Sunteți pe pagina 1din 11

Cuprins

......................................................................................................................1
Cuprins.......................................................................................................................................1
1. Junimea si ”Convorbiri literare”””””..................................................................................2
Titu Maiorescu. Principii estetice.............................................................................................4
3. Titu Maiorescu, Junimea si “Convorbiri literare””............................................................8
Tudor Vianu despre Titu Maiorescu.........................................................................................9
5. Titu Maiorescu si marii scriitori clasici..............................................................................10
6. Titu Maiorescu si posteritatea.............................................................................................10
BIBLIOGRAFIE.....................................................................................................................11

Bibliografie__________________________9

-1-
1. Junimea si ”Convorbiri
literare”””””

Societatea culturala ”Junimea”, s-a


constituitla Iasi in anul 1863, fondatorii ei fiind:
Titu Maiorescu, Petre Carp, Vasile Pogor, Teodor
Rosetti si Iacob Negruzzi. Mentorul ei spiritual va
fi Titu Maiorescu. Societatea a avut o tipografie
proprie, o librarie si o revista.

In viata gruparii se disting cateva etape:

a) Prima etapa, intre anii 1863-1874, are


caracter polemic si se ma-nifesta in trei
domenii:
- limba:
- literatura;
- cultura.

Obiectivele urmarite erau;


1) Educarea publicului prin ”prelectiuni
populare”(conferinte), pe teme diverse,
tinute intr-o forma academica;
2) Lupta pentru unificarea limbii romane
literare, prin inlo-cuirea alfabetului chirilic si
impunerea scrierii fonetice;
3) Intocmirea unei antologii de poezie
romaneasca pentru scolari; aceasta i-a
determinat pe junimisti sa citeasca in
-2-
sedintele societatii, autori mai vechi si sa-si
exerseze spiritul critic pe textele lor.

b) A doua etapa, intre anii 1874-1885, este


consolidarea a unei ”directii noi” in literatura,
de aparitii in paginile revistei ”Con-vorbiri
literare””(aparuta la 1 martie 1867) a operelor
de matu-ritate ale lui Eminescu, Creanga,
Caragiale etc., de diminuare a spiritului critic.

c)A treia etapa incepe dupa 1885, cand


societatea se muta la Bucuresti. Va deveni
preponderent stiintifica, revista ”Convor-biri
literare””devine o revista de cercetari istorice
si filozofice, iar la conducerea revistei vin pe
rand oameni de cultura im-portanti, pana in
1944, cand isi inceteaza aparitia

Tudor Vianu considera ca reperele esentiale


ale spiritului junimist sunt:
- spiritul filozofic;
- spiritul oratoric;
- gustul clasic si academic;
- ironia;
- spiritul critic.

Junimistii au ridiculizat mediocritatile literare


si au combatut pericolele unei culturi neasimilate,
sustinand teoria ”formelor fara fond”,
formulata de Titu Maiorescu, au sustinut ideea de
valoare estetica in literatura, instaurand o
atmosfera de emulatie intelectuala, de exigenta
fata de intelectualul roman, au realizat si impus o
-3-
directie noua in cultura roman, caracterizata de
un spirit critic ascutit si de un sentiment puternic
al valorii.

Noua directie in literatura s-a concretizat in


evolutia spre un clasicism de esenta, relevant
prin operele lui Eminescu, Creanga, Caragiale,
Slavici.
Titu Maiorescu. Principii estetice.

Titu Maioreescu, este creatorul criticii literare


estetice roma-nesti. In 1867 el publica primul
studiu de estetica din cultura noastra, cu titlul ”O
cercetare critica asupra poeziei romane de
la 1867”, cunoscut si sub titlul ”Poezia
romana”.

Studiul cuprinde doua parti:


a) Conditiunea materiala a poeziei;
b) Conditiunea ideala a poeziei;

In prima parte a studiului, Titi Maiorescu


defineste poezia prin comparatie cu stiinta.
Poezia exprima frumosul, iar stiinta adevarul;
adevarul cuprinde idei, iar frumosul cuprinde idei
manifestate in imagini sensibile.

Spre deosebire de celelate arte, care au un


material de constructie in natura (culorile,
sunetele, piatra, lemnul, etc.), poezia nu are
cuvantul, asa cum s-ar crede, pentru ca acesta
este doar un mijloc de comunicare. Ca sa devina
-4-
material al poeziei, cuvantul trebuie sa trezeasca
in fantezia auditorului o imagine sensibila. Pentru
a creea aceasta imagine prin cuvinte, poetii
trebuie sa foloseasca cuvinte cu sens concret, sa
concretizeze cuvintele cu ajutorul figurilor de stil.

Titu Maiorescu da exemple de comparatii,


epitete, metafore potrivite sau nu, atat din
literatura romana cat si din literatura straina.
Modele gasesti intotdeauna in poezia populara.

In a doua parte a studiului intitulata


”Conditiunea ideala a poeziei”, Titu Maiorescu
discuta continutul poeziei, afirmand ca trebuie sa
exprime intotdeauna ”un simtamant sau o
pasiune si niciodata o cugetare exclusiv
intelectuala, sau care sa tina de taramul
stiintific”.

In studiul ”In contra directiei de astazi in


cultura romana”, 1868, Titu Maiorescu a
formulat celebra teorie a ”formelor fara fond”,
sustianand ca, in Romania, institutiile
democratice sunt forme imprumutate din
Occident, in contrast cu un fond patrialhal.

Analizand ”noua directie” generata in


literatura romana de societatea ”Junimea”, in
studiul ”Directia noua in poezia si proza
romana”, 1872, Titu Maiorescu stabileste o
adevarata scara de va-lori a operelor scriitorilor
romani pana la 1870.

-5-
In poezia romana considera ca in fruntea noii
directii trebuie siyuat Vasile Alecsandri. Dupa
Vasile Alecsandri il situeaza pe Mihai Eminescu
(acesta publicase numai trei poezii in
”Convorbiri literare”: ”Epigonii”, ”Mortua
est” si ”Venera si madona”) despre care a
afirmat ca este ”poet, poet in toata puterea
cuvantului”.

In 1889, Titu Maiorescu publica studiul


”Eminescu si poeziile lui”, in care discuta
personalitatea marelui poet din perspectiva teo-
riei schopenhaueriene despre geniu. Ca om de
geniu, Eminescu ar fi trait exclusiv inlumea ideilor
si ar fi fost indiferent la latura materiala a
existentei sale sau la recunoasterea publica.

Titu Maiorescu fixeaza cateva din trasaturile


personalitatii lui Eminescu: ”inteligenta
ascutita”, ”memoria prodigioasa”, ”curio-
zitatea intelectuala” ceea ce explica vasta sa
cultura, enciclopedismul sau. Combate apoi ideea
ca poetul a fost nefericit, afirmand ca I-a fost
caracteristica ”seninatatea abstracta”,
suferinta sa fiind provo-cata nu de cauze
personale, ci de motive filozofice. El deplange
soarta omului pe pamant in general, nu propriu-i
destin.

In a doua parte a studiului, Titu Maiorescu


face aprecieri asupra poeziei eminesciene,
sesizand bogatia tematica, expresie a vastei

-6-
culturi a poetului, cat si manuirea perfecta a
limbii romane.

In anul 1885, Titu Maiorescu publica studiul


”Comediile d-ului Caragiale”, ca raspuns la
criticiile celor care invinuiau comediile lui I. L.
Caragiale de imoralitate.

Titu Maiorescu discuta de fapt, o problema de


estetica si anume moralitatea in arta, pornind de
la o teorie filozofica a lui Schopenhauer.

Aceasta teorie sustine ca sursa tuturor relelor


de pe pamant este egoismul uman, ca expresie a
”vointei oarbe de a fi”, principiu etern, care
guverneaza universul.

Una dintre solutiile preconizate de filozoful


german pentru evi-tarea suferintei provocate de
aceasta vointa (vointa duce la dorinta, deci la
efort si suferinta) era contemplatia artistica. Arta
are darul de a-l smulge pe om din sfera
egoismului si de a-l inalta in sfera contemplatiei
impersonale. Este de fapt rolul de ”Katarsis”
(liniste, inaltare) al artei, formulat de Aristotel.

Aplicand aceasta teorie asupra comediilor lui


Caragiale, Titu Maiorescu afirma ca acestea
indeplinesc acest rol, prin hazul starnit, deci au
un rol moralizator.

-7-
Moralitatea in arta este data de capacitatea
ei de a-l smulge pe om din sfera egoismului, de a-
l inalta sufleteste.

3. Titu Maiorescu, Junimea si


“Convorbiri literare””

Autoritatea incontestabila, bazata pe cultura,


pe inteligenta si pe caracter, exercitata de Titu
Maiorescu toata viata, s-a manifestat inca de
timpuriu, recunoscuta fiind de colegii de
generatie precum P. P. Carp, V. Pogor, I. Negruzzi,
T. Rosetti, care se strang in jurul lui, la putin timp
dupa intoarcerea din strainatate, de la studii,
spre a crea acea societate literara al carei spirit si
a carei actiune aveau sa-si lase amprenta asupra
uneia dintre cele mai stralucite perioade din
literatura noastra.

“Junimea”, o data constituita, criticul avea sa


fie mentorul ei, imprimandu-i un spirit de
seriozitate in discutarea problemelor li-terare,
lingvistice, filozofice sau istorice si un
discernamant in ju-decarea estetica aplicata
creatiilor literare ce aveau sa directioneze una
din orientarile cele mai importante si mai
statornice ale culturii romane din ultimele decenii
ale secolului trecut.

Simpla lui prezenta la sedintele “Junimii”,


impune respect si moderatie in comportamentul
membrilor societati, altfel mari amatori de farse
-8-
si anecdote, iar articolele lui Maiorescu reprezinta
formularea cea mai clara si mai profunda a ideilor
junimiste. Spiritul teoretic a lui Maiorescu si
marele lui talent de expresie a dominat intreaga
societate de doctori, militari, matematicieni,
filologi, istorici, profesori, avocati si economisti.

Titu Maiorescu a fost cel care a propus


infiintarea unei reviste a “Junimii” si care a fost
de acord cu titlul propus de Iacob Negru-zzi:
“Convorbiri literare”. Primul numar a aparut la
1 martie 1867, Titu Maiorescu a scris
introducerea, semnata si de I. Negruzzi, in
calitate de “redactor raspunzator”.”””
Tudor Vianu despre Titu Maiorescu

“…”.... unul dintre cei mai luminati oameni ai


intregului secol in care se plamadise Romania
moderna. Bucurandu-se din anii tineretii de un
mare prestigiu personal, facut din masura,
consecventa si demnitate, din bun gust in
aprecierea literara a altora si, in proprii productie,
dintr-un talent care mentine inca tinere pagini
scrise cu sase sau sapte decenii in urma, dintr-o
arta aristocratica a vietii cu atat mai uimitoare cu
cat, in armonia ei, se ridica peste primejdiile unei
organizatii expuse depresiunii morale si chiar
deselor incercari ale sanatatii fizice, Titu
Maiorescu a sporit necontenit prestigiul sau prin
devotamentul daruit cauzelor bune si pasiunii
dezinteresate de a sluji ”.

-9-
5. Titu Maiorescu si marii scriitori
clasici

Printre meritele remarcabile care fac din Titu


Maiorescu o personalitate de prim rang a
literaturii romane se numara si acela de a fi intuit
valoarea celor mai importanti scriitori ai nostri de
la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul
secolului XX , de a-i fi incurajat si sustinut moral
si chiar material.

A fost primul critic care a intuit in adevarata


sa esenta geniul eminescian, ingrijindu-se de
prima editie a poeziilor lui Eminescu in 1883, si
apoi de urmatoarele. Pe Slavici l-a ajutat sa se
stabileasca la Bucuresti. L-a apreciat pe Caragiale
si i-a luat apararea in 1885 impotriva acuzatilor
de imoralitate.
Si alti scriitori au fost remarcati de el: George
Cosbuc, pe care l-a chemat la Bucuresti dupa ce
a citit in „Tribuna”, „Nunta Zamfirei”, Duiliu
Zamfirescu, Octavian Goga, Sadoveanu si I. Al.
Bratescu-Voinesti.

6. Titu Maiorescu si posteritatea

- 10 -
Afirmat si combatut (de Gherea sau Hasdeu,
spre exemplu) in partea a doua a secolului trecut,
venerat si din nou demistificat mai apoi, Titu
Maiorescu nu poate fi omis din istoria noastra
literara pentru ca a condus o scoala de literatura
(Junimea), a pornit „directia noua” in scrisul
nostru, a fundamentat critica literara nationala, a
impus apararea valorilor contra nonvalorilor.
Indiferent de optiunile urmasilor sai din
cercetarea literaturii, aceasta ultima consideratie
nu poate si nu va putea niciodata fi anulata.

Titu Maiorescu a fost, este si va fi un


contemporan.

BIBLIOGRAFIE

1. Marin Iancu, Gheorghe Lazarescu:


Antologie de texte comentate
(Editura Recif - Bucuresti- 1996)

2. Nicolae I. Nicolae, Ioan Dumitru, Radu


Scorojitu,
Aurelia Iordache, Cecilia Condei, Viorica Iovita:
Literatura romana, sinteza si comentarii
(Editura Sarmis - Craiova - 1997)

- 11 -