LIMBA ŞI LITERATURA ROMÂNĂ

STUDIU DE CAZ
CRITICISMUL JUNIMIST
Clasa a XII a E

2008
Elevi : BURLAN ELENA.
COJOCARU IRINA-GIORGIANA.
CURCAN CORNELIA MARINA .
DINIŢA FLORINA.
NĂFĂREANU CLAUDIA ELENA.

Profesor : MIHALACHE VASILE

1
GRUP ŞCOLAR DE CHIMIE “COSTIN NENIŢESCU”
 CUPRINS

1. Titu Maiorescu si Junimea

( Curcan Cornelia Marina )

2. Teatrul lui Ion Luca Caragiale

(Burlan Elena )

3. Poezia lui Mihai Eminescu

( Cojocaru Irina Giorgiana )

4. Proza lui Ion Luca Caragial

( Dinita Florina )

5. Proza lui Ioan Slavici

( Nafareanu Claudia Elena )

2
 Capitolul I

TITU MAIORESCU ŞI
JUNIMEA

3
 1.1. Titu Maiorescu

Titu Liviu Maiorescu (n. 15 februarie 1840 Craiova – d. 18 iunie 1917

Bucureşti ) a fost academician, avocat, critic literar, eseist, estetician, filosof,
pedagog, politician şi scriitor român, prim-ministru al României între 1912
şi 1914, ministru de interne, membru fondator al Academiei Române.
După absolvirea Academiei Theresience ca şef de promoţie, pleacă la
Berlin, unde frecventează Facultatea de Filozofie şi îşi ia licenţa. La numai
19 ani obţine doctoratul in filozofie la Universitatea din Giessen(Germania ).
Beneficiind de o bursă, merge la Paris, unde îşi ia o licenţă în litere şi una în
drept.
Reîntors în ţară, în 1861, este scurt timp magistrat în Bucureşti, apoi
este numit profesor de filozofie la Universtitatea din Iaşi.
Personalitatea remarcabilă a României sfârşitul secolului al XIX-lea
şi începutul secolului XX. Maiorescu este autorul celebrei teorii sociologice
a formelor fără fond, baza Junimismului politic şi piatra de fundament pe
care s-au constrit operele lui Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale sau Ioan
Slavici.
Se stinge din viaţă în 1917, după ce vreme de mai multe decenii a fost
călăuză, un spiritus rector al culturii române.

4
 1.2 Convorbiri Literare

Revista a fost organul de presă al Societaţii literare Junimea. Primul

număr a apărut la 1 martie 1867, la Iaşi, unde revista a funcţionat până în
1886. Între 1886 şi 1944 apare la Bucureşti, avându-l ca redactor pe Iacob
Negruzzi, care predă apoi conducerea unui comitet format din foşti elevi ai
lui Titu Maiorescu : Mihail Dragomirescu, Simion Mehedinţi, P.P.
Negulescu, Rădulescu-Motru.
Printre colaboratori s-au numărat Mihai Eminescu, care publică aici
majoritatea poeziilor sale, Ion Creangă, care subpublică primele trei părţi din
Amintiri şi o serie de poveşti, Ion Luca Caragiale, care subpublica
majoritatea comediilor sale, Ioan Slavici, care publică nuvele şi poveşti,
Vasile Alecsandri, George Coşbuc, Panait Cerna, Octavian Goga, Dinu
Zamfirescu, I. Al. Brătescu Voineşti şi alţi scriitori reprezentativi ai vremii.
Publicaţia se va bucura de cel mai înalt prestigiu din literatura română,
ea impunând, încă de la apariţia sa, o direcţie nouă, modernă, a întregii
noastre culturii, definindu-se prin spiritul ei etic şi sentimentul valorii
estetice.
Ideologia stabilita de Maiorescu la „Junimea” era cam aceasta :
absolută potrivire între fond şi formă; inaugurarea „săorotişio crotoc” în
scopul de a se arunca înlături tot ce vine ca formă goală a civilizaţiei, fără
cuvenitul cuprins; aşezarea criticii în marginile adevărului, adică
descătuşarea ei de orice constrângere din afară.
Aceste puncte dădeau un program negativ. Prin „Convorbiri literare”
se începe în acelaşi spirit acţiune pozitivă în vederea unei literaturi de
sănătate sufletească, fără simţiri meşteşugite. Aceasta era direcţia nouă.

5
 1.3 Junimea
şi rolul ei în cultura românească

Anii 1860 au mai însemnat pentru Maiorescu prelecţiunile populare,

întemeierea „Junimii” împreună cu prietenii săi I. Negruzzi, Petre P. Carp,
V. Pogor şi Th. Rosetti , începerea activitaţii de avocat , director la Şcoala
Normală “Vasile Lupu” din Iaşi, înfiinţarea, în 1867, a revistei „Convorbiri
Literare”.
Deşi perioada care a urmat Unirii din 1859 a reprezentat o epocă de
împlinire a idealurilor paşoptiste, totuşi unele accente se schimbaseră,
condiţiile erau altele decât pe vremea tinereţii romantice a lui Heliade
Rădulescu, Alecsandri sau Bălcescu. Maiorescu reprezintă noua generaţie,
junimistă, cu o nouă concepţie asupra vieţii sociale şi culturale românesti. Pe
planul ideologiei politice, Maiorescu este un conservator, adept al unei
evoluţii naturale, organice şi temeinic pregătite, adversar al formelor fără
fond, al căror rechizitoriu îl face în articolul din 1868. În contra direcţiei de
astăzi în cultura română, în care comandă introducerea unor instituţii imitate
după cele occidentale şi cărora nu le corespundea un fond adecvat în
mentalitatea, creaţia şi nivelul de cultură al poporului român.
În toamna anului 1863, sub guvernarea democratică a lui Alexandru
Ioan Cuza, un grup de tineri dornici de a da un alt curs culturii şi literaturii
româneşti înfiinţează la Iaşi o asociaţie liberă cu numele “Junimea”.
Activitatea „Junimii” se desfăşoară pe mai multe etape: o etapă în care
se elaborează principiile estetice ale societăţii. Este vremea în care
„Junimea” provoacă cele mai multe reacţii adverse, dar şi aceea în care, prin

6
succesul polemicilor ei, prin adeziunea lui Vasile Alecsandri, prin
descoperirea lui Eminescu, prestigiul începe să-i fie asigurat; o etapă în care
şedinţele din Iaşi încep să fie dublate de acelea de la Bucureşti (1874-1885).
În 1885, Iacob Negruzzi se mută la Bucureşti luând cu sine şi revista a
cărei direcţie o păstrează singur până în 1893; 1885-1900 este peroada în
care principiile estetice ale junimismului se dezvoltă în mod deosebit.
Această etapă a grupării şi chiar a revistei are un caracter universal.
Activitatea Junimii va înceta în 1916, la Bucureşti.
Dintre cei care au ţinut prelegeri s-a remarcat Titu Maiorescu, prin
claritatea expunerii, printr-o limbă română limpede şi frumoasă, prin
cunoştinţe variate. Încă de la prelegera introductivă intitulată “Ce scop au
cursurile populare?”, el a trezit admiraţia tuturor, prestigiul lui a crescut
odată cu prelegerile “Despre religiunea în popor”,”Despre sunete şi
colori”, şi a culminat cu ultima prelegere: „Despre minte şi inimă”.
În cadrul acestor conferinţe a fost formulată în 1868 teoria “formelor
fără fond”. Maiorescu afirma că imitaţiile din cultură sau politică sunt forme
goale, lipsite de fondul autohton care să le dea viaţă.
La început, prelegerile aveau teme diferite, dar apoi s-au stabilit teme
comune pentru fiecare an. În 1872, în cadrul temei comune „Omul şi
natura”, s-au ţinut prelegeri precum: “Scrierea”, „Arta”, „Morala şi
ştiinţa”, „Locuinţa”, „Plugul”, „Corabia”, „Arma şi unealta”.
Unitatea „Junimii” provine din aceea a spiritului care a înfiinţat-o:
Spiritul filozofic este cea dintâi caracteristică a structurii junimiste.
Junimiştii sunt oameni de idei generale, mai mult decât specialişti într-o
ramură principală a ştiinţei. Junimea încurajează formarea tinerilor filozofi
în universităţi străine.

7
 Spiritul oratoric este a doua trăsătură a mentalităţii junimiste. Prin
îndelungata luptă a lui Titu Maiorescu, „Junimea” înseamnă un reviriment în
sensul controlului cuvântului. Modalitatea alcătuirii unei expuneri publice,
atitudinea oratorului, arta compoziţiei discurscursului după modelul
maiorescian reprezintă o tradiţie la „Junimea”.
Gustul clasic şi academic. Oameni de formaţie universitară, junimiştii
sunt înclinaţi a judeca după modele şi a crede în valoarea canoanelor în artă.
Astfel, clasicismul se bucură de o bună primirea la „Junimiea”, care nu se
închide însă faţă de romantism. Dar, gustul junimist se îndreaptă către
producţia confirmată de timp.
Ironia este o altă trăsătură a „Junimii”. Celebră este zeflemeaua
junimistă la adresa exceselor de orice natură, la orice argument ridicol, care
a coalizat împotriva mişcării pe cei mai mulţi dintre adversarii ei.
Spiritul critic completează imaginea structurii Junimii, fiind cea mai
de seamă trasătură a întregului. Criticismul Junimii se bazează pe acea
atitudine centrală impusă de Titu Maiorescu - respectul adevărului. În
numele adevărului, Maiorescu poartă o campanie împotriva poeziei
neinspirate, a limbii artificiale şi a falsei erudiţii. Nevoia de autencititate în
formele de manifestare a vieţii naţionale determină şi atitudinea politică a lui
Eminescu.
Prin Titu Maiorescu se afirmă conştiinţa închegării unei direcţii
culturale creatoare, delimitată de un spirit critic neadormit şi de un sentiment
puternic al valorilor. „Junimea” a realizat şi a impus o astfel de direcţie,
aducând în atmosfera produsă de unirea românilor din 1859 un climat de
nouă întemeiere, simetrică în planul culturii, cu eforturile de consolidare
politică, socială şi economică începute de Alexandru Ioan Cuza şi de
ministrul său Mihail Kogăliceanu, omul de idei al epocii paşoptiste, dar şi al

8
celei următoare. „Junimea” a determinat o direcţie nouă şi în literatură:
fundamental romatică în perioada paşoptismului, Literatura Română
evoluează în a doua jumătate a secolului al XIX-lea spre clasicism, un
clasicism de esenţă.
Obiectivele Junimiii au fost foarte limpezi: răspândirea spiritului
critic; încurajarea progresului literaturii naţionale; susţinera independenţei
intelectuale a poporului român; susţinera originalităţii culturii şi a literaturii
române prin punerea problemei unificării limbii române literare şi prin
respectul acordat literaturii; crearea şi impunera valorilor.
Meritul “Junimii” a fost acela că a supus la o analiză temeinică şi
lucidă societatea şi cultura românească, semnalându-i slăbiciunile.
Dezbaterea de idei din interiorul “Junimii” ca şi aceea dintre junimişti şi
ceilalţi intelectuali ai vremii au contribuit la implicarea mai directă a
oamenilor de cultură în problemele societăţii.

Elev: Curcan Cornelia Marina

9
 Capitolul II

TEATRUL LUI ION LUCA

CARAGIALE

10
 2.1 ION LUCA CARAGIALE
( 1852 – 1912 )

Ion Luca Caragiale (1852 - 1912), prozator şi dramaturg. S-a născut

la 30 ianuarie 1852 în satul Haimanale din judeţul Prahova, ca fiu a lui Luca,
secretar al mănăstiri Mărgineni şi al Ecaterinei Caragiali. Astăzi satul se
numeşte: I.L.Caragiale. Urmează clasele primare şi gimnaziul la Ploieşti.
Între 1868-1870, se înscrie şi urmează sporadic cursurile de mimică şi
declamaţie de la Conservatorul din Bucureşti, unde preda unchiul Costache.
Funcţionează o vreme ca impiegat copist la Tribunalul Prahova, în
1870, şi apoi – destituit de acolo- ca sufleur la Teatrul Naţional, în postul
ocupat mai înainte de Eminescu.
Debutul în publicistică şi-l face la foaia umoristică şi satirică
Ghimpele, prin 1873, semnând cu pseudonimele ,,Car” sau ,,Policar”.
Redactează apoi Claponul (1876) şi Calendarul Claponului (1877),
scoţând totodata şi ziarul Naţiunea română. A lucrat şi la ziarul Timpul,
alături de Eminescu şi Slavici, fără tragere de inimă, leafa fiind mizeră şi
nesigură.
Se impune însă, dintr-o dată, cu prima sa lucrare dramatică, ,,O
noapte furtunoasă”, citită mai întâi in cenaclul ,, Junimea” şi reprezentată
pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti la 18 ianuarie 1879. Succesul nu a
fost deplin şi după două reprezentaţii autorul este nevoit să-şi retragă piesa
de pe afiş în urma conflictului cu Ion Ghica, directorul de pe atunci, care
dispusese câteva grave modificări în text.

11
 Între 1881- 1883 a funcţionat ca revizor şcolar, mai întâi în judeţul
Neamţ şi Suceava, apoi în Argeş şi Vâlcea.
La 13 noiembrie 1884 i se reprezintă pentru prima oară ,,O scrisoare
pierdută”, cu un succes deplin, răsunător.
În anul următor are loc premiera comediei ,,D- ale Carnavalului”,
primită destul de rece. Nici Năpasta, reprezentată în 1890, nu s-a bucurat de
o primire prea bună.
În 1891, volumul de Teatru îi este respins de la premiul ,,Ion Heliade
Rădulescu”, instituit de Academie, acuzat, între altele, de imoralitate.
În 1892 relaţiile cu Junimea se răcesc, iar Caragiale, orientat către
proză, tipăreşte două volume. Editează împreună cu Anton Bacalbaşa revista
umoristică Moftul român şi din colaborare cu schiţe la ziarul Universul va
alcătui ulterior volumul Momente, apărut în 1901. Tot în acest volum vor fi
incluse şi colaborările la Gazeta săteanului, unde au apărut pentru prima
oară nuvele ca ,,Două loturi” , ,,În vreme de război”, ,, La conac”, ,,La
hanul lui Mânjoală”.
În 1902, procesul în legătură cu presupusul plagiat al dramei Năpasta,
pledat strălucit de Barbu Delavrancea, se sfârşeşte.
În anul 1904, în urma unui concurs de favorabile împrejurări
succesorale, se stabileşte cu familia la Berlin, în exil voluntar. Îl atrăgeau în
capitala Germaniei perspectiva unei vieţi confortabile, posibilitatea de a-şi
oferi plăceri artistice. Păstrează în permanenţă legătura cu ţara, iar
corespondenţa sa berlineză îl arăta atent la tot ceea ce se petrece în România,
fie în literatură, fie în viaţa politică. De la Berlin va colabora regulat la
reviste şi ziare din ţară.
În 1912, Emil Gîrleanu, ca preşedinte al ,, Societăţii scriitorilor
români”, îi propune sărbătoarea, cu prilejul aniversării a 60 de ani. Caragiale

12
refuză, şi expediază cu mică întârziere delicatului prieten o telegramă,
pretextând boala, evident diplomatic.
În noaptea din 29 spre 30 ianuarie scrie, rememorându-şi probabil
umilinţele îndurate, o fabulă, dedicată lui Vlahuţă, care se încheie cu morala
al cărei subtext zeflemitor nu poate scăpa: ,, După prea amară viaţă / Nu fi
lacom la dulceaţă”.
În ziua de 9 iunie, I.L. Caragiale moare subit la Berlin. Osemintele i-
au fost aduse în patrie şi acum momântul său se află alături de acela al lui
Eminescu, la cimitirul Bellu.

13
 2.2 Teatrul lui Ion Luca Caragiale

I.L.Caragiale este unul dintre cei mai mari scriitori ai noştri, unul
dintre artiştii care a făcut cel mai mult pentru dezvoltarea limbii noastre
literare şi pentru îmbogăţirea ei.A fost un artist al cuvântului dintre cei mai
conştienţi ai menirii sale. La Caragiale cuvântul scris capătă o însemnare
documentală.
El are o lume a lui de tipuri în mişcare, suflete întrupate de el, ele
trăiesc din substanţa vieţii lui, acum triste, acum vesele, mereu cu ceva nou
în alcătuirea fiinţei lor, din ce în ce mai vii, mai întregi, mai pline de interes.
Eroii comediilor lui Caragiale sunt creaţii ale acestuia, deci sunt
oameni nou născuţi, care au individualitatea lor, caracterul lor. Cu cât tipul
creat de artist este mai reuşit, mai cu viaţă, cu atât mai mult este o adevărată
creaţie de artă. Tipurile comediilor lui Caragiale sunt mai adevărate decât
cele din viaţa reală, fiecare frază, fiecare acţiune zugrăveşte caracterul
omului.
Într-o piesă teatrală fraza trebuie să fie caracteristică eroului, ea
trebuie să ridiculizeze pe un individ, ori chiar o întreagă stare de lucruri.
Talentul lui Caragiale se arată nu numai într-o scenă, ci câteodată
într-o frază se oglindeşte tot caracterul talentului lui. Caragiale cunoaşte aşa
de bine, aşa de perfect pe acei pe care îi descrie, el vede aşa de bine, aşa de
exact fiecare mişcare sufletească şi toate modurile posibile de manifestare
încât i-ar trebui spaţiul larg al unui roman pentru a le exprima. Caragiale ne-
a înmulţit populaţia cu un număr de cetăţeni.

14
 Teatrul lui Caragiale e un izvor de apă tulbure, în care joacă o
pulbere de necurăţenii. În tot teatrul lui Caragiale nu găsim, nu un erou, ci un
om cinstit sau un om normal. Dominat de un ideal moral, teatrul e un teatru
de luptă pe urmele căreia ar fi voit să ridice o lume nouă.
Teatrul caragialian este o mare secţiune tăiată în corpul societăţii
române; în comedii se poate urmării o ascensiune pe scara socială şi morală
a personajelor de la mahalagiul pur la pseudointelectual.
Intelectualii comediei caragialiene sunt toţi de extracţie inferioară;
şi pentru ei vom putea stabili o întreagă filieră spirituală.
În teatrul lui Caragiale sunt puţini mahalagii veritabili. Caragiale a
redus elementul pitoresc al periferiei la un decor schematic. Cu excepţia
farsei ,,D-ale Carnavalului’’, unde ne învârtim în lumea bărbierilor,
mahalagiilor caragialieni pot fi repede identificaţi şi scoşi din ambianţa
celorlalte personaje.
Tehnica lui teatrală este străveche; ca om de teatru, Caragiale stăpânea
cu nirtuozitate întreg procedeu care, cu o tenacitate probabil unică în istoria
tuturor formelor de artă, au servit la îmbrăcarea intenţilor dramatice.
Caragiale iubea adânc farsa şi paiaţenia tradiţională. Caragiale a fost
un ,,demon’’ al veseliei.
Unit cu teatrul prin toate legăturile posibile s-ar putea spune despre
Caragiale că şi-a conceput cea mai mare parte a operei ca un spectacol în
intrepretarea individuală sau colectivă. Caracterul dramatic şi oralitatea se
situează pe planul expresiei printre cele dintâi elemente unificatoare ale
operei lui Caragiale, prezente deopotrivă în piesele lui de teatru, fără a mai
pomeni de corespondenţa scriitorului. Caragiale avea darul actoricesc ,, în
sânge’’.

15
 Om de teatru, Caragiale nu era mulţumit de reţetele teatrului romantic
şi postromantic şi a înţeles că timpul său impune o redescoperire a formelor
originale ale artei scenice. A adoptat astfel, în comedii numeroase procedee
vechi, adoptându-le condiţiilor locale şi istorice, nu printr-o simplă travestire
ci printr-o adevărată metamorfoză.
Caragiale nu era indiferent la aspectele tragice ale vieţii dar chiar pe
acesta le scrutează fără a lua la rândul său o mină tragică, întorcându-le şi pe
latura comică.
Publicul, care acum 40 de ani a dat comediilor lui Caragiale succesul
proaspăt şi autentic, îl formau ori oamenii care, prin educaţie şi situaţia lor,
aveau faţă de subiectele acestui teatru distanţa estetică; deci înţelegerea şi
râsul lor erau libere de orice încurcătură personală; ori îl forma însuşi lumea
acestor comedi. Acest din urmă fel de public este singurul care a rămas
întreg credincios autorului.
Activitatea teatrală a lui Caragiale s-a încheiat în anul 1890 cu drama
,,Năpasta’’.
,,O noapte furtunoasă’’ a fost o neaşteptată îndrăzneaţă afirmare de
maestru, atât în ştiinţa tehnici dramatice, cât şi în stăpânirea limbii. Ecourile
stârnite de piesă au fost variate; în general, comedia a rănit sentimentul de
satisfacţie încrezută de sine, nutrit de burghezia românească. Comedia avea
să reintre în repertoriul românesc abia după un interval de timp destul de
lung dar reputaţia de autor comic a lui Caragiale era fixată.
Comicul în ,,O noapte furtunoasă’’ izvorăşte din nepotrivirea dintre
esenţa personajelor şi aparenţele pe care acestea le întreţin. Desigur limba
personajelor creşte enorm aspectul comic iar tehnica piesei dovedeşte un
meşteşug excepţional. Alternanţa scenelor, foarte rapidă, compensează
lungimea desfăşurări conflictului; acţiunea nu oboseşte niciodată.

16
 Viziunea satirică asupra burgheziei româneşti, asupra moravurilor,
relieful realist al personajelor, care trăiesc, prin nume, indicaţii scenice,
gesturi, situaţii, limbă, marea valoare a creaţiei dramatice propriu-zise sunt
calităţiile care au asigurat, până în zilele noastre, succesul acestei piese.
,,O noapte furtunoasă’’ a fost urmată curând, doar la un an interval,
de o altă comedie, ,,Conul Leonida faţă cu Reacţiunea’’ publicată în
,,Convorbiri literare’’ din 1 februarie 1880. Mult mai simplă, această farsă
într-un act, care numără doar cinci scene şi trei personaje, aduce în scenă un
menaj de bătrâni mici – burghezi, pensionari, preocupaţi cu nepricepută
candoare de problemele politice ale vremii.
Toată mişcarea piesei, toată gradaţia necesară unei opere dramatice
este realizată de Caragiale prin indicaţiile scenice. Analiza psihologică a
personajelor e remarcabilă printr-o acumulare bogată de efecte comice de
limbaj.
După ce şi-a încercat puterile în două comedii privind, în special,
tipuri umane ale vremii, dramaturgul român a trecut la o piesă de sinteză
critică a vieţii politice în regimul trecut. Până acum Caragiale se oprise
asupra unor personaje din burghezia periferică, aflată în afara arenei politice,
dar interesată de modul în care se desfăşoara politica. Acum el imbrăţişează
într-o viziune cuprinzătoare, moravurile caracteristice ale claselor dominante
în regimul burghezo – moşieresc, în politică, în familie, în relaţiile dintre
oameni.
,, O scrisoare pierdută’’ a fost reprezentată pe scena Teatrului
Naţional cu un mare succes, la 13 noiembrie 1884, era printre altele o satiră
nemiloasă a marii farse a alegerilor, acestea erau cu adevărat o farsă fiindcă
propaganda electorală era doar un prilej de revărsare şi înjurii între ,,rivali’’
o dovedeşte literatura bogată a vremii.

17
 În piesa lui Caragiale, e vorba despre alegerile pentru modificarea
consituţiei şi partidelor locale, partidul liberal şi ramura independentă, aflate
aparent în mare emulaţie, vor fiecare ca acel candidat la colegiu să se aleagă
din rândurile lor.
Comicul are aceleaşi surse cunoscute, dar exploatate pe registre mult
mai variate. Comicul de limbaj este extins la toate personajele piesei cu
câteva excepţi.
În 1885, dramaturgul a dat o nouă comedie, cu care se întorcea spre
lumea mici burghezi de la mahala, prinsă în cancanuri şi scandaluri mărunte,
în care se iroseau neînsemnatele lor vieţii şi anume ,,D - ale Carnavalului’’.
Deşi împrejurările şi personajele nu aveau aceeaşi forţă excepţională a
pieselor de până atunci, totuşi câteva figuri au rămas în memoria publicului:
Crăcănel, Pampon, Nae Girimea, Candidatul, Iordache cu acelaşi haz care
înconjoară lumea comică a lui Caragiale.
,, Năpasta’’ este ultima piesă a lui Caragiale, publicată şi reprezentată
în 1890 care ne duce în zona marilor drame omeneşti, în lumea acelora care,
după părerea scriitorului, erau singuri în stare de a trăi cu intensitate, cu
adâncime.
Dramaturgul aduce acum pe scenă o lume care suferea, care se zbătea
în nedreptate şi mizerie, lumea satelor.
Schimbarea tonalitaţii este izbititoare încă de la început. Nu mai
auzim limba stâlcită şi incoerentă, ci rostiri pline de miez, exprimând o
gândire limpede. Nu mai asistăm la amoruri adulterine şi nici la
,,aranjamente’’ între aşa-zişi adversari. Aici pasiunile sunt puternice şi
durabile, ca şi suspiciunile.
Cu această operă, creaţia dramatică a lui Caragiale s-a terminat.

18
 2.3 REFERINŢE CRITICE:

 ,,Căci pentru orice om cu mintea sănătoasă este evident că o comedie

nu are nimic a face cu politica de partid; autorul îşi ia pesonajele sale
din societatea contemporană cum este, pune în evidenţă partea comică
aşa cum o găseşte, şi acelaşi Caragiale, care astăzi îşi bate joc de fraza
demagogică, şi-ar fi bătut joc ieri de işlic şi tombateră şi îşi va bate joc
mâine de fraza reacţionară, şi în toate aceste cazuri va fi în dreptul său
literar incontestabil”. ( Titu Maiorescu )

 ,,Comediile sale pun în scenă câteva tipuri din viaţa noastră socială de
astăzi şi le dezvoltă cu semnele lor caracteristice, cu deprinderile lor,
cu expresiile lor, cu tot aparatul înfăţişării lor în situaţiile anume alese
de autor. Stratul social pe care îl înfăţişează mai cu deosebire aceste
comedii este luat de jos şi ne arată aspectul unor simţăminte omeneşti,
dealtminteri aceleaşi la toată lumea, manifestate însă aici cu o notă
specifică, adică sub formele unei spoieli de civilizaţie occidentală,
strecurată în mod precipitat în acel strat şi transformată aici într-o
adevărată caricatură a culturii moderne’’. ( Titu Maiorescu )

Elev: Burlan Elena

19
 Capitolul III

Poezia lui Mihai Eminescu

20
 3.1 Viaţa lui Mihai Eminescu

Mihai Eminescu (15 ianuarie 1850, Botoşani sau Ipoteşti, 15 iunie 1889, Bucureşti),
a fost poet, prozator şi jurnalist roman, socotit de criticii români şi de cronic literară, drept
cel mai important scriitor romantic din literature română, supranumit şi “ Luceafărul
poeziei româneşti “.
Într-un registru al membrilor “ Junimii “, Eminescu şi-a trecut data naşterii, ca fiind
20 decembrie 1849, iar în documentele gimnaziului din Cernăuţi, unde a studiat, este
trecută data de 14 decembrie 1849. Totuşi, Titu Maiorescu susţine că data naşterii şi locul
naşterii este la 15 ianuarie 1850, în Botoşani. Data naşterii este confirmată de sora mai
mică a poetului, Aglae Drogli, care însă susţine că locul naşterii trebuie considerat
Ipoteşti.
Eminescu este al şaptelea copil dintre cei 11 copii ai căminarului Gheorghe
Eminovici, provenit dintr-o familie de ţărani români din nordul Moldovei, şi al Rlucăi
Eminovici, născută Juraşcu, fiică de stolnic din Joldeşti.
Mihai Eminescu şi-a petrecut copilăria la Botoşani şi Ipoteşti, în casa părintească şi
prin împrejurimi, într-o totală libertate de mişcare şi de contact cu oamenii şi cu natura,
stare evocată cu adâncă nostalgie în poezia de mai târziu.
Între 1858 şi 1866 a urmat cu intermitenţe şcoala la Cernăuţi. A urmat clasele la”
Nationale Haupschule “din Cernăuţi. Aterminat clasa a IV a, după care a făcut două clase
de gimnaziu.
Între 1860 şi 1861 a fost înscris la Ober – Gymnarium, liceu german din Cernăuţi.
Elevul Eminescu a promovat clasa I. În clasa a II a pe care a repetat-o l-a avut ca professor
pe Ion G. Sbiera, succesorul lui Aron Pumnul la catedră.
În 16 aprilie 1863, a părăsit definitive cursurile, deşi avea o situaţie bună la
învăţătură. Plecând de vacanţa Paştelui la Ipoteşti, nu s-a mai întors la şcoală.

21
 În 1864, elevul Eminovici Mihai a solicitat Ministerului Învăţământului din
Bucureşti o subvenţie pentru continuarea studiilor sau un loc de bursier. În 21 martie 1864,
către gimnaziul din Botoşani I s-a promis că va fi reprimit.
La 5 octombrie 1864, Eminovici a intrat ca practicant la Tribunalul din Botoşani,
apoi, peste puţin timp, a fost copist la comitetul permanent judeţean.
La 5 martie 1865, a demisionat cu rugămintea ca salariul cuvenit pe luna februarie
să fie înmânat fratelui său Şerban. În toamnă s-a aflat în gazdă la profesorul Aron Pumnul,
ca îngrijitor al bibliotecii acestuia. Situaţia lui şcolară era “ privatist “. Cunoştea, însă
biblioteca lui Aron Pumnul până la ultima carte.
Din 1866 până în 1869, a pribegit pe traseul Cernăuţi- Blaj- Sibiu- Giurgiu-
Bucureşti.
A intenţionat să-şi continue studiile, dar nu şi-a realizat proiectul. În iunie1866 a
părăsit Bucovinaşi s-a stability la Blaj cu intenţia de a-şi termina studiile. În perioada 27-
28 august 1866, a participat la adunarea anuală a Astrei la Alba- Iulia. În toamnă a părăsit
Blajul şi a mers la Sibiu, unde a fost prezentat lui N. Densuşianu. De aici a trecut munţii şi
a ajuns la Bucureşti.
În 1867 a intrat ca sufleor şi copist de roluri în trupa lui Iorgu Cragiale, apoi secretar
în formaţia lui Mihai Pascaly şi la recomandarea acestuia, sufleor şi copist şa Teatrul
Naţional, unde îl cunoaşte pe I. L. Caragiale. Cu această trupă face turnee la Brăila,
Galaţă, Giurgiu, Ploieşti.
Este angajat în 1868 ca sufleor în trupa lui Mihai Pascalz, care concentrase mai
multe forţe teatrale: Matei Millo, Fannz Tardini- Vlădicescu şi actori din trupa lui Iorgu
caragiale. În timpul verii această trupă joacă pe mai multe scene din amrile oraşe ale ţării.
Cu această ocazie îl întâlneşte pe Iosif Vulcan şi a obţinut de la Eminescu poeziile “ La o
artistă “ şi “ Amorul unei marmure “, publicate apoi în “ Familia” . Stabilit în Bucureşti,
eminescu a făcut xunoştinţă cu I. L. Caragiale. Pascalz l-a angajat pentru a doua oară ca
sufleor şi copist al Teatrului Naţional. În 29 septembrie, Eminescu semnează contractul

22
legal în această calitate. Pascalz îi obţine o cameră de locuit, în schimb, se obligă să
traducă pentru marele actor “ Arta reprezentării dramatice “.
Student la Viena şi Berlin.
Între 1869 şi 1872 este student la Viena. Urmează ca “ auditor extraordinary “,
Facultatea de Filozofie şi de Drept. Activează în rândul societăţii studnţeşti, se
împrieteneşte cu Ioan Slavici; o cunoaşte la Viena, pe Veronica Micle; începe colaborarea
la “ Convorbiri literare”; debutează ca publicist în ziarul “Albina”, din Pesta. Apar primele
semen de boală.
Între n1872 şi 1874 a fost student “extraordinary” la Berlin. Junimea I-a acordat o
bursă cu condiţia să-şi I-a doctoratul în filozofie. A urmat cu regularitate două semester,
dar nu s-a prezentat la examene.
La 1 aprilie 1869, a înfiinţat cu alţi tineri, cercul literar “Orientul”, care avea ca
scop strângerea poeziilor, basmelor populare şi a documentelor privitoare la istoria şi
literature patriei.
În vară se întâlneşte întâmplător cu fratele său Iorgu în Cişmigiucare îi spune să reia
legătura cu familia, dar acsta refuză hotărât.
Cu ocazia ultimului turneu, Eminescu se împacă cu familia, iar tatăl său I-a promis
o subvenţie regulată pentru a urma cursuri universitare la Viena, unde se aflau mai toţi
colegii lui de la Cernăuţi. În 2 octombrie s-a înscris la Facultatea de Filozofie ca student
extraordinary, ca simplu auditor, deoarece nu avea bacalaureatul. A reluat legăturile cu
vechii colegi de la Cernăuţi şi de la Blaj. S-a înscris în cele două societăţi studenţeşti
existente, care apoi s-au contopit într-una singură – “România Jună”.
Sosit incognito la Viena, Icob Negruzzi îi comunică lui Eminescu depsre impresia
puternicăpe care a făcut-o în sânul societăţii “Junimea”, prin poeziile sale publicate în
“Convorbiri literare” şi îi propune să se stabilească la Iaşi.
În toamna anului 871, din cauza unor curente contradictorii în sânul societăţii
“România Jună”, Eminescu demisionează împreună cu Slavici din comitetul de

23
conducere.Amândoi sunt acuzaţi că sunt ataşaţi ideilor “Junimii” din Iaşi.În studiul său
despre “Direcţia nouă”, Titu Maiorescu evidenţiază meritele de poet ale lui Eminescu,
citându-l imediat după Alecsandri.La 16 decembrie 1871, într-o scrisoare adresată lui
Şerban, I-a scris necăjit că duce o mare lipsă de bani, din această cauză intenţionează să se
mute la o altă universitate în provincie.
Anul 1872 este anul probabil al întâlnirii cu Veronica Micla, la Viena. În data de 10
februarie a aceluiaşi an, într-o scrisoare către părinţi, se plânge că a fost bolnav, din cauză
că se află într-o starte sufletească foarte rea, agravată de ştirile triste primite de acasă.În 18
martie, a ajuns să constate că anul acela este unul nefast pentru el din cauza bolii şi a
lipsurilor de tot felul.
În aceste împrejurări a părăsit Viena şi s-a întors în ţară. În 18 decembrie s-a înscris
la Universitatea din Berlin, ajuns aici cu ajutorul unei subvenţii lunare de 10 galbeni, din
partea “Junimii”. DE data aceasta este clasificat ca student, pe baza unui certificat de
absolvire de la liceul din Botoşani. Cursurile pe care urma să le facă erau variate, din
domeniul filozofiei, istoriei, dreptul şi economie.
În 26 iulie 1873 i s-a eliberat certificatul dorit. Rosetti I-a înlesnit însă rămânerea
mai departe la Berlin, prin mărirea salariului. În 8 decembrie s-a reînscris la Universitate
pentru semestrul de iarnă. N-a trecut nici un examen.
În perioada 17- 29 ianuarie; 7 mai 1874, a avut loc o bogată corespondenţă între el
şi Maiorescu, în care I se propunea poetului să îşi obţină de urgenţă doctoratul pentru a fi
numit professor la Universitatea din Iaşi
Poetul a început să sufere de o inflamaţie a încheieturii piciorului. În 1 septembrie a
fost numit în postul de director al Bibliotecii Centrale din Iaşi. Pe lângă sarcinile de la
bibliotecă, preda lecţii de logică la Institutul academicîn locul lui Xenopol. În 19
septembrie, printr-o scrisoare adresată secretarului agenţiei diplomaticedin Berlin, a
motivat de ce a abandonat această sarcină şi de ce a luat drumul către ţară. ÎN 7 octombrie,
Maiorescu a luat la cunoştinţă că Eminescu nu poate pleca aşa de repede din ţară pentru a

24
da doctoratul, fiind oprit de întâmplări grave de familie, două dintre surori se
îmbolnăviseră de tifos, iar pe 10 octombrie , fratele său Şerban, dădea semen de o alienaţie
mintală, internându-se prin intervenţia agenţiei române din Berlin.
S-a întors în noiembrie 874 la berlin pentru examene, iar în 8 noiembrie a promis că
va veni într-o joi la serata literară de la Veronica Micle, pentru a citii o poezie cu subiect
luat din folclor. În 28 noiembrie, agenţia din Berlin a anunţat moartea lui Şerban, fratele
poetului.
În prima parte a anului 1875, a pus ordine în bibliotecă şi a propusîmbogăţirea ei cu
manuscrise şi cărţi vechi româneşti.
L-a introdus pe Ion Creangă în societatea “Junimea”.
În data de 15 august s-a stins din viaţă Raluca Eminovici, mama poetului, la
Ipoteşti.
În 20 septembrie 1877, I-a comunicat lui Slavici că se simte din ce în ce mai singur,
iar în 12 octombrie a precizat, către acelaşi că Iaşii I-au devenit “nesuferiţi”. În a doua
jumătatea lunii octombrie, fiind invitat să intre redacţia ziarul “Timpul”, Eminescu a
părăsit Iaşii şi a venit la Bucureşti, unde s-a dedicat gzetăriei.
În 6 august 1879, a murit Ştefan Micle. Văduva lui Micle a venit la Bucureşti Şi l-a
rugat să intervină pentru urgentarea pensiei sale. Împreună au făcut planuri de căsătorie
nerealizabile.
Într-o scrisoare din 1880 către Henrieta, sora sa, s-a plans că are mult de lucru şi că
este bolnav trupeşte, dar mai mult sufleteşte.Din parte familiei a primit numai imputări, în
special de la tatăl său. Nu a avut nici timp, nici dispoziţia necesară să-l felicite pe Matei,
care-I trimisese invitaţia de nuntă.Nu a publicat decat o poezie, rewnunţând şi la căsătoria
proiectată cu Veronica.
S-a reîntors în ţară, trăind la Iaşi între 1874-1877. A fost director al Bibliotecii
Centrale, professor suplinitor, Revizor şcolar pentru judeţele Işi şi Vaslui, redactor la

25
ziarul “Curierul de Iaşi”. A continuat să publice în “Convorbiri literare”. A devenit cu Ion
Creangă pe care l-a introdus la “Junime”.
În 1877 s-a mutat la Bucureşti, unde până în 1883 a fost redactor, apoi redactor-şef
la ziarul “Timpul”. A desfăşurat o activitate publicistică excepţională, care I-a ruinat însă
sănătatea. Acum a scris marile poeme.
În luna ianuarie a anului 1883, Eminescu este internat pentru o vreme în spital.La
Bucureşti, în 23 iunie, pe o căldură înăbuşitoarte, eminescu a dat semen de alienaţie
mintală, iar la 28 iunie, boala a izbucnit din plin, fiind internat în sanatoriul doctorului
Şuţu. Maiorescu a fost vizitat pe 12 august de Gheorghe Eminovici li de fratele acestuia
care au cerut relaţii asupra bolnavului. Eminescu a fost trimis la Viena în 20 octombrie şi
internat în sanatoriul de la Ober-Dobling.
În 8 ianuarie a murit la Ipoteşti, GheorgheEminovici, tatăl poetului.
În 7 martie la Ipoteşti, Neculai Eminovici s-a sinucis prin împuşcare. Eminescu a
sosit la Bucureşti în 27 martie. A plecat la 7 aprilie la Iaşi; ÎN 24 septembrie a fost numit
în postul de sub bibliotecar al Bibliotecii Centrale din Iaşi. ÎN 25 octombrie a fost present
la bancheul annual al “Junimii”, iar în noiembrie a fost internat la spitalul Sfântul
Spiridon.
ÎN perioada iulie – august 1885 a urmat o cură ala Liman, lângă Odessa de unde
scrie cerând bani pentru plata taxelor.
ÎN primăvara lui 1887, Eminescu a plecat la Botoşani, la sora sa Henrieta, şi a fost
internat în spitalul local Sfântul Spiridon.
Eminescu a dorit în 1888 să-şi termine unele lucrări de care şi-a amintit că le-a lăsat
în manuscris. Printr-o scrisoare recomandată I-a cerut lui Maiorescu să-I trimită biblioteca
şi manuscrisele rămase la Bucureşti
Iacob Negruzzi a depus pe biroul Camerei Deputaţilor o petiţie din partea unui
număr mare de cetăţeni pentru un proiect de lege prin care să se acorde poetului o pensie
viageră. Propunerea a fost susţinută de Mihail Kogălniceanu. Camera a votat un ajutor

26
lunar de 250 de lei.Veronica Micle a venit la Botoşani şi l-a Convins pe Eminescu să se
mute definitive la Bucureşti. Aici a avut un modest început de activitate literară.
Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuţa din Bucureşti şi
apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. În 13 aprilie s-a instituit o curatelă pentru
asistenţa judiciară a bolnavului.
În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 3 dimineaţa, poetul a murit la sanatoriul
doctorului Şuţu. Ziarul “Românul” anunţa a doua zi la ştiri: “ Eminescu numai este!”. În
17 iunie, Eminescu a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu. Sicriul a fost
dus pe umeri de elevi de la Şcoala normală de institutori din Bucureşti.

27
 3.2 Opera lui Mihai Eminescu

Despre Mihai Eminescu s-a scris enorm pe parcusrul unui secol, căci multe dintre
poemele de mică întindere ( nici o sută la număr), pot intra cu uşurinţă între coperţile unui
volum de dimensiuni modeste.

Inceputul carierei de poet

Încercând o apropiere de cercul junimist, trimite la Iaşi poezia „Venere” şi
„Madona”, care apare în „Convorbiri literare” (15 aprilie 1870). Încurajat de
succes, publică „Epigonii” şi „Mortua est”(1871), poezii care-i vor servi lui
Titu Maiorescu ca argumente ale „direcţiei noi”. În vara anului 1872
părăseşte Viena.
La Iaşi, citeşte în şedinţele „Junimii” şi pblică oeziile „Egipetul”, „Înger
“demon” si „Floare albastra” precum si nuvela „Sarmanul Dionis”.
Convins sa-si continue studiile universitare, pleaca la Berlin avand
asigurarea unei subventii din partea „Junimii”.
Intre 1872-1874 frecventeaza cursuri de filozofie, istorie antica, drept,
medicina, sanscrita, mitologie comparata, geografie.
Revine in tara fara a-si lua doctoratul si, intre 1874-1876, este pe rand
director al Bibliotecii Centrale, profesor la Institutul academic, revizor scolar
pentru judetele Iasi si Vaslui, redactor la „Curierul de Iasi”. Din octombrie
1877 este redactor la Bucuresti, la ziarul conservator „Timpul” (alaturi de
Slavici, care-l chemase, si de I.L. Caragiale) pana in vara lui 1883. Sunt anii
cei mai fructuosi, dar si de munca epuizanta incheiata cu instalarea definitiva
a bolii care-i marcheaza tragicul destin. Pana la moartea survenita in zorii

28
zilei de 15 iunie 1889, mintea poetului ramane, cu scurte momente de
luciditate dureroasa, confundata in intuneric.
Deosebit de exigent, apublicat putin in cei 17 ani de activitate literara. In
decembrie 1883 apare editia maioresciana (pe coperta:1884) cuprinzand 61
de poezii (plus trei variante la „Mai am un singur dor”) toate publicate sau
republicate in „Convorbiri literare” si 17 inedite. Si totusi, opera lui
Eminescu este imensa. Editia monumentala de „Opere” initiate de
Perpessicius, in 1939, ajunsa la al IX-lea volum in 1980, este departe de a fi
completa.
Poezia de inceput se incadreaza in contextul liricii romantice pasoptiste. „La
Heliade”, „Epigonii”, „Mureseanu” indica optiunile poetului si conceptia
mesianica. „Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie”, „Horia”, „La Bucovina”,
„Din strainatate” transcriu crezul patriotic, dorul si nostalgia meleagurilor
copilariei. Tematica sociala e prezentata in „Junii corupti”. Preferinta pentru
mister, nocturn si meditatie se simte in „Misterele noptii”, cum in aceleasi
tipare se configureaza iubirea romantica („Amorul unei marmure”), erotica
apropiindu-se de Alecsandri („De-as avea…”) sau Bolinteanu („O calarire in
zori”).

Despre operele lui Mihai Eminescu:

Adâncirea poeziei paşoptiste în gândire şi viziune e dovedită de creaţia de

mai târziu şi vizibilă încă în cosmologia din „Povestea magului călător în
stele”, „Mureşanu” ori în antumele „Înger şi demon”, „Cugetările
sărmanului Dionis”. Începând cu „Epigonii”, „Melancolie”, „Memento
mori” se produce o ruptură, o criză a gândirii romantice: universul este lipsit

29
de sens („Scrisoarea I”), răul sălăşluieşte pretutindeni în istorie. Eroul este
demonic („Demonism”, „Înger şi demon”, „Strigoii”), păstrând în secret
nostalgia purităţii şi frumuseţii pierdute („O, rămâi”, „De ce nu-mi vii!”),
căutând salvare în iubire, poezie şi vis. Există în acelaşi timp cu viziunea
tulburării armoniei, restructurarea universală prin ideea genezei perpetue
(„Scrisoarea I”, „Luceafărul”), lumina, în ipostaze diferite, captată material
(marea, luna, marmura) spiritual (gândirea, iubirea, memoria, deci şi istoria),
fiind substanţa generatoare a lumii. Lirica socială, expresia ei cea mai directă
fiind „Împărat şi proletar”, include şi filonul naţional („Mureşanu”,
„Sarmis”, „Decebal”, „Muşatin şi codrul”) sau filozofic („Scrisoarea I”).
Erotica în care analizează lucid dragostea („Scrisoarea IV”, „Scrisoarea V”,
„Oda”[în metru antic], „Pe lângă plopii fără soţ”) are implicaţii filozofice şi
sociale. Armonia iubirii e rareori posibilă, ca în „Călin (File de poveste)”.
Idila este protejată de lumea vegetală („Floare albastră”, „Povestea
codrului”, „Povestea teiului”). Apare visul de dragoste („Lacul”), chemarea
(„Dorinţa”), regretul („Departe sunt de tine…”, „O, rămâi”, „Pe aceeaşi
ulicioară”), nostalgia „eternei dimineţi” („De câte ori, iubito”).
Problematica filozofică tradusă alegoric şi simbolic, mitologic, natura,
erotica pe care le include fac ca „Luceafărul” să fie o sinteză a întregii poezii
eminesciene.
Ca şi în lirică, asimilarea creatoare a folclorului constituie o trăsătură
caracteristică a poeziei („Făt-Frumos din lacrimă”, „Călin Nebunul”, „Fata
în grădina de aur”, „Miron şi frumoasa fără corp”).
Fragmentele „La curtea cuconului Vasile Creangă” şi „Aur, mărire şi amor”
reconstituie tablouri sociale apropiate de înaintaşii paşoptişti.
În alte cazuri, proza romantică e de factură filozofică şi reflexivă („Cezara”,
„Geniu pustiu”, „Sărmanul Dionis”).

30
Postumele „Umbra mea” şi „Archaeus” sunt înrudite cu ultima nuvela şi
încorporate parţial în ea. „Avatarii faraonului Tla” e o nuvelă imaginativă cu
reflexe din Schopenhauer, în timp ce schiţa. „La aniversara” e învăluită în
puritate şi tandreţe.
Ca ziarist, a scris peste 3000 de articole privind diverse aspecte ale vieţii
contemporane a României.

Elev: Cojocaru Irina Giorgiana

31
 Capitolul IV

Proza lui Ion Luca Caragiale

32
 4.1 Ion Luca Caragiale

S-a nascut la 30 ianuarie 1852 în localitatea Haimanale de lânga

Ploiesti. Parintii: Luca si Ecaterina Caragiale. Caragiale s-a nascut
într-o familie cu traditii în domeniul dramaturgiei si al actoriei,
astfel tatal sau a fost actor, apoi administrator de mosie. Unchii lui
Costache si Iorgu au fost si ei actori, autori dramatici, si conducatori de trupe
teatrale.
Studiile l-a urmat în scoala primara (1860-64) la Ploiesti; gimnaziul
(1864-67) la Ploiesti; urmeaza apoi cursuri de arta dramatica la
conservatorul din Bucuresti. Debutul are loc în revista Ghimpele (1863).
Ocupa o serie de functii marunte. Este copist, corector, mai tarziu
gazetar. Colaboreaza la mai multe ziare si reviste. În 1978 Titu
Maiorescu îl cheama la redactia ziarului Timpul. Eminescu îl întroduce
la Junimea, unde îsi citeste prima comedie O noapte furtunoasa.
Urmeaza un moment greu în viata lui Caragiale: procesul Caion.
Acuzat pe nedrept plagiat (copiat), aparat la proces de Barbu-Stefanescu de
la Vrancea. Caragiale si-a înaintat operele academiei spre a fi
premiate, dar ei au fost respinse. Nemultumit din 1905 se stabileste
la Berlin. Stabilirea la Berlin n-a însemnat însa o rupere totala de
cei de acasa, asfel în anul 1907 în timpul rascoalelor taranesti
Caragiale a scris un pampflet 1907. Scriitorul se stinge din viata în Berlin la
9 iunie 1912. Este adus în tara si îngropat în Bucuresti la cimitirul Belu.

33
 4.2 Proza lui Ion Luca Caragiale

In proza,, Caragiale a trecut intai printr-o faza de naturalism, zolist,

evident in nuvelele O faclie de Pasti. Pacat si In vreme de razboi. Tema
nuvelei O faclie de pasti este transformarea in dementa a sentimentului de
frica ajuns la paroxism. Leiba Zaibal, hangiul in satul Podeni, este amenintat
de argatul sau Gheorhe cu jaful, in noaptea Invierii. Podenii sunt intr-o
regiune bantuita de paludism, si Zaibal sufera de malarie. Atacat intr-adevar
in noaptea hotarata, Zaibal se salveaza tintuind si carbonizand la flacara
lampii mana criminala introdusa printr-o gaura taiata in usa, dar echilibrul
sau sufletesc, pus la o incercare asa de grea, cedeaza. In pacat se vede o
intentie etica. Preotul Nita are un fiu nelegitim, ajuns mascarici de balci. El
isi propune sa-si indrepte greseala din tinerete, luind acasa pe “Mitu Boieru”,
dar cand isi da seama ca un alt pacat devine inevitabil, dragostea intre intre
frate si sora, isi omoara amandoi copiii. In nuvela In vreme de razboi se
urmareste ereditatea criminala. Popa Iancu, capul unei bande de talhari,
imbogatit, e trimis de fratele sau, hangiul Stavrache, in razboi, ca sa nu fie
prins de Potera. In speranta ca va pieri pe front, fratele isi suseste averea lui,
traind totusi cu teroarea reintoarcerii acestuia. Cand popa Iancu, anuntat a fi
mort, se intoarce cu adevarat, Stavrache care intr-o criza dementiala, nu fara
a incerca mai intai sa-si sugrume fratele.
Dezechilibrul produs de o asteptare prelungita asupra spiritelor
sensibile este tema schitei Inspectiune. Casierul public Anghelache, om de o
urbanitate si corectitudine exemplera, devine in ajunul unei inspectii, de o
enervare neobisnuita, cu simptome vadite de alienatie. In fata acestor
manifestari, prietenii incep sa se indoiasca de probitatea lui. Cu toate ca avea

34
casa in regula, ba chiar poseda in plus un pol de aur, Anghelache se sinucide.
In general, soarata micului functionar atarnand inexorabil de stat,
neurastenizat de munca sa marunta, dara perspective, care-l transforma intr-
un automat, cu supersitita norocului, este primitiva cu intelegerea de
Caragiale. Un astfel de personaj, cehovian, este Lefter Popescu din Doua
loturi, dedicata lui Gherea. Ideea ca a castigat da eroului o stare de
surescitare si euforie, prefacuta in revolta cand constata ca numerele
biletelor erau castigatoarea fiecare pentru celalalt loterie. Monologul lui
Lefter reproduce denivelarea psihica cu toate obsesiile indignarii impotriva
inselatoriilor oficiali intr-o izbugnire comic incoerenta.
Caragiale nu era indiferent la aceste aspecte tragice alea vietii, dar
chiar pe acestea le scurteaza fara a lua randul sau o mina tragica, intorcandu-
le si pe latura comica. Observam pe de alta parte la Caragiale inca de la
inceputul interesul pentru automatismele vietii cotidiene, chiar inclinatia
spre mofturi, varietati, fapte diverse, cazuri judiciare marunte de felul celor
tratate de Alphonse Allais si Alfred Jarry. Allais propunea de exemplu
nivelarea colinei Montmartre, Caragiale da in Ghimpele din 1894 ideea
razuirii Carpatilor sau Allais sugereaza iluminatul lu ochii de tiglu, Caragiale
are in vedere in moftul roman din 1893 utilizarea licuricilor. Desigur, toate
acestea nu erau decat exercitii pentru schitele sale, altfel numite si momente.
Toti au observat caracterul dramatic al momentelor, mici scene de
comedie, in cea mai mare parte dialogate. In cateva miscari stereotipe,
circulare este surprins un tip sau o conduita, pedagogul care aplica metoda
”intuikiva moghearna”, “rostoganismul”, functionarul de la fisc care
incaseaza taxele in natura , eminentul tanar politician, ajuns “zbir” al politiei
si “calau antropofag”, gazetarul monden sanctionat pentru greselile de tipar
din cronicile lui , “bucuresteanul par excellence”, om de spirit original si

35
inventiv cateodata canalie, prietenul insinuant, parvenitele din asa-zisa
aristrocratie care afecteaza un jargon distins, degenerat din cearta ce mai
triviala, copilul rizgaiat, cetateanul pesimit prapastios, reportarul care-si
inventeaza stirile in Cismigiu, reporterul panicard, funcionarul agasat de
petitionarii zapaciti si pisalogi, sotii care traiesc din veniturile suspecte ale
nevestelor, avocatul versatil, elevii care trec examenele prin relatii si
protectii, copii rau crescuti.
Uneori, Caragiale parodiaza si caricaturizeaza niste modele inchipuite,
inlocuind naratiunea prin compunerea si alaturarea unui sir de telegrame sau
prin redactarea unui proces-verbal.
In povestiri Caragiale e comparabil cu nuvelistii italieni. Tehnica
naratiuni, dezvolta dintr-o anecdota, in la Hanul lui Minjoala si La Conac
are si ceva din tehnica povestirii fantastice a lui Poe, mai ales in evocarea
armosferei enigmatice; umorul provine insa din folosirea echivocului, ca in
mos Nichifor Cotcariul.
Caragiale se regaseste in ultima parte a activitatii sale in lumea
basmelor folclorice sau culte, redescopera lumea pe dos a comediilor in
vechile povesti stind sub semnul oximonoronului, de tipul curat murdar,
fosforescenta sumbra, vechituri noua.
Cand spunea despre el ca e vechi, desigur ca subintelesul era ca e un
clasic, prin referinta la lumea morala, la proportie si la echilibru, dar si un
reformator al scrisului, un remodelator al lui, un modern.

Elev : Dinita Florina

36
 Capitolul V

PROZA LUI IOAN SLAVICI

37
 5.1 IOAN SLAVICI

Ioan Slavici s-a născut la Şiria jud Arad la 18 februarie 1848, al

doilea copil din cei cinci a lui Savu Slavici şi ai Elenei Borlea. Dupa
cursurile scolii primare, urmate in satul natal , in 1850 se inscrie la lceul din
arad. Dupa trecerea bacalaureatului in Satu-Mare, in 1868 frecventează
cursurile facultăţii de drept şi ştiinţele de stat ale Budapestei.
În 1869 se află la Viena , ca militar in termen şi student al facultăţii de
drept de acolo.
Acum întalnea pe Eminescu, în cadrul societăţii studenţeşti România jună
, în fruntea căruia amândoi viitori scriitori vor organiza şi coduce – primul
ca secretar al doilea ca bibliotecar – serbarea patriotică de la mormântul lui
Ştefan cel Mare , la Putna în 1871.
Eminescu îi descoperă talentul de scriitor şi-l pune în contact cu Junimea
si Convorbiri literare unde Slavici începe a colabora mai întai cu nişte
,,Studii asupra maghiarilor (1871-1872), apoi cu lucrări literare , prima
dintre acestea fiind o modestă piesă de teatru , FATA DE BIRĂU (1871),
urmată apoi de poveşti şi cunoscutele nuvele. Dupa terminarea studiilor , în
1872 , Slavici face o bucată de timp practică avocaţială, avînd ca patron pe
M.B Stănescu din Arad.
Se pare că pentru cariera juridică nu avea aptitudini , mai deseamă fiind
cu totul contraria de faptul că în procesele romînesti administraţia maghiară
interzicea pledoariile in limba naţională , o măsură abuzivă, împotriva
oricărui principiu de drept. Viitorul scriitor a avut insă în acest timp prilejul
de a cunoste mai în adânc realităţile sociale, mai ale în ceea ce priveste
scriitor ardelean Ioan Slavici. În afară de activitatea ziaristului neobosită,

38
impresionantă prin întindere şi urmari, în afara multor scrieri ce au servit
numai momentului, unele naive sau compromise de didacticism, câteva
dintre ,,novelele poporului,, şi romanul MARA răman ca modele ale genuli
şi înfrunta posteritatea cât şi exigenţa.
Oricâte rezerve s-ar putea face asupră-i prin raportare la Eminescu ,
Creangă şi Caragiale – opera lui Slavici vine ca o completare firească,
necesară, a spiritualităţii româneşti şi atrage neapărat pe scriitor in rîndul
marilor clasici.
Pe plan politic a înţeles marele adevăr că ,,Soarele dentu toţi românii, la
Bucureşi răsare,, dar întrucât îl priveşte , el se declară şi luptă numai pentru
unitatea culturală a neamului.
Pe 17 august 1925 se stinge din viaţa, la Crucea de Jos (Panciu). La
funeralii, alături de familie şi numeroşi prieteni, participă din partea
SOCIETĂŢII SCRIITORILOR ROMÂNI: Liviu Rebreanu, Gala Galaction
şi Mihail Sorbul.

39
 5.2 PROZA LUI IOAN SLAVICI

Romanele lui Slavici scrise pe alte teme decât acelea oferite de

mediul care a născut ca prozator - spre a ne opri spre o repede ochire şi la
aceastea – sunt neglijabile din punct de vedere valoric.
Ele atestă însa în chipul cel mai semnificativ participarea intensă a
clsiculi longiv la momentul istoric al dezvoltării masive a romanului
românesc de la inceputul secolului al XX lea.
Tema este plauzibilă , dar lungimile parazitare care amenintă si unele
nuvele fac de astă dată expunerea foarte greoaie. Apare, în sfârşit, inevitabila
teză: Mizontropul devine iubitor de oameni si ateul ajunge la concluzia că
totuşi ,, Dumnezeu ,, , remediar acestor anomalii si crize fiind fericirea
casnică , ,,căldura căminului,, , pe care autorul i-o acordă în cele din urmă ,
în spiritul acela cam filistin, de epigon ghoethean de care am mai vorbit.
Împrejurările carierei l-au purtat pe Slavici chiar şi în câteva vizite la
Palat, reci şi protocolare, acceptate şi puse la cale de partea interesată.
Mediile aristocratice, insă, scriitorul nu le-a frecventat şi nu le-a putut
cunoaşte în intimitatea lor, declarând astfel că îi repugneau. Ca să acopere
golul, în romanul de care vorbeam, prozatorul umple paginile cu ce ştia el,
transformând stângati totul intr-o cronică a vieţii contemporane, făcând să
apară în roman lumea pe care el a cunoscut-o, scriitori, ziarişti, oamneni
politici, văzuţi, desigur- întrucât îi priveşte pe aristrocraţi- , mai mult în
exterior.
Romanul MARA, apărut pentru prima oară în revista VATRA din
1894 şi apoi în volum, în 1906- este superior tuturor romanelor scrise pană

40
în aceasta data în literatura română, inclusiv cele a lui Duiliu Zamfirescu,
care s-au bucurat d mai multa simpatie şi preţuire din partea contemporanilor
decât a le lui Slavici şi chiar din partea posterităţii. Teza morală- căci
consecvent cu sine însăşi, scriitorul o face să apară şi aici – este acum mai
nobilă şi mai cuminte, totul acoperită, motivată de fapte.
Slavici voieşte să arate că dragostea curată şi mai ales iubirea copiilor,
întemeierea unei familii şterg orice urmă deosebitoare între oameni
apartinând diferitelor naţionalităţi ori cinfesiuni.
Aspra şi strângătoarea Mara, ca şi îndărătnicul şi puţin cam sucitul
Huber îşi înmoaie inimile în faţa spectacolului frumos, înduioşător, al
copilului copiilor lor.
Principalul este însa - din punct de vedere al artei - că teza este
completamente absorbită în puternica senzaţie de viaţa si adevăr.
În primul rand trebuie spus că romanul Mara este un roman de
dragoste, superior tuturor celorlalte romane de acest fel din literatura
noastră, de la Bolintineanu pâna la cartea care iese de sub tipar în clipa de
faţa. Numai un cunoscător adânc al sufletului omenesc – ajutat poate de o
experientă de viaţă acută: câmpul cercetşrii psihanalitice este aici deschis – a
izbucnit să realizeze atât poezie dintr-un material atât de prozaic: povestind
cu detaşare, cu asprime, dar şi ci gingaşa îmgăuinţă, dragostea dintre fata
unei precupeţe de peşte şi zarzavat şi fiul unui tot atât de prozaic măcelar. E
drept că prozatorul beneficiază de un fel de răsturnare a situaţiilor şi a
datelor consacrate de uzul îndelungat. Demonstraţia că poezia se află în
orice – Rembrandt, ajuns sărac la batrâneţe, în lipsă de alte subiecte şi
modele, picta geniale pânze cu boi despicaţi în galantarele măcelăriilor –
este facută.

41
 Într-o anumită zi de primăvară însorită când liliacul înfloreşte, fata
Marei, ieşită dintre zidurile internatului de la călugăriţe, pe uliţă pare un
miracol al naturii. Nimeni nu poate crede că o asemenea frumuseţe de
codană este copila Marei,zdrenturoaseie pe care oamenii o ştiau încurcând
lumea prin piata din târg. Un bătrân priveşte în urma ei ca la o minune,
Hubăroaia atâta poate zice: ,, Frumoasă e şerpoaica !.. A cui să fie oare? “ ,
iar fiul ei şi a lui Hubăr, Naţl a încremenit cu securea de măcelărie în mâna,
spre mirarea unei gospodine care aşteaptă cu coşul în faţa tarabei. Apriga
mamă, având acum destui bani pentru zestre, se gândeşte s-o mărite pe
Persida după teologul Codreanu. Fata nu s-ar împotrivi, dar dragostea pt
feciorul neamţului, destul de tont de altminteri, fără nici o pesonalitate sau
vreo gingăşie oarecare se produce ca fulgerul. Îl admirase într-un anumit fel
de întecere sportivă, la podgorie, ridicând în car, pe rămăşag, un butoi mai
greu şi fata se topise de criza erotică. De astfel, mai târziu, în momente
critice, Persida îi mărturiseşte lui Naţl dragostea în chipul cel mai
emoţionant şi mai simplu cu putinţă, dezarmant şi solemn totodată,
chemându-l pe numele lui de botez ,, Ignaţius’’ .
Părinţii se împotrivesc din răsputeri unei asemenea legături
argumentul ultim, de ambele părţi, fiind prejudecata populară atât de
puternică cu priviri la deosebirea dintre religii, care complică în gradul cel
mai înalt botezarea copiilor rezultaţi din asemănarea căsătorii.
Prozatorul a surprins cu ascuţime un moment social- istoric foarte
caracteristic întrucât priveşte ridicarea burgheziei comerciale din orăşelele
de pe valea Mureşului şi din câmpia Aradului.
Ea nu provine din rândul mahalagiilor, ei previn mai degrabă din
ţărănime. De altă dată în Ardeal, împrejurările sunt de aşa natură, încât
ascensiunea se bazează mai mult pe întrepiditatea economică, pe energie,

42
muncă, şi răbdare, foarte puţin de loc, chiar în acest caz, pe tertipurile
politice.
Pe la milocul secolului trecut, târgurle din mănoasa câmpie a
Aradului, cum ar fi Radna şi Lipova, de care e vorba în roman, au cunoscut
o mare înflorire a negoţului şi a meşteşugurilor.
Numai leneşii – pare a lăsa să se înţeleagă scriitorul, foarte de departe
de astă dată – rămân săracii. Mara este o mare energie, care din nimic
realizează o mare avere considerabilă. Începe cu negoţul mărunt de
zarzavaturi şi peşte. Curând însă banii stânşi cu zece capete sunt plasaţi în
afaceri de anvergură, şi toată lumea ştie cât de bogată este. Începe s-o
respecte şi s-o admire.
Nu-i adevărat că am de-a face cu Harpagon ori cu Hagi Tudose
feminin, ba nici măcar cu un Grandet. Zgârcenia, câta este în caracterul
Marei, apare mai curând ca rezultatul unei vieţi dure, austere, crude, pe care
femeia o foloseşte drept principala ei armă ăntr-o lume pusă pe căpătuială pe
toate cărările.
De aceeaşi natură este şi şiretenia cu care caută să işi educe copii,
gândind foarte practic şi lucid viitorul lor, apelând la bunătatea maicii
Aegidia s-o primescă pe Persida la călugăriţe sau folosindu-se de
slabiciunile menajului Bocioacă, în vederea carierei de meşter cojocar a lui
Trică. În fond, mentalitatea precupeţei este aceea a unei ţărănci care, intuitiv
mai mult, ştie că instituţiile – cum ar fi pensionatul de pe lângă mănăstire –
sunt datoare să sprijine ridicarea celor de jos şi nu-şi face un scrupul prea
mare umilindu-se şi arătând că nu are cu ce să platească întreţinerea în şcoli
copiilor. Aceeaşi mentalitatea ţărănească o face să treacă uşor peste
sensibilitatea lui Trică, adolescentul asaltat defrivola nevastă a lui Bociocă.
Momentul trebuia neaparat exploatat în scopul punerii la cale a unei căsătorii

43
avantajoase cu fata bogatului staroste şi patron. Mara îl dăscăleşte pe
necopul fiu în chipul cel mai practic cu putinţă, înlăturând mofturile
sentimentale şi punându-i în fata realitatea brutală.
Personajul este simpatic, şi chiar aşa îl vede şi autorul, cu toate că îl
dezbracă nemilos de orice urmă de idealitate. E clar de tot că sub lipsa de
menajamente, în executarea portretului, se acunde abil că averea acumultată
prin strădanie şi chibzuinţă dă demnitate omului.
Zgârcenia şi imoralitatea sunt vicii, adică anomalii reprobabile şi
urâte, prin însuşi faptul că intunecă şi ucid omenescul.
Însă a fi strâns la pungă şi a închide ochii în faţa uşurătăţii banale a
unei tinere neveste înseamnă a avea inteligenţa a nu te lasa înfrânt unde toţi
dau din mâini să se menţina la suprafaţă. Gestul mamei care depozitează
banii în cei trei ciorapi , unul pentru Persida,altul pentru Trică şi al treilea
pentru sine este mai degrabă înduioşător, cu atât mai puţin cu cât asupra
femeii n-ar consimţi să se despartă cu uşurinţă de cele două treimi din
comândul său.
Aceasta pentru că cei doi sunt copii ei şi mai ales pentru că trunchiul
zdravăn şi bătut de intemperii simte instinctiv că vlăstarele sunt firave. În
adevar cei doi, Persida şi Trică, se clatină ingrijorător la primele lor contacte
cu viaţa.
Fata se încurcă într-o legătură neprevăzită cu băiatul măcelarului
neamţ, iar băiatul ,, motologul,, Trică intra şi el în criză, se dă prins la ,,
verbonc ,, . Mara este însă pregătită să înfrunte toate întorsăturile destinului
copiilor ei, pare chiar a le prevedea, în orice caz le întâmpină cu destul calm
şi îngăduinţă maternă cu tărie de caracter în primul rând. Abia acum banii
strânşi cu atâta trudă în cei trei ciorapi se dovedesc a fi utili.

44
 O clipă numai, dragostea de mamă – moment psihologic bine strunit
de prozator şi realizat, ca de obicei, prin notarea comportamentului
personajului – lasă ivirea unei slăbiciuni,a unui dram de sentimentalism, cu
totul caracteristic zgârciţilor, nu şi avarilor.
Văzând sărăcia în care s-a născut copilui Persidei, Mara vâră mâna în punga
pentru a scoate o oarecare sumă de bani.
După metoda clasică, original aplicată – grevată numai într-o mică
măsura de naturalism : episodul uciderii lui Hubăr bătrânul de către Bandi,
celălalt fiu al său, episod ce apare cam nepotrivit în carte – romancierul îsi
propune a înfăţişa un ciclu de viaţă complet, dincolo de care, înainte şi
înapoi, lucrurile s-au petrecut cam la fel: din istoria Persidei întelegem că
tinereţele văduvei au putut fi oarecum asemănătoare cu ale fetei – deşi lucrul
nu e consemnat ca atare - , iar în caracterul Marei se deduce ca fiica o va
urma apoape intr-u totul.
Dacă se poate vorbi de un stil a lui Slavici? Desigur! Sub influenţa
junimiştilor, scriitorul şi-a facut din oralitatea limbii principalul mijloc de
creionare a personajelor şi a mediului.
Efectul scriitoresc se vede mai ales în faptul că – aşa cum arată G.
Călinescu, - unele nuvele sunt deschise printr-un fel de ,,acord stilistic,, .
Umanismul romanului MARA înteles sub această latură , este una din
virtuţile sale fundamentale , şi sensurile adânci ale acestei opere sunt
deosebit de edificatoare cu privire la însăşi personalitatea umană a lui
Slavici.

Elev: Nafareanu Claudia Elena

45
 Biblografii

1. George Calinescu “Istoria Literaturii Romane”- “Compendiu”

2. Al. Piru “Istoria Literaturii Romane de la inceput pana azi”

3. Ion Rotaru “O Istorie a Literaturii Romane”

4. I. L. Caragiale, ,,BIBLIOTECA CRITICĂ’’, Editura Eminescu,

Bucureşti, 1974;

46
 Criticismul Junimist

-REZUMAT-

Titu Liviu Maiorescu ( născut 15 februarie 1840 Craiova – decedat 18

iunie 1917 Bucureşti ) a fost acedemician, avocat, critic literar, eseist,
estetician, filosof, pedagog, politician,scriitor român, prim – ministru al
României între 1912 şi 1914, ministru de interne, membru fondator al
Academiei Române.
Ideologia stabilită de Maiorescu la „ Junimea ” era cam aceasta:
absolută potrivire între fond şi formă; inaugurarea „ săorotişio crotoc ” în
scopul de a se arunca înlături tot ce vin ca formă goală a civilizaţiei, fără
cuvenitul cuprins; aşezarea criticii în marginile adevărului, adică
descătuşarea ei de orice constrângere din afară.
Unitatea „ Junimii ” provine din aceea a spiritului care a înfiinţat-o: „
Spiritul filozofic este cea dintâi caracteristică a structurii junimiste. Spiritul
oratoric este a doua trăsătură a mentalităţii junimiste. Gustul clasiculuişi
academic. Oameni de formaţie universitară, sunt înclinaţi a judeca după
model şi a crede în valoarea canoanelor de artă. Spiritul critic completează
imaginea structurii junimii, fiind cea mai de seamă trăsătură.”
Obiectivele „ junimii” au fost forte limpezi: răspândirea spiritului
critic; încurajarea progrsului literaturii naţionale; susţinerea independenţei
intelectuale a poporului român; susţinerea oriinalităţii culturii şi a literaturii

47
române prin punerea problemei unificării limbii româneliterare şi prin
respectul acordat literaturii; crearea şi impunerea valorilor.
Prin Titu Maiorescu se afirmă conştiinţa închegării unei direcţii
culturale creatoare, delimitată de un spirit critic neadormit şi de un sentiment
puternic al valorilor. „ junimea” a realizat şi a impus o astfel de direcţie,
aducând în atmosfera produsă de unirea românilor din 1859 un climat de
nouă întemeiere, simetrică în planul culturii.

Ion Luca Caragiale s-a născut la 30 ianuarie 1852 în localitatea

Haimanale de lângăPloieşti. Părinţii săi au fost Luca şi Ecaterina Caragiale.
Poetul s-a născut într-o familie cu tradiţii în domeniul dramaturgiei şi al
actoriei, astfel tatăl său a fost actor apoi administrator de moşie.
Scriitorul se stinge din viaţă în Berlin la 9 iunie 1912. Este adus în ţară şi
îngropat la cimitirul Bellu din capitală.
În proză, Caragiale a trecut întâi printr-o fază de naturalism, zolist,
evident în nuvelele „ O făclie de Paşti ”, „ Păcat” şi „ În vreme de război ”.
În nuvela „ O făclie de Paşti ” este transformarea în demenţă a
sentimentului de frică ajuns la paroxism. În nuvela „ În vreme de război ” se
urmăreşte ereditatea criminală.
Tehnica lui teatrală este străveche; ca om de teatru, Caragiale stăpânea
cu nirtuozitate un întrg procedeu care, cu o tenacitate probabil unică în
istoria tuturor formelor de artă, au servi la îmbrăcarea intenţiilor dramatice.
Toţi au observat caracterul dramatic al momentelor, mici scene de comedie,
în cea mai mare parte dialogate.
Când spunea despre el că e vechi, desigur ca subînţeles, dar şi un
reformator al scrisului, un remodelator al lui, un modern.

48
 Unit cu teatrul prin toate legăturil posibile s-ar putea spune despre
Caragiale că şi-a conceput cea mai mare parte a operei ca un spectacol în
interpretarea individuală sau colectivă. Caracterul dramatic şi oralitatea se
situează pe planul expresiei printre cele dintâi elemente unificatoare al
operei lui Caragiale, prezente deopotrivăîn piesel lui de teatru, fără a mai
pomeni de corespondenţa scriitorului. Caragiale avea darul actoricesc în
sânge.

Ioan Slavici s-a născut la Şiria, judeţul Arad, la data de 18 februarie

1848, se stinge din viaţă la data de 17 august 1925 la Crucea de Jos.
Romanele lui Slavici scrise pe alte teme decât acelea oferite de mediul
care a născut ca prozator, sunt neglijabile din punct de vedere valoric. Ele
atestă, însă, în chipul cel mai semnificativ participarea intensă a clasicului
longeviv la momentul istoric al dezvoltării masive a romanului românesc de
la începutul secolului al XX lea.
Tema romanului „ Mara” este plauzibilă, dar lungimile parazitare care
ameninţă şi unele nuvele, fac de astă dată expunerea foarte greoaie.
Romanul „ Mara” apărut pentru prima oară în revista „ Vatra”. Este superior
tuturor romanelor, scrise până de această dată în literatura română.
Teza morală este acum mai nobilă şi mai cuminte, total acoperită şi
motivată de fapte.
Slavici voieşte să arate că dragostea curată şi mai ales iubirea copiilor,
întemeierea unei familii, şterg orice urmă deosebitoare între oameni,
aparţinând diferitlor naţionalităţi ori confesiuni.

Mihai Eminescu (15 ianuarie 1850, Botoşani sau Ipoteşti, 15 iunie

1889, Bucureşti), a fost poet, prozator şi jurnalist român socotit de criticii

49
români şi de cronica literară, drept cel mai important scriitor romantic din
literatura română, supranumit şi “ Luceafărul poeziei româneşti “.
Între 1869 şi 1872 este student la Viena. Urmează ca “ auditor
extraordinar “, Facultatea de Filozofie şi de Drept. Activează în rândul
societăţii studenţeşti, se împrieteneşte cu Ioan Slavici; o cunoaşte la Viena,
pe Veronica Micle; începe colaborarea la “ Convorbiri literare”; debutează
ca publicist în ziarul “Albina”, din Pesta. Apar primele semne de boală.
În 1877 s-a mutat la Bucureşti, unde până în 1883 a fost redactor,
apoi redactor-şef la ziarul “Timpul”. A desfăşurat o activitate publicistică
excepţională, care i-a ruinat însă sănătatea. Acum a scris marile poeme.
Încercând o apropiere de cercul junimist, trimite la Iaşi poezia
„Venere” şi „Madona”, care apare în „Convorbiri literare” (15 aprilie 1870).
Încurajat de succes, publică „Epigonii” şi „Mortua est”(1871), poezii care-i
vor servi lui Titu Maiorescu ca argumente ale „direcţiei noi”. În vara anului
1872 părăseşte Viena.
La Iaşi, citeşte în şedinţele „Junimii” şi publică poeziile „Egipetul”,
„Înger “Demon” si „Floare albastra” precum si nuvela „Sarmanul Dionis”.
Convins să-şi continue studiile universitare, pleacă la Berlin având
asigurarea unei subvenţii din partea „Junimii”.
Deosebit de exigent, a publicat puţin în cei 17 ani de activitate literară.
În decembrie 1883 apare ediţia maioresciană (pe coperta:1884) cuprinzând
61 de poezii (plus trei variante la „Mai am un singur dor”) toate publicate
sau republicate în „Convorbiri literare” şi 17 inedite. Şi totuşi, opera lui
Eminescu este imensă. Ediţia monumentală de „Opere” iniţiate de
Perpessicius, în 1939, ajunsă la al IX-lea volum în 1980, este departe de a fi
completă.

50
 -CONCLUZII-

Ideologia stabilită de Maiorescu la „ Junimea ” era cam aceasta:

absolută potrivire între fond şi formă; inaugurarea „ săorotişio crotoc ” în
scopul de a se arunca înlături tot ce vin ca formă goală a civilizaţiei, fără
cuvenitul cuprins; aşezarea criticii în marginile adevărului, adică
descătuşarea ei de orice constrângere din afară.
În proză, Caragiale a trecut întâi printr-o fază de naturalism, zolist,
evident în nuvelele „ O făclie de Paşti ”, „ Păcat” şi „ În vreme de război ”.
În nuvela „ O făclie de Paşti ” este transformarea în demenţă a
sentimentului de frică ajuns la paroxism. În nuvela „ În vreme de război ” se
urmăreşte ereditatea criminală.
Teatrul lui Ion Luca Caragiale e un izvor de apă tulbure, în care joacă
o pulbere de necurăţenii. În tot teatrul lui Caragiale nu găsim un om cinstit
sau un om normal. Dominat de un ideal moral, teatrul este un teatru de luptă
pe umrele căreia ar fi voit să ridice o lume nouă.
Tema romanului „ Mara” este plauzibilă, dar lungimile parazitare care
ameninţă şi unele nuvele, fac de astă dată expunerea foarte greoaie.
Slavici voieşte să arate că dragostea curată şi mai ales iubirea copiilor,
întemeierea unei familii, şterg orice urmă deosebitoare între oameni,
aparţinând diferitlor naţionalităţi ori confesiuni.
Încercând o apropiere de cercul junimist, trimite la Iaşi poezia
„Venere” şi „Madona”, care apare în „Convorbiri literare” (15 aprilie 1870).
Încurajat de succes, publică „Epigonii” şi „Mortua est”(1871), poezii care-i

51
vor servi lui Titu Maiorescu ca argumente ale „direcţiei noi”. În vara anului
1872 părăseşte Viena.
La Iaşi, citeşte în şedinţele „Junimii” şi pblică oeziile „Egipetul”,
„Înger “demon” si „Floare albastra” precum si nuvela „Sarmanul Dionis”.
Convins să-şi continue studiile universitare, pleacă la Berlin având asigurarea
unei subvenţii din partea „Junimii”.

52