CRITICISMUL JUNIMIST ȘI TITU MAIORESCU

Epoca marilor clasici, cuprinsă între anii 1860 – 1890, este una dintre cele mai strălucite
perioade din cultura română, deoarece atunci apar gruparea "Junimea" și revista ei
"Convorbiri literare", critica lui Titu Maiorescu și operele excepționale ale lui Eminescu,
Creangă, Caragiale și Slavici. De această perioadă, se leagă cele mai mari realizări ale poeziei,
prozei, teatrului, criticii și publicisticii naționale.
"Junimea" a fost o grupare literar – culturală, înființată la jumătatea secolului al XIX-
lea, care a dat naștere unui curent de idei, numit junimism.
Gruparea a apărut la Iași, în 1863, la inițiativa unor tineri intelectuali: Petre Carp,
Vasile Pogor, Iacob Negruzzi, Theodor Rosetti și Titu Maiorescu. Cel din urmă s-a impus ca
adevăratul conducător al grupării care, din 1867, are și o tipografie, o librărie și o revistă
proprie, "Convorbiri literare", în paginile căreia vor fi publicate articolele lui Maiorescu și
operele marilor clasici: Mihai Eminescu, Ion Creangă, I. L. Caragiale, Ioan Slavici.
În existența Junimii, se disting trei etape de dezvoltare.
1. Prima, etapa ieșeană, între anii 1863 – 1874, are un pronunțat caracter polemic și
se manifestă în trei direcții: limbă, literatură și cultură. În această perioadă se elaborează
principiile sociale și estetice ale junimismului.
2. Cea de-a doua etapă (1874 – 1885), cu desfășurarea ședințelor Junimii la
București , unde Titu Maiorescu era ministru, iar a activității revistei la Iași, este o etapă de
consolidare, în sensul că în această perioadă se afirmă reprezentanții de seamă ai direcției noi în
poezia și proza română: Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici. Tot acum sunt elaborate
studiile esențiale prin care Titu Maiorescu se impune ca autentic întemeietor al criticii
noastre literare moderne.
3. Etapa a treia începe din anul 1885, când revista "Convorbiri literare" și
gruparea "Junimea" se mută la București. Această etapă are un caracter universitar, prin
cercetările istorice, filozofice, filologice, de geografie. Revista va apărea până în anul 1944,
fără a mai cunoaște valoarea și popularitatea primilor 20 de ani.
Criticul literar Tudor Vianu, în studiul "Junimea", inclus în "Istoria literaturii
române moderne", identifică cinci trăsături distinctive ale junimiștilor: spiritul filozofic,
spiritul oratoric, gustul clasic și academic, ironia, spiritul critic.
Mentorul "Junimii" a fost Titu Maiorescu, liantul întregii grupări și promotorul
criticismului junimist.
Două dintre studiile sale reprezentative pentru spiritul critic junimist sunt: "O
cercetare critică asupra poeziei române de la 1867" și "Comediile d-lui I. L. Caragiale"
(1885).
 Studiul "O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867" are un puternic
caracter didactic, urmărind să inițieze pe tinerii scriitori în problemele mai generale ale artei.
Obiectivul propus de Titu Maiorescu era delimitarea raportului dintre formă și fond în poezie. De
aceea își împarte cercetarea în două capitole: primul "Condițiunea materială a poeziei", în care
analizează conceptul de formă în artă și al doilea, "Condițiunea ideală a poeziei", în care
discută conceptul de fond, de conținut în artă.
Plecând de la afirmația că știința vizează adevărul și poezia vizează frumosul, Titu
Maiorescu stabilește că adevărul cuprinde numai idei, pe când frumosul cuprinde idei
manifestate în materie sensibilă.
 Prin condițiunea ideală a poeziei, Titu Maiorescu înțelegea identificarea ideii cu un
sentiment. Aceasta înseamnă că substanța poeziei este reprezentată de un sentiment și nicidecum
de o idee sau de o cugetare abstractă.
Studiul a fost elaborat în spirit critic, deoarece ideile estetice erau ilustrate cu aprecieri și
observații asupra literaturii universale și române, exemplele din literatura română reprezentând
prima acțiune de evaluare critică, dintr-o perspectivă estetică, a creației noastre beletristice de
până atunci.
 Studiul despre Caragiale, "Comediile d-luiI. L. Caragiale", publicat în 1885, în
"Convorbiri literare", a apărut din nevoia de a-l apăra pe marele dramaturg de atacurile din
presa vremii, care îl acuza de imoralitate, mai ales pentru ultima lui comedie, "D-ale
carnavalului", considerată "o stupiditate murdară, culeasă din locurile unde se aruncă gunoiul".
Maiorescu intervine și pune în discuție două probleme: raportul dintre artă și realitate și
condiția moralității în artă.
Pornind de la constatarea că tipurile și situațiile din comediile lui Caragiale sunt inspirate
din realitatea socială a timpului, criticul atrage atenția că artistul recreează realitatea dintr-o
perspectivă "ideal-artistică, fără nicio preocupare practică", în sensul că el generalizează,
încercând să surprindă trăsăturile etern valabile ale omului, nu să prezinte un aspect sau altul al
realității, punându-se în slujba unei tendințe practice, cum ar fi politica. Caragiale a pus în scenă
câteva tipuri din viața socială și le-a dezvoltat cu semnele lor caracteristice, cu deprinderile și
expresiile timpului lor, dar el ne arată realitatea din partea ei comică.Ideea esențială din studiul
lui Maiorescu este că arta este moralizatoare prin ea însăși, nu prin ideile promovate. Atâta timp
cât operele lui Caragiale au în centru personaje, tipuri împrumutate din viața socială, din viața
reală, ele nu au cum să fie imorale.
În concluzie, activitatea cenaclului "Junimea" şi a lui Titu Maiorescu reprezintă cea
mai importantă mişcare culturală din literatura română din a doua jumătate a secolului al
XIX-lea, Titu Maiorescu având un rol definitoriu în cadrul grupării "Junimea", impunându-se ca
adevăratul ei conducător, iar în cadrul epocii, drept îndrumătorul cultural și literar.