Tema și viziunea „Iona“ de Marin Sorescu

Subintitulată „tragedie în 4 acte“ și publicată în 1968 în revista „Luceafărul“, drama

„Iona“ face parte din trilogia „Setea Muntelui de sare“ alături de „Paracliserul“ și „Matca“,
aparținând teatrului neomodern postbelic.
Titlul volumului este o meteaforă despre setea de adevăr, de cunoaștere și comunicare,
acestea fiind de fapt căile prin care omul poate să iasă din absurdul vieții și din automatismul
obositor al existenței. De asemenea, fiecărei opere îî aparține un substrat mitic, „Iona“ făcând
trimitere la mitul proorocului, cu același nume, din Vechiul Testament.
Tema operei nu trebuie interpretată în sensul ei propriu care face trimitere la profetul
înghițit de chit, ci vizează problematica omului modern,care pierzând contactul cu sacrul se
confruntă cu probleme precum comunicarea cu semenii, sensul existenței, singurătatea și
înstrăinarea de lume, problema libertății și a captivității, a cunoașterii de sine și a cunoașterii în
general.
Piesa are un singur personaj, atât de singur că își pierde până și ecoul, iar dialogul cu sine
îl va ajuta să treacă în final de la solidaritatea cu lumea, la solidaritatea cu sine, devenind povestea
dramatică a căutării identității și sensului vieții.
Timpul și spațiul au valoare simbolică în teatrul modern. Precizat în indicațiile scenice de
la începutul fiecărui tablou al piesei, spațiul cu valoare metaforică aparține aproape exclusiv
imaginarului: acvariul, plaja, burțile peştilor, moara de vânt. Absența timpului istoric, situarea în
atemporal, demi- două tizarea sunt aspecte ale tragicului modern, iar relațiile temporale reliefează,
trăsături în principal, perspectiva discontinuă a timpului psihologic care potențează evidenţiate
stările interioare ale personajului.
Conflictul tragic dintre individ şi destin este evidențiat de condiția personajului, aceea de
pescar fără noroc. Aflat în aşteptarea peştelui visat, lona încearcă să păcălească soarta potrivnică cu
ajutorul unui acvariu din care prinde peştişorii deja captivi. Deşi lumea peştişorilor nu este acvariul,
în fond o închisoare, ei dau veseli din coada", părând a se fi adaptat la situația anormală în care se
află. Este ceea ce va face şi Iona, odată înghițit de „gura imensă de peşte" pe care o ignorase.
Secvente ilustrative pentru tema solitudinii sunt, pe de o parte, aceea in secventea in care
lona işi pierde ecoul, la inceputul tabloului I, fapt care pare a-i anula existenta (Gata și cu ecoul
meu.../Nu mai e, s-a ispravit./S-a dus și asta./Semn erderea ru"), iar pe de altă parte, scena in care
protagonistul scrie un bilet cu propriul eculai sânge, după ce şi-a taiat o bucată de piele din podul
palmei stangi (tabloul III). El incearcă să comunice cu lumea și astfel să găsească salvarea. Într-un
gest, trimite scrisoarea, asemenea naufragiatilor, punând-o într-o basică giat de peşte. Faptul că tot
el găseşte biletul şi că nu-şi recunoaşte propriul mesaj accentuează sentimentul acut al singurătății.
Instrăinarea de lume conduce la înstrăinarea de sine.
Evident, nimic din ceea ce se întâmplă pe scenă (subiectul) nu trebuie interpretat în plan
real; piesa este o parabolă a căutării spirituale a individuului, a drumului dificil și dureros spre
înțelegere, privită ca iluminare". Toate pacțiunile şi gesturile eroului, indicațiile de regie, decorul,
totul are valoare simbolică.
Piesa este alcătuită din 4 tablouri, care se dispun simetric pe două planuri: planul
exterior (tabloul I si IV) cu planurile lumii interioare (tablourile II și III). Aceste tablouri prezintă
etapele în care se află personajul, în căutarea sa. Sugestiile planului exterior din primul şi ultimul
tablou sunt dispuse simetric cu ideea limitării în planurile lumii interioare, din al doilea și al treilea
tablou.
In tabloul I, in expozițiune, Iona, un pescar ghinionist, prezintă tipul omului obişnuit,
conformist („fiecare om trebuie sa își vadă de trebusoara lui [...] să privească în cercul său"), care
se lasă manipulat de viață, un autoiluzionat, care visează la „peştele cel mare", dar stă „nepăsător“,
“întors cu spatele", in gura deschisă a unui monstru marin. Acesta îl înghite pe lona la sfârşitul
tabloului I.
Tablourile II și III relevă încercările personajului captiv de a ieși din burțile unor pești
care se înghit unul pe altul, și simbolizează astfel constrângerile existenței. Personajul reprezintă
ipostaza omului rațional în luptă cu jocul absurd al existenței. Iona încearcă diverse soluții de
salvare: se taie cu un cuțit sau cu propria unghie o fereastră" în burțile peştilor, să trimită un mesaj
de naufragiat. El vorbeşte despre valorile existenței umane: viață, moarte, cunoaştere, comunicare,
iubire, familie, libertate etc.
Cadrul tabloului II este interiorul Peştelui I, un spațiu-capcană, în care eroul meditează
asupra morții și a timpului. Încearcă să se adapteze la noua situație, să arunce năvodul. Dar găseşte
cuțitul și, după o reflecție la sinuci- dere, descoperă calea de salvare: să taie o fereastră" în burta
chitului.
Tabloul al III-lea se desfășoară în interiorul peștelul 2, care-l înghițise pe peștele 1.
Elementul simbolic care atrage atenția este mica moară de vânt, simbol al zădărniciei și contribuind
un advertisment. Iona ar putea oricând sa o mute din drumul său, dar nu o face, ceea ce sugerează
adaptarea omului, dar și conștientizarea că își poate schimba singur destinul.
Ideile asupra cărora meditează Iona în acest tablou se referă la viață, la condiția omului în
lume, la ciclitatea existenței vieții cu moartea. Apar în scenă doi figuranți (pescarul I și II) care nu
scot niciun cuvânt, muți și surzi (mitul lui Sisif). cărând în spate doua bârne de lemn, simbolizând
oamenii care-și calcă prorpiul destin ca o povară într-o rutină, fără să găsească motive sai explicații
pentru soarta lor. Ioma depășește sfera omului comun, vorbind cu ei și încercând să înțeleagă
asumarea condiției umile.
Iona devine încrezător, apoi scăpând cu cuțitul se folosește de proriile unghii pentru a
sfinteca burțile pestilor, depășind peștele 2 si 3. Acum rămâne singur, cu propria conștiință, ceea ce
semnifică singurătatea omului, în fața deciziilor existențiale pe care le ia. Motivul literar al
gemenilor semnifica o întoarcere către sine, către firea interioară. Personajul scrie o scrisoare pe
pielea din podul palmei, pe care o adresează mamei lui, rugând-o sa-l mai nască odată și-nc-o dată,
până la o perfectă armonie cu sine, făcând referire la mitul mamei universale. Finalul tabloului
prezintă o infinitate de ochi care-l privesc, simbolizând nenăscuții pe care chitul î purta în pântece.
Tabloul al IV-lea îl prezintă pe Iona în gura ultimului pește despicat. Ilustrând drama
comunicării omului modern, Iona își strigă oamenii în pustietatea imensă („Hei, oameni buni!“), dar
par aceeași doi pescari de la început, sugerând limitele omenirii captive într-o lume îngustă.
Orizontul lui Iona se reduce la o burtă de pește, apoi la unul nesfârșit de burți. Meditând asupra
relației omului cu divinitatea, Iona nu mai are nicio speranță de înălțare, ci doar un sfat de
supraviețuire („Noi oamenii atata vrem, un exemplu de înviere“), însă se amână, căci Dumnezeu se
refuză omului.
În procesul de autocunoaștere, Iona încearcă să-și prezica trecutul, dar toate amintirile sunt
departe, defefinite, sugerând părinții, școala, casa copilăriei. De aceea, Iona nu-si poate indentifica
propria viață, întrebându-se ce a fost „drăcia aceea frumoasă și minunată și nenorocită și
caraghioasă“. Și de-o data, Iona se regăsește, constată că viața sa de până atunci s-a derulat în sens
invers, dar nu renunță. Sfintecare propriei burți nu trebuie interpretată ca o sinucidere, ci ca
evadarea din propriul destin, din propria captivitate. Gestul simbolic este însoțit de replica „răzbim
noi cumva la lumină“ care sugerează încrederea datorată regăsirii de sine, conștientizarea propriilor
capacități de acțiune și asumarea unui noi început.
Asemenea majorității dramaturgilor moderni, Marin Sorescu modifică regulile de
compoziție ale teatrului clasic". Scriitorul renunță la dialog şi construieşte piesa sub forma unui
monolog dialogat, sugestiv pentru tema. singurătății. Există un singur personaj activ, care-şi dă
replica, fiind obligat să se comporte ca şi când în scenă ar fi doua persoane", să se dedubleze, să se
plieze şi să se strângă după cerințele vieții sale interioare şi trebuințele sceni- ce". Aceste convenții
sunt precizate în lista cu personajele, care cuprinde, pe lângă pescarul lona, alți doi pescari,
figuranți" tăcuți, şi în notațiile autorului de la inceputul piesei. Consecințele dedublării
personajului sunt dispariția conflictului şi a intrigii tradiționale şi plasarea acțiunii în planul
parabolei.
Mijloacele de caracterizare, directe şi indirecte, sunt specifice perso- najului dramatic
(limbaj, gesturi, acțiuni simbolice, indicații ale autorului). Scriitorul renunţă la dialog şi construieşte
piesa sub forma unui monolog dia- logat. Indicațiile scenice (didascaliile) oferă informații în
privința interpretării şi contribuie la caracterizarea directă a personajului. Fiecare tablou surprinde
eroul in altă etapă a călătoriei şi a devenirii sale. Prin multitudinea trăirilor, lona devine imaginea
generică a omului modern. Sugestive sunt notațiile autorului din primul tablou, care
individualizează drama existențială a per- sonajului: explicativ, înțelept, imperativ, uimit, vesel,
curios, nehotărât, făcându-şi curaj, În concordanţă cu aceste stări, limbajul personajului asociază
diverse registre stilistice: colocvial şi metaforic, ironic şi tragic, acest amestec fiind o caracteristică
a teatrului modern. În text, regăsim şi procedee moderne de caracterizare precum introspecția și
monologul interior.
 In concluzie, în parabola “Iona”, Marin Sorescu adânceşte multitudinea simbolurilor prin
ambiguitate, ironie şi limbaj aluziv, confirmând afirmaţia lui Eugen Simion: “Când un poet scrie
teatru, este aproape sigur că piesele lui sunt nişte metafore dezvoltate. Marin Sorescu face excepţie,
piesele lui nu intră în categoria incertă a teatrului poetic, deşi, prin tensiunea ideilor şi traducerea
unor atitudini umane în simboluri mari, nu sunt lipsite de lirism şi nici de dramatism. Iona,
Paracliserul şi Matca sunt opere dramatice în sensul nou, pe care îl dau termenului scriitorii
moderni de genul Beckett sau Ionesco: o căutare spirituală”.