CRITICISMUL JUNIMIST

Bibliografie:
Tudor Vianu, Șerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Istoria literaturii române moderne (cap. Junimea)
Iacob Negruzzi, Amintiri din Junimea
George Panu, Amintiri de la Junimea din Iași
Nicolae Manolescu, Contradicția lui Maiorescu
Titu Maiorescu, Critice

1. Societatea Junimea și revista „Convorbiri literare”

2. Etapele de activitate a societății Junimea
3. Obiectivele societății Junimea
4. Trăsăturile junimismului
5. Rolul lui Titu Maiorescu în orientarea culturii, a literaturii și a limbii române
Reușitele societății se explică deopotrivă printr-o concepție limpede, perfect adaptată la
problematica epocii, și prin autoritatea incontestabilă, științifică și morală, a mentorului Titu Maiorescu.
Într-un amplu studiu1 dedicat Junimii, Tudor Vianu fixează, mai întâi, trăsăturile definitorii ale
junimismului: spiritul filosofic, spiritul oratoric, gustul pentru clasic și academic, ironia și spiritul critic,
caracterizat prin respectul adevărului și modestie. Toate acestea contribuie la realizarea unei concepții
coerente, aplicate cu consecvență: „Un suflu de temeinicie trece astfel prin cultura noastră, într-un moment
care avea atâta nevoie de o asemenea înrâurire.”2 (Tudor Vianu)
Studiile maioresciene reflectă cu prisosință aceste trăsături, iar spiritul său critic se exersează în domenii
precum:
 limba română (Beția de cuvinte,1873, Neologismele, 1881);
 literatura (O cercetare critică asupra poeziei noastre de la 1867, Eminescu și poeziile lui, 1890,
Comediile domnului Caragiale, 1885);
 cultura (În contra direcției de astăzi în cultura română, 1868).

A. STUDII PRIVITOARE LA LIMBA ROMÂNĂ

Apărător al culturii naționale, Titu Maiorescu a arătat, prin studiile sale lingvistice, că limba
reprezintă un instrument fundamental al culturii unui popor pe bază căruia se întemeiază și se cultivă
ideea unității culturale ca suport și pas premergător al unității teritoriale: „regenerarea poporului începe de

1
Tudor Vianu, Istoria literaturii române moderne
2
Tudor Vianu, op.cit.
la cultivarea limbii române.”3 Problemele limbii literare abordate în studiile sale critice vizează, în esență,
două aspecte: impunerea principiului fonetic în ortografie (consecință imediată a introducerii oficiale a
alfabetului latin în Principate – Muntenia 1860, Moldova 1862) și cultivarea limbii (combaterea influențelor
străine din limbajul presei; lupta împotriva „beției de cuvinte”; problema neologismelor). Astfel, în 1873,
studiul Beția de cuvinte (cu subtitlul ironic Studiu de patologie literară) amendează denaturarea limbii prin
exprimarea bombastică și obscuritatea exprimării din diversele publicații ale vremii luate în atenție.
Întocmai ca într-un dosar medical, Maiorescu numește simptomele „beției de cuvinte”: „Primul simptom
este o cantitate nepotrivită a vorbelor în comparare cu spiritul căruia vor să-i servească de îmbrăcăminte. În
curând se arată al doilea simptom în depărtarea oricărui spirit și în întrebuințarea cuvintelor seci; atunci
tonul gol al vocalelor și consonantelor a uimit mintea scriitorului sau vorbitorului, cuvintele curg într-o
confuzie naivă și creierii sunt turburați numai de necontenita vibrare a nervilor acustici. Vine apoi slăbirea
manifestă a inteligenței: pierderea orcărui șir logic, contrazicerea gândirilor puse lângăolaltă, violența
nemotivată a limbagiului.” În fond, acuzând exprimarea bombastică, obscuritatea limbajului, prolixitatea,
criticul pledează pentru respectarea calităților ale stilului, precum claritatea și concizia. Într-un alt studiu,
Neologismele (1881), Maiorescu abordează problema împrumuturilor lexicale, adoptând o atitudine fermă
față de împrumuturile inutile și propunând reguli echilibrate pentru acest mijloc de îmbogățire a
vocabularului.
În ansamblu, Maiorescu oferea un exemplu de înțelegere științifică și realistă a problemelor limbii
cercetate de el în strânsă dependență de întregul proces al formării unei culturi naționale. Cultivarea limbii,
care însemna până la el achiziție numerică, îmbogățire cu orice preț a mijloacelor de exprimare, capătă prin
Maiorescu un conținut nou, în care spiritul critic și ideea de naționalitate sunt factori suverani. Efectul
categoric al atitudinii maioresciene asupra limbii literare este notat de Eminescu într-un articol din ziarul
«Timpul» (1878): „În lupta pentru limbă și adevăr și contra jargoanelor franțuzite și nemțite și a beției de
cuvinte, d-sa a rămas învingător; autorii loviți de pana sa energică nu mai cutează a se întoarce la obiceiul
lor de a înșira cuvinte nouă în loc de idei adevărate.”
B. STUDII PRIVITOARE LA LITERATURĂ
Cele mai mari merite vizează domeniul literaturii, Maiorescu legându-și numele de epoca marilor
clasici, perioada de maximă afirmare a geniului creator românesc. Studiile se axează, într-o primă etapă,
asupra problemelor teoretice, pentru ca, mai târziu, când inițiativele sale dau roade, să se orienteze către
critica literară propriu-zisă. Astfel, va publica studii despre operele unor autori precum Mihai Eminescu,
I. L. Caragiale, Octavian Goga, Mihail Sadoveanu etc. „Comediile domnului Caragiale” este o lucrare scrisă
de Titu Maiorescu din dorinţa de a-l apăra pe dramaturg de atacurile din presa vremii care-l acuzau de
imoralitate, din cauza prezenţei unei lumi periferice în piesele sale. Maiorescu arată distincția dintre
3
Titu Maiorescu, Regulele limbii române pentru începători, 1864
ficțiune și realitate și atrage atenţia asupra faptului că artistul recreează realitatea dintr-o perspectivă ideal -
artistică, fără nicio preocupare practică, evidențiind efectul cathartic al artei: „singura moralitate ce se
poate cere de la ele este înfățișarea unor tipuri, simțiminte și situații în adevăr omenești, cari prin
expunerea lor artistică să ne poată transporta în lumea închipuită de autor și să ne facă, prin deșteptarea
unor emoțiuni puternice, în cazul de față a unei veselii, să ne uităm pe noi înșine în interesele personale și
să ne înălțăm la o privire curat obiectivă a operei produse”. De asemenea, Maiorescu atrage atenția asupra
faptului că arta are o valoare estetică, nu pragmatică: „În acest caleidoscop de figuri, înlănțuite în vorbele și
faptele lor […], d. Caragiale ne arată realitatea din partea ei comică. Dar ușor se poate întrevedea prin
această realitate elementul mai adânc și serios, care este nedezlipit de viața omenească în toată înfățișarea
ei, precum în genere îndărătul oricărei comedii se ascunde o tragedie.”

C. STUDII PRIVITOARE LA CULTURĂ

În domeniul culturii, studiul În contra direcției de astăzi în cultura română (1868) prezintă, într-o
structură argumentativă, teoria formelor fără fond. Ipoteza scoate în evidență ceea ce Maiorescu numește
„vițiul radical” al culturii române, și anume „neadevărul”, prin care înțelege falsitatea și neadecvarea:
„neadevăr în aspirări, neadevăr în politică, neadevăr în poezie, neadevăr pănă în gramatică, neadevăr în
toate formele de manifestare a spiritului public.” Cauza acestui derapaj este prezentată în argumentație și
face referire la intelectualitatea care, începând din 1820 până în timpurile sale, nu a făcut altceva decât să
imite Occidentul, cu pretenția de a ieși din „barbaria orientală”. Astfel, explicația pentru imitarea servilă a
Occidentului este vanitatea publicului român de a-și afirma descendența latină pentru a fi perceput ca o
națiune egală cu popoarele străine, dar Maiorescu dezaprobă această imitație de suprafață și caracterizează
tinerimea prin termeni precum: „letargie”, „mișcare contagioasă”, „nenorocire”, „superficialitate fatală”,
„iluzii juvenile”. De altfel, criticul arată că toate instituțiile create sunt lipsite de fundament, pentru că sunt
neadaptate culturii române: tipografiile, societățile științifice, muzeele, pinacotecile, teatrul, școlile,
conservatorul, presa, Ateneul, Academia și chiar Constituția au fost împrumutate din Apus, în absența unor
specialiști români, devenind simple forme fără fond: „Înainte de a avea învățători sătești, am făcut școli prin
sate, și înainte de a avea profesori capabili, am deschis gimnazii și universități și am falsificat instrucțiunea
publica. Înainte de a avea o cultură crescută peste marginile școalelor, am făcut atenee române și
asociațiuni de cultură și am deprețiat spiritul de societăți literare. Înainte de a avea o umbră măcar de
activitate științifică originală, am făcut Societatea academică română”. Consecințele sunt grave și numite de
Maiorescu „producțiuni moarte, pretenții fără fundament.” Soluțiile propuse pentru stoparea fenomenului
formelor fără fond sunt descurajarea mediocrităților și amânarea creării altor forme, față de cele existente.
Iar concluzia studiului este tranșantă: decât o cultură falsă, mai bine ca aceasta să nu existe deloc.
CONCLUZII
Prin studiile sale, Maiorescu a impus exigență în toate direcțiile de manifestare, iar dezvoltarea
ulterioară a literaturii și a culturii i-a dovedit intuiția. Criticul a avut puterea de se opune imposturii în
cultură, rămânând fidel propriilor principii. Spirit prin excelență polemic, a adoptat criteriul adevărului
(prin care înțelege originalitate) în judecarea valorilor, pentru depășirea crizei socio-culturale a epocii. În
ceea ce privește aprecierea operelor literare, este promotorul autonomiei esteticului, avându-i drept
continuatori pe G. Călinescu, Eugen Lovinescu, Nicolae Manolescu, Tudor Vianu, care îi datorează, astfel,
statutul de promotor al culturii naționale.