“JUNIMEA” ŞI JUNIMISMUL.

TITU MAIORESCU

Perioada după 1860 se caracterizează prin transformări profunde în ceea ce priveşte cultura română,
determinate de un spirit de modernizare pe care îl aduce noua generaţie. În literatură se deschide Epoca
Marilor Clasici, marcată de activitatea marilor scriitori ai literaturii române ca Eminescu, Creangă,
Caragiale, Slavici, respectiv de activitatea societăţii literare „Junimea”, în frunte cu Titu Maiorescu.
Fenomenul cultural generat de societatea culturală ieşeană „Junimea”, începând cu anul 1863 şi
continuând până la sfârşitul secolului al XIX-lea, se defineşte ca o mişcare de sinteză şi de aplicare a
spiritului critic. Junimismul a continuat unele idei lansate de Mihail Kogălniceanu în revista „Dacia
literară”, dar în unele aspecte s-a diferenţiat de aceasta. „Junimea” a continuat promovarea literaturii
originale, cu specific românesc, combaterea imitaţiilor, însă principiile critice le completează cu o nouă
ideologie, aceea a raportării literaturii române la cea europeană prin aplicarea criteriilor estetice unice. Astfel,
această societate literară reprezintă aprofundarea spiritului critic modern în literatura şi cultura română.
Societatea “Junimea” este cea mai importantă grupare culturală din a două jumătate a sec. al
XIX-lea, apărută la Iaşi în 1863, ca urmare a dorinţei tinerilor intelectuali de la Iaşi, care, reveniţi de la studiile
din străinătate, susţin şi promovează o altă viziune despre lume şi o nouă atitudine socială şi culturală.
Fondatorii societăţii sunt Petre P. Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti, Iacob Negruzzi şi mentorul
societăţii, Titu Maiorescu. Asociaţia este bine organizată, având o tipografie proprie, o librărie şi o revistă
înfiinţată în 1867 – “Convorbiri literare” –, în paginile căreia vor fi publicate articolele lui Maiorescu şi operele
scriitorilor vremii.
Ideologia junimistă, sintetizată de Titu Maiorescu în studiile şi articolele sale, a promovat câteva
obiective, precum:
- dezvoltarea spiritului critic;
- originalitatea culturii şi literaturii române;
- încurajarea literaturii naţionale;
- crearea şi impunerea valorilor naţionale;
- unificarea limbii române literare;
- educarea oamenilor prin cultură.
În viaţa societăţii Junimea se disting trei etape:
I. Prima etapă: etapa ieşeană (1863-1874) – se manifestă în 3 direcţii: limbă, literatură şi cultură. În
această perioadă se elaborează principiile sociale şi estetice ale junimismului. Această etapă marchează
căutările intense de modele care să asigure progresul culturii.
Acum, asociaţia îşi înfiinţează propriul organ de presă, “Convorbiri literare”, apărut în 1867, una dintre cele
mai importante reviste de direcţie din cultura noastră, care va apărea, fără întrerupere, până după al Doilea
Război Mondial.
Tot acum se urmăreşte educarea publicului prin aşa-numitele “prelecţiuni populare”. Acestea erau conferinţe
publice organizate pe teme variate, ţinute într-o formă academică, care au avut drept scop educarea publicului
larg, care să înţeleagă cultura ca factor de progres şi moralitate.
Progresul se urmăreşte şi prin alcătuirea unei antologii de poezie românească pentru şcolari. Acest fapt i-a
determinat pe junimişti să citească în şedinţele societăţii autorii mai vechi, pe ale căror texte şi-au exersat
spiritul critic şi gustul literar.
II. Etapa a II-a: „etapa direcţiei noi” (1874-1885) - şedinţele Junimii se desfăşoară la Bucureşti, dar
activitatea revistei rămâne la Iaşi. În această perioadă se afirmă reprezentanţii de seamă ai “direcţiei noi” în
poezia şi proza română: M. Eminescu, I. L. Caragiale, Ion Creangă, Ioan Slavici.
Acum sunt elaborate studiile esenţiale prin care T. Maiorescu se impune ca autentic întemeietor al criticii
noastre literare moderne, fără însă a neglija preocupările din domeniul civilizaţiei, dar mai ales în domeniul
limbii, necesare şi pentru că în 1860 se făcuse trecerea de la alfabetul chirilic la cel latin. Maiorescu susţine
utilitatea îmbogăţirii vocabularul limbii române prin neologisme de origine romanică, într-un studiu din 1881,
intitulat chiar Neologismele.
III. Etapa a III-a: etapa bucureşteană (1855-1944) – începe din 1885, când revista “Convorbiri
literare” şi întreaga societate “Junimea” se mută la Bucureşti. Această etapă are un caracter predominant
universitar, prin studiile istorice, filologice, geografice şi filozofice publicate, interesul pentru literatură şi
critică literară scăzând. Apariţia revistei se prelungeşte până în 1944, dar ea nu va mai avea popularitatea
primilor 20 de ani.

1
 În lucrarea Istoria literaturii române moderne, Tudor Vianu identifică trăsăturile definitorii ale
junimismului:
- spiritul critic: se manifestă prin cultivarea simplităţii şi prin respectarea adevărului istoric în studierea
trecutului şi a limbii. Acest spirit critic resupune rigoare şi raţiune, dorinţa aşezării vieţii politice şi culturale pe
baze autentice, respectiv combaterea falsei erudiţii manifestată prin folosirea de către mulţi cărturari ai timpului
a unei limbi artificiale care să-i diferenţieze de oamenii de rând.
- spiritul filozofic pune în evidenţă faptul că membrii „Junimii” au fost intelectuali reflexivi, interesaţi
de metafizică şi filozofie, cu viziune generală şi cu formaţie culturală amplă.
- spiritul oratoric se caracterizează prin rigoare, ordine şi armonie în privinţa discursului, respingând
frazeologia politică parlamentară şi abuzul de neologisme.
- gustul pentru clasic şi academic se manifestă în rigoarea gândirii şi clasicitatea exprimării atât în
literatură, cât şi în discursurile publice. Junimiştii sunt personalităţi cu o cultură solidă, fiind educaţi la marile
universităţi europene, mai ales în Germania, ei cred în valoarea clasică a artei.
- ironia este o formă a libertăţii spirituale, de exprimare a unei viziuni critice, deviza junimiştilor fiind:
„Intră cine vrea, rămâne cine poate!”.

Rolul lui TITU MAIORESCU

de îndrumător al culturii şi al literaturii din a doua jumătate a sec. al XIX-lea
Criticismul junimist este legat în primul rând de activitatea lui Titu Maiorescu, mentorul societăţii
„Junimea”, dar şi îndrumătorul cultural şi literar al epocii. Reunite în volum sub titlul Critice, scrierile lui
ilustrează domeniile de manifestare ale spiritului critic maiorescian: limba română, literatura, cultura, estetica,
filozofia. Studiile sale sunt de o importanţă majoră pentru literatura română:

I. Domeniul în care Titu Maiorescu şi junimiştii au contribuit în mare măsură a fost literatura. În 1867,
Maiorescu publică studiul “O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867”. Criticul îşi împarte studiul
în 2 capitole:
- “Condiţiunea materială a poeziei”: se ocupă de forma poeziei;
- “Condiţiunea ideală a poeziei”: se ocupă de conţinut şi de ideea artistică.
De la început, Maiorescu face distincţia între artă (poezie) şi alte domenii (ştiinţă, politică, morală etc.),
pornind de la ideea sau obiectul exprimat. Spre deosebire de ştiinţă, care exprimă adevărul, poezia exprimă
frumosul manifestat „în materie sensibilă”. De aceea, poezia trebuie să aibă “2 condiţiuni”:
1. “Condiţiunea materială”: se realizează prin elementul concret cu care lucrează artistul, astfel pictorul
utilizează culorile, sculptorul lemnul, piatra, marmura, compozitorul sunetele muzicale, iar poetul
foloseşte cuvântul, ca organ de comunicare. Pentru îndeplinirea condiţiei materiale, poetul trebuie să
aleagă „cuvântul cel mai puţin abstract”, dar să folosească şi diverse figuri de stil, ca epitete,
comparaţii, personificări, metafore, tropii în general.
2. “Condiţiunea ideală”: are în vedere conţinutul şi ideea artistică identificate în sentimentele şi pasiunile
exprimate. Criticul diferenţiază din nou obiectul artei de obiectul ştiinţei, concluzionând că “ideea sau
obiectul exprimat prin poezie este totdeauna un simţământ sau o pasiune şi niciodată o cugetare
exclusiv intelectuală sau care ţine de tărâmul ştiinţific, fie în teorie, fie în aplicare practică…Prin
urmare, iubirea, ura, tristeţea, bucuria, disperarea etc. sunt obiecte poetice; învăţătura, preceptele
morale, politica sunt obiecte ale ştiinţei, şi nicioadtă ale artelor”. Materialul sensibil al poeziei constă
în imaginile artistice create în mintea cititorului. Ca şi în cazul „condiţiunii materiale”, „condiţiunea
ideală” se realizează prin diverse mijloace: poezia trebuie „să nu se întroarcă în jurul aceleiaşi idei, să
nu se repete, să nu aibă cuvinte multe pentru gânduri puţine”, trebuie evitate diminutivele, dar şi
exagerările, iar rimele trebuie să fie elaborate.
În viziunea maioresciană, criteriile de evaluare a operei literare sunt dependente de condiţia materială şi
de condiţia ideală. Aşadar, cunoaşterea artistică e orientată spre lumea exterioară, dar şi spre cea interioară. De
aici decurg trăsături precum subiectivismul, particularul, originalitatea.
II. În 1868, apare studiul “În contra direcţiei de astăzi în cultura română”, în care Maiorescu vorbeşte
despre teoria formelor fără fond, autorul dovedind în acest fel responsabilitatea simţită faţă de cultura română.
Prin fond, Maiorescu înţelege activităţile sociale, culturale, tradiţiile şi mentalităţile, iar prin formă – structurile
instituţionale ale societăţii, sistemul educaţional şi cel culturale (presa, teatrul, Academia etc.), prin care se
realizează circulaţia valorilor în cadrul societăţii. Maiorescu se revoltă împotriva viciului epocii de a împrumuta
2
forme ale culturii occidentale fără a le adapta condiţiilor româneşti existente, deoarece societatea românească
nu era încă pregătită pentru preluarea unor modele culturale dezvoltate, apreciind că “este mai bine să nu facem
o şcoală deloc decât să facem o şcoală rea, (…) mai bine să nu facem deloc academii (…) decât să le facem
toate acestea fără maturitatea ştiinţifică ce singură le dă raţiunea de a fi”. Lipsa instituţiilor sau a experienţei
în domeniul cultural, politic şi artistic anulează posibilitatea contemporaneizării culturii române cu cea
occidentală, iar această lipsă rupe unitatea dintre cultură şi societate. Maiorescu nu este împotriva preluării
formelor culturale din exterior. Acestea trebuie, însă, adaptate la specificul naţional şi anticipate de crearea
fondului. În partea finală a studiului său, Maiorescu formulează principii valoroase şi propune căi de
transformare a culturii româneşti. Astfel, criticul susţine că trebuie ferită societatea de mediocritate şi de
formele fără fond, care „nimiceşte un mijloc puternic de cultură” şi că „ fără cultură poate încă trăi un popor
cu nădejdea că la momentul firesc al dezvoltării sale se va ivi şi această formă binefăcătoare a vieţii omeneşti;
dar cu o cultură falsă nu poate trăi un popor...”.

III. Tot în 1868, Maiorescu publică studiul “Asupra poeziei noastre populare”, în care susţine
culegerea de folclor a lui V. Alecsandri, din 1852. Criticul numeşte culegerea de poezii populare a lui V.
Alecsandri “o comoară de adevărată poezie şi totodată de limbă sănătoasă”. În felul acesta, Maiorescu
propune poezia populară drept model pentru literatura cultă, deoarece în ea există “cea mai adâncă simţire”.

IV. Studiul intitulat “Direcţia nouă în poezia şi proza română”, publicat în 1872, în “Convorbiri literare”,
numeşte reprezentanţii de frunte ai „direcţiei noi”: în poezie – Vasile Alecsandri şi tânărul Mihai Eminescu,
“poet în adevăratul înţeles al cuvântului”; în proză - Al. Odobescu, I. Slavici etc.

V. Studiul din 1885, „Comediile d-lui Caragiale” abordează tema moralităţii artei şi a înălţării
impersonale. Punctul de plecare este discuţia vremii despre moralitate în comediile lui Caragiale. Maiorescu
afirmă că aceste comedii sunt originale şi pun în scenă câteva tipuri din viaţa socială a vremii. Afirmă, de
asemenea, că arta este moralizatoare prin ea însăşi, nu prin ideile promovate. Mai mult decât atât, Caragiale
prezintă realitatea socială din punct de vedere comic şi combate şi acuzaţia conform căreia dramaturgul
urmăreşte scopuri politice. Un alt argument în susţinerea valorii morale a operelor lui Caragiale este acela că o
artă are efect asupra sensibilităţii umane, având un caracter educativ, deoarece produce un sentiment de înălţare
şi purificare.

VI. În 1889, Maiorescu publică un alt articol important, “Eminescu şi poeziile lui”, în care criticul
defineşte profilul geniului în general şi personalitatea poetului Eminescu. Pătrunzând trăsăturile personalităţii
lui Eminescu, Maiorescu remarcă inteligenţa „covârşitoare”, memoria excepţională şi talentul înnăscut al
poetului. El intuieşte geniul eminescian îndată după apariţia a numai trei poezii (Venere şi Madonă, Epigonii,
Mortua est). De asemenea, apreciază bogăţia de idei şi forma artistică a poeziei eminesciene ca fiind sub
semnul perfecţiunii, afirmând că „literatura poetică română va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului
lui”. Maiorescu evidenţiază apropierea versului eminescian de cel popular, remarcând în mod deosebit rima
surprinzătoare prin noutate. Studiul trasează principalele coordonate ale operei eminesciene, lăudând
modernitatea acesteia.

Titu Maiorescu şi implicit junimiştii erau preocupaţi şi de domeniul limbii, în special ortografia limbii
române, luptând pentru impunerea normelor limbii literare moderne. Prin scrierile lor au oferit un model de
corectitudine şi sobrietate a exprimării. În studiile sale referitoare la limbă (“Despre scrierea limbii române”,
“Beţia de cuvinte”, “Neologismele”), Maiorescu susţine introducerea alfabetului latin în schimbul celui
chirilic, schimbarea scrierii etimologice cu ortografia fonetică, îmbogăţirea limbii cu neologisme
romanice, dar fără exagerări şi combaterea fenomenelor de stricare a limbii, cum ar fi „beţia de cuvinte”.
În concluzie, Titu Maiorescu este una dintre cele mai importante personalităţi ale culturii române, ce a
urmărit să dezvolte o “direcţie nouă” în literatura română, influenţând decisiv destinul literaturii şi al culturii
române. A fost un deschizător de drumuri în ceea ce priveşte problema limbii literare şi a literaturii, a dezvoltat
o critică riguroasă, a realizat primii paşi ai modernizării societăţii, literaturii şi culturii, a contribuit la cultivarea
gustului estetic, a sprijinit talentele vremii şi, nu în ultimul rând, a militat pentru cauza literaturii. În altă etapă a
dezvoltării literaturii române, anume în perioada interbelică, de sincronizare cu literatura occidentală,
teoreticianul modernismului, Eugen Lovinescu, preia unele dintre ideile maioresciene, dar se raportează
polemic la teoria „formelor fără fond”.
3
ESEU:
Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinţi ideile promovate de criticismul
junimist.
Ȋn elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
- încadrarea societăţii Junimea în contextul istorico-literar;
- rolul lui Titu Maiorescu în promovarea obiectivelor susţinute de societatea Junimea;
- prezentarea a două articole/ studii critice de referinţă ale lui Titu Maiorescu.