Noţiuni de bază în studiul fenomenelor termice

Sistemul termodinamic reprezintă un corp sau un ansamblu de corpuri bine delimitat în

spaţiu. Pentru a-şi păstra semnificaţia trebuie să includă un număr foarte mare de molecule.
În funcţie de proprietăţi sistemele termodinamice pot fi:
➢ izolate, care nu schimbă energie și substanță cu exteriorul;
➢ neizolate, care schimbă energie fără schimb de substanță cu exteriorul;
➢ închise, care nu schimbă substanţă cu exteriorul;
➢ deschise, care schimbă substanţă cu exteriorul.
Starea termodinamică reprezintă totalitatea proprietăţilor unui sistem termodinamic la un
moment dat.
Parametrul de stare este o mărime fizică ce caracterizează o anumită proprietate a unui
sistem termodinamic. Exemple: extinderea spaţială a unui sistem termodinamic este caracterizată
de volum, starea de încălzire este caracterizată de temperatură, inerţia este caracterizată de masă,
etc.
În funcție de modul în care descriu sistemul termodinamic, punctual sau global (pe ansamblu),
parametrii de stare pot fi de două tipuri:
➢ intensivi, care sunt funcție de punct, putând fi varibili de la un punct la altul în sistem
(presiunea, densitatea, temperatura, e.t.c.)
➢ extensivi, care caracterizează doar global sistemul (volumul, numărul de moli, energia
internă, e.t.c.)
În funcție de relațiile matematice de legătură, parametrii de stare sunt de două tipuri:
➢ independenți, între care nu există relații de legătură (masa și temperatura, numărul de moli
și temparatura, densitatea și masa unui solid, e.t.c.).
➢ dependenți, între care există relații matematice de dependență (densitatea și volumul
gazelor, volumul, presiunea și temperatuta gazelor, energia internă și temperatura, e.t.c.).
Starea de echilibru termodinamic este starea în care toţi parametrii de stare sunt constanţi
în timp şi au aceleaşi valori în toate punctele sistemului termodinamic.
Starea staţionară este starea în care toţi parametrii de stare sunt constanţi în timp dar unii
au valori diferite de la un punct la altul în sistemul termodinamic.
Transformarea de stare sau procesul termodinamic reprezintă trecerea sistemului
termodinamic dintr-o stare de echilibru în alta. Transformările de stare pot fi:
➢ cvasistatice, dacă au loc prin stări intermediare de echilibru, Fig. 2.1.;
➢ necvasistatice, dacă au loc prin stări intermediare de neechilibru;
➢ reversibile, dacă au loc atât în sens direct cât şi în sens invers prin aceleaşi
stări intermediare de echilibru (dacă sunt cvasistatice şi au loc în ambele sensuri);
➢ ireversibile, dacă au loc atât în sens direct cât şi în sens invers prin stări
intermediare de neechilibru.
➢ ciclice, dacă starea finală coincide cu starea iniţială, Fig. 2.2.
 𝑃 𝐴 𝑃 𝐴≡𝐵

𝑂 𝑂 𝑉
𝐹𝑖𝑔. 2.1. 𝑉 𝐹𝑖𝑔. 2.2.

Principiul zero al termodinamicii

Temperatura este introdusă prin intermediul principiului zero al termodinamicii:
Există un parametru de stare de tip intensiv, numit temperatură empirică, cu aceiaşi valoare în
toate sistemele termodinamice aflate în echilibru termic.
𝑇 = 𝑇𝑜 + 𝑡 (2.6.)
unde 𝑇 este temperatura absolută exprimată în grade Kelvin, 𝑇𝑜 = 273,15𝐾 este temperatura de
echilibru termic a amestecului de apă şi gheaţă la presiune atmosferică normală şi 𝑡 este
temperatura exprimată în grade Celsius.
Modelul gazului ideal este modelul cel mai simplu folosit în teoria cinetico-moleculară.
El se caracterizează prin cinci proprietăţi specifice:
1. Este alcătuit dintr-un număr foarte mare de particule (molecule).
2. Distanţele dintre molecule sunt mari, încât moleculele se pot considera
puncte materiale (monoatomice), sau sisteme de puncte materiale (poliatomice).
3. Interacţiunile moleculare sunt foarte reduse în intensitate, încât se
neglijează.
4. Singurele interacţiuni considerabile sunt ciocnirile elastice între molecule şi
cu pereţii incintei.
5. Moleculele gazului ideal sunt în mişcare termică, cu caracter complet
dezordonat.

Formula fundamentală a teoriei cinetico-moleculare (formula cinetică a presiunii)

Moleculele gazului ciocnesc elastic pereţii incintei. La fiecare mo
ciocnire se produce o variaţie de impuls, datorată schimbării
sensului componentei normale a acestuia, căreia îi corespunde o
forţă, în conformitate cu teorema de variaţie a impulsului:∆ →
𝑝 = 𝑝 𝑝𝑜
→ → 𝑛 →
𝑓 ⋅ 𝛥𝑡, conform Fig. 2.3. Rezultanta acestor forţe 𝐹 = ∑𝑖=1 𝑓𝑖
determină presiunea gazului 𝑝 = 𝐹/𝑆 : ∆𝑝 = 𝑝 − 𝑝𝑜
1 2
𝑝 = 3 𝑛 ⋅ 𝑚0 ⋅ 𝑣 2 = 3 𝑛 ⋅ 𝜀̅𝑡 (2.7.) 𝐹𝑖𝑔. 2.3.
În relația (2.6) 𝑝 este presiunea gazului, 𝑣 2 este media pătratelor
𝑚 ⋅𝑣 2
vitezelor, numită și viteză pătratică medie, iar 𝜀̅𝑡 = 02 este energia cinetică medie a moleculelor,
numită şi energia cinetică a mişcării termice.
Interpretarea cinetico-moleculară a temperaturii
Analizând modul de variaţie a temperaturii şi energiei cinetice a mişcării termice Boltzmann a
constatat o directă proporţionalitate între acestea:
 3
𝜀𝑡 = 2 𝑘 ∙ 𝑇 (2.8.)
−23
unde 𝑘 = 1,38 ⋅ 10 𝐽/𝐾este constanta lui Boltzmann.
Din relația (2.7) se poate exprima viteza termică a moleculelor unui gaz în echilibru termic:
𝑚0 ⋅𝑣 2 3 3∙𝑘∙𝑇 3∙𝑘∙𝑁𝐴 ∙𝑇 3∙𝑅∙𝑇
= 2𝑘 ∙ 𝑇 ⇒ 𝑣𝑡 = √𝑣 2 = √ =√𝑚 =√ (2.9.)
2 𝑚𝑜 𝑜 ∙𝑁𝐴 𝜇
Ecuaţia de stare termică a gazului ideal (în teoria cinetico-moleculară)
1 2
Folosind formula fundamentală a TCM 𝑝 = 3 𝑛 ⋅ 𝑚0 ⋅ 𝑣 2 = 3 𝑛 ⋅ 𝜀𝑡 şi interpretarea cinetică a
3
temperaturii 𝜀𝑡 = 2 𝑘𝑇, se obţine:
𝑝 =𝑛⋅𝑘⋅𝑇 (2.10.)
Exprimând concentraţia moleculelor n = N / V , se obţine
𝑝⋅𝑉 =𝑁⋅𝑘⋅𝑇 (2.11.)
Numărul total de molecule este dependent de numărul de moli 𝑁 = 𝜈 ⋅ 𝑁𝐴 , încât ultimul rezultat
capătă forma 𝑝 ⋅ 𝑉 = 𝜈 ⋅ 𝑁𝐴 ⋅ 𝑘 ⋅ 𝑇. Dar 𝑁𝐴 ⋅ 𝑘 = 𝑅 = 8,31𝐽/(𝑚𝑜𝑙 ⋅ 𝐾) reprezintă constanta
universală a gazelor, încât rezultă:
𝑚
𝑝 ⋅ 𝑉 = 𝜈 ⋅ 𝑅 ⋅ 𝑇 ⇔ 𝑝 ∙ 𝑉 = 𝜇 𝑅𝑇 (2.12.)
Ultimele patru rezultate reprezintă forme echivalente ale ecuaţiei de stare termică a gazului
ideal. Din ultima formă se poate exprima densitatea gazului ideal:
𝑝⋅𝜇
𝜌 = 𝑅⋅𝑇 (2.13.a.)
Având în vedere relația (2.9. ), rezultă că densitatea se mai poate exprima prin relația:
𝜇
𝜌 = 𝑛 ∙ 𝑚𝑜 = 𝑛 𝑁 (2.13.b.)
𝐴
Transformările simple ale gazului ideal
Transformarea izotermă
Definiţie: Orice transformare de stare în care numărul de moli şi temperatura gazului
rămân constante în timp se numeşte transformare izotermă: 𝝂 = 𝒄𝒐𝒏𝒔𝒕. ş𝒊 𝑻 = 𝒄𝒐𝒏𝒔𝒕.
Legea transformării izoterme (legea Boyle-Mariotte) se obţine din ecuaţia de stare termică,
în conformitate cu definiţia transformării:
𝑃1 ⋅ 𝑉1 = 𝑃2 ⋅ 𝑉2 ⇔ 𝑃 ⋅ 𝑉 = 𝑐𝑜𝑛𝑠𝑡. (2.14.)
Graficele izotermei sunt prezentate în Fig. 2.4.

𝐹𝑖𝑔. 2.4.
Transformarea izobară
Definiţie: Orice transformare de stare în care numărul de moli şi presiunea gazului rămân
constante în timp se numeşte transformare izobară: 𝝂 = 𝒄𝒐𝒏𝒔𝒕. ş𝒊 𝑷 = 𝒄𝒐𝒏𝒔𝒕.
Legea transformării izoterme (legea Gay-Lussac) se obţine din ecuaţia de stare termică, în
conformitate cu definiţia transformării:
𝑉1 𝑉 𝑉
= 𝑇2 ⇔ 𝑇 = 𝑐𝑜𝑛𝑠𝑡. (2.15.)
𝑇 1 2
 Graficele izobarei sunt prezentate în Fig. 2.5.
𝑃 𝑃 𝑉
2 4
3 4 3 4
1 2 1 2
1 3

𝑂 𝑂 𝑂
𝑉 𝑇 𝑇

Panta dreptei ce reprezintă graficul transformării izobare, în coordonate (𝑉, 𝑇), se obţine
𝜈⋅𝑅 𝜈⋅𝑅 1
din ecuaţia de stare termică: 𝑉 = 𝑃 ⋅ 𝑇 = (𝑡𝑔𝛼) ⋅ 𝑇 ⇒ 𝑡𝑔𝛼 = 𝑃 ~ 𝑃
Transformarea izocoră
Definiţie: Orice transformare de stare în care numărul de moli şi volumul gazului rămân
constante în timp se numeşte transformare izobară: 𝝂 = 𝒄𝒐𝒏𝒔𝒕. ş𝒊 𝑽 = 𝒄𝒐𝒏𝒔𝒕.
Legea transformării izoterme (legea Charles) se obţine din ecuaţia de stare termică, în
conformitate cu definiţia transformării:
𝑃1 𝑃2 𝑃
= ⇔ = 𝑐𝑜𝑛𝑠𝑡. (2.16.)
𝑇 1 𝑇2 𝑇
Panta dreptei ce reprezintă graficul transformării izocore, în coordonate (𝑃, 𝑇), se obţine din
𝜈⋅𝑅 𝜈⋅𝑅 1
ecuaţia de stare termică: 𝑃 = 𝑉 ⋅ 𝑇 = (𝑡𝑔𝛼) ⋅ 𝑇 ⇒ 𝑡𝑔𝛼 = 𝑉 ~ 𝑉
Graficele izocorei sunt prezentate în Fig. 2.6.

Transformarea generală
Definiţie: Orice transformare de stare în care numărul de moli ai gazului rămâne constant în timp
se numeşte transformare generală: 𝝂 = 𝒄𝒐𝒏𝒔𝒕.
Legea transformării generale se obţine din ecuaţia de stare termică, în conformitate cu
definiţia transformării:
𝑃1 ⋅𝑉1 𝑃 ⋅𝑉 𝑃⋅𝑉
= 2 2⇔ = 𝑐𝑜𝑛𝑠𝑡. (2.17.)
𝑇1 𝑇2 𝑇
Probleme rezolvate
1. Un tub de sticlă, cilindric, subțire, de lungime 𝑙 = 1 𝑚, deschis la
ambele capete, este scufundat pe jumătate în poziție verticală, într-un vas cu mercur. Tubul se
închide la capătul superior și rămâne plin în jumătatea superioară cu aer la presiunea externă 𝑃𝑜 =
100 𝑘𝑃𝑎. Determină: a) lungimea ℎ a coloanei de mercur rămase în tub, dacă acesta se extrage
total, în poziție verticală din vasul cu mercur, Fig. 2.7.; b) pe ce distanță 𝑥 se deplasează coloana
de mercur, la rotirea tubului în plan vertical cu 180𝑜 ; c) înălțimea 𝑦 a coloanei de apă turnată
deasupra mercurului,
𝑥 ℎ
pentru a umple tubul până
𝑃𝑂 𝑙
la refuz; d) de câte 𝜌𝑂 𝑦 ori trebuie
mărită 𝑉𝑂 2 ℎ temperatura
𝑃𝑂 𝑃1
aerului din tub, 𝑙 𝜌 ℎ 𝑃4 pentru ca
𝑉1
toată apa să se scurgă din
𝑉4
acesta. Se cunosc 𝑃2 densitățile
𝑃3
mercurului și apei 𝑉2 𝜌=
3 𝑉3
13600 𝑘𝑔/𝑚 𝜌 ℎ respectiv
𝜌𝑜 = 1000 𝑘𝑔/ 𝑚3 .
𝑃𝑂 Fig. 2.7.
Rezolvare
a) Primele trei procese
sunt izoterme, având loc la contactul termic cu
atmosfera.
𝑙
𝑃 ∙ 𝑆 ∙ 2 = 𝑃1 ∙ 𝑆(𝑙 − ℎ) 𝑙 𝑃𝑜 1 𝑃𝑜 2
{ 𝑜 ⇒ ℎ = 2 + 2∙𝜌∙𝑔 − 2 √𝑙 2 + (𝜌∙𝑔 )
𝑃𝑜 − 𝑃1 = 𝜌 ∙ 𝑔 ∙ ℎ
b) 𝑃 ∙ 𝑆 ∙ 𝑙 = 𝑃 ∙ 𝑆(𝑙 − ℎ − 𝑥) ⇒ 𝑥 = 𝑙 − ℎ − 𝑃𝑜 ∙𝑙
{ 𝑜 2 2 2(𝑃𝑜 ∗𝜌∙𝑔∙ℎ)
𝑃2 − 𝑃𝑜 = 𝜌 ∙ 𝑔 ∙ ℎ
c) 𝑃 ∙ 𝑆 ∙ 𝑙 = 𝑃 ∙ 𝑆(𝑙 − ℎ − 𝑥 − 𝑦) ⇒
{ 𝑜 2 3
𝑃3 − 𝑃𝑜 = 𝜌 ∙ 𝑔 ∙ ℎ + 𝜌𝑜 ∙ 𝑔 ∙ 𝑦
𝑙
𝜌𝑜 ∙ 𝑔 ∙ 𝑦 2 + 𝑦[𝑃𝑜 + 𝜌 ∙ 𝑔 ∙ ℎ − 𝜌𝑜 ∙ 𝑔(𝑙 − ℎ − 𝑥)] − (𝑃𝑜 + 𝜌 ∙ 𝑔 ∙ ℎ)(𝑙 − ℎ − 𝑥) + 𝑃𝑜 ∙ = 0
2
Soluția se obține simplu din înlocuirile numerice și rezolvarea ecuației de gradul doi cu
coeficiwnți numerici: 𝑦 ≈ 38,5 𝑐𝑚.
d) De la starea inițială la cea finală se ajunge printr-o transformare generală.
1 𝑙 1
𝑃 𝑜 ∙ 𝑆 ∙ = 𝑃 ∙ 𝑆(𝑙 − ℎ) 𝑇 (𝑃 +𝜌∙𝑔∙ℎ)(𝑙−ℎ)
{𝑇1 2 𝑇2 4 ⇒ 𝑇2 = 𝑜 2∙𝑃 ∙𝑙
1 𝑜
𝑃4 − 𝑃𝑜 = 𝜌 ∙ 𝑔 ∙ ℎ
1. O pompă cu volumul de lucru v este folosită la comprimarea aerului dintr-
o incintă cu pereți rigizi, care are volumul 𝑉 și conține inițial aer la presiunea atmosferică 𝑃𝑜 .
Determină numărul de cicluri efectuate de piston pentru a mări de 𝑘 ori presiunea aerului în incintă,
considerând procesele aproximativ izoterme.
Rezolvare
În regim de compresie pompa aspiră aerul atmosferic prin racordul 𝐴 și supapa 𝑠1 , ce se
poate deschide doar spre interior la urcarea pistonului 𝑃, când presiunea
scade în corpul pompei (Vezi Fig. 2.8). Supapa 𝑠1 se blochează etanș la
deschiderea spre exterior, în timpul coborârii pistonului, când presiunea în 𝑃
corpul pompei crește.
Supapa 𝑠2 asigură evacuarea aerului din corpul pompei prin racordul B. Ea v
se blochează etanș la deschiderea spre interior, în timpul urcării pistonului,
deoarece presiunea din incintă este mai mare. Supapa 𝑠2 se deschide doar 𝐴 𝑠 1 𝑠2 𝐵
Fig. 2.8.
spre exterior la coborârea pistonului, când presiunea crește în cilindrul pompei.
La fiecare ciclu pompa introduce în cilindru același număr 𝒗𝟏 de moli de aer, deoarece preia aerul
din atmosfera terestră care având dimensiuni imense nu-și modifică presiunea. Aerul introdus de
pompă se adaugă la numărul inițial 𝒗𝒐 de moli existenți în incintă.
Folosind ecuația de stare termică a gazului ideal se obține:
𝑘 ∙ 𝑃𝑜 ∙ 𝑉 = (𝑣𝑜 + 𝑛 ∙ 𝑣1 ) ∙ 𝑅 ∙ 𝑇
𝑉
{ 𝑃𝑜 ∙ 𝑉 = 𝑣𝑜 ∙ 𝑅 ∙ 𝑇 ⇒ 𝑛 = v (𝑘 − 1)
𝑃𝑜 ∙ v = 𝑣1 ∙ 𝑅 ∙ 𝑇
2. O pompă cu volumul de lucru v este folosită la vidarea unei incinte cu
pereți rigizi, care are volumul 𝑉 și conține inițial aer la presiunea atmosferică 𝑃𝑜 . Determină
numărul de cicluri efectuate de piston pentru a micșora de 𝑘 ori presiunea aerului din incintă,
considerând procesele aproximativ izoterme.

Rezolvare
În regim de vidare se folosește aceiași schemă de principiu a pompei ca în figura 2.8, cu o
primă deosebire că incinta vidată se cuplează la racordul 𝐴, iar racordul 𝐵 comunică cu atmosfera.
A doua deosebire constă în faptul că numărul de moli preluați la fiecare ciclu din incintă scade,
deoarece volumul incintei este foarte mic, prin comparație cu volumul atmosferei, ce intervine în
problema anterioară.
La fiecare ciclu se produce aspirația aerului din incintă, prin supapa 𝑠2 , la presiunea 𝑃𝑘 (de la
sfârșitul ciclului de ordin 𝑘 anterior) și volumul 𝑉, iar aerul se destinde izoterm la presiunea 𝑃𝑘+1 ,
în volumul 𝑉 + v. Aerul din volumul v al corpului pompei este evacuat în exterior prin supapa 𝑠1
și rămâne doar în incintă la presiunea 𝑃𝑘+1 .
𝑉 𝑉 𝑉
𝑃𝑜 ∙ 𝑉 = 𝑃1 (𝑉 + v) ⇒ 𝑃1 = 𝑃𝑜 𝑉+v; 𝑃1 ∙ 𝑉 = 𝑃2 (𝑉 + v) ⇒ 𝑃2 = 𝑃1 𝑉+v = 𝑃𝑜 (𝑉+v)2 .
𝑉 𝑃𝑜 lg 𝑘
Generalizând rezultatul pentru 𝑛 cicluri de obține 𝑃𝑛 = 𝑃𝑜 (𝑉+v)𝑛 = ⇒ 𝑛= 𝑉+v
𝑘 lg
𝑉
3. Cabina unei rachete cosmice aflate în repaus pe rampa de lansare,
conține aer la presiunea atmosferică normală 𝑃𝑜 = 100 𝑘𝑃𝑎. În timpul decolării verticale cu
accelerația 𝑎 = 𝑔, un barometru cu mercur din cabină indică presiunea 𝑃′ = 55,73 𝑘𝑃𝑎. De câte
ori a crescut temperatura în cabină?
Rezolvare
Observație. Diferența de presiune dintre două
puncte ale unui lichid se obține din ecuația de mișcare a
unui volum paralelipipedic delimitat imaginar într-un vas
care se mișcă accelerat vertical, Fig.2.9.
𝐹2 − 𝐹1 − 𝑚 ∙ 𝑔 = ±𝑚 ∙ 𝑎
{ ⇒
𝐹1,2 = 𝑃1,2 ∙ 𝑆; 𝑚 = 𝜌 ∙ 𝑆 ∙ ℎ
𝑃2 − 𝑃1 = 𝜌 ∙ ℎ(𝑔 ± 𝑎)
Procesul suferit de aerul din cabină este de tip izocor.
Barometrul a fost etalonat în condiții terestre,
astfel că la aaceiași denivelare, în timpul zborului
corespunde presiunea 𝑃 > 𝑃′.
𝑃𝑜 𝑃
=𝑇
𝑇1 2 𝑇 𝑃′ 𝑔+𝑎
{𝑃 − 0 = 𝜌 ∙ ℎ(𝑔 + 𝑎) ⇒ 𝑇2 = 𝑃 ∙ 𝑔
1 𝑜
𝑃′ − 0 = 𝜌 ∙ 𝑔 ∙ ℎ
 4. Un termometru cu gaz la presiune constantă, ca în Fig. 2.10, are volumul
balonului 𝑉 = 10−4 𝑚3 , iar volumul capilarului între două gradații succesive ( unei diviziuni)
v = 2 ∙ 10−7 𝑚3. Aerul din tub este separat de cel din exterior cu un dop de mercur cu dimensiuni
reduse. La temperatura 𝑡 = 5 ℃, marginea interioară a picăturii indică diviziunea 𝑛 = 20.
Determină temperaturile extreme care pot fi măsurate cu
acest termometru, dacă pe tub sunt
inscripționate 𝑁 = 100 diviziuni.
Rezolvare
La temperatura minimă mercurul începe să intre în
balon și volumul se reduce la valoarea maximă 𝑉. Legea
izobarei conduce la:
𝑉 𝑉+𝑛∙v 𝑉
= 𝑇 +𝑡 ⇒ 𝑡𝑚𝑖𝑛 = 𝑉+𝑛∙v (𝑇𝑜 + 𝑡) − 𝑇𝑜
𝑇 +𝑡
𝑜 𝑚𝑖𝑛 𝑜
La temperatura maximă mercurul tinde să iasă din balon și volumul aerului închis are valoarea
maximă 𝑉 + 𝑁 ∙ v. Se obține:
𝑉+𝑁∙v 𝑉+𝑛∙v 𝑉+𝑁∙v
= 𝑇 +𝑡 ⇒ 𝑡𝑚𝑎𝑥 = 𝑉+𝑛∙v (𝑇𝑜 + 𝑡) − 𝑇𝑜
𝑇 +𝑡
𝑜 𝑚𝑎𝑥 𝑜
*6. Un cilindru cu piston având masa totală M, conține gaz la presiunea 𝑃0 ,
egală cu presiunea externă și temperatura 𝑇. Pistonul de arie 𝑆 se poate mișca etanș fără frecări,
iar cilindrul are coeficientul de frecare la alunecare cu suprafața orizontală de sprijin 𝜇. Lungimea
compartimentului cu gaz este 𝑙, iar în exterior pistonul este legat cu un arc având constanta de
elasticitate 𝑘, de un perete vertical fix. De câte ori trebuie mărită temperatura, pentru ca volumul
gazului să crească de 𝑛 ori?
Rezolvare
Practic există două situații
posibile, descrise de legea
transformării generale.
*Dacă creșterea volumului
este sub valoarea determinată
de începerea mișcării cilindrului,
aceasta se produce până în poziția în
care comprimarea arcului
atinge valoarea maximă dată de
ecuațiile:
𝐹1 − 𝐹𝑒1 − 𝐹𝑜 = 0
𝐹𝑓 + 𝐹𝑜 − 𝐹1 = 0
𝜇∙𝑀∙𝑔
𝑁 − 𝑀 ∙ 𝑔 = 0 ⇒ 𝑥1 ≤ (a).
𝑘
𝐹𝑒 = 𝑘 ∙ 𝑥1
{ 𝐹𝑓 ≤ 𝑁
𝑃 ∙𝑉 𝑃 ∙𝑉 𝑇 𝑃 ∙𝑉 𝑇 𝑃
Legea transformării generale conduce la: 𝑜𝑇 = 1𝑇 1 ⇒ 𝑇1 = 𝑃1 ∙𝑉1 ⇒ 𝑇1 = 𝑃1 ∙ 𝑛 (*)
1 𝑜 𝑜
Presiunea 𝑃1 se obține din condiția de echilibru a pistonului, până la începerea deplasării
cilindrului:
𝐹1 − 𝐹𝑒1 − 𝐹𝑜 = 0 ⇔ 𝑃1 ∙ 𝑆 − 𝑘 ∙ 𝑥1 − 𝑃𝑜 ∙ 𝑆 = 0 𝑃 𝑘∙𝑙(𝑛−1)
{ 𝑉1 −𝑉 𝑛∙𝑉−𝑉 ⇒ 𝑃1 = 𝑃 ∙𝑆 + 1 (**)
𝑥1 = 𝑆 = 𝑆 = 𝑙(𝑛 − 1) 𝑜 𝑜
𝑇1 𝑘∙𝑙(𝑛−1)
Înlocuind (**) în (*) ⇒ =𝑛∙[ +1 ]
𝑇 𝑃𝑜 ∙𝑆
 **Dacă volumul nu crește de 𝑛 ori până la începerea alunecării cilindrului în momentul în
𝜇∙𝑀∙𝑔
care deformarea arcului are valoarea 𝑥1 = 𝑘 (b), încălzirea continuă izobar de la 𝑇1 până la 𝑇2 .
Pe ansamblu transformarea este generală.
𝑃2 ∙𝑉2 𝑇2
= 𝑇2 𝜇∙𝑀∙𝑔
{ 𝑃𝑜 ∙𝑉 𝑇 = 𝑛 ∙ [ 𝑃 ∙𝑆 + 1 ]
𝑇
𝐹2 − 𝐹𝑓 − 𝐹𝑜 = 0 ⇔ 𝑃2 ∙ 𝑆 − 𝜇 ∙ 𝑀 ∙ 𝑔 − 𝑃𝑜 ∙ 𝑆 = 0 𝑜

5. Pentru transformarea ciclică din figura 2.12.a, se cunoaște legătura 𝑃4 ∙

𝑉1 = 𝑃3 ∙ 𝑉2 dintre parametrii de stare specifice celor patru stări. Precizează: a) tipul
transformărilor simple ale transformării ciclice; b) forma graficelor transformării ciclice în
coordonate (𝑃; 𝑇) și (𝑉; 𝑇).
Rezolvare
Deoarece 𝑉1 = 𝑉4 și 𝑉2 = 𝑉3 , relația din ipoteză capătă forma 𝑃4 ∙ 𝑉4 = 𝑃3 ∙ 𝑉3, încât
procesul 3 − 4 este izoterm. Procesele 4 − 1 și 2 − 3 sunt izocore, iar procesul 1 − 2 este izobar.

𝑉 𝑃
Avem în vedere că 𝑃 = 𝑐𝑜𝑛𝑠𝑡. ⇒ 𝑇 = 𝑐𝑜𝑛𝑠𝑡. ⇔ 𝑉 = 𝑐𝑜𝑛𝑠𝑡.∙ 𝑇. De asemeni la 𝑉 = 𝑐𝑜𝑛𝑠𝑡. ⇒ 𝑇 =
𝑐𝑜𝑛𝑠𝑡. ⇔ 𝑃 = 𝑐𝑜𝑛𝑠𝑡.∙ 𝑇. Cu aceste relații se obțin graficele din figurile 2.12. (𝑏) ș𝑖 (𝑐).
6. Într-un vas se află un amestec omogen de heliu și oxigen, care la
temperatuta 𝑡 = −2 ℃ și presiunea 𝑃 = 91,3 𝑘𝑃𝑎 are densitatea 𝜌 = 0,44 𝑘𝑔/𝑚3. După un
interval consistent de timp o fracțiune 𝑓 = 0,5 din numărul moleculelor de oxigen sunt fixate pe
pereții incintei prin oxidare. Cunoscând masele molare ale celor două componente 𝜇1 = 4 𝑔/𝑚𝑜𝑙,
respectiv 𝜇2 = 32 𝑔/𝑚𝑜𝑙, determină: a) fracțiunile molare 𝑥1 și 𝑥2 a celor două componente în
starea inițială; b) presiunea finală în cilindru.
Rezolvare
𝑚 = 𝑚1 + 𝑚2 ⇔ 𝜌 ∙ 𝑉 = 𝑣1 ∙ 𝜇1 + 𝑣2 ∙ 𝜇2 𝜌∙𝑉 𝑣 ∙𝜇1 +𝑣2 ∙𝜇2 𝜌∙𝑅∙𝑇
{ ⇒ 𝑃∙𝑉 = 1 𝑣∙𝑅∙𝑇 = 𝑥1 ∙ 𝜇1 + 𝑥2 ∙ 𝜇2
𝑃∙𝑉 =𝑣∙𝑅∙𝑇 𝑃
Având în vedere că sunt doar două componente în amestec 𝑥1 + 𝑥2 = 1, încât rezultă:
𝜇2 𝜌∙𝑅∙𝑇 𝜌∙𝑅∙𝑇 𝜇1
𝑥1 = − ; 𝑥2 = −
𝜇2 − 𝜇1 𝑃(𝜇2 − 𝜇1 ) 𝑃(𝜇2 − 𝜇1 ) 𝜇2 − 𝜇1
Transformarea nu este generală, deoarece numărul de moli nu rămâne constant. De aceea
se folosește ecuația de stare termică a gazului ideal.
𝑥
𝑃′ ∙ 𝑉 = (𝑥1 ∙ 𝑣 + 22 𝑣)𝑅 ∙ 𝑇
{ După împărțirea ecuațiilor și substituirea fracțiunilor 𝑥1,2 ⇒
𝑃∙𝑉 =𝑣∙𝑅∙𝑇
𝜇1 𝜌∙𝑅∙𝑇
𝑃′ = 𝑃 (1 − 𝑓 )−𝑓
𝜇2 − 𝜇1 𝜇2 − 𝜇1
7. Un vas cilindric termoconductor, orizontal, este împărțit în două părți
egale cu un piston etanș, fără frecări, aflat în echilibru când în parte stângă se află amestec de heliu
și hidrogen, iar în dreapta o masă 𝑚3 = 32 𝑔 de oxigen. Cunoscând masele molare ale celor trei
gaze 𝜇1 = 4 𝑔/𝑚𝑜𝑙 , 𝜇2 = 2 𝑔/𝑚𝑜𝑙 , 𝜇3 = 32 𝑔/𝑚𝑜𝑙 , aflați masele 𝑚1,2 de heliu și hidrogen,
dacă pistonul este permeabil doar pentru atomii de heliu și în urma difuziei acestora, pistonul
ajunge în starea finală de echilibru la un sfert din lungimea vasului față de capătul din stânga.
Rezolvare
Din cauza aceleiași valori a vitezei termice, la echilibrul termic cu mediul exterior, heliul
difuzează, până când presiunea sa parțială atinge aceiași valoare în ambele compartimente. La
echilibrul pistonului mobil presiunea este aceiași pe ambele fețe.
𝑉 𝑚 𝑚
𝑃1 ∙ 2 = ( 𝜇 1 + 𝜇 2 ) 𝑅 ∙ 𝑇 𝑚 𝑚 𝑚
{ 𝑉
1
𝑚3
2
⇒ 𝜇 1 + 𝜇 2 = 𝜇 3 (*)
𝑃1 ∙ 2 = 𝜇 𝑅 ∙ 𝑇 1 2 3
3
𝑉 𝑚1 𝑚2
𝑃2 ∙ 4 = (2∙𝜇 + )𝑅 ∙ 𝑇
1 𝜇2 𝑚1 𝑚2 𝑚1 𝑚3
3𝑉 𝑚1 𝑚3
⇒ 3( + )= + (**)
2𝜇1 𝜇2 2𝜇1 𝜇3
𝑃2 ∙ = (2∙𝜇 + )𝑅 ∙ 𝑇
4 1 𝜇3
Rezolvând sistemul ecuațiilor (*) și (**) se obține:
2𝑚3 ∙ 𝜇1 𝑚3 ∙ 𝜇2
𝑚1 = ; 𝑚2 =
3𝜇3 3𝜇3
8. Într-o incintă cu pereți rigizi, se află un gaz poliatomic ce are moleculele
formate din câte 𝑛 atomi, la temperatura 𝑇. În urma creșterii temperaturii cu ∆𝑇 o fracțiune 𝑓 din
numărul de molecule disociază în atomi. Determină de câte ori crește presiunea gazului.
Rezolvare
Deși volumul este constant, procesul nu este izocor, din cauza creșterii numărului de moli,
urmare a disocierii (vezi problema rezolvată 2 de la structura substanței). Trebuie folosită ecuația
de stare termică a gazului ideal.
𝑃1 ∙ 𝑉 = 𝑣 ∙ 𝑅 ∙ 𝑇 𝑇+∆𝑇
{ ⇒ 𝑃2 = 𝑃1 [1 + 𝑓(𝑛 − 1)] 𝑇
𝑃2 ∙ 𝑉 = [𝑛 ∙ 𝑓 ∙ 𝑣 + 𝑣(1 − 𝑓)]𝑅 ∙ (𝑇 + ∆𝑇)
O masă 10 𝑔 de azot (𝜇 = 28 𝑔/𝑚𝑜𝑙) efectuează o comprimare din starea caracterizată de
parametrii 𝑃1 = 100 𝑘𝑃𝑎 și 𝑉1 = 8,0 𝑙 în starea caracterizată 𝑃2 = 300 𝑘𝑃𝑎 și 𝑉2 = 4,0 𝑙.
9. Graficul transformării în coordonate (𝑃; 𝑉) este un segment de dreaptă (Fig. 2.13). a)
determină legea care descrie această transformare; b) arată că
temperatura atinsă de gaz în această transformare trece printr-o
valoare maximă; c) determină valoarea maximă a
temperaturii atinse în cursul acestei transformări; d) graficele
transformării în coordonate (𝑃; 𝑇) și (𝑉; 𝑇).
Rezolvare
a) Graficul reprezentat de un segment de dreaptă,
corespunde unei funcții de gradul întâi:
𝑃 = 𝑎 ∙ 𝑉 + 𝑏. Valorile constantelor 𝑎 și 𝑏 se determină impunând
dreptei să treacă prin stările 1 și 2.
𝑃 = 𝑎 ∙ 𝑉1 + 𝑏 𝑃 −𝑃 𝑃 ∙𝑉 −𝑃 ∙𝑉
{ 1 ⇒ 𝑎 = − 𝑉2 −𝑉1 < 0; 𝑏 = 2 𝑉1−𝑉1 2 > 0.
𝑃2 = 𝑎 ∙ 𝑉2 + 𝑏 1 2 1 2
𝑃 −𝑃 𝑃 ∙𝑉 −𝑃 ∙𝑉
⇒ 𝑃 = 𝑉2 −𝑉1 ∙ 𝑉 + 2 𝑉1−𝑉1 2
2 1 1 2
b) Folosind ecuația de stare termică a gazului ideal, în care înlocuim
presiunea rezultă:
 𝑚
𝑃∙𝑉 = ∙𝑅∙𝑇 𝑎∙𝜇 𝑏∙𝜇 𝑎∙𝜇
{ 𝜇 ⇒ 𝑇 = 𝑚∙𝑅 ∙ 𝑉 2 + 𝑚∙𝑅 ∙ 𝑉 = 𝑇(𝑉), Întrucât 𝑚∙𝑅 < 0 funcția 𝑇 = 𝑇(𝑉) admite
𝑃 =𝑎∙𝑉+𝑏
un maxim.
c) Valoarea maximă a temperaturii are expresia
𝑃 ∙𝑉 −𝑃 ∙𝑉 𝜇 2
∆ ( 2 1 1 2∙ ) (𝑃 ∙𝑉 −𝑃1 ∙𝑉2 )2 𝜇
𝑉1 −𝑉2 𝑚∙𝑅
𝑇𝑚𝑎𝑥 = − 4∙𝐴 = − 𝑃2 −𝑃1 𝜇 ⇒ 𝑇𝑚𝑎𝑥 = 4∙(𝑃2 −𝑃1 )∙(𝑉 )
∙ 𝑚∙𝑅
−4∙ ∙ 2 1 1 −𝑉2
𝑉1 −𝑉2 𝑚∙𝑅
𝑚
Ecuația de stare 𝑃 ∙ 𝑉 = ∙𝑅∙𝑇
𝜇
împreună cu legea transformării P = a ∙
V + b conduc la funcțiile:
a∙μ b∙μ
T = m∙R ∙ V 2 + m∙R ∙ V = T(V) și T =
μ b∙μ
∙ P 2 − a∙m∙R ∙ P = T(P).
a∙m∙R
Graficele acestor funcții sunt
arce de parabolă, ca în figurile (2.14.a)
și (2.14.b).
*10. Un recipient cu volumul
𝑉1 = 1 𝑙 conținând 𝑣1 = 1 𝑘𝑚𝑜𝑙 de gaz ideal se află într-un vas cu volumul 𝑉2 = 10 𝑑𝑚3 , în care
se află 𝑣2 kmoli din același gaz ideal. Vasul este plasat în atmosfera terestră, la presiunea 𝑃𝑜 =
105 𝑃𝑎. Gazele se încălzesc la volume constante, având în orice moment aceiași temperatură.
Pereții recipientului suportă diferențe de presiune mai mici decât ∆𝑃1 = 105 𝑃𝑎, iar ai vasului mai
mici decât ∆𝑃2 = 9 ∙ 105 𝑃𝑎. Determină valorile numărului de moli 𝑣2 din vas încât: a) explozia
recipientului să provoace explozia vasului; b) explozia recipientului să se producă simultan cu
explozia vasului; c) să explodeze mai întâi vasul extern; d) valorile temperaturii în cele trei cazuri.
a) Cei 𝑣2 moli de gaz ocupă volumul 𝑉2 − 𝑉1 dintre pereții celor două vase. Dacă recipientul
și vasul explodează succesiv, dar aproape simultan, trebuie îndeplinită condiția de explozie a celor
𝑣1 moli din volumul 𝑉1 și imediat a celor 𝑣1 + 𝑣2 din volumul 𝑉2.
𝑣1 ∙𝑅∙𝑇 𝑣 ∙𝑅∙𝑇
− 𝑉2 −𝑉 = ∆𝑃1 ∆𝑃2 +𝑃𝑜 ∆𝑃1
−
𝑉1 2 1 𝑉1 𝑉2
{(𝑣1 +𝑣2)∙𝑅∙𝑇 ⇒ 𝑣2 ≥ 𝑣1 ∆𝑃2+𝑃 𝑜 ∆𝑃1
= 8,17 𝑚𝑜𝑙𝑖.
− 𝑃 ≥ ∆𝑃 +
𝑜 2 𝑉2 −𝑉1 𝑉2
𝑉 2
Totodată vasul nu trebuie să explodeze înaintea recipientului.
𝑣1 ∙𝑅∙𝑇𝑣 ∙𝑅∙𝑇
− 𝑉2 −𝑉 ≥ ∆𝑃1 ∆𝑃2 +𝑃𝑜
𝑉1 2 1 𝑉
{ 𝑣2 ∙𝑅∙𝑇 ⇒ 𝑣2 ≤ 𝑣1 ∆𝑃2+𝑃𝑜 1 ∆𝑃1 = 8.18 𝑚𝑜𝑙𝑖.
− 𝑃𝑜 = ∆𝑃2 +
𝑉2 −𝑉1 𝑉2 −𝑉1
𝑉 −𝑉 2 1
Concluzie: 8,17 𝑚𝑜𝑙𝑖 ≤ 𝑣2 ≤ 18,18 𝑚𝑜𝑙𝑖.
b) Cei 𝑣1 moli din volumul 𝑉1 și c, trebuie să provoace explozia simultană a pereților
celor două incinte.
𝑣2 ∙𝑅∙𝑇 𝑣 ∙𝑅∙𝑇
− 1𝑉 = ∆𝑃1
𝑉2 −𝑉1 1 𝑉 −𝑉 ∆𝑃2 +𝑃𝑜
𝑣2 ∙𝑅∙𝑇 ⇒ 𝑣2 = 𝑣1 2𝑉 1 ∙ ∆𝑃 +𝑃 = 10 𝑚𝑜𝑙𝑖.
− 𝑃 = ∆𝑃 1 2 𝑜 −∆𝑃1
𝑉 −𝑉 𝑜 2
2 1
c) Numărul 𝑣2 moli din volumul 𝑉2 − 𝑉1 trebuie să explodeze când numărul 𝑣1 moli din
volumul 𝑉1 nu pot provoca explozia recipientului.
 𝑣2 ∙𝑅∙𝑇
− 𝑃𝑜 = ∆𝑃2
𝑉2 −𝑉1 𝑉 −𝑉 ∆𝑃2 +𝑃𝑜
{𝑣1 ∙𝑅∙𝑇 𝑣2 ∙𝑅∙𝑇 ⇒ 𝑣2 ≥ 𝑣1 2𝑉 1 ∙ ∆𝑃 +𝑃 = 8.18 𝑚𝑜𝑙𝑖.
− < ∆𝑃 1 2 𝑜 +∆𝑃1
𝑉 𝑉 −𝑉 1
1 2 1
Probleme propuse
1. Un gaz ideal efectuează o transformare cvasistatică reprezentată în Fig.
2.15. Determină: a) cum variază presiunea gazului dacă masa sa este
constantă; b) cum variază masa gazului dacă presiunea sa este
constantă.
𝑚∙𝑅
Indicație: Se exprimă pentru izobare 𝑡𝑔 𝛼 = . a) 𝑃2 < 𝑃1 ; b) 𝑚2 > 𝑚1 .
𝜇∙𝑃
2. Un cilindru orizontal închis la capete, cu
pereți termoconductori are fixat la mijloc un piston subțire
termoconductor, care se poate mișca etanș fără frecări. În cele două
compartimente se află mase egale de azot, respectiv oxigen.
Determină: a) raportul inițial al presiunilor; b) cu cât la sută se schimbă
volumul fiecărui compartiment, după eliberarea pistonului și stabilirea echilibrului.
a) 𝑃𝑁 𝜇 𝜇𝑂 −𝜇𝑁 .
= 𝑂 ; b) 𝑥 = 𝜇𝑂 +𝜇𝑁
𝑃𝑂 𝜇𝑁
3. Două vase termoconductoare sunt legate între ele printr-un tub foarte
subțire prevăzut cu un robinet inițial închis. În primul vas se află aer la presiunea 𝑃1 = 40 𝑘𝑃𝑎 .
Volumul primului compartiment este de 𝑛 = 3 ori mai mare decât al celui de-al doilea, iar masa
aerului în al doilea compartiment este de 𝑟 = 5 ori mai mare decât în primul. Determină: a)
presiunea inițială 𝑃2 în cel de-al doilea compartiment; b) presiunea finală în sistem după
deschiderea robinetului.
𝑟+1
a) 𝑃2 = 𝑛 ∙ 𝑟 ∙ 𝑃1 ; b) 𝑃 = 𝑛 ∙ 𝑃1 .
𝑛−𝑖
4. Un balon de volum 𝑉 = 1 𝑙, cu pereți rigizi este vidat de la presiunea atmosferică 𝑃𝑜 =
100 𝑘𝑃𝑎, până la 𝑃1 = 22 𝑘𝑃𝑎. În urma acestui proces masa sistemului scade cu 𝑚 = 1 𝑔. Află
densitatea gazului la temperatura mediului ambiant și presiunea 𝑃𝑜 .
∆𝑚 ∙ 𝑃𝑜
𝜌=
(𝑃𝑜 − 𝑃1 ) ∙ 𝑉
5. Un cilindru orizontal închis la ambele capete, cu lungimea 2𝑙 = 2 𝑚 și secțiunea 𝑆 =
2 𝑑𝑚2 este împărțit în două părți egale , cu ajutorul unui piston subțire, etanș, fără frecări. În ambele
compartimente se află aer la presiunea 𝑃 = 105 𝑃𝑎 și temperatura 𝑡 = 17 ℃. Se deplasează
pistonul spre dreapta cu 𝑥 = 0,4 𝑚. Determină: a) Presiunea gazului din fiecare compartiment; b)
forța ce trebuie să acționeze asupra pistonului la echilibru; c) masa de aer ce trebuie scoasă dintr-
un compartiment, pentru ca după eliberarea pistonului, acesta să rămână în echilibru.
𝑃∙𝑙 𝜇
a) 𝑃1,2 = ; b) 𝐹 = 𝑆(𝑃2 − 𝑃1 ); c) ∆𝑚 = ∙ 𝑆 ∙ (𝑙 − 𝑥) ∙ (𝑃2 − 𝑃1 ).
𝑙±𝑥 𝑅∙𝑇
6. Un rezervor metalic conține aer (𝜇 = 29 𝑔/𝑚𝑜𝑙) la presiunea 𝑃1 = 25 ∙ 105 𝑃𝑎 și
temperatura 𝑇1 = 300 𝐾. Datorită încălzirii mediului ambiant temperatura a crescut la 𝑇2 =
310 𝐾. Pentru ca presiunea să rămână constantă, printr-o supapă de siguranță se elimină 𝑚 = 6 𝑘𝑔
de aer. Determină: a) densitatea inițială a aerului din rezervor; b) volumul rezervorului; c) masa
de aer rămasă în rezervor; d) numărul molilor de aer care au părăsit rezervorul.
𝑃1 ∙𝜇 ∆𝑚∙𝑇1 ∙𝑇2 ∙𝑅 𝑃1 ∙𝑉∙𝜇 ∆𝑚
a) 𝜌1 = ; b) 𝑉 = ; c) 𝑚2 = − ∆𝑚; d) ∆𝑣 = .
𝑅∙𝑇1 𝑃1 ∙𝜇(𝑇2 −𝑇1 ) 𝑅∙𝑇1 𝜇