Curentul literar promovat de societatea ieseana Junimea, incepand cu anul 1863, timp de un sfert de secol, se manifesta ca o miscare de modernizare

profunda si de aplicare ferventa a spiritului critic. Junimea inseamna o ideologie noua, un discurs intercultural, o raportare a modelului literar romanesc la cel european, prin largirea criteriilor estetice la nivel universal.Spiritul Junimii se face cunoscut prin intermediul prelegerilor populare,al sedintelor periodice de cenaclu si prin revista Convorbiri Literare.

O noua generatie de intelectuali se impune acum. Cativa tineri reveniti de la studii din strainatate (P.P. Carp, Vasile Pogor, Th. Rosetti, Iacob Negruzzi si Titu Maiorescu spiritus rector al gruparii), constienti de situatia precara a culturii romane,au hotarat infiintarea Junimii, o asociatie menita sa aduca un suflu nou in cultura romana. Circulatia ideilor junimiste in epoca este asigurata de faptul ca societatea avea o tipografie proprie, o librarie si ca editeaza revista Convorbiri Literare,incepand din1867. In paginile revistei vor fi publicate articolele lui Maiorescu si operele marilor clasici: poezia lui Mihai Eminescu, proza lui Ion Creanga si Ioan Slavici, comediile lui I. L.Caragiale.

In lucrarea Istoria literaturii romane moderne, criticul Tudor Vianu identifica trasaturile definitorii ale junimismului: spiritul critic, spiritul filozofic, gustul pentru clasic si academic, spiritul oratoric, ironie.

Trasaturile Junimismului

Spiritul Critic
Spiritul Critic este cea mai importanta trasatura a junimismului.Se manifesta prin respectul fata de adevarul istoric prin studierea trecutului si prin cultivarea simplitatii. Este combatuta falsa eruditie, manifestata de catre multi carturai ai timpului, prin folosirea unei limbi artificiale, care sa-i diferentieze de oamenii de rand. Este respinsa nonvaloarea, identificata la nivelul limbii (betia de cuvinte, abuzul de neologisme) si la nivel socio-politic si cultural , al institutiilor statului (formele fara fond).

Rolul lui Titu Maiorescu in cristalizarea criticismului junimist

Criticismul junimist este legat in primul rand de activitatea lui Titu

Maiorescu, mentorul societatii Junimea, dar si indrumatorul cultural si literar al epocii. Reunite in volum sub titlul Critice, descrierile ilustreaza domeniile de manifestare a spiritului critic maiorescian: limba romana, literatura, cutura,estetica, filozofia. De asemenea, reflecta preocuparile Junimii in diferite etape,de la un pronuntat caracter polemic (1863-1874), la perioada de afirmare a directiei noiin poezia si proza romana (1874-1885).Prima editie a Criticelor , din 1974, cuprinde in Prefata autorului o motivare a necesitatii criticii (critica destructiva unde trebuie si constructiva unde poate)in contextul ultimilor 7-8 ani, ca rezistenta in fata mediocritatilor ce navaleau in viata publica. Autorul respinge compromisul cu formele goale si isi afirma cu luciditate responsabilitatea culturii romane contemporane:Directia cea nouani se zice-nu putea sa se introduca intr-o conlucrare pasnica pe langa cea veche?La aceasta raspundem: nu te poti juca nepedepsit cu capitalul intreprinderii de cultura intr-un popor. Ai un singur bloc de marmura: daca il intrebuintezi pentru o figura caricata, de unde mai poti sculpta o Minerva?

Articolul a fost scris pentru o antologie a poeziei romane de pana atunci, realizata ca obiectiv al activitatii societatii Junimea. Articolul are doua parti: Conditiunea materiala a poeziei si Conditiunea ideala a poeziei.In acest articol, Titu Maiorescu defineste frumosul ca manifestarea ideii in materie sensibila. Maiorescu isi propune sa arate care este deosebirea dintre o poezie buna si o poezie proasta. Isi propune sa alcatuiasca o antologie cu cele mai bune poezii care s-au scris pana atunci. Pentru aceasta el trebuie sa foloseasca anumite principii estetice pentru ca poemele respective nu trebuiau selectionate la intamplare sau pe baza bunului gust. Aceste poeme, fiind cele mai bune, aveau sa serveasca drept model pentru poeziile contemporane. Titu Maiorescu considera ca o poezie, ca sa-si merite numele, trebuie sa indeplineasca doua conditii: conditia materiala si conditia ideala. In prima parte, Titu Maioresu arata ca spre deosebire de pictura, sculptura, muzica, poezia nu are in cuvant conditia sa materiala ci trebuie s-o creeze prin imagini artistice. Pentru realizarea conditiei materiale, poetul utilizeaza o serie de procedee: simbolul, epitetul, personificarea si metafora. Maiorescu nu are notiunea de simbol dar o intuieste denumind-o alegerea cuvantului celui mai putin abstract dand exemple corecte din Andrei Muresanu: N-ajunge iataganul barbarei semilune, din Shakespeare: Orce te-ar departa de la cercul de aur. Epitetele sunt luate din Homer: Minerva cu ochiul albastru, din Vasile Alecsandri: Galben ca faclia de galbena ceara. Personificarile le ilustreaza cu exemple din Grigore Alexandrescu Raul inapoi se trage, muntii varful isi clatesc, din Homer, Horatiu si Shakespeare. Exemplele de metafore si comparatii le ia din Goethe, Heine, Dimitrie Bolintineanu: Mihai mandru vine iara / Falnic ca un stalp de para, din Vasile Alecsandri. In capitolul al doilea, autorul se ocupa de fondul poeziei. Fondul nu trebuie inteles ca idee propriu-zisa, ci ca sentiment sau pasiune: Ideea sau obiectul exprimat prin poezie este totdeauna un simtamant sau o pasiune si niciodata o cugetare intelectuala. O poezie trebuie sa exprime neaparat sentimente, trairi sufletesti si nu rationamente sau idei politice.Pentru a transmite mesajul sau afectiv poetul utilizeaza mai multe procedee: O mai mare repejune a miscarii ideilor, O exagerare sau cel putin o marire si o noua privire a obiectelor sub impresiunea simtamantului si a pasiunii, O dezvoltare grabnica si crescanda spre o culminare finala sau spre o catestrofa. El da exemple din Heine, Alecsandri, Lessing, Goethe, poezia pupulara, Horatiu. Rolul criticii este sa arate modelele bune cate au mai ramas si sa le distinga de cele rele.

O cercetare critica asupra poeziei de la 1867