Sunteți pe pagina 1din 3

Temă: Recenzie ,,Principii de literatură comparată”

Alexandru Ciorănescu

Alexandru Ciorănescu a  fost un autor, comparatist, diplomat, director literar, dramaturg,


enciclopedist, eseist, lingvist, etimolog, istoric, poet, prozator român care a trăit în exil între 1946
și 1999. A început dintr-odată, pe mai multe planuri, cum au început mai mulţi intelectuali
străluciţi din generaţia sa: a scris versuri, a tradus, a făcut cercetări istorice, filologice, se interesa
de pictură. Venea, de altfel, dintr-o familie şi dintr-un mediu, cel al învăţătorilor de la ţară,
caracterizate prin două trăsături definitorii: dragostea pentru cultură şi forţa de caracter. A
abordat în toate studiile publicate în țară, înainte și după plecarea în exil, motivele și influențele
literaturii europene asupra literaturii române, s-a ocupat de teoria literaturii comparate, de
Secolul de Aur și barocul spaniol. Opera sa, care între timp și-a regăsit și învelișul traducerii în
limba română s-a integrat perfect în studiile literare românești. La aceste studii se adaugă
exempleratitatea etică cu care a trait viața de exilat,

Studiile de literatură comparată, în care autorul vede nu numai circulaţia ideilor şi a


formelor, ci şi dovada unui model comun de gândire sau ideea de utopie şi de reformulare a
trecutului, sub aspectul unor perspective de viitor, dezvoltată în una dintre primele cărţi dedicate
acestei idei care modelează epoca modernă (L’avenir du passé), sau barochismul ca joc al
măştilor şi, deci, ca o mentalitate caracteristică modernităţii, studiat în originile sale (El barroco
o el descubrimiento del drama, Le Masque et le visage) şi în întinsele sale consecinţe.Toate
acestea sunt piese ale unei construcţii despre formele spiritului uman care se întrepătrund, se
luminează şi se explică reciproc. În miezul tuturor acestor viziuni devenite cărţi vom găsi, de
cele mai multe ori, idei recurente, idei modelatoare, a căror origine trebuie căutată în anii de
formaţie, în curiozităţile şi experienţele tinereţii sale studioase, în preocupările de atunci; între
ele, vom găsi întotdeauna interesul pentru cultura originară a acestui adevărat european, pentru
cultura şi literatura română. 

În volumul ,, Principii de literatură comparată”, Alexandru Ciorănescu defineste obiectul


acestui câmp literar pornind de la trei definiții ale domeniului, formulate de Van Tieghem in
1931, care credea că literatura comparată studiază ,, operele din mai multe literaturi în relațiile
lor reciproce” , M. Guyard care vedea în literatura comparată ,, istoria relațiilor literare
internaționale” și definiția lui Rene Wellek, care considera că ar aparține acestui câmp ,, orice
studiu literar care transcede granițele unei literaturi naționale.”
Volumul este împărțit în șase capitole: Introducere, Definiție, Obiecte și puncte slabe,
Relații de contact, Relații de interferență și Relații de circulație.În general, disciplinele legate de
istorie și literatură au antecedente foarte îndepărtate și pot conferi un titlu de noblețe
impresionant.Literatura comparată este considerată de obicei drept o știință nouă , nu este lipsită
însă de antecedente , care, la nevoie, ar putea fi căutate chiar în atichitate.

O dată cu timpurile moderne se configurează încetul cu încetul ideea de originalitate, care


are începuturi modeste. A. Ciorănescu a considerat că cel mai puțini originali în majoritatea
temelor pe care le aleg sunt: Shakespeare în Anglia, Comeille și Racine în Franța. Odată cu
primii ani ai secolului al XVIII- lea, începe să se dezvolte un mediu literar cosmopolit, în care se
trezește încetul cu încetul interesul față de literatură și față de felul de a gândi al străinilor. Acest
secol cu tendințele sale cosmopolite și internaționaliste, reprezintă terenul cel mai prielnic de
cultivare a fermentului comparist în curs de pregătire. Data primei folosiri a termenului ,,
literatură comparată” se menționează destul de târziu. Ca de exemplu in 1827 ( Villeman) sau
1848 (Matthew Arnold).Primii ani ai secolului următor au însemnat un pas decisiv înainte . Pe
de- o parte , relațiile recirpoce între națiuni au progresat considerabil, grație mijloacelor de
comunicare, ziareor, ideilor revoluționare, războaielor napoleoniene. Pe de altă parte, studiile de
romanistică medievală, datorate lui Fauriel, Raynouard și Sismondi în Franța, lui Herder în
Germania, au atras în mod hotărâtor atenția asupra unei epoci literare în care unitatea spirituală și
intelectuală a lumii occidentale produsese efecte vizibile, cu nenumărate implicări de-alungul
secolelor.

Treptat mai mulți autori străini au început să dea o definiție clară literaturii comparate.
Primul studiu important care se ocupă de înfluența unui autor determinat este lucrarea lui
Jusserand despre Shakespeare en France sous l’ Ancien Regime (1856). Au urmat alte lucrări,
fiind demn de menționat că cele concepute ca studii despre influențe au fost în marea majoritate
a lor, franceze.Lucrarea lui Posnett , Comparative Literature ( 1886) este primul manual care
urmărește să expună o doctrină a noii discipline, de fapt, titlul dezămăgește, căci nu este vorba
decât de o încercare de explicare sociologică a evoluției literaturii, condiționată de mediul în care
se produce. În același timp, literatura își făcea intrarea în învățământ, în universitățiile europene.

În perioada contemporană , ceea ce am putea numi ,, viața internațională” a acestei


discipline este dominată de patru factori , a căror importanță se cuvine a fi arătată pentru fiecare
în parte.Cel dintâi factor este dezvoltarea deosebit de intensă a școlii comparatiste franceze, care
s-a menținut întotdeauna pe un loc de frunte.În epoca modernă, infuența ei a fost
precumpănitoare, grație mai cu seamă conceptelor de ansamblu logic înlănțuite, activități
personale și impulsului magistral dat de o serie de specialiști ca Ferdinad Baldensperger și Paul
Hazzard, Jean-Marie și Marcel Bataillon. Cel de-al doilea element a cărui influență asupra
dezvoltării studiilor comparatiste este mai mare decât s-ar putea bănui, este lucrarea lui Paul Van
Tieghem, cu titlul de Litterature comparee. El a avut meritul de a recomanda studierea litaraturii
generale, considerate ca un capitol aparte a literaturii comparate, în care se cuprinde examinarea
sincronismelor și simultaneităților literare pe plan internațional.
Cel de-al treilea factor care configurează in zilele noastre, stadiul studiilor comparatiste este
constituit de organizarea tot mai perfecționată a instrumentelor sale de lucru. Asociația
internațională de Literatură Comparată reunește , intr-o organizare întemeiată cu prilejul celui
de-al șaselea Congres Internațional de Limbi și Literaturi Moderne , în Oxfrod, în Septembrie
1954, aproape toți comparatiștii din lume și are deja la activ congresele de literatură comparată
de la Veneția ( 1955), Chapel Hill( 1958) și Urecht ( 1961). Cel de-al patrulea și cel din urmă
element de care trebuie să se țină seama când se vorbește despre comparatism, în prezent este
îndoiala pe care a trezit-o și în discuțiile pe care le-a provocat cu privire la interesul, utilitatea sau
chiar existența sa ca disciplină științifică.

,,Principii de literatură comparată” este un studiu ce ne prezintă evoluția acestei discipline,


precum și obiectivele acesteia.Din ceea ce am citit eu, am înțeles că, termenul de literatură
comparată se referă la studiul relațiilor cauzale între două sau mai multe litearaturi despărțite de
frontierele lingvistice. Relațiile literare trebuie să fie înțelese ca de la clauză la efect sau de la
efect la clauză. În general, studiul literaturii nu folosește cu plăcere cuvântul ,, clauză”, criticii și
istoricii literari sunt deopotrivă refractari în privința recunoașterii cauzelor actului de creație
artistică. Actul poetic este un mister și a vorbi despre cauzele posibile ale misterului înseamnă a
explica inexplicabilul. Prin acest volum, Alexandru Ciorănescu dorește să ofere cititorilor de
literatură o viziune de ansamblu asupra sarcinilor, posibilităților și dificultăților care stau în fața
cercetătorului comparist.

Bibliografie:

1. Alexandru Ciorănescu, Principii de literatură comparată, Editura Cartea Românească


1997.

S-ar putea să vă placă și