Student : Condoiu Florentina Loredana

Universitatea din Craiova

Facultatea de Litere
Română-Engleză, Anul II

Eminescu. Modele cosmologice şi viziune poetică

Ioana Em. Petrescu

Născută la Sibiu, ca fiică a istoricului literar prof. univ. Dimitrie Popovici, slătinean de baştină
(Universitatea clujeană se transbordase la Sibiu, la ocuparea Ardealului de Nord de maghiari), şi soţie a prof. Liviu
Petrescu (dascăl al său la Universitate), Ioana Em. Petrescu a absolvit liceul G. Coşbuc şi Filologia clujeană, unde
şi-a luat licenţa cu Aron Pumnul, 1974, a desfăşurat apoi, la catedra Filologiei pe care o frecventase o activitate
strălucită, lăsând câteva studii fundamentale: despre Ion Budai Deleanu şi eposul cosmic, 1974, care fusese teza de
doctorat a cercetătoarei (Premiul Academiei), Eminescu. Modelul cosmologic şi viziunea poetică, 1979,
Configuraţii, studii şi eseuri, 1981, din nou despre marea ei pasiune: Eminescu şi mutaţiile poeziei româneşti, 1989.

Studiile Ioanei Em. Petrescu, sobre şi bine documentate, se concentrează, de regulă, asupra unei categorii
de fapte literare considerate relevante dintr-o anumită perspectivă teoretică, din analiza lor rezultând o serie sau o
structură semnificativă atât pentru autorul discutat, cât şi pentru epoca sau categoria căreia acesta îi aparţine.
Adevărata statură critică a personalităţii sale se revelează abia în timp, în cultul devotat pe care i-l dedică foştii săi
studenţi, încât astăzi Ioana Em. Petrescu apare ca una dintre cele mai strălucite figuri ale generaţiei sale.

Apărută în 1978, cartea Ioanei Em. Petrescu (1941-1990) constituie unul dintre puţinele studii cu adevărat
substanţiale şi empatice cu poezia eminesciană, o referinţă critică obligatorie în domeniul eminescologiei. Eseu de
semantică ontologică, lucrarea şi-a propus să definească opera lui Eminescu în evoluţia sa interioară, ca succesiune
de soluţii existenţiale ale raportului fiinţă/ istorie/ univers (limbaj). Conceptul fundamental al demonstraţiei este cel
al modelului cosmogonic adoptiv: „Optimismul viziunilor platoniciene din începuturile creaţiei lui Eminescu şi
pesimismul schopenhauerian caracteristic celei de-a doua etape îşi pierd sensul din perspectiva finală a operei care
cucereşte, dincolo de pesimism sau optimism, o conştiinţă tragică a existenţei într-un univers în care zeii s-au
refugiat în nefiinţă, dar condamnă lumea să existe, făurindu-şi, prin gândire, chipul şi istoria“.

Cel mai cunoscut dintre studiile eminesciene ale Ioanei Em. Petrescu, Eminescu. Modele cosmologice şi
viziune poetică a avut parte şi de cel mai complicat parcurs editorial. Titlul original - Eminescu, poet tragic - este
modificat chiar de către autoare, la sugestia primului editor, pentru a a evita "furcile" cenzurii comuniste,
unde tragic nu ar fi fost un termen agreat pentru un titlu de carte. Volumul s-a numit aşadar Eminescu. Modele
cosmologice şi viziune poetică, în ediţia din 1978, de la Editura Minerva (Bucureşti), intrând cu acest titlu în
circuitul bibliografiei de specialitate şi fiind, de la începutul anilor ´90, consacrat inclusiv ca bibliografie şcolară.

Cu titlul original al manuscrisului, Eminescu, poet tragic şi folosind ca text de bază exemplarul al doilea al
dactilogramei autoarei, volumul a fost restituit în 1994, în colecţia ,,Eminesciana" a Editurii Junimea (Iaşi), în
îngrijirea Ioanei Bot. Între timp, prin nerespectarea drepturilor de autor, au continuat să apară copii ale ediţiei din
1978. Editura Junimea a mai scos la rândul ei o ediţie - copie a celei din 1994 - fără acordul îngrijitorului şi
excluzând orice informaţie cu privire la caracterul restitutiv al ediţiei.

În acest volum, Ioana Em. Petrescu propune o viziune critică integratoare asupra operei poetice a lui
Eminescu şi a biografiei sale intelectuale, construite în jurul a trei noduri conceptuale, care leagă împreună elemente
aparent disparate ale unei creaţii poetice şi uriaşe, deschizând totodată reflecţia către câteva probleme generice ale
poeticităţii. Urmărind evoluţia internă a operei, de la primele încercări poetice ale tinereţii la căutarea limbajelor
alternative şi intrarea în tăcere din perioada bolii, istoria pe care Ioana Em. Petrescu o restituie aici 1. se centrează
pe identificarea unui sentiment de a fi în lume a eului creator (în funcţie de care acesta se figurează retoric, respectiv
îşi modelează cosmosul), 2. conduce spre fundamentarea unui sentiment tragic al existenţei(care permite sinteze
ideatice comparabile cu cele ale lui Nietzsche, în filosofia epocii, şi, constituie, totodată, cauza primă a ,,despărţirii
de romantism" la nivel estetic, a operei) şi 3. redefineşte, în termeni extremi de originali sfârşitul de secol
XIX, raportul artistului cu limbajul, într-un scenariu al imaginarului lingvistic care se desface din utopiile
mitologiei romantice pentru a tenta noile teritorii ale destrucţiei, desfacerii şi rostirii singulare moderne.

Creaţia eminesciană marchează momentul când viziunea ia locul vederii, încununând căutările
romantismului paşoptist (ale poeziei mimetice, mesianice) şi definind reperele unui nou concept de poeticitate. Cele
două modele cosmologice identificate de I. Em. Petrescu cu referire la opera lui Eminescu susţin, de fapt, cele două
etape ale creaţiei poetului: înscrierea în convenţia tradiţională şi abandonarea ei în favoarea celei moderne. În prima
etapă a creaţiei sale, cea subsumată convenţiei tradiţionale, Eminescu va dezvolta, în spiritul romantic al epocii, un
model cosmologic platonician, valabil atât la nivel ontologic, cât şi la nivel poetic, care oferă „certitudinea – fie şi
nostalgică – a apartenenţei la o patrie celestă niciodată definitiv pierdută, întotdeauna recuperabilă” .

La nivelul structurii interioare a operei, această concepţie ontologică se va manifesta ca o

consubstanţialitate a eului cu universul, a gândirii umane cu cea divină. Dominantă va fi ideea de misiune a
poporului şi de regăsire a unui spaţiu originar pierdut (Ondina), idei preluate din epoca paşoptistă, precum şi unele
motive proprii aceleiaşi perioade: cântecul, dansul, lumina – ca substanţă absolută a lumii (Heliade) etc. Poezia
devine „cântare profetică”, iar eul poetic apare în ipostaza mesianică de bard care are nostalgia „vârstei organice şi
profetice” a poeziei „când scrierile au valoarea sacră de scripturi” (Epigonii). Se conturează astfel o primă ipostază a
mitologiei poetice eminesciene ale cărei coordonate vor fi orfismul (Andrei Mureşanu) şi profetismul, precum şi
puterea creatoare a visului. La nivelul semnificantului, semnele distinctive vor fi retorismul, prezenţa diminutivelor
şi utilizarea abuzivă a epitetelor (dulce, alb, gingaş etc.). Amintind de obsesia „dulcii armonii” prezentă la
Bolintineanu şi Alecsandri, Eminescu va descoperi structurile de profunzime ale viziunilor poetice paşoptiste,
recuperând sensurile originare ale limbajului şi ale motivelor poetice preluate din această epocă şi transformându-le
în imagini-concepte ale unei întregi filosofii. Astfel se explică prezenţa lor în creaţia de mai târziu, creaţie care va
depăşi vizionarismul paşoptist de natură platoniciană (motivul luminii prezent în prima etapă a creaţiei va cumula
semnificaţii noi şi se va constitui ca simbol al devenirii, ca o perpetuă „reeditare a genezei”).

Cea de-a doua etapă a creaţiei eminesciene, circumscrisă modelului cosmologic kantian, se caracterizează
prin pierderea sentimentului de consubstanţialitate cu universul, ceea ce antrenează un acut sentiment al rupturii şi
înstrăinării. Este un semn al crizei gândirii moderne care se va manifesta nu doar la nivel ontologic, ci şi la nivel
poetic. La nivelul structurii interioare a eului, această schimbare este marcată de incidenţa rupturii, a sciziunii eului,
aflat de acum încolo în căutarea complinirii, a reintegrării fiinţei, afirmată în Odă (în metru antic): „Pe mine mie
redă-mă”.

Descoperirea dublului propriu (în oglindă sau în oglinda lumii) va fi însoţită de voluptate, în poezia de
dragoste, şi de spaimă, în cea thanatică. În opera eminesciană eul cunoaşte mai multe ipostaze: cea în care trăieşte
consubstanţialitatea lui cu universul, antrenând entuziasmul cosmic, sau nostalgia „paradisului pierdut”, dar
recuperabil; ipostaza demonică, a unui suflet dilematic, visând dispariţia lumii guvernate de rău şi aspirând la „a
corecta un univers absurd printr-un proiect armonic, iluzoriu şi compensativ”; în sfârşit, cea care ilustrează opoziţia
eului cu universul, ruptura de marele tot, solitudinea morală a eului şi tendinţa lui de „dezmărginire”. Dacă prima
ipostază ţine de convenţia tradiţională, celelalte două marchează trecerea la convenţia modernă, afirmarea eului
impersonal fiind expresia supremă a modernităţii operei eminesciene. Dacă raportăm evoluţia eului eminescian la
cele trei trepte parcurse de eul din poezia modernă, observăm că în creaţia eminesciană atestăm primele două tipuri
de eu: cel scindat, care trăieşte o existenţă împotriva voinţei sale (este ipostaza eului din Odă (în metru antic),
sugerată de versul „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”), şi eul dedublat, care se contemplă pe sine din afară
(această ipostază o aflăm în acelaşi poem prin imaginea eului care-şi contemplă alteritatea şi imploră redobândirea
identităţii pierdute: „Pe mine mie redă-mă”). Aceste ipostaze ale eului, proprii convenţiei moderne, sunt un
argument elocvent în favoarea modernităţii eminesciene.

Componenta tradiţională a operei eminesciene rezidă în retorica de tip clasicist (poezia cu anecdotă):
creaţia lui Eminescu este descriptivă, alegorică, satirică, în pofida vizionarismului inerent.

Cartea debutează cu două citate din Hegel,

„Când ceru-apune a lui gânduri,

Când am pierdut ideea-eternităţii
Eu singur stau s-o reprezint aici. ”
 „ Dar nu viaţa care se sfieşte de moarte
şi care se prezervă pură faţă de distrugere,
ci aceea care suportă moartea şi se păstrează
în ea este viaţa spiritului. Spiritul îşi câştigă
adevărul său numai întrucât el se regăşeste
în ruperea absolută. ”
( Hegel )

şi vom întâlni citate din poezia lui Eminescu la fiecare început de capitol, evitând poate, trecerea bruscă
spre conţinut.În acest volum, Ioana Em. Petrescu propune o viziune critică integratoare asupra operei
poetice a lui Eminescu şi a biografiei sale intelectuale, şi o construieşte în jurul a trei noduri conceptuale,
care leagă elemente aparent fără nici o legătură, ale unei creaţii poetice uriaşe, şi totodată îndeamnă la reflecţia
către anumite probleme generice ale poeticităţii. Printre altele, autoarea menţionează faptul că gândirea
eminesciană se formează, în mare măsură, în orizontul unor structure hegeliene, rezultat al primelor
traduceri din tinereţe, scrise in manieră hegelistă de către Rötscher, dar că acest lucru nu îl transformă
pe Eminescu, dintr-un discipol al lui Scopenhauer, într-un epigon al lui Hegel.

Volumul este alcătuit din următoarele capitole:

I. Modele cosmologice (Pitagora şi muzica sferelor, Platon şi sufletul lumii, Kant şi universul ca
mecanism, Valoarea ontologică a modelelor cosmologice, Modele cosmologice adoptive,Romantismul şi
modelul cosmologic platonician,Etapele creaţiei eminesciene şi succesiunea modelelor cosmologice);

II. Universul paradisiac („Bardul” şi idealul mesianic al poeziei, Mitologie poetică eminesciană: Heliade şi
Andrei Mureşanu,Mesianismul poetic şi modelul cosmologic platonician al literaturii paşoptiste, Ondina:
motive poetice asociate modelului cosmologic platonician, Lumina, Muzica sferelor, Iubirea şi femeia ca
imagine a Ideii, Topografia mitică a universului şi erosul ca daimon în Sara pe deal, Topografia mitică a
universului şi consubstanţialitatea gândirii umane şi divine în Povestea magului călător în stele, Persistenţa
figuraţiei poetice „paradisiace” în creaţia ulterioară a lui Eminescu);

III. Conştiinţa istorică şi drama înstrăinării spiritului în timp (Timpul echinoxial şi punctul de solstiţiu:
1. Înstrăinarea, Uitarea,Dedublarea, Biserica ruinată, „Melancolia” şi percepţia halucinatorie a irealităşii
lumii, Codrul ca templu cosmic, Codru şi salon; 2. Criza comunicării, Sterilitate şi ironie, Gândirea mitică şi
gândirea critică, Poezia: de la limbaj natural al mitului, la „joc cu icoane”, „Epigonismul” şi ironia ca
 nesubstanţialitate a lumii, Arta şi noua stare a lumii, Eminescu şi Hegel, Conceptul eminescian de poezie între
poetica expresivă şi poetica obiectivă, Simbolurile poeziei: oglinda de aur şi hieroglifa, Demonul creaţiei şi
visul apolinic al formei, Eul impersonal eminescian şi eul liric în accepţia lui Nietzsche, Actul creator ca
sacrificiu: sculptorul orb şi muzicianul surd, Poezia şi sterilitatea gândirii contemporane, Degradarea limbajului
comunicării şi aspiraţia spre limbajul universal al formulei matematice, Neîncrederea în cuvânt; 3. Daimon şi
demon, Daimon şi genius, Demiurgul ca daimon, Conotaţii etice: demiurgul ca voinţă de a fi, Eroii demonici ca
reflex al răutăţii divine, Voinţa de putere şi condiţia de „gemeni”, Demonia cunoaşterii şi nostalgia paradisului
pierdut, Cei cu stea moartă);

IV. Universurile compensative (Ceremonialul social ca fugă de timp, Convenţie, farsă, mască, vorbă, Recuperarea
timpului echinoxial: 1. Poezia, Odin şi Poetul: recuperarea spaţiului mitic şi a publicului divin al
poeziei, Poezia ca vis apolinic: seninul şi noaptea clară, Surâsul zeilor, Mureşanu: recuperarea substanţei
poeziei, „Gândire trează” şi „gândire fermecată”, Somnul şi „regia gândirii nenfiinţate”, Starea de
farmec, Cornul de aur şi universul oniric, Chipul, Cântarea; 2. Somnul şi moartea, Somnul şi eliberarea
gândirii, Visul ca stare intermitentă de genialitate, Visul şi recuperarea stării de farmec, Visurile lui Toma
Nor, Structura onirică a spaţiului în Făt-frumos din lacrimă, Somnul şi iubirea, Moartea, „caos de
lumină”, Visul nefiinţei în Mureşanu şi Rugăciunea unui dac, Moartea ca aparenţă în Avatarii faraonului
Tlà, Moartea ca recuperare a patriei cosmice în Mai am un singur dor; 3. Magia, Aventura metafizică a lui
Dionis, Monologul interior, Libertatea şi limitele gândirii, Eroare şi nefiinţă, Cuplul ca idee
salvatoare, Structura onirică a spaţiului, Cromatism oniric şi cromatism simbolic; 4. Sentimentul patriei şi
sensul istoriei, Mitul Romei în cultura romană, Dacismul paşoptist, Cele trei vârste ale istoriei naţionale în
concepţia lui Eminescu, Vârsta mitică: Dacia în Memento mori, „Decebal” ca dramă sacră, Vârsta eroică: statul
natural din Scrisoarea III, Vârsta înstrăinării şi funcţiile satire; 5. Iubirea, Imagini platoniciene: femeia,
întrupare a gândirii divine, Angelitatea, Visul apolinic: Statuia şi icoana, Iubirea ca negare de
sine, Idilele, Femeia-oglindă, „Făptura minţii mele”, Diana, Memoria creatoare: Sonete, Anamnesis - elegiile).

V. Oglinda de aur (Divinul ca nefiinţă în Memento mori, Proletarul şi Cezarul,Nefiinţa şi „fiinţa ce nu

moare”, Cosmogonia ca determinare a divinului „Scrisoarea I”, Oglinda şi oglindirea, Oglinda magică,Raporturi
ontologice şi raporturi epice în Luceafărul, Cezarul);

VI. În metru antic („Tehnică” şi discurs poetic, Rimele, Structuri metrice, Versul ca „descântec de
coborâre”, Evoluţia limbajului poetic eminescian, Variantele Odei şi etapele creaţiei eminesciene).
 Demersul autoarei trece dincolo de distincţia antum/postum, ca şi de cele de gen (poezie/proza); de asemenea,
această viziune globală asupra operei eminesciene face ca un număr mai mare de teme fundamentale să fie
subsumate unui concept unificator: aşa se întâmplă cu „înstrăinarea“ sau„criza comunicării“ aflate sub semnul
a ceea ce Ioana Em. Petrescu numeşte Constituţia istorică şi drama înstrăinării spiritului în timp, iar teme ca:
poezia, somnul şi moartea, magia, sentimentul patriei şi sensul istoriei, iubirea sunt încadrate în vasta
categorie a Universurilor compensative, ca „rezultat al efortului de reautentificare a existenţei“. Capitole
distincte sunt dedicate vastelor poeme Memento mori (Oglindade aur) şi Odei (În metru antic). Unicitatea creaţiei
lui Eminescu, aşa cum autoarea o afirmă, nu mai este doar tematică şi stilistică (având ca unităţi cuvântul sau
imaginea), ci e una de natură ontological

Opera lui Eminescu, poet al visului cosmic si mitologic, îşi are locul propriu nu numai în literatura română, ci şi
în cea universală. Generaţiile în succesiunea lor îşi transmit ca pe o datorie sacră convingerea că, Eminescu este cel
mai mare poet naţional. Referindu-se la valoarea creaţiei eminesciene – din punctul de vedere a relaţiei naţional –
universal – G. Călinescu afirma „fiind foarte roman, Eminescu este un mare poet universal”.

În concluzie , Eminescu. Modele cosmologice şi viziune poetică este o carte complex , care poate interesa şi
ajuta pe toţi cei preocupaţi de viziunea poetică si modelele cosmologice eminesciene.