JUNIMEA – TITU MAIORESCU

 
Societatea „Junimea”, înfiinţată la Iaşi în anul 1863, este o asociaţie menită să aducă un suflu nou
în cultura română. Asociaţia este bine organizată, având o tipografie proprie, o librărie şi o revistă –
„Convorbiri literare” – unde vor fi publicate pentru prima dată operele de mare valoare ale marilor
clasici ai literaturii române: Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, Ioan Slavici.
 
În viaţa societăţii „Junimea” se disting trei etape:
Prima etapă, etapa ieşeană, are un pronunţat caracter polemic şi se manifestă în trei direcţii: limbă,
literatură şi cultură. În această perioadă se elaborează principiile sociale şi estetice ale junimismului şi
au loc acţiuni de culturalizare a publicului numite „prelecţiuni populare”.
 
Etapa a doua, în care şedinţele societăţii au loc la Bucureşti dar activitatea revistei este la Iaşi, este o
etapă de consolidare, afirmându-se reprezentanti de seamă ai noii direcţii în poezia şi proza
românească: Eminescu, Creangă, Slavici, Caragiale. Acum sunt elaborate studiile esenţiale prin care
Titu Maiorescuse impune ca autentic întemeietor al criticii noastre literare moderne
 
Etapa a treia, în care şi revista „Convorbiri literare” este mutată la Bucureşti, are un caracter
preponderent universitar, prin cercetările filozofice şi istorice.
 
Curentul literar şi cultural generat de epocă poartă numele de Junimism şi are ca trăsături
definitorii: spiritul critic – respectarea adevărului istoric în studierea trecutului şi cultivarea
simplităţii, spiritul filozofic, spiritul oratoric, spiritul ironic şi gustul pentru clasic şi academic.
 
Titu Maiorescu se numără printre întemeietorii societăţii „Junimea”, impunându-se ca adevăratul ei
conducător – mentorul „Junimii” – iar în cadrul epocii, drept îndrumătorul cultural şi literar.
 
Studiile sale sunt de o importanţă majoră pentru literatura română.
În studiul „În contra direcţiei de astăzi în cultura română”, apărut în anul 1868, Titu Maiorescu
formulează „teoria formelor fără fond”, el revoltându-se împotriva „viţiului”din epocă de a
împrumuta forme ale culturii occidentale în absenţa fondului care să le dea acestora consistenţă şi
autenticitate.
 
Astfel, din dorinţa de a copia universalitatea, românii au creat instituţii care nu sunt potrivite pentru
societatea românească a vremii. Forma acestora este conform standardelor externe, dar nu au un
fond de funcţionare şi pot fi periculoase datorită superficialităţii şi mediocrităţii care le caracterizează.
 
Titu Maiorescu nu este împotriva preluării formelor culturale din exterior, dar recomandă ca acestea să
fie adaptate la specificul naţional şi anticipate de crearea fondului.
 
Ca o concluzie, sfatul lui Maiorescu către cititor este să se evite mediocritatea şi să se dea fond
formelor, care în lipsa acestuia nu vor face decât să conducă la pervertirea percepţiei a ceea ce îşi
propun să reprezinte.
 
În opinia mea, teoria formelor fără fond este, astăzi, mai proeminentă ca niciodată. Cu toate că
societatea românească pare să fi evoluat considerabil în secolul care îl interpune pe al nostru celui
maiorescian, substanţa culturii româneşti continuă să crească în umbra esenţelor.

Rolul lui Titu Maiorescu în impunerea unei noi direcţii

în literatura română din a doua jumătate a secolului al
XIX-lea
Societatea Junimea a luat fiinţă în 1863 (1864) la Iaşi, din iniţiativa a cinci tineri întorşi de curând de la studii din Occident
(Germania, Franţa): Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi, Petre Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti.

Junimea a desfăşurat o activitate intensă, urmărind atingerea mai multor obiective: educarea publicului într-o diversitate de
domenii (ştiinţele naturii, filozofie, psihologie, logică, literatură, cultură etc.), cultivarea gustului estetic al acestuia, impunerea
unei literaturi de valoare, unificarea limbii române literare, combaterea „formelor fără fond” în cultură şi societate.
În 1867, Junimea editează revista Convorbiri literare, în care membrii societăţii şi-au făcut cunoscute ideile şi creaţiile. Aici au
fost publicate pentru prima dată operele de valoare ale celor care vor deveni marii clasici ai literaturii române: Eminescu,
Creangă, Caragiale, Slavici.

Titu Maiorescu (1840 – 1917) a fost mentorul societăţii Junimea. El a fost deopotrivă estetician, teoretician al culturii
şi al problemelor limbii, critic literar, avocat, om politic.

Nemulţumit de starea generală a societăţii româneşti din deceniul şapte al secolului al XIX-lea, Maiorescu a încercat prin toată
activitatea sa să impună o nouă direcţie de dezvoltare în cultură şi civilizaţie.
Rolul său în impunerea unei noi direcţii în literatura română s-a manifestat pe mai multe căi.
În primul rând, Maiorescu a criticat cu asprime starea literaturii române (şi a culturii, în general) din acea epocă. Considera că
există o mediocritate generalizată, care se autosusţine şi se autopromovează, împiedicând apariţia valorilor reale.
În al doilea rând, el a luptat pentru impunerea unei limbi române literare autentice, izvorâte din spiritul poporului şi inteligibilă
pentru popor. În studiile sale, a combătut etimologismul latin, a militat pentru principiul ortografiei fonetice (adoptat în cele din
urmă şi de Academie în 1881), a susţinut îmbogăţirea vocabularului doar cu acele neologisme necesare pentru exprimarea unor
înţelesuri noi, s-a manifestat împotriva stricătorilor de limbă, a ridiculizat „beţia de cuvinte”.
În al treilea rând, în domeniul teoriei literare, Maiorescu a trasat o linie de demarcaţie netă între poezia de valoare şi poezia
proastă. Într-un studiu memorabil din chiar primul număr al Convorbirilor literare(martie 1867), intitulat O cercetare critică
asupra poeziei de la 1867, este definită poezia, cu cele două „condiţiuni” ale ei: cea materială şi cea ideală. Maiorescu explică pe
larg, dând şi exemple contrastive, în ce constă poezia adevărată. Ea este chemată să exprime frumosul şi se deosebeşte de
cunoaşterea intelectuală. Este proclamată astfel autonomia esteticului.
O altă idee importantă pentru rolul jucat de Maiorescu în schimbarea feţei literaturii române este cea a preeminenţei principiului
estetic în aprecierea operei de artă. Într-un studiu dedicat comediilor lui Caragiale, criticul afirmă că scopul artei nu este să
moralizeze, ci să placă. Arta este morală prin însăşi natura ei, emoţia estetică purificându-l pe om, înălţându-l într-o lume
impersonală şi eliberându-l de impulsurile sale egoiste.
Două dintre ideile promovate de Maiorescu se regăsesc şi în studiul din 1868 intitulat În contra direcţiei de astăzi în cultura
română.
Prima dintre ele este critica stării generale a societăţii româneşti de după unirea principatelor. Răspunzând unei replici, criticul se
lansează într-o analiză generală a civilizaţiei şi culturii române din acea epocă. El desfiinţează practic pretenţiile ştiinţifice ale
istoriografiei, ale lexicologiei şi ale filologiei vremii, acuzându-le pur şi simplu de mistificare a adevărului, din dorinţa de a
legitima istoric drepturile poporului român. Pe de altă parte, falsul este propagat şi în judecăţile de valoare asupra producţiilor
culturale de tot felul. Orice creaţie, cât de proastă, este privită cu indulgenţă, dacă nu cu laudă, sub cuvânt că „tot este
ceva”.Maiorescu cere ferm descurajarea mediocrităţilor din toate domeniile: literatură, jurnalism, politică.

Cea de-a doua idee călăuzitoare a activităţii maioresciene pe care o regăsim şi în acest studiu este grija pentru
cultivarea unei limbi române care să nu fie străină spiritului poporului care o vorbeşte. De altfel, studiul porneşte de la
un răspuns dat gazetei Transilvania. Aceasta replicase Convorbirilor literare că se ocupă de bagatele, atunci când le
cere jurnaliştilor români din Austria să scrie corect româneşte. Maiorescu consideră că a cere gramatică, stil şi
ortografie nu este nicidecum un lucru fără importanţă: raţiunea de a exista a unei gazete literare este tocmai
cultivarea limbii române.  

În concluzie, consider că rolul lui Titu Maiorescu în deschiderea unei noi direcţii în literatura şi cultura românească a
fost covârşitor. Prin studiile sale şi prin activitatea desfăşurată în cadrul societăţii Junimea, el a deschis calea
literaturii valoroase şi moderne, făcând posibilă apariţia unor scriitori de mare valoare, care sunt azi consideraţi mari
clasici: Eminescu, Creangă, Slavici, Caragiale.