Iona

de Marin Sorescu
Drama (din fr. „drame”,gr. „drama”- acţiune ) este o specie a genului dramatic ce înfăţişează
conflicte puternice între personaje, concepţii şi acţiuni; aceste conflicte trezesc în sufletul spectatorului
sentimente grave, profunde. Este cea mai răspândită specie a genului dramatic, cu un conţinut grav, uneori cu
elemente tragice. Drama reflectă o mare varietate de aspecte : sociale, istorice, mitologice, psihologice şi
este mai puţin supusă convenţiilor decât comedia.
Marin Sorescu este un autor polivalent, care a evoluat la acelaşi nivel artistic în genuri şi specii
literare diferite. Poet şi prozator, dramaturg, eseist sau critic literar, el trece cu lejeritate dintr- un spaţiu
literar în altul .
Piesa Iona face parte dintr-o trilogie intitulată sugestiv Setea muntelui de sare, alături de
Paracliserul şi Matca. Metafora din titlul trilogiei se traduce printr-o sete nepotolită a omului de absolut, de
cunoaştere, de adevăr, prin dorinţa de a ieşi din absurdul vieţii.
Iona de Marin Sorescu este o dramă neomodernistă, care aduce o înnoire radicală în teatrul
românesc . În această parabolă dramatică se renunţă la distincţia dintre specii, şi se valorifică un mit biblic.
Conflictul şi intriga lipsesc şi acţiunea se plasează în planul parabolei. 
Opera a fost publicată postbelic, în 1968, în revista “Luceafărul” şi a fost subintitulată “Tragedie în
patru acte”. Este o parabolă pe tema destinului, reprezentând o ipostază umană limită. Absurdul situaţiei e
depăşit prin ironie dar şi prin autosacrificare. Iona se află în burta unui peşte care la rândul lui se află în burta
altui peşte, simbol al imposibilităţii de a cuprinde cu gândul spaţiile reale din ce în ce mai largi.
Geneza piesei se află în mitul biblic al lui Iona. Acesta e însărcinat să propovăduiască în cetetea
Ninive cuvântul lui Dumnezeu, deoarece fărădelegile oamenilor ajunseseră până la cer. El nesocoteşte
porunca divină şi fuge pe mare. Dumnezeu porneşte o furtună, iar pescarii, speriaţi de furia divină, îl aruncă
pe Iona în apă. Acolo e înghiţit de un monstru marin, tot din poruncă divină. După trei zile si trei nopţi
petrecute în burta chitului în rugăciuni şi pocăinţă, e eliberat: ” Domnul a poruncit peştelui şi peştele a vărsat
pe Iona pe uscat”.
M. Sorescu păstrează vag subiectul mitului biblic; diferenţa e că eroul său se află de la început în
burta peştelui, fără şansa de a scăpa de acolo. Iona din mitul biblic e pedepsit, iar după recunoaşterea greşelii
şi în urma pocăinţei, e eliberat.
Interpretările piesei sunt multiple; s-a făcut apropierea de Iisus, care, după trei zile şi trei nopţi a
învins moartea, afirmând triumful vieţii. Este Iona lui Marin Sorescu un Mântuitor? În măsura în care
sinuciderea lui la finalul piesei,sub forma actului sacrificial, ar putea salva omenirea, da, este.
Sorescu, întrebat asupra semnificaţiilor piesei, a răspuns ambiguu:” Am fost întrebat dacă burta
chitului simbolizează călătoria în cosmos sau singurătatea intrauterină. In ce măsura Iona e primul şi ultimul
om. Dacă dau o accepţie freudistă, cabalistă, mistică, experienţei acestui personaj. Şi, mai ales, ce
semnificaţie gestul final şi dacă nu mi-e milă de umanitate. Nu pot să vă răspund nimic(…) Totul mi se
încurcă în memorie. Ştiu numai că am vrut să scriu ceva despre un om singur, nemaipomenit de singur”.
Semnificaţiile piesei sunt aşadar multiple şi Sorescu poate fi apropiat de marii apologeţi ai
singurătăţii: Nietzsche, Camus, Sartre, Heidegger. De asemenea teatrul absurdului, iniţiat de Eugen Ionescu
şi S. Beckett găseşte ecou în piesa lui Sorescu.
Tema operei este condiţia umană. Pornind de la afirmaţia lui Nietzsche-“solitudinea m-a înghiţit ca o
balenă”, piesa e strigătul disperat al individului aflat într-o criza a identităţii. Personajul se întreabă, aparent
cu simplitate , cine este, iar răspunsul vine metaforic, după îndelungi căutări disperate, în urma cărora îşi
descoperă identitatea- ”Mi-am adus aminte: Iona, eu sunt Iona!” Totodată, prin intermediul personajului
Iona, Marin Sorescu va adânci lupta cu moartea- temă circulară în dramaturgia contemporană, mai ales în
dramaturgia existenţialiştilor. Neacceptând destinul ca pe o fatalitate, Iona se va zbate pentru ieşirea din
situaţie, pentru o soluţie, chiar dacă în marea sa aventură de cunoaştere totul îi este potrivnic.
Structură Piesa este alcătuită din patru tablouri: primul şi ultimul se desfăşoară afară, în exterior, iar
în tablourile doi şi trei, acţiunea are loc în burta peştelui. Rolul indicaţiilor scenice (didascaliilor) este de a
ajuta la clarificarea semnificaţiilor simbolice şi de a oferi un sprijin pentru înţelegerea problematicii textului.
Semnificaţii.Personaje Piesa e construită ca o meditaţie aparent facilă, naivă şi ironică în raport cu
tema la care se referă. Sunt lungi monologuri ale personajului principal, întrebări şi răspunsuri pe care şi le
adresează sieşi, dar şi omenirii; multe dintre aceste replici au devenit ulterior poezii în creaţia lui Sorescu.
Realizată ca o amplă metaforă (poezie în teatru), piesa urmăreşte devenirea personajului, trecerea lui
de la starea de inconştienţă la raţiune şi luciditate. Iniţial, îl vedem pe Iona pe malul apei(în faţa mării);el
este, asemenea personajelor lui Beckett, pus în faţa unui orizont al aşteptării. Peştele fabulos pe care îl
aşteaptă întârzie să apară şi de aceea personajul încearcă, printr-un joc, să-şi contrafacă destinul-expresie
deviată a libertăţii. Îşi aduce de acasă un acvariu şi, distrându-se, începe să prindă fâţe (peşti), pe care le
aruncă înapoi, în năvodul nenorocului. El imită un gest ancestral, fără să observe că se joacă “de-a existenţa”
;existenţa devine pretext pentru joc, iar acvariul e un univers pervertit, un microunivers. Deoarece a sfidat
destinul, e pedepsit: din apă sare un peşte uriaş care îl înghite şi, în burta lui, printre măruntaiele sale, Iona
vede faţa ascunsă a lumii.
Iona, personajul principal, este un pescar pasionat ce întruchipează omul obişnuit care năzuieşte spre
libertate, aspiraţie şi iluzie, idealuri simbolizate de marea care-l fascinează.  De altfel, principala trăsătură de
caracter a personajului este luciditatea. Portretul personajului se construieşte prin modalităţi de
caracterizare indirectă, prin limbaj, pentru că Iona nu participă la acţiuni. Mijloacele de caracterizare  sunt
specifice genului dramatic (limbajul, gesturile, acţiunile simbolice, indicaţiile autorului), iar  modul de
expunere este exclusiv monologul. Ca orice om foarte singur, Iona vorbeşe tare, cu sine însuşi, îşi pune
întrebări şi- şi răspunde, se comportă tot timpul ca şi cum în scenă ar fi două personaje. Se dedublează şi se
strânge după cerinţele vieţii sale interioare şi trebuinţele scenice.
Dramaturgul creează nenumărate pretexte pentru meditaţii asupra unor tulburătoare situaţii umane:
viaţa, moartea. Personajul însingurat tânjeşte după înţelegerea sensului vieţii: “ Un sfert de viaţă îl pierdem
făcând legături între idei, fluturi, între lucruri şi praf. Totul curge aşa de repede şi noi tot mai facem legături
între subiect şi predicat” .
Singur, faţă în faţă cu propriul său destin, personajul realizează ca viaţa însăşi e o luptă permanentă
pentru existenţă, o luptă în care peştele mare îl înghite pe cel mic. Apa simbolizează existenţa presărată cu
tot felul de capcane:”Apa asta e plină de nade, tot felul de nade frumos colorate. Noi, peştii, înotăm printre
ele, atât de rapid încât părem gălăgioşi. Visul nostru de aur e să înghiţim una, bineînţeles pe cea mai mare”.
Semnificativă este şi aşezarea unei bănci în largul mării: gest al creatorului în zbaterea sa de a lăsa o
urmă pentru că “ N-a făcut nimic bun în viaţa lui, decât această bancă de lemn, punându-i de jur împrejur
marea”.
Personajul descoperă astfel ca întreaga existenţă se consumă în marginile unui univers piscicol în
care peştii se înghit inexorabil unii pe alţii. Iona însuşi e un peşte şi, încercând să se elibereze, nu are altă
posibilitate decât sfârtecarea propriului abdomen:”Şi în loc de mine sunt tot o unghie. Una puternică,
neîmblânzită, ca de la piciorul lui Dumnezeu. O unghie care sparge încalţămintea şi iese afară în lume ca o
sabie goală”. Unghia –sabie simbolizează după Jaspers detaşarea omului de regnul animal, acţiunea
conştientă. Dacă până atunci existenţa era pretext pentru joc, de acum ea este cea care face jocul. Acţiunea în
sine e tot zadarnică, pentru că despicând la nesfârşit burţi de peşte, se descoperă pe sine ca fiinţă limitată,
închisă într-un determinism de neînduplecat. Ieşirea din limite vechi presupune intrarea în alte limite; ieşirea
din ceva, presupune intrarea în altceva:” Toate lucrurile sunt peşti-observă cu luciditate Iona. Trăim şi noi
cum putem înăuntru”. Realizează că în viaţă suntem vânat şi vânători în acelaşi timp;ceea ce se întâmplă în
interiorul peştelui la o scară mai mică, e prefigurarea vieţii reale.
La început personajul e inconştient, nu realizează gravitatea situaţiei. Marea, imensitatea ei, îi
produce bucurie, nu-l înspăimântă. Treptat însă, aflându-se singur în burta peștelui, Iona începe să-şi pună
întrebări pe tema destinului, devine fiinţă conştientă, raţională, “o trestie gânditoare”(B.Pascal). Cuvintele
sale nu au însă ecou în mediul în care trăieşte. Apa, cei doi pescari (personaje mute), peştii, sunt simboluri
ale tăcerii, noncomunicării şi ale indiferenţei. La un moment dat îi vine ideea să aşeze o scândură în mijlocul
apei, ca semn al stabilităţii şi al siguranţei în acest univers plutitor.
Printre peşti, aspiraţiile umane- căutarea celuilalt, nevoia de comunicare, ideea solidarităţii umane,
nu au sens. Târziu, personajul iese la lumină îmbătrânit, pe o plajă pustie. La orizont se prefigurează un şir
nesfârşit de burţi de peşte:” Sunt ca un D-zeu ce nu mai poate învia. I-au ieşit toate minunile: şi venirea pe
pământ, şi viata şi moartea, dar ajuns aici, în mormânt, nu mai poate învia.”. E o fiinţă care s-a crezut liberă,
căci, în realitate, “odată ce te-ai născut, nu mai reuşeşti să ieşi din ceva şi atunci, negăsind libertatea în
exterior, gândind că sensul a fost greşit, o caută în interiorul său, despicându-se pe burtă şi spunând:
”Răzbim noi cumva la lumină!”
Iona motivează experienţa umană: “ne scapă mereu câte ceva din viaţă, de aceea trebuie să ne naştem
mereu”. Se relevă conflictul dintre gând şi acţiune pentru că Iona a pornit bine, dar sfârşeşte dramatic,
greşind drumul prin sfârtecarea propriei burţi. Finalul dramei a dat loc multor interpretări – sinucidere sau
gest delăsător? Eroul însuşi afirmă: “ Totul e invers. Dar nu mă las. Plec din nou. “ Aceste cuvinte au ecou

2
în afirmaţia lui Mircea Eliade: “ Spre a te vindeca de acţunea timpului, trebuie să te întorci înapoi, să dai de
începutul lumii”.