„JUNIMEA” ȘI TITU MAIORESCU

Perioada de după 1860 se caracterizează prin transformări profunde în cultura

română, determinate de un spirit de modernizare pe care îl imprimă tânăra generație.
În literatură se conturează una dintre cele mai strălucite epoci din cultura română
numită epoca marilor clasici (M. Eminescu, I. Creangă, I.L. Caragiale, I. Slavici).
Societatea „Junimea” este cea mai importantă grupare culturală din a doua
jumătate a secolului al XIX-lea. A apărut la Iași, în 1863, inițiată de un grup de
tineri de curând sosiți de la studii din străinătate, dornici de a da alt curs literaturii și
culturii române. Acești tineri sunt Titu Maiorescu, Petre P. Carp, Vasile Pogor,
Theodor Rosetti și Iacob Negruzzi. Programul „Junimii” cuprindea următoarele
puncte:
 organizarea de „prelecțiuni populare”, o serie de conferințe publice pe diverse
teme;
 stabilirea unei ortografii unitare a limbii române;
 editarea unei antologii de poezie românească.
 încercări repetate de a reforma învățământul
Trăsăturile junimismului
 spiritul critic se manifestă, în primul rând, prin respectul pentru adevărul istoric în
studierea trecutului și prin cultivarea simplității; sunt combătute falsele valori
literare; se dorește așezarea vieții politice și culturale pe baze autentice,
respingându-se formele fără fond;
 spiritul filosofic, legat de cultul junimiștilor pentru gândirea abstractă
 gustul pentru clasic și academic arată preferința acestor oameni de o solidă cultură
universitară pentru valorile canonice și opoziția față de inovație.
 spiritul oratoric, încearcă să repună în drepturi condiția discursului public; se naște
din opoziția față frazeologia politică parlamentară și beția de cuvinte a timpului;
 ironia vine din libertatea spirituală („Intră cine vrea, rămâne cine poate!)

Majoritatea creațiilor de valoare din literatura vremii vor apărea în revista

„Convorbiri literare”, înființată la 1 martie 1867.

Delimitându-se de entuziasmul generației pașoptiste, „Junimea” propune o

analiză lucidă a literaturii române contemporane, respingând mediocritatea și
încercând să-i îndrume pe scriitorii epocii spre esența poeziei, a artei în general.
Un rol deosebit în modernizarea literaturii române l-a avut Titu Maiorescu. El
trasează principalele direcții în dezvoltarea literaturii române prin spiritul critic pe
care îl impune atât în cadrul ședințelor „Junimii”, cât și prin studiile sale.
Spiritul critic maiorescian presupune respect pentru adevăr în cercetarea
istoriei și a limbii, dorința de așezare a vieții politice și culturale pe baze autentice,
cultivarea simplității și combaterea falsei erudiții. Este respinsă nonvaloarea
identificată la nivelul limbii (abuzul de neologisme) și la nivel socio-politic și
cultural („formele fără fond”).
Acest spirit critic a contribuit la instaurarea unui suflu nou în cultura română
și s-a concretizat în apariția unei noi generații de scriitori talentați. Astfel, în studiul
„Direcția nouă în poezia și proza română” (1872), Maiorescu încearcă să
restabilească adevărul privind valorile reale ale literaturii române din acel moment.
El observă apariția unei literaturii încă tinere, dar cu un spirit sigur și solid.
Această nouă direcție se caracterizează prin „simțământ natural”, prin adevăr, prin
înțelegerea ideilor datorate civilizației apusene, prin păstrarea și chiar accentuarea
elementului național.
În fruntea „noii direcții”, Maiorescu îl pune pe Alecsandri, stabilind astfel o
legătură cu tradiția literaturii române. Numindu-l „cap al poeziei noastre din
generația trecută”, criticul reține din creația poetului „Pastelurile” intuind valoarea
acestora în contextul operei lui Alecsandri.
Imediat după Alecsandri, Maiorescu îl situează pe Eminescu, care nu
publicase până în acel moment decât trei poeme, impunându-l pe tânărul poet în
conștiința publică.
Considerându-l „om al timpului modern”, Maiorescu observă câteva
particularități ale poeziilor sale („farmecul limbajului, o concepție înaltă, iubirea și
înțelegerea artei antice”), recunoscându-i calitățile.
După cei doi, criticul menționează și câțiva scriitori apreciați la „Junimea”,
proza științifică și proza estetică.
Studiul se îndreaptă și spre aspecte ale limbii, reia teoria formelor fără fond în
cultura și în literatura română, afirmând, de asemenea, necesitatea criticii pentru
emanciparea culturală.
Titu Maiorescu a fost un deschizător de drumuri în cultura română, „A
introdus exigența în literatură (...) A fost modern în gândire”, judecățile sale critice
păstrându-și valabilitatea în timp.