Lecția 1

- obiectul teoriei literare este literatura

- teoria literaturii, admitem că există o definiție universală, puțin variabilă în

timp, a obiectului de studiu, literatura având aici un sens categorial.

- teorie literară, atunci acordăm domeniului un grad mai mare de universalitate

și aplicabilitate, precum recunoaștem și preeminența discursului secundar
(teoretic, analitic) asupra obiectului de analizat (literatura).
Nu se poate discuta de teoria literaturii/teoria literară ca domeniu autonom, definit,
înainte de a doua jumătate a secolului al XX-lea. Cu toate acestea, discursul despre
literatură, subsumat altor domenii- filosofie, critică literară, estetică, istorie literară, este
aproape tot atât de vechi ca literatura însăși. Principiile fundamentale ale teoriei literare
provin din domeniile de reflecție menționate anterior și au fost incluse în discursul
„tehnic” al teoriei literare contemporane.

În general, literatura desemnează lucrări de ficțiune, înscrise în cele trei mari genuri cunoscute
de traditia occidentala definite după o sumă de „rețete” de construcție : genul liric/poetic,
genul narativ, genul dramatic care beneficiaza de o evaluare dupa criterii estetice si este
rezultatul al unei activitati constiente

-literatura desemnează în aceste cazuri un inventar de texte cu caracter normativ, prescriptiv,

experimental, cu funcție de cunoaștere în domeniile respective. La fel, admitem că literatura,
în acest sens larg, este tot un act de creație, fără a implica ficțiunea. Desigur, poate implica
imaginarea unor modele teoretice sau a unor experimente cu finalitate practică.

-termenului literatură sunt creativitate, relație directă și recunoscută literatură-autor,

transmisibilitate într-o formă relevantă, inteligibilă și receptată de destinatar (cititor sau
specialistul într-un anumit domeniu, ori un public larg).

 Funcția literaturii este corelativă naturii sale, adică se fundamentează în

utilizarea creativă și conformă cu normele genului abordat (poetic,
narativ, dramatic)
 Să reținem că evaluarea/explicarea literaturii se realizează, până târziu în
secolul al XX-lea, după criterii estetice (frumos, plăcut, cu valoare
artistică/estetică, cu funcție estetică- fără utilitate practică)

 - satisface o nevoie estetică, deci este plăcut. Ideea de „plăcut” implică o

anume detașare de travaliul activităților practice și induce ideea de joc,
de activitate ludică, simplă, lipsită de proiecția unei finalități pe termen
lung. „Plăcut” implică, de asemenea, ideea de activitate recreativă,
neobligatorie.
  O altă funcție a literaturii educativă- clasicismul, , se remarcă prin
apetența pentru literatura didactică/arta trebuie să spună adevărul, să
educe.
 Funcția de cunoaștere- spre deosebire de cunoașterea rațională,
cunoașterea prin literatură înseamnă a avea acces la o lume ficțională,
verosimilă ,literatura facilitează generalizarea, transformarea unor
experiențe/lumi ficționale în modele de viață.
 Alte funcții atribuite literaturii sunt de cunoaștere psihologică, în cazul
textului dramaticși al celui narativ și funcția cathartică (termen introdus
de Aristotel)

Se consideră că primele manifestări ale criticii literare s-au înregistrat în jurul

anului 570 Î.Chr., când Xenophanes a semnalat atitudinea ireverenţioasă cu care
Homer reprezenta zeităţile în epopeile sale (e.g.: cântul al IV-lea din Iliada, în care
zeii au atitudini omeneşti, uneltesc, îşi susţin protejaţii, se răzbună unii pe alţii).
Acelaşi reproş i se aduce şi lui Hesiod.
Totuşi, primele şi cele mai valoroase idei despre literatură au apărut în
antichitate
 activitate inferioară filosofiei, căreia fie i se refuză capacitatea de a
accede la adevăr, fie i se atribuie un tip special de cunoaştere;
 literatura este fie o formă de „imitaţie” a realităţii, fie o formă
conştientă, asumată, de artă, dificil de distins de celelalte arte.

În cazul lui Platon, textele la care se face de obicei apel sunt Republica
(îndeosebi Cartea a X-a), Ion, Phaïdros, În apărarea lui Socrate. Toate aceste
texte filosofice discută, marginal, practica literaturii.

În Republica, Platon imaginează o cetate ideală, al cărei principiu este armonia.

Lumea sensibilă („realitatea” percepută la nivel individual, aistheta) nu este decât o
copie (eikon) a lumii Ideilor (eide), acestea din urmă invizibile, deci imposibil de
sesizat la nivel senzorial. Pentru fiecare clasă de lucruri, Platon afirma ca exista un
model (paradeigma) la nivelul eidosului. Aşadar, lumea sensibilă (ceea-ce-pare)
reproduce modelul lumii ideale (ceea-ce-este). În ceea ce priveşte consideraţiile lui
Platon despre orice formă de artă - în care se înscrie şi literatura - acestea pornesc de
la ideea că, în calitate de activităţi umane, acestea nu pot fi decât imitaţii ale lumii
sensibile, deci nu pot accede la adevăr şi la cunoaştere. Orice formă de artă este o
copie de gradul al III-lea a eidos-ului. Criteriul aplicat de Platon oricărei forme de
artă este acela al “adevărului”, criteriu nerelevant la Aristotel,. Din această
cauză, Platon refuză accesul poetului - termen generic pentru „autorul” oricărei forme
de artă - în cetatea ideală.

Termenul pe care îl foloseşte Platon este mimesis=arta imita lumea sensibila care la
randul ei imita lumea adevarului,lumea pura a ideilor
 tip de activitate, comună omului şi zeului, care are drept scop producerea de cópii
(eikones);
 tip special de artă productivă, comună poetului, pictorului, actorului, acest tip de
artă productivă se distinge în cazul poetului prin materialul folosit de acesta.
poetul nu utilizează unelte, ci creează imaginea în propria sa persoană;
 mimesis explică şi relaţia dintre eide şi particularizările din lumea sensibilă;
 adevărata cunoaştere are ca obiect „originalele”, nu imaginile de la nivelul lumii
sensibile, aşadar mimesis nu este o formă de cunoaştere care să aspire la prestigiu.
Platon aduce artei două reproşuri fundamentale: este neadevărată şi ofensatoare
pentru morală.
 Lumea adevarului este accesibila prin ratiune, lumea sensibila este indepartata de
adevar , respingatoare la cunoastee,se refera la simturile subiective si limitate (de
aceea sunt inseatoare) care ne fac sa distorsionam , sa ne deruteze, insele
 (Ion) Platon afirmă explicit condiţia poetului, poetul fiind un receptacul al
discursului divin; poetul este un ales al zeilor,el nu este stapan pe creatie, este doar
un instrument de comunicare a divinattii
 arta (deci şi literatura) este un produs al inspiraţiei divine, arta „raţională” este
inferioară calitativ celei produse sub semnul inspiraţiei şi „nebuniei divine”;

Mai mult, în Poetica, Aristotel a realizat primul corpus al reflecţiei despre

literatură care se păstrează şi astăzi. Poetica atinge punctul de maximă
autoritate în secolul al XVII-lea, în timpul clasicismului. Ideea care îl
deosebeşte fundamental pe Aristotel de Platon în ceea ce priveşte concepţia
despre arte ,literatură - este că acesta consideră arta un produs al
intervenţiei directe a agentului uman, o activitate raţională, şi nu supusă
bunului plac al inspiraţiei divine. Arta nu este o simpla imitatie, o copie
nedemna si credibila ci o reprezentare a realitatii. Fidel ideilor pe care le
expune în Fizica, Aristotel consideră că activitatea artistului, ca şi natura,
dovedeşte o anume structură,

 mimesis=arta trebuie sa fie verosimila si necsara ,credibila nu

trb sa rasp la proba adevarului

„poezia” trebuie să fie fidelă propriilor ei norme, nicicum normei

adevărului absolut, aşa cum afirmase Platon. Aristotel va oferi, în
Poetica, un model al poeziei „înalte” - tragedia.
Tragedia greacă va deveni model pentru estetica clasicismului, pentru
că structura ei va fi preluată ca structură a aspectului standard, ideal
al literaturii, adică a operei literare
 distincţia dintre referinţă şi reprezentare (imaginea) acesteia - distincţia dintre
„natural” şi „plăsmuire”. Reprezentarea nu trebuie judecată decât după
propriile norme, nu după norma adevărului;
 funcţia educativă şi cognitivă a artei (literaturii);
 katharsis. În sistemul aristotelian, receptare empatică a actului mimetic, deci
a oricărei forme de artă.. Pornind de la structura tragediei şi de la elementele
care intervin în performarea acesteia, Aristotel observă că „stârnind mila şi
frica”, tragedia „săvârşeşte curăţirea acestor patimi”. implică existenţa unei
experienţe premergătoare a genului, dar şi transpunerea receptorului în
lumea fictivă a „imitaţiei”. În felul acesta, Aristotel admite cunoaşterea pe
cale estetică, pe care o şi recomandă ca pe un tip special de terapie, în
accepţia antichităţii.
 Aristotel discutase în alte scrieri filosofice caracterul dublu articulat al noţiunii de
aisthesis, admiţând că există o predispoziţie către un astfel de tip de cunoaştere,
precum şi o actualizare a ei în percepţia care se realizează la nivelul senzaţiei, nu
al gândirii abstracte. Reţinem ideea unităţii dintre spiritul imaterial şi prezenţa
lui în materie, căci cele mai noi teorii asupra metaforei, figura centrală a
discursului literar, revin la concepţia antichităţii referitoare la unitatea spirit-
materie(aceasta concretizată prin armonia organismului uman)
 Aristotel opera cu claritate distincţia între istorie şi literatură, admiţând
caracterul ficţional al acesteia din urmă. Reprezentarea din „poezie” este aşadar
 o reprezentare credibilă. Credibilitatea, în raţionamentul lui Aristotel, oferă şi
calitatea de a fi posibilă unei întâmplări. De asemenea, Aristotel nu exclude
elementul miraculos, iraţionalul, însă consideră că locul acestora se află mai
curând în afara evenimentelor, la nivelul perceperii de către „spectator” a
tragediei ca ansamblu, pentru a nu altera echilibrul. Aceasta va fi una dintre
ideile preluate cu entuziasm de către clasicism, care va exalta raţionalitatea
sistemului aristotelian. Fără îndoială că Aristotel se referă aici la artă în sensul
înainte menţionat de techné, însă poezia (literatura) este şi ea o artă în sensul
aristotelianCu cât lumea imaginată este mai coerentă şi mai fidelă faţă de propriile
principii, cu atât există o şansă mai mare mare ca ceea ce fusese considerat credibil
să devină posibil.

Sistemul platonician
 literatura apare incidental în discursul filosofic, într-un corpus nediferenţiat al artelor;
 orice formă de artă este imitaţie (mimesis), înţelegând prin aceasta copia infidelă a naturii
(realitatea cognoscibilă pe cale senzorială), la rândul său copie a lumii ideilor (eide);
 poetul se află sub starea de inspiraţie divină (enthousiasmos), este un ales al zeului şi un
receptacul al discursului divin. Această stare specială este singura care produce „poezie”
autentică;
 literatura nu poate produce decât desfătare „josnică”, întrucât se adresează laturii
iraţionale a sufletului, lumii senzaţiilor. În felul acesta, aceasta nu poate aspira nicicum la
accesul la adevăr, rezervat filosofiei şi ştiinţei.

Sistemul aristotelian
 literatura constituie obiectul separat al unui scurt tratat destinat, cum au observat exegeţii
lui Aristotel, unui public iniţiat. Acesta constituie primul corpus teoretic dedicat
literaturii;
 Aristotel accentuează caracterul „productiv” al artelor, deci şi al literaturii; ideea va fi
preluată de şcolile critice contemporane care agreează concepţia despre literatură ca
„practică”;
 activitatea care produce literatură este raţională, iar conceptul de mimesis este redefinit ca
reprezentare a naturii, nu ca imitare, copie a lumii ideilor în stare pură;
 rolul receptorului nu este ignorat. Prin noţiunea de katharsis, filosoful va sugera principiile
care vor constitui baza teoriilor receptării de mai târziu;
 prin distincţia pe care o face între lumea „reală”, care constituie obiect al istoriei şi lumea
„posibilă”, „imaginară”, a literaturii, Aristotel va deschide calea către posibilitate de a
defini una dintre trăsăturile esenţiale ale literaturii, ficţionalitatea.
 termen deosebit de important la Aristotel: poetica.
 Renașterea acoperă, în linii mari, istoria europeană în intervalul 1400-
1600 și este considerată perioada de efervescență a cunoașterii, creativității, în
arte, literatură și științe, la un nivel necunoscut până atunci și rămas drept model
pentru epocile care i-au urmat, până la momentul actual. Se poate spune că, prin
acord, Renașterea este italo-centrică, deși cuprinsese întreaga Europă în
intervalul celor două secole. Un atribut fundamental al Renașterii, care
funcționează adesea ca nume alternativ este Umanismul. Este un curent cultural
si o miscare spirituala aparuta in sec 15 in italia care a generat stralucita epoca a
renasterii, propagata in europa pana in sec17

 Interesul crescut pentru antichitatea greco-latină, care a marcat Evul

Mediu târziu
 Echilibrul între principiile filosofiei platoniciene și aristotelism
(cele două mari modele ale Renașterii), cu efecte asupra
categoriilor mimesis, poesis
 Dezvoltarea scrisului (literatură+ alte tipuri de texte) în limbile
neolatine, nu în latină. Prestigiul latinei medievale (latina scrisă,
utilizată în Evul Mediu ca limbă literară, limbă a discursului
științific, a administrației și dreptului, lingua franca) nu scăzuse,
dar secolul al XIV-lea, prin Dante, Boccaccio, Petrarca acordă
prestigiu limbii italiene ca idiom al literaturii
 Apariția tiparului
În perioada Renaşterii, de exemplu, cele două concepţii funcţionează
simultan, întrucât mentalitatea renascentistă exaltă omul ca
individualitate, ca demiurg, dar nu ignoră nici ideea de „poet inspirat”.
 Fiinta umana este un centrum mundi si o valaore suprema
 conceptul de uomo universale, promovat de Renaşterea italiană descrie tocmai
dorinţa de împlinire a omului, care devine el însuşi un microcosm, o replică a
armoniei universale - concept moştenit din antichitatea greacă. Convingerea
renascentistă că omul este locuit de Dumnezeu, aduce ideea implicită de om
liber, „contaminat” de spiritul creator cu putere de determinare capabila sa
descopere bine frumosul adevarulExpresia de „om universal”, care este legată
stereotip de Renaștere a fost consacrată de Leon Battista Alberti, scriitor, artist,
arhitect- „omul poate îndeplini orice, dacă are voință”. Omul educat al epocii
 râvnea să se dezvolte plenar în toate domeniile., se poate dezvolta liber printru-
un efort rational de cunoastere a sine si a universului, prin studiul textelor
antuce, prin cunoasterea stiintifica a naturii,cosmos,planetei
 teme=armonie om natura, triumful ratiunii si al virtutii, iubirea gloria
 arta este o reproducere a naturii, in special a omului, iar frumosul este o
insusire a lucrurilor perceputa cu ajutorul simturilor
 imbinarea artei cu stiinta duc la o cunoastere superioara si la formarea omului
universal
 se promoveaza modelul uman aromonios in care se ragesesc frumusetea fizica
si cea spirituala, ratiunea si cultura , increderea in sine si perfectibilitatea fiintei
umane
 credinta in libertatea si demnitatea omului

În accepţia de curent cultural datat, clasicismul desemnează mişcarea culturală

care s-a manifestat întâi în Franţa, începând cu a doua jumătate a secolului al XVII-
lea. Clasicismul continuă tradiţia deschisă de antichitate. Acesta este epoca
în care doctrina aristoteliană capătă cea mai mare autoritate. Dominat de
raţiune, clasicismul descoperă în caracterul prescriptiv al Poeticii lui
Aristotel un model demn de urmat.
-puritatea genurilor si a speciilor
-perfectiunea formei generata de legile armoniei ,echilibrului si simetriei
-respectarea regulilor de timp loc actiune
-conflict intre ratiune si sentment,..
-avarul ipocritul natura ca decor
-pers clasice sunttopologice,statice,pers ideale in imprejurari ideale
-finalitatea etica=estetica
- Impersonalitatea: eul fictiv este totdeauna obiectiv, raţional, respinge confesiunea
Iluminism se def prin cultul ratiunii si al stiintei eliberate de constrangerile dogmatice si de
gandirea scolatica si prin promovarea valorilor umaniste
Functia morala educativa si cognitiva a literaturii
Principiul egalitatii naturale a oamenilor fiinta umana este eliberata de superstitii de
fanatism religios
Romantismcurent artistic aparut la sf sec 18 in ca reactie la rationalism si constrangerile
formale ale clasicismului
 -primatul sensibilitatii in devafoarea ratiunii
-creatia =produs al inspiratiei,al fanteziei
-pers exceptional in sit excep geniul inadaptat visator razvratit
-categorii estetice=frumos,grotescurat,ironia,fantastic
-abolirea constrangerilor formale,genurile si speciile se suprapun
-exaltarea libertatii depline de creatie
-antiteza
-conflict intre individ si societate
-iubirea ca modalitate de recuperare a identitatii pierdute natura ca regugiu din societatea
filistina intoarcerea la origini
-romantismul va explora cunoaşterea întregului nu prin deducţie raţională pe baza
fragmentului, ci prin intuirea întregului

Topografie = descriere a locurilor a spatiilor

Cronografia= responsabila de timp, descrierea unei epoci eveniment perioade
Prosopografia= Caracterizarea pers din punct de vedere fizic
Etopeea= Caracterizarea interioara!!
Paralela=sunt combinate prin analogie 2 descrieri
Tablou= cea mai ampla descriere

1.functia matezică( de cunoaștere)

2.Functia mimezică( pasajele descriptive se opresc asupra spațiu timp personaje)
3. Funcția semiozică(simbol)
Operatiune de
Ancorare = denumirea întregului  obiect al descrierii( casa, arhitectura)apare de obicei la inceput
Aspectualizare=părți din întreg, trăsături, proprietăți !
Relationare=situează individul într un spațiu intr un context
Reformulare= întregul și părțile sale sunt renumite redefinite de a lungul sau la Sf descrierii

1. Naratorul > Personajul (viziunea „din spate”)

= narațiunea clasică, tradițională. Naratorul ubicuu ştie mai mult decât personajul, care nu are nicio taină
pentru el.
2. Naratorul = Personajul (viziunea „împreună cu”)
= narațiunea modernă. Naratorul ştie tot atât cât ştie personajul, narațiunea e conformă viziunii pe
care o are personajul despre fapte şi întâmplări → frecvent persoana I sau persoana a III-a, naratorul poate
urmări unul sau mai multe personaje, identificându-se cu privirea acestora → personaj-reflector
3. Naratorul < Personajul (viziunea „din afară”)
= naratorul ştie mai puțin decât personajul şi, din acest motiv, reține numai ceea ce vede sau ceea ce aude. Nu pătrunde
în conștiința niciunui personaj
narator obiectiv, observator, descrie sau interpretează gândurile, sentimentele, motivațiile personajelor. =
un narator omniscient și omniprezent are acces la tot ce se întâmplă în narațiune, de la acțiuni până la
gândurile personajelor.

1. Focalizare zero:
-destinele pers sunt dirijate de catre naratorul demiurg
-oferă o viziune globală
-persoana a III-a
2. Focalizare internă: viziune impreuna cu
- urmarește gândurile personajului și pătrunde în conștiința acestuia
-îi dă cititorului impresia că percepe și judecă ființele și lucrurile
-recurge la verbe de percepție (a vedea, a auzi, a simți, a dori, a crede) realitatea este perceputa si
interpretata subiectiv
-persoana I, a II-a

3. Focalizare externă: viziune din afara

- naratorul se situeaza in perspectiva de observator ,impartial ,obiectiv al evenimentelor,stie mai
putin decat pers,le surprinde doar comportamentul
-nu are acces la gândurile, trăirile personajului
-persoana a III-a

2-distihtertina,tertina,catren,cvinaria,sextina,septina,octava,nona,decima
metafora „transferul asupra unui lucru a unui nume ce desemnează alt lucru”=se
substituie un termen propriu cu unul impropriu, dar expresiv(functie psihologica,
catharctica,estetica,filosofica,de cunoastere)pe baza unei relatii logice de asemanare
sinecdoca=figura de stil de nivel semantic prin care se subtituie un termen propriu cu unu
impropriu ,dar expresiv,poetic, pe baza unei relatii de ordin cantitativ sg-pl,gen-specie,parte-
intreg