TITU MAIORESCU SI JUNIMEA“Junimea” 

reprezinta cea mai importanta grupare

literara din secolul al XIX-lea; aceasta a luat fiinta la Iasi, in anul 1863. Membri fondatori ai
societatii sunt cinci tineri de curand sositi la Iasi, din strainatate de la studii: Titu Maiorescu,
P.P.Carp, Th. Rosetti, Iacob Negruzzi si Vasile Pogor.
   
Titu Maiorescu - Junimeaau fost: raspandirea spiritului critic care s-a manifestata in primul rand
prin respectul pe care il manifestau junimistii pentru adevarul istoric si studierea trecutului si prin
cultivarea simplitatii. Nevoia de claritate, rigoarea, ratiunea vor fi  repere permanente ale
junimistilor. Spiritul filozofic al Junimii este reprezentat de dorinta membrilor de a construi pe o
solida baza teoretica in care aplicatiile devin doar o urmare fireasca a rationamentului; Gustul
junimistilor pentru clasic si academic este reprezentat de refuzul acestora de a accepat inovatiile
momentullui indiferent daca acestea se numeau simbolism sau naturalism in literatura,
impresionism in pictura sau muzica; Spiritul oratoric al junimismului impune un model in care
totul, de la vestimentatie la distie trebuia sa dovedeasca perfecta stapanire de sine, rigoare,
masura. Iar spiritul ironic al junimistilor venea din nevoia de a sublinia caracterul lipsit de
formalitati al actiunii lor culturale, devizele glume precum “intra cine vrea ramane cine poate”
sau poreclele de care nu scapa nimeni sunt un mod de a intelege activitatea junimista. Sub
directia lui Iacob Negruzzi, apare la 1 martie 1867 revista “Convorbiri literare”, aici publica Titu
Miaorescu, Mihai Eminescu,Ion Creanga si multi alti junimisti.

Ideile pe care le-a promovat revista junimista au fost: introducerea alfabetului latin in locul celui
chirilic. Combaterea etimologismului, folosirea ortografiei fonetice, respingerea calcului
lingvistic si aveau rezerve in privinta introducerii neologismelor.
  
 Titu Maiorescu (1840-1917), critic literar si estetician a fost cel mai important membru fondator
al societatii literare “Junimea”. Maiorescu a declansat o violenta campanie impotriva “directiei
vechi” in cultura si literatura. Primul studiu va fi “O cercetare critica asupra poeziei romane de al
1867”. El va fi urmat de “Asupra poeziei noastre populare”, “Limba romana in jurnalele din
Austria”, “In contra directiei de azi in cultura romana”, “Directia noua in poezia si proza
romana”. Studiile vor fi renumite in anul 1874, intr-o prima editie de “Critice”.
   
In articolul sau, “O cercetare critica asupra poeziei romane”, Maiorescu afirma ca poezia, ca
toate artele de altfel, exprima frumosul, spre deosebire de stiinta care se ocupa de adevar. Cea
mai importanta deosebire dintre adevar si frumos este ca adevarul cuprinde numai idei pe cand
frumosul cuprinde idei sensibile. Prima conditie, dar o conditie indispensabila, este conditia
materiala care indiferenta daca este poezie epica, lirica sau dramatica trebuie sa trezeasca in
mintea auditoriului imagini sensibile, concrete care sa emotioneze cititorul.

Frumosul nu este o idee teoretica, si o idee imbracata in forma sensibila si tocmai de aceea
cuvantul poetic trebuie sa reproduca aceasta forma. Prin urmare, un sir de cuvinte care nu sunt
decat notiuni reci, abstracte, fie ele oricat de bine rimate, daca nu transmit sentimente, nu sunt
poezii ci un tip de proza rimata.
 Conditia materiala este creata de urmatoarele mijloace: primul mijloc este alegerea cuvantului
cel mai putin abstract, al doilea mijloc este folosirea adjectivelor, adverbelor, in doua cuvinte, ale
epitetelor ornante, al treilea mijloc de a realiza aceeasi conditie sunt personificarile obiectelor
prea abstracte precum si a calitatilor si actiunilor. Al patrulea mijloc pentru a ajunge la acelasi
rezultat il reprezinta folosirea comparatiei si metaforei.
 A doua conditie care nu trebuie sa lipseasca dintr-o poezie este conditia ideala, aceasta conditie
este reprezentata de sentimente si pasiuni. Prin urmare, iubirea, ura, tristetea, bucuria, disperarea,
mania sunt “obiectele” folosite de poeti; invatatura, principiile morale, politica sunt “obiectele”
stiintei dar niciodata ale artelor.
Poezia trebuie sa cuprinda idei cu inceput si sfarsit si sa dea astfel o satisfactiee spiritului
omenesc.
Poetul trebuie sa exprime sentimente umane, aflat el insusi sub influenta lor. Intre deosebirirle
care disting afectiunea in general de celelalte stari ale cugetului omenesc se pot exemplifica
urmatoarele: o mare repeziciune a miscarilor ideilor, ca exemplu elocvent este spaima care 
strabate mintea cu o sumedenie de idei atunci cand o simtim si o alta deosebire o reprezinta
extragerea obiectelor sub influenta setimentelor. Scopul celor doua conditii nu este acela de a
crea poeti, ci de a ne feri de "falsi"poeti care pretind ca stiu sa creeze. Primul scop al articolului
este acel ade a ajuta poetii inascuti sa isi perfectioneze felul de a scrie iar al doilea scop al
articolului este acela de a ajuta publicul sa isi dea seama care sunt poezii cu adevarat
pretioase. Aceasta critica urmareste sa curete literatura de “falsi” poeti pentru a-i ajuta pe cei
tineri sa aleaga doar lucrurile bune din trecut si sa isi indrepte greselile.

    In articolul numit “Comediile d-lui I.L.Caragiale”, Maiorescu lanseaza ideea ca valoarea unei

opere nu are nicio legatura cu calitatea umana si ca valoarea unei opere consta in capacitatae de a
ridica cititorul din lumea in care traieste si sa il purifice prin arta. Titu Maiorescu afirma despre
comediile lui I.L.Caragiale ca sunt lucrari originale si ca pun in scena stereotipuri umane din
viata noastra sociala si le dezvolta trasaturile caracteristice, cu obiceiurile lor, cu limbajul lor si
sunt puse in situatiile alese de autor.