CRITICISMUL JUNIMIST - Sinteza In contextul istoric creat prin eforturile de consolidare politica, sociala si economica incepute de Al.

Ioan Cuza si Mihail Kogalniceanu dupa Unirea romanilor din 1859, continuate apoi de regele Carol I si de partidele politice cele mai importante din epoca, actiunea de intemeiere culturala realizata de societatea Junimea reprezinta una din intaile mari izbanzi ale spiritului creator national, care a impus o directie noua in cultura romana, caracterizata prin luciditate critica si printr-un sentiment puternic al valorii. "Momentul junimist" din cultura romana s-a constituit in ultimele 4 decenii din secolul al XIX-lea, dupa intemeierea la Iasi a asociatiei Junimea in 1863 si aparitia revistei Convorbiri literare la 1 martie 1867. Initiativa acestor actiuni a apartinut unor tineri intelectuali cu studii serioase desavarsite in strainatate: Petre P. Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti, Iacob Negruzzi si Titu Maiorescu, cel din urma impunandu-se ca adevaratul conducator al gruparii. Asociatia este bine organizata, avand o tipografie proprie,o librarie si o revista, ceea ce explica in buna atractia exercitata asupra tinerilor. In evolutia Junimii se disting cateva etape etape cu trasaturi proprii. Prima (1864-1874), cu desfasurare la Iasi, are un pronuntat caracter polemic, si se manifesta in trei directii: limba, literatura si cultura. A doua etapa (18741885), cu desfasurare dubla: la Iasi si la Bucuresti, este de consolidarea a unei "noi directii", caracterizata printr-o diminuare a critismului junimist si prin aparitia in paginile revistei a operele de maturitate ale lui Eminescu, Creanga, Caragiale, Slavici etc. Etapa a treia incepe dupa 1885, cand este stramutata la Bucuresti si revista Convorbiri literare, dupa ce venisera pe rand in noua capitala mai intai Titu Maiorescu, apoi cei mai multi junimisti, ultimul fiind Iacob Negruzzi, directorul revistei. Constructorul acestei epoci literare, dar si initiatorul si mentorul noii directii, a fost Titu Maiorescu, a carui actiune critica are o semnificatie paradigmatica. Studiile sale au vizat fenomenul literar: "Asupra poeziei noastre populare", "O cercetare critica asupra poeziei noastre de la 1868","Directia noua in poezia si proza romana", "Comediile d-lui Caragiale", "Poeti si critici" si "Eminescu si poeziile lui", au ca motiv evidentierea valorii literaturii populare, combaterea mediocritatii, promovarea originalitatii creatoare si a unor idei estetice clasice. In 1867, Maiorescu publica "O cercetare critica asupra poeziei de la 1867", lucrare impartita in doua capitole: "Conditiunea materiala a poeziei" si "Conditiunea ideala a poeziei". Esteticianul porneste de la realitatea literara

indreptandu-se mai apoi spre teoretizari. O critica necrutatoare a mediocritatii, "a simplilor fabricanti de rime" si a " articolelor de jurnale", este declansata simultan cu exemplificarea unor "productiuni adevarat poetice". In conceptia sa, spre deosebire de stiinta, chemata sa descopere adevarul, poezia urmareste exprimarea frumosului, adica "ideea manifestata in materie sensibila". Insa, ideea ajunge la statutul de arta doar parasind modul obiectiv al existentei si devenind realitate subiectiva. Prima "conditiune" se realizeza prin limba, ca materie a poeziei. Aceasta, gratie mijloacelor specifice, cu rolul de a "sensibilza gandirea cuvintelor", se transforma in limbaj poetic, deosebind astfel poezia de proza ca "un gen aparte, cu propria sa ratiune de a fi". Imbinarea originala a cuvintelor pentru a realiza sugestia se obtine uzitand anumite procedee inventariate de Maiorescu: "alegerea cuvantului celui mai putin abstract", folosirea "epitetelor ornante", a "personificarilor obiectelor nemiscatoare sau prea abstracte, precum si a calitatilor si actiunilor", a metaforei, tropului si comparatiei, cu mentiunea ca ultima sa fie "relativ noua" si "justa". Cea de-a doua "conditiune", cea "ideala", reflecta ideea de baza a esteticii maioresciene, conform careia poezia este un produs al "imaginatiei artistice", in care obiectul exprimat "este totdeauna un simtamant sau o pasiune, si niciodata o cugetare exclusiv intelectuala sau care tine de taramul stiintific". Criticul reproseaza absenta unei "fantezii riguroase", respingand din principiu efemerul, ocazionalitatea nesemnificativa si imitatia searbada a realitatii. Comediile d-lui I.L. Caragiale este al doilea studiu n care sunt prezentate ideiile estetice ale lui Titu Maiorescu, dup O cercetare critic asupra poeziei romneti de la 1867. Acum criticul i propune s explice din punct de vedere estetic raportul dintre art i realitatea social, rspunznd, n acelai timp, la ntrebarea dac arta are sau nu o misiune moralizatoare. Maiorescu observ c meritul lui Caragiale este acela de a arta realitatea din partea ei comic, prin scoaterea i nfiarea plin de spirit a tipurilor i situaiilor din chiar miezul uneri pri a vieii noastre sociale, fr imitare sau mprumutare din literaturi strine. n continuare, criticul se oprete asupra unuia dintre reprourile care se aduc comediilor lui Caragiale, i anume c ar urmri scopuri politice. n acest sens, criticul susine c o comedie nu are nimic a face cu politica de partid; autorul i ia personajele sale din societatea contimporan cum este, pune n eviden partea comic aa cum gsete i acelai Caragiale, care astzi i bate joc de fraza demagogic, i-ar fi btut joc de ilic i tombater i i va bate joc mine de fraza reacionar i n toate aceste cazuri va fi n dreptul su literar incontestabil.

Studiul critic al lui Titu Maiorescu din 1889, Eminescu si poeziile lui, memorabil prin previziunea finala asupra destinului poetic al lui Mihai Eminescu, este o prima incercare in critica literara romaneasca de a contura un portret moral si intelectual al lui Mihai Eminescu. Remarcabil este portretul de "om al timpului modern" pe care criticul i-1 face cu exacta intuitie: "Eminescu este un om al timpului modern, cultura lui individuala sta sub semnul culturei europene de astazi. Cu neobosita lui staruinta de a ceti, de a studia, de a cunoaste, el isi inzestra fara preget memoria cu operile insemnate din literatura antica si moderna. Articolul In contra directiei de astazi in cultura romana, aparut in anul 1868, este o analiza lucida asupra civilizatiei romanesti, intemeiata, de la inceputurile ei de modernitate, pe un neadevar care a cuprins toate sferele vietii materiale si culturale: "Vitiul radical in toata directia de astazi a culturei romane, este neadevarul, pentru a intrebuinta un cuvant mai colorat, neadevar in aspirari, neadevar in politica, neadevar in poezie, neadevar pana in gramatica, neadevar in toate formele de manifestare a spiritului public."