Petru Creția-Testamentul unui

eminescolog

Există două momente principale ale impunerii mitului eminescian

1. Definiția dată de N. Iorga lui Eminescu în 1929- expresie integrală a sufletului românesc
2. C. Noica în 1975- omul deplin al culturii românești

Ambele au la bază concepția unui Eminescu paradigmatic, neschimbător și exemplar pentru toată
suflarea românească. Aceste două definiții sunt lipsite de măsură și potrivnice spiritului critic. Și
una și alta sunt expresia reînnoirii naționalismului. Au fost multe aprecieri nefavorabile poetului,
publicate în Dilema. Prima apreciere negativă este că tinerii colaboratori ai revistei i-au negat lui
Eminescu orice interesc actual, și nu doar publicistului, ci și poetului. Al doilea lucru este valul
de protest dat naștere de Dilema. Mii de pagini consacrate lui Eminescu în secolul XX țin rar de
critica propriu-zisă și mai mult de exegeza savantă, de erudiție sau de comparatism. Reevaluarea
poeziei, a prozei, ori a gazetăriei nu a mai fost simțită necesară.

Petru Creția deplângea în lucrarea sa faptul că pe tineri aceste studii nu-i atrag. Dacă
editarea operei nu are încă o generație nouă de devotați ca P. Creția, comentatorii operei se
recrutează în ultima vreme mai ales dintre tineri. Când își scria Creția Testamentul, I.M.Petrescu
publicase deja Eminescu-modele cosmologice.

Petru Creția este primul care a obiectat la teza lui Negoițescu, bazîndu-se pe observațiile
lui ca editor al poeziilor lor. Teza nu se sprijină nici pe texte, nici pe psihologia poetului. Creția
neagă și împărțirea consacrată de Perpessicius în antume și postume.

În sens strict, nu există în toată istoria decît 3 lecturi critice ale lui Eminescu
deschizătoare de drumuri. Este vorba despre critica lui Maiorescu, Călinescu și Negoițescu. Cea
dintîi din 1889, fondează eminescologia critică cu un text didactic ce se învață astăzi în clasele
de liceu. Maiorescu are în vedere poezia publicată în reviste. I. Negoițescu a exploatat cel mai
clar teza că ediția este pe de-a-ntregul opera lui Maiorescu. Lui Negoițescu antumele i se par
rodul acomodării la normele romantismului tăcerii.