IONA

DE MARIN SORESCU

(tema și viziunea despre lume)

Marin Sorescu (1936-1997) este considerat unul dintre cei mai mari scriitori români
contemporani. A fost poet, dramaturg, prozator, eseist și traducător, fiind cunoscut în timpul
vieții pe aproape toate continentele.

Primul volum de versuri, ,,Singur printre poeți” (1964) a reflecta un stil degajat, ironic,
fantezist. Cunoscute sunt și volumele de versuri din ciclul ,,La lilieci”. Creația dramaturgică pate
fi considerată excepțională prin piesele ,,Iona”, ,,Paracliserul”, ,,Matca”, ,,Există nervi”, ,,A treia
țeapă” și ,,Răceala”.

Dramele ,,Iona” (1968), ,,Paracliserul” (1970) și ,,Matca” (1973) sunt inspirate din trei
mari mituri (al personajului biblic Iona, al Meșterului Manole și al potopului), autorul reunindu-
le într-o trilogie intitulată ,,Setea muntelui de sare”. Acest volum, autorul îl denumea ,,o trilogie
a nedumeririlor”, o carte de filosofie născută din setea de absolut, din căutarea unei ieșiri din
absurdul existenței cotidiene.

Sursa de inspirație a piesei ,,Iona” a fost mitul biblic al profetului cu același nume.
Acestuia, Dumnezeu i-a poruncit să meargă la Ninive, oraș în care fărădelegile ajunseseră de
nesuportat. Însă, Iona, speriindu-se și ignorând porunca primită, și-a schimbat traseul, urcând pe
o corabie care pleca spre orașul Tarsis. Văzând rebeliunea, Dumnezeu a stârnit o furtună pe
mare, încât corabia pe care se afla Iona era în pericol de a fi scufundată. Marinarii își dau seama
cine este responsabil pentru toată situația și îl aruncă pe Iona în mare. Acesta este înghițit de un
pește uriaș, în pântecele căruia stă trei zile și trei nopți, timp în care se pocăiește și acceptă
misiunea divină. Din acest mit, dramaturgul a preluat doar ipostaza existențială: captivitatea lui
Iona în burta peștelui, simbol al destinului din care omul nu se poate elibera.

Drama ,,Iona” este alcătuită din patru tablouri, toate sugerând prin decor, o amenințare,
un univers închis. Astfel, în primul tablou, vizualizăm gura deschisă a peștelui uriaș în care stă
pescarul Iona; în tablourile II și III, burțile peștelui unu și peștelui doi în care Iona este captiv, iar
în ultimul tablou, plaja murdară înconjurată de burți de pește.

Întreaga acțiune este susținută de un singur personaj (Iona) care vorbește cu alter egoul
său lăuntric, piesa fiind un solilocviu (monolog dramatizat). Cei doi figuranți care apar pe
parcurs nu vorbesc deloc, având doar rol simbolic. Tema dramei ar putea fi destinul uman, din
cercul căruia nimeni nu poate ieși.
 Acțiunea începe într-o zi oarecare, când pescarul sărac Iona își încearcă din nou norocul.
Așezat în gura deschisă a unui pește uriaș, Iona și-a aruncat năvodul într-o mare ostilă, ce refuză
să-i dea vreo satisfacție. Omul vorbește cu dublul său lăuntric și își strigă numele, dar ecoul nu-i
mai răspunde. Acesta ar fi primul semn al singurătății ființei umane, care trăiește într-o
lume ,,surdă”, dispărând apoi în solitudine și uitare.

Tot în primul tablou, Iona vorbește mult despre mare, metaforă a vieții, în
care ,,naufragiații” ar trebui ,,să strige toți, dar pe rând”, sugerând condiția tragică a omului.
Chiar Iona crede că ,,ar trebui să pescuiască în altă mare”, dar acest lucru este imposibil,
deoarece fiecare își trăiește viața care i-a fost sortită. Supărat pentru că nu are noroc la pescuit,
Iona visează numai peștii pe care îi pândește, aceștia simbolizând idealurile, dar în ultima parte a
visului prinde un pește mic de tot care ,,se topește până te trezești”, asemeni idealurilor. Metafora
vieții – mare apare din nou în finalul primului tablou, unde peștii, simbolizând oamenii, aleargă
după câte o nadă, un vis, ignorând faptul că momelile aduc moartea. Tăcuți ca peștii, neavând
replică în fața sorții, oamenii cred că pot să își modifice viața, neconștientizând că acest fapt este
imposibil. Tabloul se încheie tragic: gura peștelui uriaș se închide, luându-l captiv pe Ion în burta
sa. Strigătele lui de ajutor nu sunt auzite de nimeni, rămânând fără ecou în cer și pe pământ,
numai întunericul devine atotstăpânitor.

Următoarele două tablouri îl prezintă pe Iona în burțile peștelui I și peștelui II. Sunt
universuri închise din care prizonierul va căuta o scăpare. Aflat în burta primului pește, Iona
găsește un cuțit cu ajutorul căruia se eliberează, dar constată că peștele în care se aflase fusese
înghițit de un altul mai mare, trezindu-se acum într-o altă burtă. De data aceasta, decorul este mai
bogat, incluzând și o moară de vânt, simbol al capacității omului de a visa, chiar și într-un
univers angoasant.

În ultimul tablou se pare că drumul labirintic al personajului se va încheia. Finalul dramei

îl prezintă pe nefericitul Iona care, după ce a spintecat ultimul pește, s-a trezit pe o plajă murdară,
înconjurată de un șir nesfârșit de burți de pește. Acum, senzația de singurătate este copleșitoare.
Numărul infinit de obstacole sugerează ideea că noua captivitate este definitivă și irevocabilă.

Prima semnificație a finalului ar fi imposibilitatea omului de a ieși din limitele destinului

său. În timpul anilor de captivitate în burțile peștilor, Iona își amintise de soția sa, pentru ca,
ulterior, memoria să treacă în uitare lumea vie, apropiindu-l de alte chipuri, probabil ale lumii
moarte, ilustrând procesul de anamneză (amintiri dintr-o altă viață) prin care trece personajul.
Readucerea în memorie a acestor imagini conturează semnificația celor două personaje tăcute,
acestea fiind îngeri ai morții care urmau să-i ducă soției lui Iona scândurile sicriului său.

Măreția personajului stă în gestul său final. Prin spintecarea propriei burți reliefează
decizia de a-și lua în propriile mâini destinul, nemailăsând pe altcineva să-l hotărască. Replica
finală: ,,Răzbim noi cumva la lumină” ilustrează încheierea aventurii cunoașterii, personajul
salvându-se prin cunoașterea de sine, ca forță purificatoare a spiritului.
 Nicolae Manolescu în articolul ,,Triumful lui Iona”, aprecia că: ,,Adevărata măreție a lui
Iona este de a fi luat cunoștință de sine, de forța sa: de aici înainte, el va putea fi ucis, dar nu
înfrânt.”

IONA

DE MARIN SORESCU

(construcția protagonistului)

Iona este personajul principal și eponim al dramei pentru conturarea căruia Marin
Sorescu folosește tehnica modernă a monologului dialogat sau solilocviului. Personajul se
dedublează pe tot parcursul piesei, dialogând cu alter egoul său pentru a valorifica numeroasele
idei privind existența și destinul uman, prin exprimarea propriilor reflecții, opinii sau concepții.
Formula literară a solilocviului împletită cu influența biblică în conturarea personajului și cu
tematica filosofică înscriu această dramă în neomodernism.

Deși este inspirat de un personaj biblic, eroul dramei lui Sorescu diferă prin faptul că el
se află încă de la început în gura peștelui, neavând o posibilitate reală de a se elibera. Numele
personajului poate avea mai multe semnificații: scindarea termenului în ,,io” (eu, domnul,
stăpânul) și ,,na” – exprimarea familiară a lui ,,ia”, conturează ideea de rugă în fața lui
Dumnezeu: ,,Ia, Doamne, te robul tău!”, dar are și înțelesul de ,,porumbel”, un nume potrivit
pentru un mesager divin destinat să fie purtător de vești către oameni.

Iona este un personaj neomodernist, care exprimă strigătul tragic al individului

însingurat, ce face eforturi disperate de a-și regăsi identitatea, neputința eroului de a înainta pe
calea libertății și de a-și asuma propriul destin, raportul dintre individ și societate, dintre libertate
și necesitate, dintre sens și nonsens ca problematică filosofică existențială.

Tabloul I îl plasează pe Iona în gura peștelui, stând cu fața către mare care sugerează
libertate, aspirație. El este un pescar ghinionist, din pricina neputinței simțindu-se un damnat.
Personajul încearcă, strigându-se, să se găsească, să se identifice pe sine însuși, cugetând, prin
solilocviu, asupra relației între viața care se scurge foarte repede și moartea veșnică.

Iona este fascinat de apa mării (viața) care este ,,plină de nade, tot felul de nade frumos
colorate”, sugerând capcanele sau tentațiile vieții, atrăgătoare, fermecătoare, dar periculoase
pentru existența umană. Momentul în care este înghițit semnifică pornirea personajului într-o
aventură a cunoașterii, într-o călătorie inițiatică de regăsire a sinelui.

Tabloul II îl găsește în interiorul peștelui I, în întuneric, ca semnificație a neputinței de

comunicare. Iona vorbește mult, cuvintele fiind expresia supraviețuirii. Solilocviul redă idei
existențiale care pun stăpânire pe gândurile eroului. El dorește să se simtă liber și, în consecință,
își amintește povestea biblică a chitului, dar aceasta nu-l interesează decât în măsura în care ar fi
ancorată în real, pentru că nu cunoaște soluția ieșirii din situația limită în care se află. În finalul
tabloului, Iona devine visător și se simte ispitit să construiască o bancă de lemn în mijlocul mării,
reliefând astfel nostalgia stabilității și a repaosului absolut.

În tabloul III, Iona se află în interiorul peștelui II care înghițise la rândul său peștele I și
în care există o mică moară de vânt, semnificând imposibilitatea de a-i suprima omului puterea
de a visa. Ideile asupra cărora meditează protagonistul se referă la condiția omului în lume, la
ciclicitatea existențială a vieții cu moartea. Oamenii sunt copleșiți de probleme existențiale și își
uită ,,frații”, pierd din vedere faptul că sunt supuși aceleiași condiții de muritori, omițând astfel
sentimente profunde, relațiile firești cu cei apropiați. Apar în scenă cei doi figuranți, ipostaze ale
îngerilor morții, aceștia prevestind finalul protagonistului. Iona rămâne singur cu propria
conștiință, gândind și acționând solitar în lumea înconjurătoare. Apar în acest tablou motive noi
precum: gemenii, prezența ochilor care privesc și care dialoghează interiorizat.

Tabloul IV îl prezintă pe Iona în gura ultimului pește spintecat. Eroul respiră acum alt
aer, dar nu este fericit. Singur în pustietate, dar dornic de comunicare și de a se face auzit, el își
strigă semenii. Apar cei doi pescari care au în spinare bârnele și Iona se întreabă de ce apar
mereu aceiași oameni, ilustrând astfel anamneza, dar și limita omenirii captive în lumea
îngustată. Orizontul personajului reflectă un șir nesfârșit de burți, ilustrând asemănarea
perspectivelor limitate ale oamenilor de-a lungul existenței.

Meditând asupra relației dintre om și divinitate, Iona nu are nicio speranță de înălțare
spirituală. Drama umană este aceea a vieții apăsătoare, sufocante, limitate, din care nimeni nu
poate evada. Toți oamenii sunt supuși aceluiași destin de muritori neputincioși. În naivitatea lui,
protagonistul voise să își depășească aceeastă condiție umilă, aspirând spre o existență
superioară. El încearcă să își prezică trecutul, dar amintirile sunt încețoșate, neputând identifica
propria viață. După o rememorare a universului copilăriei, Iona își amintește numele,
simbolizând momentul de iluminare spirituală ca o consecință a călătoriei inițiatice. Drept
urmare, constată că în viața de până acum a greșit drumul. Soluția de ieșire este aceea a
spintecării propriului abdomen, semnificând evadarea din propria carceră, eliberarea din propriul
destin, din propria captivitate. Acest ultim gest al lui Iona poate fi un gest reflex sau o sinucidere,
o părăsire voită a lumii înconjurătoare și o retragere în sine însuși, aceeasta fiind unica salvare pe
care o găsește.

Metafora peștelui este viziunea centrală a piesei: în pântecele chitului, Iona se descoperă
pe sine, ca ins captiv și rătăcit într-un labirint în care omul este vânat și vânător, condamnat la
eterna condiție de prizonier (al vieții, al societății, al familiei, al propriului caracter, al propriei
mentalități). Iona este constrâns la un exil forțat în spațiul singurătății absolute și caută mereu
comunicarea cu ceilalți, fiind preocupat de solidaritatea umană, de regăsirea sinelui în setea sa
pentru libertatea de exprimare și de acțiune. Își strigă numele și, în loc de a mai tăia burți de
pește, în speranța unei libertăți iluzorii, își spintecă propriul abdomen, cu sentimentul de a fi
găsit, nu în afară, ci în sine, soluția existenței și deplina libertate: ,,Răzbim noi cumva la lumină.”