
jos. Ţăranul mâna, carul scârţâia, şi peştele din car cădea.
După ce hoaţa de vulpe a aruncat o mulţime de peşte pe drum, bine…şor! sare şi ea
din car şi, cu mare grabă, începe a strânge peştele de pe drum. După ce l-a strâns
grămadă, îl ia, îl duce la bizunia sa şi începe a mânca, că ta…re-i mai era foame!

Tocmai când începuse a mânca, iaca vine la dânsa ursul.