RELAŢIA DINTRE LITERATURĂ ŞI FILM

( Analiza unei ecranizări: CRIMĂ ŞI PEDEAPSĂ)

De-a lungul timpului, după multe căutări, am găsit scriitorul ale cărui cărţi, întotdeauna, le
citesc cu plăcere pentru a descoperi, a afla şi a mă întâlni cu noi personaje, cu noi aventuri, cu
fascinante şi cutremurătoare poveşti de viaţă. Aşadar, autorul Feodor Mihailovici Dostoievski
este cel care mă atrage în cadrul perfect de imaginaţie al operelor sale literare construit cu
ajutorul literelor, cuvintelor, frazelor şi expresiilor. În urma contactului direct cu marile
capodopere precum Crimă și pedeapsă, Idiotul, Demonii, Adolescentul, Frații Karamazov,
Dostoievski, scriitorul clasic al literaturii ruse, devine autorul meu preferat.
Cărţile sale au fost traduse în toate limbile, după ele realizându-se numeroase ecranizări
celebre. Prin urmare, am ales provocarea de a scrie despre relaţia dintre literatură şi film pornind
de la opera literară Crimă și pedeapsă de Dostoievski şi de la filmul cu acelaşi nume, adaptare a
acestei cărţi nemuritoare, realizat în regia lui Lev Kulidzhanov. Crimă și pedeapsă este romanul
care ni-l prezintă pe studentul Rodion Romanovici Raskolnikov care comite o crimă cu
premeditare, victima lui fiind cămătăreasa Aliona Ivanovna, la care se mai adaugă una, uciderea
Lizavetei, sora cămătăresei. Această crimă are şi o altă interpretare: dacă eroul este supraom şi se
poate ridica deasupra propriei conştiinţei.
Pe cât de revoltător este pentru noi să aflăm de aceste situaţii, pe atât de fascinant devine pe
măsură ce înaintăm în lectură, căci aceste lucruri ne transformă inevitabil în detectivi ai factorilor
psihologici şi sociali care sunt implicaţi, iar timpul de a găsi explicaţii şi de a face analize ne
domină. Ne întrebăm inevitabil despre motivaţii, lecturăm avizi pentru a afla deznodământul,
medităm asupra ideii şi descoperim că oricât de revoltător este subiectul în esenţa lui, este în
acelaşi timp şi fascinant. Ne sperie, ne cutremură, dar ne atrage şi ne dă de gândit în acelaşi timp.
Empatia nu dispare, însă devine mai complexă. Simţim nevoia să explicăm aceste tendinţe, şi în
mod obligatoriu, le vom analiza pentru a determina rădăcina acestor tipuri de decizii şi pentru a
stabili că la baza lor stau de fapt aspecte şi dorinţe uzuale. Personajele care iau aceste decizii nu

1
aparţin unei categorii de ciudaţi sau de excepţii, ci ajung doar să fie dominaţi de patima unor
dorinţe şi necesităţi care le schimbă parcurul moral al vieţii şi al morţii. Iar la mijloc este un
curaj demn de analizat. Înainte de a vorbi despre exemplele lăsate în literatură, trebuie să aducem
în discuţie, ca un argument la afirmaţia că subiectul de interes, este o pornire ancestrală şi
profund umană, dincolo de caracterul scandalos pe care îl are, faptul că majoritatea superstiţiilor
şi poveştilor lăsate moştenire prin viu grai, fac apel la acest subiect. Legendele şi miturile locale
sau cu caracter universal, au la bază, de multe ori, depăşirea condiţiei omului ca şi fiinţă supusă
unui destin ordinar, simplu, prestabilit. Răzvrătirea împotriva faptelor predestinate sau a limitelor
omeneşti este caracteristica cea mai puternică a eroului, care de-a lungul istoriei a luptat
împotriva zeilor şi împotriva destinelor tragice prin orice mijloace. Iar o categorie aparte este cea
a celor care au preferat să facă acest pact. Deşi revoltător, acest lucru nu îi face mai puţin eroi,
însă oferă o persepectivă întunecată, care nu este mai puţin fascinantă, numai că retează admiraţia
şi dorinţa identificării care apare, de obicei, în cazul celorlalte tipuri de protagonişti.
Legendele şi miturile străvechi ne demonstrază că această tendinţă există în om încă de la
începuturi. Conştientizarea binelui şi răului, precum şi a existenţei duale a lumii şi a propriei
persoane, fac ca omul să realizeze că alegerea ultimă îi aparţine, iar de cele mai multe ori va face
orice pentru a fi cel ce decide ce se va petrece cu viaţa lui.
După această carte s-au făcut numeroase ecranizări, varianta din 1970 fiind una din cele mai
fidele ecranizări ale romanului.
Atât literatura, cât şi cinematografia sunt ramuri ale artelor frumoase, două arte captivante,
dar diferite, una centrată pe cuvânt, cealaltă pe imagine. În timp ce literatura face uz de cuvinte,
de puterea unui dialog verbal, de amplitudinea descriptivă rezultată din jongleriile cu
temporalitatea, cu spaţialitatea, pentru a crea atmosfera sumbră întâlnită în romanul lui
Dostoievski , cinematografia se joacă cu imagini, actori, lumini, cadru, decor, mişcare, culori,
obiecte, sunete.
Cu siguranţă, atât scriitorul Dostoievski, cât şi regizorul Lev Kulidzhanov au pus mult suflet
în creaţiile sale, dar şi timp în fiecare frază, în fiecare scenă. Întrucât sunt sentimente care nu se
pot „spune” în imagini, tot aşa sunt şi imagini care valorează cât o mie de cuvinte, iar autorul, dar
şi scenaristul lucrează cu cel mai bun material pentru cititorii, respective cinefilii lor. Prin urmare,
Dostoievski se joacă cu literele, iar Kulidzhanov se joacă cu imaginile: o carte se făureşte numai

2
din cuvinte, un film se creează cu ajutorul oamenilor, privirilor, gesturilor, tăcerii, mimicii,
decorului, cadrelor, culorilor, luminilor, muzicii. Aşadar, fiecare artă are instrumentele ei.
Teoretic, vorbind despre relaţia dintre literatură şi film pot spune că o carte şi filmul făcut
pornind de la ea nu vor fi niciodată întru totul la fel, pot fi asemănătoare, dar nu identice. În
general, filmul preia anumite scene din carte pe care le ecranizează. În timp ce cartea cuprinde cu
exactitate sentimentele, trăirile autorului pe care le-a transpus cu încredere pe foile de hârtie,
păstrând toate detaliile şi subtilităţile poveştii pentru ca naraţiunea să fie cât mai palpitantă, filmul
este interpretarea regizorului asupra cărţii, ceea ce acesta a considerat că este mai important să
prezinte în imagini. De asemenea, diferenţa care se poate stabili între carte şi film este diferenţa
dintre a vedea şi a-ţi imagina, dintre a avea propria viziune sau a avea viziunea regizorului, dintre
imaginea gata construită (întâlnită în film) şi imaginea construită în mintea ta (în timp ce parcurgi
paginile cărţii), diferenţa dintre cuvânt şi imagine, dintre simţire şi raţiune, dintre file şi ecran,
dintre lumea deja creată (gata construită) din film şi lumea construită numai de tine (imaginată)
din carte. Arta cinematografică nu trebuie să fie un duşman al literaturii, ci încă o cale de acces la
cultură. Aşa cum imaginile au însoţit lectura dintotdeauna, la fel ecranizările au făcut parte mereu
din cultură. Practic, am să vorbesc despre relaţia dintre literatură şi cinematografie raportată la
524 de pagini citite şi 209 de minute vizualizate. Aşadar, voi dezbate atât romanul, cât şi filmul
Crimă și pedeapsă. Filmul este realizat de regizorul rus Lev Kulidzhanov, iar cartea este scrisă tot
de un autor rus, Feodor Mihailovici Dostoievski. În timp ce pelicula a fost realizată în 1970,
romanul vede lumina tiparului în 1866.
Romanul Crimă și pedeapsă este povestea studentului Raskolnikov, tânărul aflat într-o
perioadă de formare. El va încerca să-şi depăşească limitele, să se înscrie în limitele
supraoamenilor şi să se identifice cu Napoleon. Aşadar, Raskolnikov sau Rodia – cum îl alinta
mama sa – comite o crimă pentru a pune sub semnul întrebării divinitatea. El încearcă răsturnarea
unei ordini morale pentru a verifica dacă poate avea drept de viaţă sau de moarte asupra
oamenilor obişnuiţi. Întreg romanul se desfăşoară într-un cadru citadin: Petersburg. Şi regizorul
alege drept cadru Rusia, acţiunea petrecându-se în acelaşi ton ca în roman.
Pornind de la ideea de bază a romanului, regizorul rus a încercat să transpună cât mai bine
romanul în filmul său: flashback-urile în alb-negru, decorurile, actorii, scenariile, scenele,
evenimentele, starea, atmosfera, viziunea regizorului, reacţiile, secvenţele, coloana sonoră, toate

3
fiind cât mai bine comprimate în 209 de minute.
Romanul lui Dostoievski se transformă pe măsură ce avansăm în lecutră pentru că –iniţial-
are un tipar poliţist, declanşat de investigarea unei crime, dar se transformă şi în roman filozofic
sau în roman de moravuri care surprinde o sociografie a sociteţii ruseşti care trecea printr-un
adânc proces de sărăcie al oamenilor obişnuiţi. În ceea ce priveşte filmul mi-a plăcut pentru că
face parte din categoria filmelor, care la fel ca şi romanul, poate fi văzut, interpretat atât ca
thriller, film de dragoste, istoric.
Într-o epocă dominată de tehnologie, în lumea vitezei, şansa individului de a evada din
realitate este regăsirea în spaţiul poveştilor. Unii găsesc această lume în cărţi, iar alţii în filme.
Cum durata de viaţă a unui film este mult mai scurtă decât cea a unei cărţi, regizorul selectează
anumite scene esenţiale ale operei transpuse în imagini. Aşa este şi cazul regizorului Lev
Kulidzhanov. Neputând reda cu fidelitate toate episoadele, monologurile şi frământările
personajelor din romanul lui Dostoievski, Kulidzhanov a selectat ceea ce să ecranizeze, ceea ce
să transpună în imagini în urma lecturii sale individuale, în felul acesta asumându-şi şi o mare
responsabilitate. El trebuie să arate într-o singură imagine zeci de cuvinte, să înlocuiască
rândurile sau paginile acordate fiecărui personaj, obiect, peisaj cu o imagine reprezentativă. Cu
siguranţă în film vor lipsi unele detalii din roman, regizorul poate înlocui decorurile pe care noi,
cititorii le-am descoperit în filele cărţii. Aşadar, dacă în carte ne bucurăm şi întâlnim peste tot
sentimente, trăiri interioare, gânduri ascunse, frământări, filmul ne arată cum regizorul a păstrat
acţiunea poveştii, în ce mod a înţeles regizorul evenimentele romanului şi cum le-a redat, cum
vede scenaristul anumite scene, pe ce a pus accentul în mod deosebit, cum interpretează actorii
anumite situaţii, mimica acestora, expresia, gestica şi limbajul.
Întrucât eseul se bazează pe analiza unei ecranizări, voi interpreta ceea ce regizorul rus a
adaptat din romanul Crimă și pedeapsă în filmul său. Pot spune că Lev Kulidzhanov a urmat cu
fidelitate cele mai semnificative episoade ale romanului.
Un prim exemplu îl întâlnim încă de la începutul filmului când eroul cărţii, studentul
Rodion Raskolnikov săvârşeşte o crimă înfiorătoare. El o ucide pe bătrâna cămătăreasă Aliona
Ivanovna şi, forţat de împrejurări, şi pe sora acesteia, Lizaveta Ivanovna. Această crimă are şi o
altă interpretare: dacă eroul este supraom şi se poate ridica deasupra propriei conştiinţe. În urma
crimei, pedeapsa lui Raskolnikov, la fel ca în roman, va fi îndepărtarea de familie şi nenumăraţii

4
duşmani pe care şi va face.
În acelaşi timp, din momentul în care a produs crima, studentul va fi urmărit îndeaproape de
anchetatorul Porfiri Petrovici. Porfiri are posibilitatea de a-l observa pe cel presupus vinovat în
momentul în care acesta dovedeşte tulburări neuro-vegetative care se vor repercuta atât asupra
mimicii sale, cât şi asupra comportamentului. Anchetatorul foloseşte arma surprizei prin
prezentarea neaşteptată a unor dovezi sau punerea unor întrebări ce par să nu aibă legătură în
aparenţă cu fapta în sine. El posedă capacitatea individului de a demasca vinovatul. Investigaţia
se realizează în trei reprize: în casa anchetatorului, la secţia de poliţie şi în camera lui
Raskolnikov. Înfăţişarea lui Porfiri din prima întâlnire are rolul de a-l avertiza pe Raskolnikov
asupra celui cu care urma să se dueleze. Observăm că în spatele ironiei anchetatorului se află un
Porfiri care ştie să dirijeze discuţia şi care analizază atât fizicul, cât şi psihologia interlocutorului
său. La fel ca romanul, filmul ne prezintă imaginile în care Porfiri Petrovici constată cu uimire
preocuparea studentului pentru timpul de hârtie pe carte trebuie să redacteze cererea, face
aprecieri la paloarea feţei sale şi intuieşte că Raskolnikov are o minte ascuţită care încearcă să-şi
depăşească statutul prin adeziunea la grupul supraom. Cea de-a doua întâlnire are loc la secţia de
poliţie unde eroul este invitat la o discuţie în care nu au loc nişte acuze certe, mai mult pare că
Porfiri este cel care se destăinuie, punând sub semnul întrebării tehnicile de investigaţie obişnuite.
Deşi prin autodenunţul lui Mikolka conflictul pare să se stingă, zbuciumul interior al lui
Raskolnikov rămâne la un nivel parosistic, întrucât va fi hăituit în continuare de imaginea
cămătăresei ucise şi va încerca să rupă legătura chiar cu familia sa, singura care îi mai este alături
fiind Sonia. La ultima întâlnire, anchetatorul nu mai face apel la iluzii, ci abordează calea direct a
încriminării. Scopul final este autodenunţarea făptaşului, iar gestul lui Porfiri capătă nobleţea
justiţiarului simpatetic la suferinţa unui om care a acţionat aşa, nu pentru că este sclavul uni rău
metafizic, ci pentru că îşi strigă astfel indignarea faţă de destin şi de mediul în care este forţat să
trăiască. Deşi ar trebui să fie parţial, Porfiri înţelege criza morală trecută şi prezentă a lui
Raskolnikov şi îi dă posibilitatea unei reduceri a pedepsei, care îi poate furniza speranţa unei vieţi
dincolo de crimă.
Un alt personaj cheie înfăţişat în film este Sonia Semionovna Marmeladova, tânăra
prostituată ce se sacrifică cu adevărat pentru binele celorlalţi. Ea este cea de care Raskolnikov se
va îndrăgosti şi care, ajutată de credinţă găseşte forţa necesară de a-l călăuzi şi suşine pe student,

5
în ciuda propriei suferinţe. Sufletul ei nu-şi pierde inocenţa şi credinţa în Dumnezeu, credinţa ei
fiind recompensată prin salvarea sufletului lui Raskolnikov.
Sonia este primul personaj căruia Raskolnikov i se confesează şi îi mărturiseşte că el le-a
omorât pe cele două femei, confesiunea, spovedania fiind prima fază a salvării lui. De asemenea,
anchetatorul din judecător va deveni vindicător, el fiind al doilea personaj care ajută la vindecarea
tânărului student.
Concluzionând pot afirma că regizorul rus a reuşit să transpună în imagini esenţa
romanului Crimă şi pedeapsă, drama studentului Raskolnikov. Astfel, dacă la început facem
cunoştinţă cu un Raskolnikov care încercă să-şi depăşească limitele, să se identifice cu Napoleon,
să se înscrie în limitele supraoamenilor, a geniului, a omului superior, neobişnuit care comite
crime, încalcă legea pentru că este neobişnuit, a oamenilor adevăraţi care vor stăpâni viitorul, la
final, după lungi şi grele frământări, remuşcări, după lupta cea mai grea –lupta cu sinele-,
Raskolnikov este gata să accepte salvarea prin suferinţă, mântuirea prin ispăşire, prin iubire, este
gata să se cureţe de păcat prin chinuri multe şi grele. Aşadar, sfârşitul filmului ne arată un
Raskolnikov în ipostaza de om simplu, de păduche, la fel ca ceilalţi, şi nu în cea de supraom, de
Napoleon, un Raskolnikov care s-a regăsit prin mântuire şi care are puterea de a-şi mărturisi
crima în faţa anchetatorului Porfiri.
În final, vă propun o provocare: „Hai să ne uităm la o carte!” şi „Hai să citim un film!”.