Puţinătatea datelor despre daci în ansamblul istoriografiei noastre vechi este determinată, pe de o

parte, de sărăcia obiectivă a informaţiei (până azi în inferioritate faţă de datele romanităţii), pe de alta, de
lipsa de interes pentru o problemă situată cu totul periferic faţă de entuziasmul "descoperirii" 1 romanităţii
dublat de revelaţia importanţei ei politice.

Aşa stând lucrurile, trebuie spus (pentru a numi unghiul din care a fost întreprinsă cercetarea) că
urmărirea acestei epoci de cultură nu se face atât în scopul stabilirii eventualelor premise de inspiraţie ale
scriitorilor noştri romantici, cât în vederea urmării evoluţiei ideii de dacism, privită de la nivelul "zero" al
interesului - respectiv de la nivelul totalei ignorări a dacilor - la patosul romantic al revendicării lor
deschise în galeria strămoşilor.

Primele menţiuni despre daci apar în cadrul culturii noastre vechi şi sunt prilejuite de interesul
pentru origini manifestat cu precădere în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea. Trebuie să spunem însă că
limitarea acestui interes la cele câteva spirite de cărturari care au făcut dovada lui prin opere scrise este un
punct de vedere depăşit, cu toată audienţa de care se mai bucură, printr-un fenomen de inerţie a ideilor.

Vorbind despre "principiile împiedicătoare" ale efectului incalculabil pe care l-ar fi putut avea
pentru cultura română influenţa polonă exercitată în veacul al XVII-lea, Ibrăileanu menţiona în primul
rând "lipsa de cultură aproape totală în păturile moldoveneşti", aşa încât - spunea el -, "ca să luăm o pildă,
ideea că românii se trag din romani nu numai că nu putea face nici o impresie - căci pentru nişte oameni
care ştiu cine au fost romanii, originea romană nu poate inspira mândrie -, dar nici nu putea forma o
conştiinţă istorică în capul contemporanilor lui M. Costin. Roma - originea - era un necunoscut. De aceea
cronicile nici nu au fost tipărite cum au fost cărţile bisericeşti care corespundeau unei necesităţi." 2

Argumentul citat de Ibraileanu (netipărirea cronicilor), în condiţiile unui început de cultură aflat
sub auspiciile religiei, nu poate fi luat însă ca un semn absolut al ignorării (la nivelul "păturilor
moldoveneşti" largi) ideii originilor, devenind vulnerabil la o mai îndeaproape privire a epocii. Ba s-ar
putea spune că un simptom sigur (mai sigur chiar decât cel oferit de lucrările istoriografilor) al gradului
de popularitate al acestei idei şi al circulaţiei în timp este tocmai prezenţa ei în contextul neadecvat al
cărţii bisericeşti (singura tipărită şi de largă circulaţie) - ceea ce înseamnă că interesul pentru origini nu se
desfăşoară limitat, la cadrele istoriografiei, ci a fost vehiculat chiar prin intermediul cărţii bisericeşti -
dovadă cu atât mai elocventă a forţei lui de expansiune.

O privire atentă îndreptată asupra cărturarilor noştri din secolele al XVII-lea si al XVIII-lea este
frapată în primul rând de faptul că actele lor cărturăreşti sunt acte politice, deliberate, tendenţioase.
Lucrările despre origini nu pot fi privite în interesul în sine al cronicarilor pentru geneza neamului. Setea
individuală a acestor umanişti întârziaţi de cunoaştere întemeiată pe probe a "capului şi începăturii
moşiei" coincide cu conştiinţa necesităţii demonstraţiei într-o epocă în care drepturile politice ale "rudei
împărăteşti" sunt uzurpate.

1
Termenul ar trebui revizuit - sau chiar abandonat. Cărturarii nu "descoperă" decât argumentaţia - entuziasmul
este deci al cercetătorului, nu al profanului timpului, familiarizat cu ideea, dar în afara probelor.
2
G. Ibrăileanu, Spiritul critic în cultura românească, Ed. Junimea, Iaşi, 1970, p. 20
 În acest context de mare entuziasm (interesat şi dezinteresat) pentru ideea romanităţii originii
noastre, datele despre daci - învinşii străluciţilor strămoşi - sunt reduse şi cad în general în afara
interesului, consemnate fiind doar de obligaţia cronicarului de a vorbi de ceea ce vine în tangenţă cu
descălecatul.

"De la Rîn ne tragem" - fusese la Ureche formula concinsă şi nenuanţată a originilor3, neprobată
cu alte date în afară de cele câteva etimologii latine care atestă o înrudire de limbă până la gradul în care -
spune cronicarul - "de-am socoti pre amâruntu, toate cuvintele le-am înţelege" 4.

Preocupat în mod constant de problema originilor5, Miron Costin îi închină lucrarea ultimilor lui
şapte ani de viaţă (De neamul moldovenilor), în care, la probele "din mari istorici tâlcuite", adaugă şi o
argumentaţie întreprinsă pe cont propriu, bazată pe nume, obiceiuri, "hire" - ceea ce va îngădui
cronicarului să exclame, ca un avertisment, încă din "Capul" I al cărţii: "Caută-te dară acum, cititorului,
ca într-o oglindă şi te priveşte de unde eşti, lepădându de latine toate celelalte basne, câte unii au
însemnatu de tine, din neştiinţă rătăciţi, alţii din zavistie, care din lume între neamuri n-au lipsitu
niciodată, alţii de buiguite scripturi şi deşarte"6.

Lucrarea se începe cu capitolul " De Italia" şi opţiunea se justifica pe baza raţionamentului (care
învederează spiritul de ordine, sistematizator al cărturarului) că "toate lucrurile dacă încep a spune din
ceputul său, mai lesne să înţeleg ţi neamul moldovenilor fiindu dintru ţară care să cheamă Italia, de Italia
şi de împărăţia Rîmului [...] a pomeni întâi ne trage rândul" 7.

Abia în capitolul al treilea ("De Dachi") vine rândul unor informaţii - de gradul doi - asupra
locului actual al românilor, el fiind pentru Miron Costin numai locul al doilea al acestui neam, odată ce
aici "au venitu acestu neam din locurile cele dintâi" 8. Şi numai în această calitate - de loc "al doilea" -
cronicarul se opreşte asupra vechilor hotare ale Daciei, asupra numelui ei vechi, asupra populaţiei
autohtone venite pe teritoriile respective "cu multe veacuri mai înainte de Hristos".

Citându-l pe Quintus Curtis, cărturarul schiţează una dintre variantele originii dacilor, "popor
venit din părţile Hindiei pre aceste locuri când lumea mai rară au fost în oameni".

Cronicarul expediază însă repede problema, cu o netă distanţare faţă de aspecte considerate de el
necontingente la subiectul său, de interes limitat, cu sentimentul gratuităţii unei discuţii împinse mai

3
P. P. Panaitescu vorbeşte în acest sens despre "concepţii încă şovăielnice şi obscure" (v. studiul introductiv de la
Grigore Ureche, Letopiseţul Tării Moldovei, E.S.P.L.A., 1955, p. 22, sau studiul introductiv la Miron Costin, Opere,
E.S.P.L.A., 1958, p.16).
4
Grigore Ureche, Letopiseţul Tării Moldovei, Ed. P. P. Panaitescu, E.S.P.L.A.,, 1955, p. 61
5
Op. cit., p. 59, 60.
6
Miron Costin, Opere, ed. P.P. Panaitescu, E.S.P.L.A., 1958, p. 247.
7
Op. cit. p. 244, 245.
8
Op. cit. p. 254.
departe decât strictul necesar: "Ci aceste prici le lăsăm la dânşii, noi numai pomenim cât slujaşte rândului
nostru de poveste"9.

Soarta localnicilor după înfrângere este nemiloasă, şi prin Miron Costin avem prima formulare în
cultura noastră a tezei exterminării dacilor ("Şi aşa au purces [...] tot neamul dachilor în răsipă de pe
aceste ţări [...] Câtă ţară au rămas pre loc, prostime, ţărani, toată o au scos-o Traian de pe aceste locuri
peste munţii care desparte Ţara Ungurească dinspre noi") 10.

Sau: "...limba lor este limba vechilor romani, amestecată sau mai mult stricată cu sârbească, rusească,
dăţască, hovârţască, slovenească"11.

În Letopiseţul Ţării Moldovei, de la zidirea lumii la 1601 - scris de Nicolae Costin între 1700-
1712 -, aria informaţiilor despre daci este mai largă.

Raportarea stilului neutru al operei cronicarului la pledoaria pasionată, entuziastă pentru

romanitate a tatălui, metoda compilaţiei, dar şi pretenţia autorului implicată în titlu îl provoacă pe Nicolae
Iorga care prezintă opera lui N. Costin ca pe o întreprindere în care autorul "îşi realiza visul ştiinţific care
fusese nu acela de a da un adevăr curat, ci un letopiseţ mare, mai mare de cum îl făcuse predecesorii şi aşa
de mare încât să nu-l poată creşte nici urmaşii" 12.

Nicolae Costin vrea să comunice şi anul aşezării dacilor pe locuri vechii Dacii. Cronicarul însă este
conştient de caracterul problematic al întreprinderii: "cu greu iaste să adeveri" - spune el suspectând deci
întinderea posibilităţilor istoricului, dar comunicându-ne totuşi informaţia deţinută prin Quintus Curtis:
"fiindu cursul ailor de la zidirea lumii 5400 au nimerit pre aceste locuri" 13. În treacăt fie spus, aprecierea
lui Iorga asupra pretenţiei de exactitate a cronicarului ricoşează în aceste condiţii la adresa lui Quintus
Curtis...).

Originea numelui de daci se luminează pentru N. Costin recurgând la etimologia grecească: "Daţi
şi davi scriu unii, ce să înţălegem de pre limba grecească dais, adecă războiu, că era acest neam al daţilor
foarte războinic; precum şi ghetilor de ore Ghessi, care să înţelege paliţă lungă..." 14

Aspectul cel mai interesant însă al datelor despre daci comunicate de N. Costin îl constituie
demonstraţia înrudirii lor cu goţii.
9
Ibidem.
10
Ibidem, p. 257.
11
Op. cit., p. 271.
12
N. Iorga, Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea, vol. I, Buc., 1901, p. 89.
13
N. Iorga, op. cit., p. 90.
14
Ibidem, p. 91.
Toţi aceştia "au tras în părţile spre miazănoapte den Asiria până cât după câtăva vrema au vinit în câmpii
ce să află la Marea Neagră şi Marea Moartă". N. Costin schiţează intinerarul spiţelor seminţei observând
că "înmulţindu-se, unii în Trachia, au trecut şi în Daţia, unde sîntem noi moldovenii şi Ţara
Muntenească.15"

Înrudirea de seminţie a popoarelor nordice cu dacii se probează în alt capitol ("Pentru Împărăţia
Rîmului") şi printr-un spirit de rezistenţă comun tuturor acestor ramuri faţă de romani.

Se pare că ne aflăm aici în faţa primei surse, autohtone, care a sugerat lui Eminescu ideea
solidarităţii zeilor nordici cu cei daci, prezentă în atâtea din postumele poetului.

Ipoteza apare mai marcată atunci când citim în Ceasornicul domnilor (prelucrare de către N.
Costin a romanului clasic al Renaşterii spaniole Libro aureo del gran emperador Marco Aurelio con el
Relox de Principes de Antonio Guevara) povestirea din original El villano del Danubio, în care un simplu
ţăran de la Dunăre adus în faţa senatului romanilor îl înfruntă cu un discurs care face rechizitoriul
romanilor ca jefuitori, contopitori16, în termeni şi cu un patos care cheamă alături (prin similitudini
frapante) discursul pronunţat de Decebal în episodul dacic din Memento mori.

Dacă raţiunea traducerii şi prelucrării după Viaţa lui Alexandru Macedon de Quintus Curtis, a
Graiului solului tătărăsc de către Miron Costin 17 consta în aluzia la turci, subliniind, cum s-a spus,
disoluţia marilor împărăţii, oricât de puternice, discursul ţăranului de la Dunăre nu are în nici un caz
aceeaşi funcţie - şi dacă o are, oricum, ideea de a blama împilarea turcească în termenii tabu ai romanităţii
sună destul de inedit în contextul cultural al unei epoci care practică cu orgoliu cultul romanităţii.

Nu o face cu bună ştiinţă nici Dimitrie Cantemir, care, reluând în Descrierea Moldoveii din 1715
problema originilor, vorbeşte şi el despre originea scitică a primilor stăpânitori ai acestor locuri. Ceea ce
interesează aici însă este faptul că teza istoricului Cantemir privitoare la exterminarea "până la unul" a
populaţiei autohtone primeşte un contraargument venit din câmpul observaţiilor etnografului Cantemir.
Astfel, în capitolul 17, "Despre năravurile moldovenilor", vorbind despre jocurile acestora, Cantemir le
priveşte ca jocuri "aproape cu eres". "Toţi au în mână o sabie fără teacă cu care ar tăia îndată pe oricine ar
cuteza să le dezvelească obrazul. Puterea aceasta le-a dat-o o datină veche."

Menţionarea "datinei vechi" sugerează ideea unei continuităţi, unei transmisii sau cel putin a unei
contaminări care presupune neapărat faza coexistenţei - deloc superficiale - până la nivelul însuşirii
datinilor băştinaşilor.

De asemenea în capitolul "despre religia moldovenilor" se spune că aceştia se închină la "aceeaşi

zei ca şi neamurile scinte" (respectiv neamurile dacilor - priviţi ca sciţi) şi face observaţia care pune iarăşi
sub semnul întrebării teza exterminării: "Se vede că romanii pe care nu i-a întrecut nici un alt neam cu

15
Op. cit., p. 87, 88, 89.
16
N. Cartojan, Ceasornicul domnilor de N. Costin şi originalul spaniol al lui Guevara, Imprimeria naţională, Buc.,
1941, p. 10.
17
M. Costin, Opere, ed. critică P.P. Panaitescu, E.S.P.L.A., 1958, p. 315-317 (v. şi p. 433).
eresurile nu numai ca nu au nimicit religia cea veche, ci dimpotrivă..." - ceea ce presupune şi un
sincretism religios justificat numai în condiţiile aceleaşi coexistenţe.

Persistenţa vechilor elemente de cult, înregistrată nu numai în existenţa romanilor colonizaţi şi

urmărită până în zilele cărturarului, presupune o înrâurire de adâncime, devenită în formularea lui
Cantemir predispoziţie şi temperament etnic: "Altminteri, norodul şi la noi în Moldova, ca şi în alte ţări
pe care ştiinţa nu le-a luminat încă, este foarte plecat spre eres şi încă nu s-a curăţat desăvârşit de
necurăţia cea veche, încât se mai închină şi acum în poezi şi cântece la nunţi, ingropăciuni şi alte
întâmplări ştiute, la câţiva zei necunoscuţi şi care se vede că se trag din idolii cei vechi ai dacilor".

De asemenea în capitolul "Despre graiul moldovenilor" observaţia că "în graiul moldovenesc se

găsesc vorbe rămase pesemne din graiul cel vechi al dacilor, fiindcă ele nu se cunosc nici în graiul
latinesc şi nici în graiurile noroadelor megieşe" contrazice iarăşi teza exterminării prin timpul de coabitare
pe care-l implică fenomenul menţionat. În chip firesc, la capătul acestor observaţii va apărea şi fraza care
subminează direct absolutul afirmaţiilor privitoare la romanitatea noastră pură şi în care interogaţia
retorică se traduce de fapt cu o negaţie: "Căci ce ne stă împotrivă să credem că odinioară coloniştii romani
din Dacia i-au avut atunci pe daci sclavi sau de asemenea că atunci când îi murea vreunuia nevasta, se
însoţea cu femeia din neamul dacilor".

În Hornicul vechimii a romano-moldo-vlahilor, Cantemir expunea cu mult bun-simţ şi într-o

viziune marcat umanistă un punct de vedere cu care intră însă pe parcursul lucrării în conflict: „…Între
neamurile şi limbile lumii mare deosebire şi răzleţire se face; şi unii din bun neam, sau de bună naştere,
iar alţi proşti şi varvari au luat a să chema, că de amentrelea pre singur drumul şi cusurul firii, precum
iaste de-adreptul de vom socoti (…)toţi lăcuitorii lumii (…), toate neamurile ei, precum elini aşa varvari,
precum romani aşa tătari; toate şi cu toţii tot dintr-un neam, dintr-o începătură de ţarină, toţi dintr-un
părinte putrezitoriu, toţi vechi şi în sângele putregiunii, una sunt; şi aşa nici ar mai avea pentru ce să să
mai înfle ţărna asupra lutului, şi tina asupra gunoiului; nice vechimea asupra noimei capului şi-ar rădica” 18

Şi totuşi lui Cantemir îi datorăm nu numai preţioasele observaţii din Descrierea Moldovei, cât şi
introducerea în cuprinsul Hronicului a unor date noi referitoare la dacii exterminaţi. Reproducând teza lui
Bonfinius privitoare la unitatea de seminţie dintre geţi, daci, goţi, vizigoţi şi ostrogoţi, Cantemir îi explică
primul provenienţa din lucrarea lui Iornandes, a cărui greşeală – „împletecetură” – consta în confundarea
goţilor cu geţii – la care se adăuga egalitatea (comunicată de Strabon) dintre geţi şi daci – rezultând de
aici ideea înrudirii dacilor cu goţii19.

După ce optează totuşi pentru origina scitică a dacilor 20, Cantemir reia în amănunţime ştirile
controversate privitoare la hotarele Daciei şi – ceea ce este inedit – enumeră după „Matthei Pretorie” pe
18
Operele principelui Dimitrie Cantemir publicate de Academia română, Tomul VIII, Hornicul vechimii a romano-
moldo-vlahilor, ed. Gr. G. Tocilescu, 1901, p. 86.
19
Operele principelui D. Cantemir… ed. cit., p. 83.
20
Ibidem, p. 74.
cei cinci creai ai dacilor: Sarrulis (Corrilus, după Iornandes), Varuista (Varevista după acelaşi),
Ghestiblind, Derleneu („carile au stricat oştile lui Domiţian”). Decheval 21 – la al cărui portret apar ataşate
noi trăsături faţă de cele cunoscute până acum: „…om nu numai în lucrurile oşteneşto prea vîrtos, ce încă
şi la minte prea ascuţit şi plin de meşteşuguri…” 22

Pentru prima oară apare la Cantemir menţionat numele lui Zamolxis, „carile au fost nu neînvăţat
23
filozof şi „hatman al goţilor”. O explicaţie interesantă prin trimiterile la cultul dacilor o constituie în
Hronic şi aceea dată prin intermediul lui Iulius Cezar grozăviei războiului pe care romanii l-au avut cu
Derleneu.

Dacii odată eliminaţi din câmpul evocării, fervoarea istoricului în demonstrarea romanităţii
noastre este extremă şi datele puse la dispoziţie de bogăţia izvoarelor istorice consultate şi minuţios citate
converg către constituirea unor convingeri în raport cu care legenda denigratoare a originilor a lui Dascălu
capătă proporţii nemaiîntâlnite la înaintaşi şi solicită autorului acele antologice pagini de pamflet în care
indignarea cristalizează învectivă.

Faţă de punctul de vedere – comun în ultimă instanţă – al cronicarilor moldoveni în problema

originilor, afirmaţiile concomitente ale Stolnicului Constantin Cantacuzino din Istoria Ţării Româneşti (la
care istoricul a lucrat până în ultimii ani ai vieţii) sunt, prin excepţie, de o surprinzătoare modernitate,
avansând teze care încep a fi promovate abia peste mai mult de un secol.

Dacă Miron Costin – după exemplul lui Toppeltin – vedea în numele noastre de „rumân” un
argument suficient al romanităţii noastre, Stolnicul respinge argumentul lui Toppeltin 24 ca neştiinţific,
insuficient: „că nu iaste destul cu atîta de a să dovedi că iaste romanu pentru că vedem şi auzim şi noi
astăzi pe greci aşa răspunzîndu-se, cînd îl întrebi; ce iaste? el zice: romeos, adecăte romanu, şi mare
deosebire iaste între grec şi între roman” 25.

De regulă însă Stolnicul caută adevărul nu cu inima, ci cu mintea. Fire mereu circumspectă, el nu
absolutizează nici mărturia scrisă: „…că şi scriitorii, mişcaţi de osebite poftele şi voile lor, unii într-un
chip, alţii într-alt chip, tot acea poveste o vorbescu. Adecăte că cel ce iubeşte pre unul într-unu chip scrie
de dînsul, şi cel ce-l uraşte, într-alt chip, şi cel ce iaste mînios într-un chip întinde condeiul, şi cel ce nu,
într-alt chip îl opreşte…”26 Stolnicul surprinde aici acel procent de relativitate (prin subiectivism) al
informaţiei scrise, de care trebuie să ţină cont întotdeauna istoricul care nu vrea să devină dogmatic.
21
Ibidem, p. 78, 79.
22
Ibidem, p. 81.
23
Ibidem, p. 73.
24
În studiul introductiv la Cronicari munteni, ed. M. Gregorian, E.P.L., Buc., 1960, p. XCV, prefaţatorul Eugen
Stănescu afirmă că Stolnicul îşi însuşeşte argumentul lui Miron Costin. E o eroare. O lectură atentă arată că
Stolnicul cătează numai pe Toppeltin (reprodus şi de Miron Costin), pe care îl combate însă în rândurile următoare.
25
Stolnicul Constantin Cantacuzino, Istoria Ţării Rumâneşti, ed. N. Cartojan şi Dan Simonescu, Scrisul românesc,
Craiova, 1944, p. 51.
26
Op. cit., p. 46. (Despre relativitatea documentului scris v. şi p. 12 şi 29).
 Cu mare precauţie deci se schiţează şi aici un tablou al ştirilor controversate: „…unii den
Scandinavia zic să fie venit dachii şi gheti, cărora…le zicem şi goţi. Însă mai mulţi zic să fie venit de la
Dais, carii sunt în Scitia asiatică27 – alternativă pentru care pare că optează şi Stolnicul.

Despre Decebal ni se dau informaţii suplimentare privitoare la bogăţia craiului.

Ca un alt argument al puterii lui Decebal se inventariază şi observaţia privitoare la necesitatea

prezenţei chiar a împăratului Traian într-un război întreprins fără certitudinea victoriei 28.

Teza colonizării Daciei capătă prin aceste explicaţii (care par a avea un curios caracter de
precizare”) prima ei formulare corectă în cultura română. Ideea continuităţii dacilor – contradictorie cu
tezele secolului – revine în puncte diferite ale lucrării şi pare a traduce o atitudine simpatetică. Numele de
„dachi” purtat în continuare de locuitorii Daciei Romane se transformă într-un argument vrednic de
reţinut: „Oastea romană, cînd să vorbiia de dînsa, iar cîndu nu, dachi să chema: şi tot dachi încă multă
vreme încoace de mult să numiia, s-au putut strînge toţi oamenii dintr-o ţară, cum nice să poate, ci tot au
rămas”.

Mai mult, avem formulată în continuare prima variantă a tezei încrucişării ( sugestie scăpată
involuntar la Cantemir în Descrierea Moldovei).

Cu alte cuvinte, nicăieri în literatura secolului, angajată în demonstrarea nobleţei neamului, nu

apare o astfel de afirmaţie care ar fi subminat ideea, din ce în ce mai scumpă, de puritate a rasei.

C. Cantacuzino avansează aici o teză care constituie premisa unei discuţii a romanităţii noastre
dintr-un unghi care neagă purismul la scara istoriei universale. Amestecul limbilor şi al neamurilor este
firesc, nu există origine şi limbă cu adevărat pură. („Că nici un rod osebit de oameni în veci poate rămînea
în lume, nici felurile limbilor în mii de ani tot acelea neschimbate şi nemutate pot sta. Că nimic sub soare
iaste stătătoriu, ci toate cîte sunt, în curgere şi în mutări sunt zidite” 29.

Cantemir simţise şi el obligaţia s-o afirme, dar în termeni mai aproximativi şi de care comentariul
ulterior pe planul concret al istoriei noastre se îndepărtează. În cartea Stolnicului însă convingerile lui
teoretice (de adept al lui Vico) merg mână în mână cu demonstraţia.

27
Op. cit., p. 10.
28
Op. cit., p. 18.
29
Op. cit., p. 72.
 Argumentele continuităţii dacilor sunt sporite cu cât înaintăm în lectura operei 30.

În condiţiile stăpânirii romane însă este fatal ca discriminarea să existe – şi ea este probată cu
mijloace lexicale, cu sensuri depreciative.

Informaţia, deosebit de preţioasă, constituie un adevărat document lingvistic şi fixează conţinutul

noţiunii de „dac” în secolul al XVIII-lea, sensul de „injurie” al termenului – ceea ce presupune numai o
tradiţie orală şi nu neapărat o atitudine deliberată, de repudiere 31.

Nu putem încheia fără a aduce în discuţie şi observaţia că respingând teza lui Ioan Zamoyski
(acelaşi cu care intrase în conflict şi Miron Costin) privitoare la caracterul limbii noastre rezultat din
faptul că dacii, „învăţând de la romani limba latinească şi cu dânsa deprinzându-se o făcuse apoi că iaste a
lor de moşie şi o au ţinut32, Stolnicul intervine cu o observaţie care se transformă indirect într-un alt
argument al coexistenţei îndelungate a celor două popoare: „Dachii prea veche a lor limbă osebită avînd,
cum o lăsară, cum o lepădară aşa de tot, şi luară a romanilor, aceasta nici să poate socoti, nici crede” 33.

În linii mari nu alta este atmosfera cultural-politică din Ardeal atunci când cei trei părinţi ai Şcolii
ardelene, Samuel Micu, Gheorghe Şincai şi Petru Maior îşi asumă replica la adresa celor care „cu cît
românii mai adînc tac, nemica răspunzînd nedrepţilor defăimători, cu atîta ei mai vîrtos se împulpă pre
români a-i micşora şi cu volnicie a-i batjocori” 34.

Cu toate exagerările lui, latinismul apare ca un fenomen impus de istorie: „într-un timp cînd orice
frunte românească era aplecată spre pămînt de stăpîniri străine, …era neapărat nevoie de exagerarea ca
puritate a acelui singur element de legătură a tuturor românilor, de reabilitarea morală a lor care era
limba” – spunea Iorga.

În consecinţă, Samuel Micu îşi începe a sa Scurtă cunoştinţă a istorii românilor cu capitolul „De
unde şi cum s-au început şi s-au înălţat neamul românilor”, care, fidel periodizării întâlnite la Cantemir,
conţine ca prim paragraf „Stricarea Troei” – implicând ideea istoriei comune a romanilor şi românilor.

În Hronica românilor şi a mai multor neamuri (tipărită în 1808), Şincai reia teza „stingerii”
dacilor de către romano: „…aşa de reu au înfrînt pre dachi, cît n-au remas nici carii se agonisească
pămîntul, nici carii se lăcuiască prin cetăţi” 35.

30
Ibidem, p. 27.
31
Regimul semantic al cuvântului s-ar putea compara cu acela al termenului „ţăran” devenit apostrofă şi folosit cu
sensuri depreciative chiar între ţărani.
32
Op. cit., p. 50.
33
Ibidem, p. 51.
34
Petru Maior, Istoria pentru începutul românilor în Dachia, în Şcoala ardeleană, v. II, Ed. Albatros, 1970, p. 189.
35
Op. cit., p. 148.
 Triumful lui Traian este cu atât mai semnificativ, cu cât învinşii sunt prezenţi.

Istoria pentru începutul românilor în Dachia a lui Pentru Maior, faptul că „Dachia cu prilejul războiului
romanilor se deşertă cu totul de lăcuitori”36 nu mai este prezentat ca ţinând de informaţia specialistului în
istorie, ci ca un fenomen adeverit de bunul-simţ, de capacitatea elementară a omului de a fi „cunoscătoriu
şi simţitoriu de lucrurile omeneşti”. Căci, faţă de „mînia cea înflăcărată a romanilor asupra dachilor
pentru cele dese ale lor neodihne, în curse şi prazi care cu sălbăticie le făcea în ţările împărăţiei
romanilor”37.

Pentru a fi mai convingător, autorul apelează la chiar imaginaţia lectorilor săi, introducând în
argumentaţie termeni de comparaţie luaţi dintr-o sferă de existenţă istorică mai recentă şi deci mai uşor de
reprezentat.

În acest context, putem spune că Ion Budai-Deleanu aduce o notă net diferenţiată. S-a observat de
către cercetători că în ceea ce priveşte problema originii şi structurii limbii noastre, atitudinea lui Budai-
Deleanu marchează începutul unei direcţii antipuriste, incluzând nu numai afirmaţia ulterioară a lui Maior
privitoare la originea limbii române în latina populară, ci şi „divergenţa” cu contemporanii săi prin
insistenţa asupra contribuţiei fondului autohton la fizionomia limbii noastre 38.

Informaţii în domeniul lingvisticii, aceeaşi cercetători sunt în alte planuri mai puţin circumspecţi,
în domeniul istoriei afirmaţiile lor trebuind a fi revizuite. În consecinţă, trebuie spus că Budai-Deleanu nu
repetă tezele înaintaşilor nici în acest plan – idee ce se impune fără dubii din felul în care cărturarul
priveşte problema exterminării dacilor – cu repercusiuni (chiar dacă încă echivoc formulate) asupra
genezei poporului român.

Cu o altă ocazie, în „Prefaţie” la Lexiconul românesc-nemţesc, continuitatea dacilor după

cucerirea romană este adeverită prin limbă.

În chiar corpul afirmaţiei iniţiale, că Traian, învingând pe daci, făcu provincie romană „din
prealăţite ţările lor, ce prin pustiitoare războaie era mai cu totul deşerte de lăcuitori” (ş.n.) 39.

Depăşirea opticii puriste în problema genezei neamului o schiţează Budai-Deleanu prin chiar
spaţiul pe care-l lasă – între o afirmaţie şi alta -, a fi completat de către cititor, prin exprimări evazive, cu

36
Ibidem, p. 190
37
Ibidem.
38
V. Ion Gheţie, Introducere la Ion Budai-Deleanu, Scrieri lingvistice, Buc., 1970, Ed. Ştiinţifică, p. 10-11.
39
Ibidem, p. 173, 174.
caracter prea general, fie prin altele mai echivoce, neprecizând, dar lăsând porţi larg deschise unei
interpretări pentru vremea sa cu totul neortodoxe.

Adăugând la toate acestea faptul că Budai-Deleanul este şi primul cercetător al fondului autohton
din limba română (Cantemir schiţase, intuitiv, numai afirmaţia existenţei lui, întovărăşind-o de câteva
exemple eronate) – ceea ce diversifică într-o direcţie absentă din preocupările latiniştilor cercetarea
lingvistică – ajungem la concluzia că în chiar cadrul mentalităţii monolitice ardelene se poate înregistra o
fisură.

N-am putea înţelege naşterea şi dezvoltarea ideii de dacism în secolul al XIX-lea dacă am lipsi-o
de fundalul social-politic şi cultural pe care se proiectează, nu ca element independent într-un decor
indiferent la rândul lui, ci ca un „produs” al vitalităţii acestuia, ca un fenomen necesar al cugetării
româneşti ce-şi colectează energiile din toate planurile posibile de existenţă naţională. Marile înfăptuiri
sociale şi naţionale ale vremii, cu ideologia lor, punctează în esenţă un proces de autocunoaştere şi
implicit de autodefinire a naţiuni, desfăşurat – evident – în paralel cu progresul ştiinţelor în general – în
speţă, cu avansarea cercetătorilor de limbă, istorie, arheologie, folclor.

În raport cu ideea latinităţii, care rămâne în cultura epocii elementul de continuitate

(complicându-se în exagerări ridicole, dar perfect explicabile în contextul social-politic al provinciilor
româneşti), dacismul constituie noutatea „descoperirea”, plusul de cunoaştere pe care secolul îl
înregistrează pe terenul progresivei maturizări a fiinţei noastre naţionale, traducând mutaţiile romantice,
revoluţionare ale epocii în planul ideilor culturale româneşti, prin replica dată tradiţiei cronicăreşti şi
ardeleneşti a „romanităţii pure”.

Problemă în principal „de cunoaştere”, dacismul (ca insistentă şi împotriva curentului atitudine de
„recuperare” şi – în disputa cu teze prestabilite – de expresă simpatie pentru daci) îşi are de fapt cele mai
îndepărtate origini – după cum am văzut – în opera Stolnicului Constantin Cantacuzino.

Cele patru „epifonime” ale lui N. Rîmniceanu, rămase din lucrarea redactată înainte de 1810 în
limba greacă, Despre originea românilor, schiţează pentru prima dată în secol, alături de ideea că dacii n-
au fost exterminaţi, aceea că între învinşi şi învingători s-a operat, prin coexistenţă, un „schimb”
omogenizator.

Latinismul, considerat de Ibrăileanu, în contextul circumstanţelor manifestărilor lui, o mişcare

„revoluţionară”40, devine oarecum anacronic şi cedează ipostaza progresistă dacismului. În timp ce ideea
latinităţii a funcţionat ca o idee integratoare (de încorporare în familia marilor puteri) în condiţii de
inferioritate politică41 ce reclamau ajutorul acestora, dacismul, indicând o epocă de maturizare, de
confruntare cu adevărul, de emancipare de sub tutela romanităţii exclusive şi de constituire progresiv

40
V. G. Ibrăileanu, Spiritul critic în cultura românească, Ed. Junimea, Iaşi, 1970, p. 43.
îmbogăţită a conceptului de „specific naţional”, acţionează ca o idee delimitatoare, de marcare a
originalităţii, de precizare a personalităţii unice prin cunoaşterea datelor de „substrat” – ceea ce
marchează funcţia general culturală – am putea-o numi „gnoseologică” a dacismului.

În raport cu contribuţia adusă la constituirea şi dezvoltarea ideii de „dacism” ne vom opri mai
întâi la grupul „ideologilor” – ca Kogălniceanu şi Russo, Bolliac făcând legătura prin frapanta
modernitate a intuiţiilor lui cu momentul-şoc Hasdeu -, după care trecând la funcţia mai particulară,
artistică a dacismului, marcată prin corespondenţele cu creativitatea romantică, ne vom ocupa de creatorii
propriu-zişi, de prelucrătorii motivului dacic (în principal al „mitului Dochiei”), începând cu pioneri ca
Asachi şi Stamati, la altă treaptă Bolintineanu şi în urmă la Eminescu, în a cărui operă – cea mai
consistentă şi semnificativă în acest sens – vom descifra ceva din motivaţiile intime care fac legătura
dintre dacism şi structura de ansamblu a personalităţii marelui creator-cugetător.

…Desigur că procesul sinuos de afirmare a unor adevăruri noi, iniţial frapante, treptat însuşite,
până la un moment dat „elucidate”, implică de la bun început îngroşarea tonului pionerilor, exagerarea şi
chiar - generată de temperatura descoperirii şi de psihologia combativă a disputei cu idei prestabilite – o
anumită tendinţă de deplasare „în absolut”, în favoarea elementului dac, a analizei structurii noastre
etnice.

Oricum însă, în secolul al XIX-lea această tendinţă e mai puţin agresivă în formele ei de
manifestare – deşi în ultimă instanţă nu mai puţin generatoare de rătăciri – decât latinismul infatuat. Căci
în realitate, dacismul abrogă un mit (al latinităţii pure) devenit anacronic, înlocuindu-l cu o „istorie” –
care însă, uitându-şi la începutul secolului al XX-lea acribia, devine la rândul ei un mit falsificator de
istorie.

Aşa se face că secolul următor va fi cel care va recolta exagerările şi pe acest plan, printre care şi
fenomenul – si – metric cu „romanomania” – al „tracomaniei”. Toate aceste însă nu fac decât să provoace
şi să stimuleze apetitul unei viitoare – dar numai posibile – întreprinderi.

În galeria cărturarilor noştri romantici, Mihail Kogălniceanu rămâne autorul primului act mai
răsunător de popularitate a ascendenţei noastre dacice. Om al renaşterii noastre naţionale, trăind intens
condiţia unei epoci în care toate spiritele evoluate exaltă trecutul văzând în prestigiul lui garanţia
viitorului şi factorul de echilibrare al prezentului, Mihail Kogălniceanu este (după cum ni-l prezintă
Andrei Oţetea) cel care desprinde din studiul trecutului convingerea că „nici prin imitaţii străine” 42.

Sunt aici premisele de „edificare” a conştiinţei publice, operă pe care Kogălniceanu o începe cu
prima sa lucrare din 1837: Romaniche oder Wallachishe Sprache und Literatur, urmată de Histoire de la
Valachie, de la Moldavie et des Valaques transdanubiens. În prima parte a acestei istorii, dedicată
urmăririi dacilor „din timpurile cele mai vechi până la cucerirea Daciei de către Traian”, prezentarea
41
În Cugetări, Al. Russo menţionează cu discernământul şi independenţa de spirit cunoscute că „…preocupaţia
politică i-a îndemnat (pe „moldo-români”) la cercetarea limbilor neolatine şi la limba latină” (Al. Russo, Scrieri
alese, „Lyceum”, Ed. Albatros, 1970, p. 93.
42
V. Mihail Kogălniceanu, Opere, Tom. I, Scrieri istorice, Ed. Fundaţii, Buc., 1946, p. 46.
acestora (origine, civilizaţie, moravuri, viaţă socială) se face în principal prin raportarea la termenul
Romei civilizate. Când se vorbeşte de Dacia preromană ca despre „un etat fort et puissant, un atat qui
quoique barbare, avait fait trembler Rome la civilisee” 43, o intenţie de persiflare, de inversare a opticii
clasice, se face simţită în construcţia antinomică a frazei, în care semnul pozitiv cade pe termenul socotit
convenţional inferior. În continuare, caracterizarea se rotunjeşte păstrând schema tendenţioasă (prodacică)
a antitezei: „Les habitants de ce pays etaient les Daces, le peuple le plus geurrier, le plus courageux et le
plus independant du temps ou la Rome etait l`escalave d`Auguste”44.

43
M. Kogălniceanu, Opere, tom. I, Scrieri istorice, ed. critică Andrei Oţetea, Ed. Fund., Buc., 1946, p. 67.
44
Ibidem.