Iona

de Marin Sorescu

Consacrat ca poet, cunoscut ca prozator, Marin Sorescu a fost şi un remarcabil dramaturg.

El este autorul unor remarcabile piese de teatru, cum sunt: „Răceala”, „A treia ţeapă”. Scriitorul
însuşi mărturisea:„Îmi place teatrul, în primul rând că este o meserie; şi în al doilea rând pentru
că este o meserie imposibilă,având de a face cu inspiraţia, care încă nu se ştie ce este şi care,
sector administrativ ori cerebralo-sufletesc, trebuie s-o controleze şi s-o aprobe” 1. Subintitulată
„Tragedie în patru acte”, „Iona” face parte dintr-o trilogie dramatică intitulată semnificativ„Setea
muntelui de sare”, alături de „Paracliserul” (Meşterul Manole) şi „Matca” (Potopul). Metafora
dintitlu a trilogiei sugerează setea fără limite de absolut a omului.

Aparent, piesa lui Marin Sorescu are la origine cunoscutul mit biblic al lui Iona. Fiu al lui
Amitai, Iona este însărcinat în taină să propovăduiască cuvântul Domnului în cetatea
Ninive, căci fără delegile oamenilor ajunseseră până la cer. Vrea să se ascundă şi, cu
ajutorul unei corăbii, fuge la Tarsis, dar Dumnezeu îl pedepseşte pentru neascultare. Trimite
un vânt ceresc care răscoleşte marea şi corăbierii, pentru a potoli urgia, îl aruncă pe fugarul Iona
în valuri. Un monstru marin îl înghite din poruncă divină. După trei zile şi trei nopţi petrecute în
pântecele peştelui, din porunca lui Dumnezeu, peştele îl varsă pe Iona pe uscat. Acest subiect al
fabulei biblice îl regăsim vag în conţinutul piesei lui Marin Sorescu. Eroul lui MarinSorescu este
opusul omonimului său biblic care fusese înghiţit de chit pentru că voia să fugă de o misiune.
Pescarul biblic, închis pentru necredinţă în burta unui peşte, este eliberat după pocăinţă. Pescarul
lui MarinSorescu se află de la început în gura peştelui, fără posibilitatea eliberării în fapt şi fără a
fi săvârşit vreun păcat. După cum subliniază și Mihaela Pavel, “burta în care este înghițit nu mai
are caracter limitativ când e vorba de păstrarea raționalității: E strâmt aici, dar ai unde să-ți pierzi
mințile”2.

1
Marin Sorescu, Iona. Teatru, Ed. Fundației “Marin Sorescu”, București, 2003, p. 56.
2
Mihaela Pavel, Spațio-temporalitatea în textul dramatic.Soluții didactice, în revista “Perspective”,nr, 1, 2006,p. 65.
 Intenţia lui Marin Sorescu de a reactualiza străvechiul mit biblic într-o epocă modernă,
trimite, fără îndoială, la marii apologeţi ai singurătăţii: Nietzsche, Albert Camus, Jean Paul Sartre
ori Martin Heidegger. “Alegoriile de inspirație biblică ale lui Sorescu ascund o confruntare dintre
om și lume în care omul și lumea nu se opun: omul este lumea și lumea este omul” 3 . În esenţa
problematicii ei o piesă ca „Iona” realizează un fenomen de sincronie între dramaturgia
românească şi cea universală. În acelaşi timp, piesa pune problema asumării responsabile a
destinului propriu. Piesa lui Marin Sorescu pune şi problema raportului dintre individ şi
societate, dintre libertate şi necesitate, dintre sens şi nonsens.

„Iona” este o meditaţie asupra condiţiei umane şi este construită ca un fals monolog, altfel
spus ca un dialog interiorizat, alcătuit din replici pe care personajul dedublat şi-le adresează lui
însuşi, dar şi lumii care acţionează asupra lui şi asupra căreia acţionează la rândul său.
George Călinescu scria, în 1964, în“ Contemporanul”despre Marin Sorescu că ar avea
“capacitatea excepțională de a surprinde fantasticul lucrurilor umile și latura imensă a temelor
comune”.

Iona este pescar, adică omul aflat în faţa mării, trăieşte într-un veșnic orizont al aşteptării.
Fiindcă peştele fabulos întârzie să apară, iar ghinionul persecută, Iona încearcă, prin joc, să-şi
contrafacă destinul, simulând ieşirea din cauzalitate şi înscenând realul. Îşi aduce de acasă un
acvariu şi, distrându-se, imită gestul ancestral: vânează câte o „fâţă” pe care o aruncă apoi în
năvodul nenorocului. Destinul se răzbună: un peşte uriaş ieşit din hăul apelor, îl înghite arătându-
i faţa nevăzută a lumii, o lume în care lupta pentru existenţă este cumplită, o lume în care peştele
mare înghite pe cel mic.

Înghiţit de un chit, pescarul descoperă că existenţa sa se consumă între marginile unui

univers piscicol, în care peştii se înghit fără milă unii pe alţii. Iona este la rândul său un
abdomen de peşte. Încercând să se elibereze devine el însuşi instrumentul sfârtecării pereţilor
mistuitori ai peştelui. Ieşirea dintr-un peşte înseamnă intrarea în alt peşte, eliberarea dintr-un cerc
al existenţei înseamnă închiderea în altul. Ieşirea din limite vechi înseamnă intrarea în limite noi:
„Toate lucrurile sunt peşti. Trăim şi noi cum putem înăuntru.”

3
Nicolae Manolescu, Istoria literaturii române pe înțelesul celor care citesc, Ed.Paralela 45, Pitești, 2014, p.234.
 Iona, în viziunea lui Marin Sorescu, este „un păgubos”, cum observă Eugen Simion, un
individ care ratează veşnic situaţiile fundamentale, dar care, după ce spintecă un număr de burţi
de balenă, în final îşi spintecă propria-i burtă, din dorinţa de a nu se lăsa învins.

Moartea voluntară din final este un simbol, un nou drum şi nu un sfârşit, este o dorinţă a
omului de a-şi învinge şi de a-şi depăşi condiţia existenţei. Această condiţie a existenţei este
ieşirea din situaţia limită în care se află Iona şi, de aceea, Marin Sorescu dezvoltă o întreagă
problematică a „drumului prin labirint”. Eroul apare de la începutul piesei instalat într-un spaţiu
închis de pântecele peştelui care l-a înghiţit şi marea lui dorinţă este aceea de „a răzbi”, de a
scăpa din cercul în care l-a introdus destinul, apelând în acest sens la acţiune, la fapte, pentru ca
în final să evadeze. Acest periplu nu se opreşte aici: peştele de care fusese înghiţit este, la rândul
lui, înghiţit de alt peşte şi al doilea peşte este înghiţit de un al treilea . Din acest punct de vedere
putem fixa teatrul lui Marin Sorescu între expresionismul dramatic şi teatrul „absurdului”, cele
două mari curente ale teatrului european ce se manifestă în prezent. După cum precizează
Gheorghe Crăciun,”teatrul de avangardă pe care îl prezintă Marin Sorescu prin expresionismul
pieselor sale și prin elementele de teatru al absurdului sincronizează dramaturgia românească
celei europene”4.

Personajul dramei expresioniste este insistent supus unui proces de transformare

sufletească în urma căreia el devine apt să lupte împotriva a tot ce este dezumanizat. Dramaturgia
expresionistă promovează un tragism diferit de cel al tragediei clasice, un tragism ce rezultă din
ceea ce se naşte în sufletul omului când se încinge lupta între viziunea cosmică şi magia
simţurilor. Personajul expresionist caută mereu să evadeze, se caută pe sine, se dedublează, ceea
ce se întâmplă şi cu Iona.

Apare acum limpede sensul metaforei peştelui în vuziunea lui Marin Sorescu:
în pântecele ihtiozaurului, Iona se descoperă pe sine ca ins captiv într-un labirint, în care fiinţele
au o dublă identitate, de vânat şi vânător, de jucărie a destinului şi destin. Fiinţă raţională însă,
omul este în luptă cu jocul iraţional, absurd al existenţei. De altfel, întreaga literatură a lui Marin
Sorescu este preocupată de relevarea dimensiunii tragice a absurdului.

4
Gheorghe Crăciun, Istoria didactică a literaturii române, Ed. Aula, București, 1997, p.467.
 Între peşti, simboluri ale fiinţelor primare, nu funcţionează niciunul dintre atributele
umanului, cum ar fi nevoia de comunicare cu ceilalţi, sentimentul solidarităţii umane, setea de
aspiraţie, căutarea identităţii de sine. Iona, individ de excepţie, caută ieşirea din labirint prin
săparea de ferestre în pereţii mistuitori ai peştilor– simboluri ale orizonturilor deschise în zidurile
necunoscutului. Ieşit în sfârşit la lumină din spintecătura ultimului peşte, orizintul care i-se
arată îl înspăimântă din nou, pentru că şi acesta, spre nefericirea pescarului, este
alcătuit dintr-un şir nesfârşit de burţi de peşte. Acesta e şi momentul clarificării lui Iona. El
află o definiţie a vieţii , caută un nume pentru sine , îşi descoperă identitatea ca fiinţă
înzestrată cu atributul reflectării. Personajul înţelege că a greşit drumul şi, în loc de a mai tăia
burţi de peşti, în speranţa unei libertăţi iluzorii, îşi spintecă propriul abdomen, cu sentimentul de
a fi găsit nu în afară, ci în sine, deplina libertate.

Gestul sinuciderii şi metafora luminii, din final, au dat naştere la interpretări diferite. Ne
aflăm, de fapt, în faţa unei parabole dramatice cu adânci implicaţii filozofice: este o încercare de
mediere între „omul singur, incredibil de singur” şi omenirea întreagă, omul în condiţia sa umană
în faţa vieţii şi a morţii. Sinuciderea nu este, în cazul lui Iona, o soluţie a ieşirii din „comedia
existenţei”, ca pentru eroii lui Camus. Nu acesta îl preocupă pe eroul lui Marin Sorescu, ci
posibilitatea ieşirii „din ceva” odată ce te-ai născut, credinţa că moartea nu e decât un prag
simbolic, „un nou capăt de drum şi nu un sfârşit”. Nu contează moartea , ca rezolvare a unui
destin individual, ci contează afirmarea revoltei ca atitudine polemică, faţă de un destin
insumabil. Tragicul nu rezidă deci în moartea propriu-zisă, ci în curajul confruntării destinului
propriu cu destinul lumii. După cum subliniază și Nicolae Manolescu, “gestul final al eroului nu
e o sinucidere . Singura salvare-care înseamnă că lupta continuă și după ce condiția tragică a fost
asumată. Sinuciderea ar fi fost asumarea eșecului”5.

În planul conştiinţei tragice Iona se întâlneşte cu Prometeu, cu deosebirea că, în timp ce

Prometeu salvase omenirea prin puterea focului civilizator, Iona încearcă să vindece omenirea
prin cunoaşterea de sine, prin forţa purificatoare a spiritului. Vorbim deci despre Iona ca despre o
utopie a progresului spiritual, din interiorul căreia răzbate până la noi mitul primenirii sufleteşti.

5
Nicolae Manolescu, Triumful lui Iona, în Marin Sorescu, Iona. Teatru, Ed. Fundației „Marin Sorescu” , București,
2003, p. 234.