PROCEDEE DE MASAJ

COORDONATOR:
PROF. UNIV. TĂTARU TIBERIU
STUDENT:
PREDA SANDA NICOLETA
AN. II
SPECIALIZAREA KMS

1
 PROCEDEE DE MASAJ
_____________________________________________

PROCEDEE PRINCIPALE DE MASAJ

I. NETEZIREA, EFLEURAJUL SAU ALUNECĂRILE UŞOARE Şl RITMICE
(GLIDING SAU STROKING)
__________________________________________________________
Netezirea
1. Definiţie
2. Tehnica de execuţie
3. Efectele fiziologice ale netezirilor
4. Indicaţiile
5. Contraindicaţiile
__________________________________________________________________
1. Definiţie:
Netezirea reprezintă presiunea exercitată prin alunecare superficială la nivelul
tegumentului a mâinii maseurului, fără a deplasa un ţesut faţă de celălalt. Este o
tehnica superficială, efectuată pe diferite suprafeţe cutanate, mai mult sau mai puţin
întinse, cu o presiune anume, cu sens şi ritm bine determinate.
Asemenea valurilor care se preling peste stânci, aceste mângâieri ritmice şi
blânde alunecă pe piele.
Termenul efleuraj – derivă din cuvântul francea effleurer care înseamnă a
atinge. Mai există referinţe la manevră ca stroking = frecare şi gliding= alunecare (în
literatura de specialitate de limbă engleză). După alţii efleurajul şi strokingul sunt
două manevre diferite.

2
 Diferenţa majoră dintre cele două manevre este dată de adâncimea de
aplicare a presiunii. Manevrele de stroking sunt aplicate superficial, cu o presiune
uşoară, care este suficient de tare ca pacientul să o simtă şi totuşi suficient de
uşoară încât să determine deformări minime ale ţesutului celular subcutanat. Efectul
mecanic direct al manevrei este mic deoarece manevra este prea superficială. S-au
observat totuşi efecte reflexe semnificative. Efleurajul se aplică cu presiune ceva
mai mare ca strokingul, iar efectul lui asupra ţesutului celular subcutanat poate fi
descris ca şi de deformare. În contrast, efleurajul are un efect mecanic mai mare şi
poate produce în aceeaşi măsură cu strokingul efecte reflexe. Se spune că
efleurajul are un efect major asupra întoarcerii venoase şi limfatice.
Netezirea este un procedeu introductiv, de tranzit şi final, fiind cea mai
importantă metodă de masaj;
 Introductiv – deoarece în timpul masajului, intră mai întâi în contact cu
pacientul prin netezire, stabilind astfel legătura reciprocă cu acesta. Prin
intermediul ei maseurul obţine prima informaţie despre persoana masată,
motiv pentru care această metodă are şi valoare diagnostică.
Este utilizată şi pentru aplicarea lubrefiantului, întinderea lui pe suprafaţa
de masat, încălzirea straturilor de ţesuturi. Se menţine un anumit ritm şi
presiune pentru aplicarea manevrei pentru a obţine relaxarea, detaşarea
pacientului. Prin aplicarea netezirii, circulaţia locală creşte, ţesuturile de
dedesubt se încălzesc, realizând o pregătire pentru manevrele mai
profunde.
 De tranzit – deoarece prin intermediul netezirii se asigură trecerea de la o
etapă la alta a masajului.
 Final – deoarece se foloseşte la încheierea masajului, fiind un ultim
contact cu pacientul.
2. Tehnica de execuţie
Tehnica acestor manevre este destul de simplă. Netezirea se execută cu faţa
palmară sau dorsală a mâinilor, cu palmele sau cu degetele apropiate sau
depărtate între ele.

3
 Netezirea se poate executa cu o mână pe suprafeţe foarte mici, şi cu
amândouă mâinile pe suprafeţe mai mari. Pe membre, alunecările se fac cu mâinile
aşezate în cerc la acelaşi nivel, dacă segmentul este destul de gros, sau cu o mână
deasupra celeilalte, dacă segmentul este mai subţire. Mâinile execută mişcările
simultan sau alternativ ("mână după mână").
Pe suprafeţele foarte mici şi rotunjite, netezirea se face cu degetele,
cuprinzând regiunea între degetul mare şi celelalte degete. Pe suprafeţele plane
întinse, cum este spatele, netezirea se face cu palma întreagă şi la nevoie cu palma
şi degetele întinse şi depărtare între ele.
În general terapeutul execută efleurajul aplicând întreaga faţă palmară a
mâinii pe corpul pacientului. Apoi terapeutul îşi foloseşte întreaga greutate
corporală pentru a pătrunde în ţesuturile superficiale şi conduce prin împingere
manevra înainte. Practica tradiţională a manevrei este în direcţia circulaţiei
venoase şi limfatice către inimă.
Există suspiciuni din partea unor autori că in timpul manevrelor s-ar putea
produce leziuni ale valvelor venoase prin aplicarea acestora în direcţie centrifugă.
Nu există susţinere suficientă pentru această afirmaţie, astfel încât se menţine
obiectivul de creştere a circulaţiei venoase şi limfatice şi manevra va fi orientată în
direcţia de curgere a fluidelor spre inimă.
În general netezirea se aplică pe suprafeţe mari şi se îndreaptă dinspre
distal spre proximal, în direcţia circulaţiei de întoarcere venoasă şi a circulaţiei
limfatice pentru a-i creşte efectul. Pentru a menţine continuitatea, curgerea
manevrelor de întoarcere este în direcţie opusă, cu o presiune de apăsare mai
mică. Pe parcursul manevrei, palmele, mâinile, degetele sau vârful degetelor se
mulează, se adaptează la forma regiunii de corp care se tratează. Mâinile sunt
relaxate şi manevra se execută într-o manieră netedă şi ritmică. Atenţie! Presiunea
utilizată derivă din înclinarea terapeutului şi încărcarea greutăţii lui corporale în
manevră.

4
5
 După formă, netezirea se clasifică în:
 netezire „în pieptene” efectuată cu nodozităţile degetelor;
 netezirea „mână după mână” – efectuată la nivelul membrelor, la nivelul
segmentelor subţiri;
 netezirea „în brăţară” – efectuată tot la nivelul membrelor, mâinile fiind
aşezate în cerc la acelaşi nivel;
 netezirea prin „manevra maşinii de cusut” – efectuată în masajul
vascular, drenaj limfatic, când presiunea este ritmic întreruptă şi la
distanţe egale;
 netezirea „în cleşte”, efectuată pe tendoane şi fascii;
 netezirea „în evantai” – efectuată la nivelul segmentelor întinse (pe
spate), cu palma întreagă şi degetele întinse şi depărtate între ele.
Presiunea cu care se efectuează netezirile diferă în funcţie de profunzimea
ţesuturilor pa care dorim să acţionăm:
 redusă - în masajul tegumentului; pentru a acţiona numai asupra pielii
folosim alunecări uşoare şi superficiale.
 medie - în masajul ţesutului subcutanat; alunecările se fac mai apăsat şi
la nevoie cu o mână aplicată peste cealaltă.
 crescută - în masajul ţesutului adipos sau muscular; folosim manevre mai
puternice, executate cu rădăcina mâinilor, cu marginea cubitală a
palmelor ("tăişul mâinii"), sau chiar cu pumnii închişi.
Pentru obţinerea efectelor circulatorii netezirile se practică diferenţiat:
 pentru a influenţa vasele pielii şi nervii, apăsarea este mai redusă;
 pentru a activa circulaţia sângelui prin vasele situate în straturile de ţesuturi
subcutanate, se fac neteziri cu presiune medie;
 pentru a activa circulaţia în ţesuturile profunde şi mai ales în muşchi, se
practică manevre viguroase;
 în vasele limfatice, circulaţia lichidelor este activată prin alunecări lente şi
destul de apăsate. Pentru a nu stânjeni circulaţia în artere (care este în
sens opus alunecărilor noastre), manevra se execută sacadat = în timpul
alunecării, presiunea se întrerupe ritmic şi la distanţe egale (manevra
„maşinii de cusut”).
În manevrele lungi de netezire, pe măsură ce palmele alunecă, apăsarea
creşte, astfel încât, cam la mijlocul distanţei parcurse, presiunea ajunge la

6
maximum, pentru ca apoi să scadă din nou spre sfârşitul ei. Presiunea manevrei
poate fi însă menţinută uniform pe toată întinderea porţiunii masate.
Netezirile, mai ales cele apăsate, pot fi însoţite de vibraţii. Vibraţiile întăresc
foarte mult acţiunea relaxatoare a netezirii.
Sensul netezirilor este determinat de circulaţia superficială sau de întoarcere
a sângelui în capilare şi vene, precum şi de scurgerea limfei în spaţiile şi vasele
limfatice.
Astfel:
 alunecările pe membre se îndreaptă de la extremităţi spre rădăcina lor.
 pe trunchi, netezirea urmează sensul circulaţiei de întoarcere spre inimă;
 pe gât şi pe ceafă, manevrele se îndreaptă de la cap spre umeri şi omoplaţi.
Viteza alunecărilor trebuie să depăşească cu puţin iuţeala scurgerii sângelui
prin vene.
Acest fenomen se poate observa aplicând netezirea cu presiunea şi viteza potrivită, pe faţa
anterioară a antebraţului, la persoanele slabe şi cu venele superficiale largi şi evidente. Sub
acţiunea acestor manevre, lichidul din vase este împins în direcţia de scurgere şi la fiecare
mişcare repetată se vede unda de sânge urcând grăbită în sus şi venele golindu-se complet de
conţinut. Această acţiune este deosebit de demonstrativă pentru acţiunea mecanică a masajului
asupra circulaţiei superficiale de întoarcere a sângelui prin vene.
Întinderea alunecărilor:
 regional, prin manevre lungi şi foarte lungi, pe toată întinderea regiunii
spatelui, de la regiunea fesieră până la regiunea cefei, sau pe toată
întinderea membrelor superioare şi inferioare;
 segmentar, prin manevre de lungime medie, pe segmentele membrelor,
pe torace şi abdomen;
 local, prin manevre scurte şi foarte scurte, ca cele de pe articulaţii sau de
pe degete.
Alunecările lungi pierd din viteză şi presiune şi devin mai lente, în schimb
cele scurte devin mai repezi şi se execută cu un ritm mai viu şi cu o presiune mai
mare.
Manevrele scurte şi foarte apăsate sunt utile în tratamentul induraţiilor şi
nodozităţilor fibro-scleroase, sau când vrem să dezagregăm şi să împrăştiem
infiltratele din ţesuturile profunde.
Ritmul manevrelor de netezire se adaptează scopului:
 cu scop circulatoriu – este deci determinat de timpul de umplere şi golire a
vaselor cu sânge sau limfă;

7
  pentru efecte calmante – se utilizează alunecări lungi, uşoare, lente,
ritmice +/- vibraţii;
 pentru efecte excitatorii, stimulante ale întregului organism – se utilizează
manevre scurte, vii, executate cu energie şi în ritm alert.
Direcţia alunecărilor. Alunecările se execută în general în linie dreaptă, în
lungul membrelor, al grupelor de muşchi sau al vaselor cu sânge, dar ele pot fi
executate şi în sens transversal, în cerc, şerpuit sau în zig-zag, acolo unde
configuraţia anatomică sau structura ţesuturilor determină sensul, forma şi întinderea
manevrelor.
Direcţia va fi longitudinală (în lungul membrelor); transversală (în masajul
degetelor); în cerc (în masajul zonelor de miogeloză sau celulită); şerpuit (masajul
coloanei vertebrale); zig-zag (masajul spatelui).
Modalităţi tehnice de execuţie a anetezirilor:
 cu faţa palmară a mâinilor,
 cu faţa palmară a degetului mare sau cu ambele degete mari,
 cu regiunea tenară sau hipotenară,
 cu mâinile făcute căuş deasupra vertexului şi lăsate să alunece pe părţile
laterale ale corpului în „picătură de ploaie”,
 cu marginea cubitală a mâinii întinse şi în direcţie oblică,
 cu faţa dorsală a degetelor uşor îndoite = „manevra în pieptene”, folosită
de obicei pentru regiunile păroase,
 cu partea dorsală a mâinii în totalitate,
 apucând în brătară un membru şi înaintând sacadat cu paşi mici dinspre
extremitatea distală spre cea proximală = „manevra maşinii de cusut”,
 cu vârfurile degetelor aşezate „în cleşte” deasupra tendoanelor sau
joncţiunilor tendino-musculare.

Greşelile care apar cel mai des în cazul netezirilor:

o apăsarea puternică în timpul masajului produce pacientului o senzaţie de
durere;
o un ritm foarte rapid şi o acţiune brutală induc o stare de iritare pacientului; în
caz că se doreşte energizarea pacientului se doreşte o astfel de execuţie;
o executarea unei neteziri intense în sens contrar circulaţiei limfatice este
contraindicată deoarece creşte staza periferică a fluidelor organismului;

8
 o executarea intensă a netezirii în zona piloasă, în cazul unui masaj uscat,
induce iritaţia pielii pacientului, cu senzaţia de arsură şi mâncărime locală;
o un contact slab al degetelor, prea îndepărtate unul de celălat, cu suprafaţa
masată, provoacă o acţiune inegală şi senzaţii neplăcute celui masat.

Prezentăm detaliat câteva forme de neteziri, netezirile clasice sau care au

derivat din acestea și sunt mult folosite în terapiile moderne corporale de tipul
masajului miofascial:
 Neteziri liniare
Netezirea liniară se aplică ca manevră introductivă de masaj și este adesea
repetată de-a lungul ședinţei de masaj, integrând alte manevre între ele sau
realizând tranziţia de la o manevră la alta când se modifică poziţia maseurului în jurul
mesei de masat.
Netezirile liniare lungi se realizează prin aplicarea feţei palmare a mâinii pe
ţesuturi. Mâinile alunecă spre regiunea superioară a trunchiului sau a membrelor
după care mâinile se separă și realizează o manevră de alunecare, de întoarcere pe
marginile trunchiului sau membrelor (fig.1a). Mâinile vor avea priză largă și
aplatizată, întreaga suprafaţă a mâinilor făcând contact cu ţesutul, degetele vor fi
relaxate și nu rigide sau strânse și vârfurile degetelor vor fi ușor încurbate în jos
pentru a întâlni ţesuturile.
 Neteziri liniare pe jumătate (neteziri întărite)
Tehnicile întărite permit terapeutului să pătrundă mai adânc în ţesuturile
corpului prin scăderea suprafeţei de aplicaţie a celor două mâini la una și centrând
greutatea corporală a terapeutului prin acestă mână. Netezirile liniare pe jumătate/cu
o mână se aplică în general după secvenţa cu ambele mâini, lucrând mai adânc în
ţesuturi. Tehnica se efectuează prin aplicarea unei mâini desupra celeilalte pentru a
crea poziţia întărită. Mâna mai apropiată de corp este cea care face contactul direct
cu ţesutul iar mâna care face întărirea manevrei este cea de deasupra, permiţând
corpului să fie intr-o poziţie bună de aliniere. Mâinile întărite/suprapuse vor aluneca
spre regiunea superioară a trunchiului sau membrelor pentru a se reîntoarce apoi
mai ușor, într-o poziţie mai laterală, de-a lungul marginilor laterale ale corpului,
întorcându-te la poziţia de start (fig1.b)
 Netezirea cu antebraţul
Netezirea cu antebraţul este o manevră largă de alunecare realizată cu partea
cărnoasă a antebraţului terapeutului. Terapeutul își aliniază umerii deasupra

9
antebraţului pentru a permite utilizarea corectă a greutăţii corporale în aplicarea
acestei tehnici. Netezirea cu antebraţul poate fi aplicată curgător și rapid încălzind
straturile superficiale de ţesuturi sau direct pe ţesuturi specifice penetrând în
straturile mai profunde. Antebraţul poate fi utilizat într-o manieră longitudinală
utilizând lungimea antebraţului cu mâna conducând, sau într-o manieră
perpendiculară/transversală, cu mâna terapeutului transversal pe corp (fig. 1c).
Terapeutul trebuie să se asigure când realizează netrezirea cu antebraţul că mâna
lui nu este închisă într-un pumn strâns, căci altfel se vor contracta mușchii
antebraţului și manevra va fi percepută de pacient ca și o manevră grea, chiar
dureroasă. În plus, terapeutul trebuie să aibă grijă ca regiunea olecraniană a cotului
lui să nu intre în contact cu coloana vertebrală sau cu orice altă proeminenţă osoasă.
 Netezirea cu pumnule mai puternică.
Este o tehnică largă și puternică de netezire folosită în principal pe grupe mari
musculare cu mușchi bine dezvoltaţi sau mușchi contractaţi, retracturaţi. Tehnica
angajează atât ţesuturile superficiale cât și cele profunde și este practicată cu partea
plată a pumnului. Contactul efectiv cu ţesutul se face prin suprafaţa dorsală a
falangelor proximale. Tehnica poate fi întărită de cealaltă mână a terapeutului care
apucă rădăcina mâinii (radiocarpul) care masează. Astfel pumnul este întărit și
manevra devine mai puternică (fig 1d). O poziţie alternativă întărită este cu a doua
mână făcută căuș în interiorul pumnului care masează și care este ușor destins.
Această ultimă manevră permite aplicarea unei presiuni chiar mai mari.
 Netezirea mână după mână
Este o tehnică ritmică care realizează liniștirea/alinarea și încălzirea
ţesuturilor prin manevre scurte, alternante, care se vor resimţi ca o manevră
continuă. O mână alunecă pe trunchi sau membre pe o distanţă scurtă și este urmată
de cealaltă mână; mâna conducătoare este ridicată/înălţată în măsura în care
cealaltă mână o urmează și terapeutul continuă să alterneze mâinile în măsura în
care ele se mișcă înainte (fig 1e).
 Neteziri transversale (prin împingeri laterale)
Se realizează pornind cu ambele mâini de pe părţile laterale ale trunchiului
sau membrelor pacientului. O mână alunecă cu o mână spre linia mediană a
trunchiului în timp ce cealaltă mână începe aceeași manevră când prima mână este
la jumătatea distanţei (fig. 1f) (terapeutul stă pe partea contralaterală a hemicorpului
masat). Terapeutul poate să-și utilizeze greutatea corporală prin înclinare în spate, în
măsura în care mâinile se deplasează de pe părţile laterale ale corpului spre linia

10
mediană. Tehnica este diferită de altele prin faptul că presupune înclinarea în spate a
terapeutului și nu în fată pentru a transmite greutatea lui corporală.
 Manevre pentru nervi (manevre ușoare)
Manevrele pentru nervi sunt cunoscute și ca manevrele de pisică/în pană.
Atenţie! Sunt manevre ușoare de netezere care se practică cu vârfurile degetelor
folosind o presiune ușoară. Vârfurile degetelor alunecă în jos pe suprafaţa corpului
într-o modalitate continuă, alternantă (fig.1f). Această manevră este adaugată în
general la sfârșitul tehnicii ca o tehnică finală într- secvenţă de masaj fiind tehnica
cea mai ușoară de netezire și este o modalitate blândă, liniștitoare de a complecta
prin masaj o zonă a corpului.

3. Efectele fiziologice ale netezirilor

b. Efecte asupra pielii.
- Cresc troficitatea pielii prin activarea schimburilor metabolice.
- Menţin supleţea şi elasticitatea pielii prin împiedicarea procesului de mineralizare a
fibrelor elastice (fenomen ce apare la persoanele vârstnice) şi reduc timpul de
reânoire al epidermei prin accelerarea creşterii către suprafaţă a diferitelor straturi
ale acesteia.
- Efectele se extind şi asupra ţesutului conjunctiv. Influenţează pozitiv celulita.
- Favorizează îndepărtarea lichidelor din spaţiul intercelular, contribuind la
combaterea edemelor.
b. Efecte circulatorii
- Activează circulaţia sângelui în capilarele şi venele superficiale şi accelerează
limfa în spaţiile intercelulare sau pe căile limfatice. Acest efect de stimulare a
circulaţiei rezultă din:
o acţiunea mecanică directă a manevrelor de alunecare care favorizează
hemodinamica (presează şi împing lichidele în sensul scurgerii lor normale
sau care umplu şi golesc succesiv şi într-un ritm mai accelerat vasele
masate.
o Acţiunea pe cale reflexă. Se produce vasodilataţie activă prin mecanisme
nervoase şi umorale.
Alunecările acţionează asupra terminaţiilor receptoare ale nervilor periferici,
determinând modificări importante ale reacţiilor vaso-motoare, umorale şi
nervoase, care reglează de fapt circulaţia în întregul organism. În acest fel
efectele circulatorii ale masajului sunt mai persistente, păstrându-se chiar

11
 după ce acţiunea mecanică de alunecare şi presiune a manevrelor de
netezire a încetat, rezultând hiperemie de durată.
c. Efecte asupra muşchilor
- Prin hiperemia activă, creşte afluxul de sânge în muşchi şi în consecinţă pătrunde
o cantitate mai mare de sânge oxigenat şi încărcat cu substanţe nutritive şi
energetice (glucoză şi fosfaţi).
- Se îndepărtează mai repede şi mai complect reziduurile toxice (= cataboliţii de
efort ai musculaturii scheletice).
- Prin cumularea efectelor anterioare se combate sau se întîrzie instalarea oboselii
musculare şi se refac proprietăţile funcţionale ale ţesuturilor.
- Se refac proprietăţile fundamentale ale ţesutului muscular: excitabilitatea,
conductibilitatea, contractilitatea şi elasticitatea.
- Alunecările lente, ritmice profunde – acţionează asupra muşchilor în sens
relaxator.
- Alunecările scurte, vii, executate cu energie – excită complexul neuro-muscular,
stimulează contracţia şi stimulează întregul organism.
d. Efecte asupra sistemului nervos.
- Influenţează nervii periferici senzitivi, motori şi trofici
- Alunecările lungi, uşoare, ritmice, asociate sau nu cu vibraţii, vor scădea
iritabilitatea nervoasă, scad durerile şi contractura musculară.
Efect antialgic obţinut prin neteziri lente şi prelungite rezultă prin scăderea
pragului de sensibilitate dureroasă şi prin punerea în libertate a endorfinelor
şi enkefalinelor, favorizând astfel analgezia endogenă .
- Reduc stressul, emotivitatea şi anxietatea.
- Pe aceste efecte calmante se bazează acţiunea şi indicaţiile netezirii, ca
manevră pregătitoare în masaj.
- Au efecte vagotonice.
Contribuie la echilibrarea neuro-vegetativă. În raport cu concepţia
structurilor metamerice, se consideră că zona care explică efectele reflex
sedative este aceea a regiunii dorso-lombare. În plus se produce
vasodilataţie reflexă în regiunea membrelor inferioare (masajul regiunii
lombare fiind indicat în arteriopaţiile obliterante).
- Manevrele viguroase, insistente, influenţează circulaţia din adâncime,
trunchiurile nervoase, vasele colectoare de sânge şi limfă, funcţiile
ţesuturilor şi organelor locale.

12
 e. Sportivii folosesc alunecările în masajul de încălzire sau pregătitor
pentru probele de concurs şi relaxator după aceste probe, în scopul
combaterii oboselii locale
Efectele netezirilor – medicina bazată pe dovezi
După cele mai populare cărţi de masaj, manevrele de netezire sunt capabile
să intensifice circulaţia sanguină și limfatică, să inducă relaxare, să amelioreze
calitatea somnului, să reducă durerea, să îmbunătăţească buna dispoziţie și să
reducă contractura musculară. În ciuda acestor afirmaţii există cercetare puţină care
validează toate aceste efecte ale netezirilor. Cele mai multe cercetări se referă la
efectele manevrelor de suprafaţă care includ și netezirile.
S-a raportat că manevrele de suprafaţă:
- stimulează buna dispoziţie și relaxează,
- scad anxietatea,
- scad tensiunea de repaus a mușchilor,
- facilitează regresia analgeziei senzoriale.
După cum s-a raportat anterior, manevra este frecvent utilizată ca manevră
introductivă sau terminală pentru o ședinţă de masaj. Efectele pe care le stârnește
sunt dependente de viteza manevrei: o manevră lentă va avea mai mult un efect
relaxator în timp ce o manevră rapidă va tinde să stimuleze.
O formă particulară de utilizare a manevrelor superficiale este „masajul lent
al spatelui” „slow stroke back massage”. Este un protocol specific de îngrijire care
constă în manevre lente, blânde, ritmice, care utilizează simultan ambele mâini
asupra pacientului la aproximativ 5 cm lateral de coloana vertebrală, de la vârful
capului pană la regiunea sacrată și a fost utilizată în metodele de nursing încă din
1960. Câteva studii au utilizat „masajul lent al spatelui și au găsit că reprezintă o
intervenţie utilă de nursing care promovează relaxarea și ca atare promovează
somnul.
Fakouri și Jones (1987) au urmărit eficienţa „masajului lent al spatelui” în
promovarea relaxării. Cercetătorii au măsurat tensiunea arterială, frecvenţa cardiacă
și temperatura cutanată anterior și imediat după un „masaj lent al spatelui” de 3
minute. Frecvenţa cardiacă și temperatura cutanată au fost măsurate din nou la 10
minute după tratament. Raportat la datele colectate, tensiunea arterială și frecvenţa
cardiacă au scăzut după aplicarea „masajului lent al spatelui”, în timp ce temperatura
cutanată a crescut. Raportat la acești autori, rezultatele studiului sugerează că
„masajul lent al spatelui” promovează relaxarea.

13
 Rezultate similare au fost raportate de Meck (1993), care a cercetat efectele
„masajului lent al spatelui” asupra presiunii arteriale sistolice și diastolice, frecvenţei
cardiace și temperaturii cutanate la o populaţie reprezentată de 30 pacienţi adulţi
dintr-o unitate de Hospice. Rezultatele au demonstrat că tensiunea arterială și
frecvenţa cardiacă a scăzut și temperatura cutanată a crescut pentru 5 minute după
tratament, sugerând că „masajul lent al spatelui” promovează relaxarea.
Holand și Pokomy (2001) au examinat efectele „masajului lent al spatelui”
efectuat 3 zile consecutiv la pacienţi adulţi într-un așezământ de reabilitare. Au fost
evaluate tensiunea arterială, pulsul și frecvenţa respiratorie imediat anterior și
posttratament. Valorile s-au redus după trei zile de tratament indicând un răspuns
pozitiv la „masajul lent al spatelui”. Autorii au observat o scădere semnificativă a
tensiunii arteriale și a frecvenţei cardiace, concluzionând că „masajul lent al spatelui”
a indus relaxare.
Rowe și Alfred (1999) au investigat efectele manevrelor lente de masaj asupra
comportamentului agitat la bolnavii cu boală Alzheimer. S-a utilizat „Scara de
înregistrare a comportamentului agitat” („The Agitated Behavior Rating Scale Scoring
Guide”) de către furnizori de îngrijire pentru a înregistra toate evenimentele agitate
din timpul diverselor activităţi ale pacienţilor. Rezultatele acestui studiu au arătat că
expresiile fizice ale agitatiei erau scăzute când pacienţii au primit manevre lente de
masaj, sugerând că manevrele lente de masaj reprezintă o metodă utilă de relaxare
în reducerea agitaţiei pacienţilor adulţi din unităţile de „Hospice” (care necesită
îngrijire permanentă).
S-a postulat vreme îndelungată că atingerea ușoară are efecte în modularea
durerii. După teoria lui Melzack și Wall (1965), aplicarea manevrelor ușoare irită
receptorii de presiune și atingere și pe o anumită cale afectează conducerea
nervoasă și reduce mesajele de durere care se îndreaptă spre SNC. Deși teoretizat,
mecanismul exact care stă la baza „teoriei controlului porţii” nu este foarte bine
înţeles (Rectien et al 1998; Hertling & Kessler 1996).
Ueda, Katatoka și Sagara (1993) au examinat efectele masajului blând
epigastric în regresia analgeziei senzoriale din blocul epidural. S-au practicat
manevre superficiale de masaj la 16 pacienţi care au trecut prin operaţii obstetricale
și ginecologice ușoare care au necesitat analgezie peridurală. Pacienţii au fost
împărţiţi în două grupe: un grup de control care nu a primit nici o stimulare și un grup
de studiu care a primit 30 de minute de manevre de masaj ușor aplicat în regiunea
epigastrică. Autorii au concluzionat că stimularea atat de slabă ca manvrele

14
superficiale au determinat o regresie semnificativă a analgeziei senzoriale la
aproximativ 30 minute după masaj. Autorii au concluzionat că manevrele blânde de
masaj a regiunii epigastrice ar putea avea efecte în reducerea analgeziei prin
accelerarea îndepărtării medicaţiei analgezice din sistem și au propus că acest fapt
s-ar putea întâmpla prin intensificarea circulaţiei sanguine.
Ca şi manevră superficială de masaj, netezirea superficială este o manevră
adaptabilă de masaj cunoscut pentru efectele ei circulatorii. În literatura de masaj,
netezirea superficială a fost raportat că ajută la circulaţia venoasă şi limfatică de
întoarcere (Hollis 1998; Loving 1000; Tappan & Benjamin 1998). În ciuda acestor
pretenţii, unele studii au sugerat că netezirea nu are nici un efect sau are un efect mic
asupra creşterii întoarcerii venoase (Shoemaker, Tiidus & Mader 1997; Tiidus &
Shoemaker 1995; Hansen & Kristensen 1973).
Într-un studiu timpuriu, Hansen şi Kristensen (1973) au evaluat efectele
masajului utilizând Xenon (Xe), fiind apreciată rata de dispariţie din muşchi şi ţesutul
celular subcutanat a Xe. Xe (un marker care se elimină) s-a injectat la 12 subiecţi
sănătoşi la nivelul muşchilor gambei drepte şi ţesutului celular subcutanat de la
nivelul gambei stângi. S-au aplicat manevre de netezire, diatermie şi ultrasunet pe o
perioadă de 5 minute. Autorii au observat că în timpul masajului clearence-ul Xe a
crescut, sugerând că masajul a intensificat circulaţia.
Masajul specific al sistemului limfatic se numeşte „masaj de drenaj limfatic”.
Masajul de drenaj limfatic este destinat să stimuleze circulaţia prin sistemul limfatic
reducând edemele din spaţiile tisulare, creşterea preluării limfaticelor iniţiale şi
creşterea circulaţiei limfatice prin sistem (Mason 1993). Compresia externă asupra
vaselor limfatice prin manevre ca şi masajul, s-a demonstrat că creşte presiunea
limfatică şi drenajul prin vasele limfatice ale membrelor (Shmid – Schönbein 1990).
Imunitatea secretorie este o parte a primei linii de apărare împotriva invaziei
microorganismelor. S-a sugerat că stressul cauzează imunosupresie şi deci creşte
riscul de infecţii (Jemmott & McClelland 1998). Groër şi colaboratorii (1994) au
apreciat efectele a 10 minute de masaj de îngrijire (nursing massage – neteziri ale
spatelui) asupra secreţiei salivare de IgA şi a anxietăţii la pacienţi vârstnici în stare
bună. S-au utilizat chestionarele: „The Spielberger State/TraitAnxiety Inventory” pre şi
post test pentru a aprecia măsura/intensitatea anxietăţii. S-a recoltat de asemenea şi
mostră de salivă pre şi post test pentru a fi identificat nivelul de IgA salivar. S-au
format două loturi de studiu: un lot de control (14 subiecţi) care s-au odihnit pe pat 10
minute şi un lot de studiu (18 subiecţi) care au primit 10 minute de masaj bazat pe

15
netezire. S-a constatat o creştere semnificativă a IgA salivar în grupul de studiu,
sugerând că netezirea creşte funcţia imună şi ajută în reducerea stressului.
Câţiva autori pretind că netezirea are capacitatea de a reduce tonusul
muscular (Holey & Cook1997; Cassar 1999). Sullivan şi colaboratorii (1993) au
urmărit efectele netezirii asupra amplitudinii efectului H la nivelul tricepsului sural la
16 subiecţi neurologic sănătoşi. Reflexul H al reflexulul Hoffman reprezintă o
evaluare indirectă a excitabilităţii neuronului motor (Hollis 1998). Netezirea a fost
aplicată asupra corpului muşchiului triceps sural într-o direcţie centripetă de 20-25 cm
pe o perioadă de 3 minute. Înregistrările reflexului H au fost obţinute din muşchiul
triceps sural stâng utilizând doi electozi de suprafaţă de unică folosinţă şi s-au făcut
înregistrări pre, în timpul şi post tratament. Autorii au găsit o reducere semnificativă a
amplitudinii reflexului H cu 25% în timpul masajului,sugerând că netezirea poate
induce relaxare musculară când se aplică pe muşchii sănătoşi. (vezi tabelul următor)

Tabel. Sumarul efectelor raportate a manevrelor de netezire

Manevre superficiale Netezire superficială
Sugerate de

Sugerate de
Improbabile

Improbabile
Discutabil

Discutabil
cercetare

cercetare
Posibile

Induce relaxare * Posibile

Îmbunătăţește calitatea somnului
Crește bună dispoziţia
Crește starea de alertă
Scade anxietatea
Crește circulaţia sanguină
Crește circulaţia limfatică
Reduce edemele
Induce relaxare musculară
Scade durerea
Crește funcţia imună
Reduce stressul
*
* *
* *
* * *
*
* *
* *
* *
* *
*
*

4. Indicaţiile generale ale netezirilor

- sunt cele ale masajului terapeutic.
5. Contraindicaţiile netezirilor
- nu există.
- sunt cele ale contraindicaţiilor generale ale masajului terapeutic.

16
 II. FRICŢIUNILE
(= FRICTION, DEEP FRICTION MASSAGE)
___________________________________________________________
Fricţiunile:
1. Definiţie
2. Tehnica de execuţie
3. Efectele fricţiunii
4. Indicaţiile fricţiunii
5. Contraindicaţiile fricţiunii
___________________________________________________________________

1. Definiţie
Fricţiunea este o manevră fundamentală de masaj care constă în apăsarea şi
deplasare tegumentului şi ţesuturilor conjunctive subcutanate pe planurile profunde în
sens circular sau liniar, în limita elasticităţii lor, fără alunecare, cu scopul de a creşte
elasticitatea tisulară normală, să crească circulaţia sanguină locală şi să scadă
durerea.
Atenţie! - mobilizarea ţesuturilor nu trebuie să depăşească limita normală de
mobilitate şi elasticitate; - noţiunea de fricţiune se detaşează de cea de frecţie care
de fapt este o acţiune brutală de frecare.
Termenul derivă din latină, „fricta=a şterge”.
Se pare că Hipocrate a fost primul autor care a descris fricţiunea şi ghidul de
aplicare. Un sistem de fricţiuni a fost larg utilizat de Claudius Galen ca medic al unei
şcoli de gladiatori pentru pregătirea gladiatorilor pentru luptă sau pentru recuperarea
lor.
2. Tehnica de execuţie

Dacă netezirile sunt manevre specific cutanate şi a ţesuturilor superficiale,

fricţiunile îşi au zona de acţiune la nivelul ţesuturilor mai profunde de sub piele
(ţesuturile moi subcutanate şi muşchii superficiali).
Această mobilizare a ţesuturilor nu trebuie să depăşească niciodată limita
normală, iar presiunea să nu lezeze ţesuturile fine şi puţin rezistente.

17
 Utilizarea fricţiunii poate fi privită ca şi utilizarea unui cuţit teşit sau ascuţit
din cutia de scule. Scopul este de a penetra, de a desprinde sau rupe aderenţele
de sub ţesuturile superficiale, cu consecinţe de creştere a mobilităţii structurilor
tisulare.
Deoarece fricţiunea este o manevră de penetrare locală, care stimulează
starea de alarmă, pacientul se avertizează şi se negociază cu el asupra senzaţiilor
intense care vor apărea, chiar a durerii, a răspunsului sistemului nervos de tipul
avertizării, cu posibile contracturi, înţepeniri ale ţesuturilor moi ca urmare a aplicării
manevrei.
Comunicarea şi dialogul sunt componente adiţionale esenţiale pentru
susccesul aplicatiei manevrei de fricţiune.
Execuţie:
 Pe porţiuni mici cu faţa palmară a degetelor sau cu vârfurile lor.
 Pe porţiuni foarte mici se aplică vârfurile celor trei degete mijlocii
(indicator, mijlociu şi inelar).
 Pe porţiuni mai mari se aplică palma întreagă, marginile şi rădăcina
mâinii, sau pumnul închis.
 Există şi varinta de aplicatie cu cotul.
 Pe regiunile foarte mari se lucrează cu ambele palme şi cu degetele
întinse.
 Pe porţiunile mai sensibile fricţionăm cu partea cărnoasă a palmei, de la
baza degetului mare (muşchii tenari) sau de la baza degetului mic (muşchii
hipotenari).
 Pe regiunile mai cărnoase şi mai puţin sensibile fricţionăm cu faţa dorsală
a mâinilor sau cu nodozităţile degetelor, pumnul fiind închis.
 Pe suprafeţele reduse ale corpului, fricţiunea se execută cu o singură
mână, iar pe cele întinse, cu ambele mâini.
 Când lucrăm cu două mâini, fricţiunea se execută simultan şi simetric,
orientând mişcările fie în sens concentric, fie excentric.
 Pentru evitarea oboselii, vom alterna mâinile, relaxând mâna care stă în
repaus.
Fricţiunile se aplică cel mai des liniar şi circular şi de preferat pe zone bine
definite, locale şi cu scopul
- de a scădea contractura într-un muşchi sau
- pentru a scădea durerea.
18
Această relaxare a muşchiului va favoriza alungirea ţesuturilor şi va conduce la o
mobilitate mai bună, flexibilitate mai bună (prin influenţarea componentelor
articulare, musculare, fasciale). Unii terapeuţi aplică manevrele de fricţiune în timpul
recuperării după traumatisme pentru a facilita alinierea corespunzătoare paralelă a
fibrelor de colagen în timpul procesului de reparare.
Presiunea cu care se efectuează fricţiunea poate fi superficială, medie sau
profundă. După forţa de pătrundere pe care vrem să o dăm manevrelor, degetele
sau mâinile se aplică pe piele sub un unghi variind între 30° şi 70° - 80°. Cu cât
unghiul este mai mare, cu atât forţa de penetraţie este mai mare.
Deşi cel mai des scopul manevrei este de a penetra în profunzime, tehnicianul
trebuie să progreseze încet. Trebuie prevenit răspunsul muscular de apărare care
este contractura. În plus, prin progresia lentă, receptorii senzitivi din ţesuturile moi au
timp să se acomodeze la presiune şi la profunzime şi este mai puţin expus să
răspundă cu contractură musculară de apărare.
Forma fricţiunilor.
1. circulare – întrun sens, apoi în sens opus. Mâinile efectuează acelaşi tip de
mişcări mai ales când masează părţi simetrice ale corpului.
2. liniare – în regiuni sărace în ţesuturi moi şi mai puţin suple, de exemplu la
nivelul articulaţiilor, ligamentelor sau tendoanelor (ex. tendon Achilian), al
spaţiilor interosoase, intermusculare. Constă din mişcări ritmice de „dute-
vino”.
3. transversale – dezvoltate de osteopatul și medicul ortoped James Cyriax,
reprezintă o manevră de fricţiune profundă, fără alunecare, fără aplicaţie de
substanţă uleioasă/talc, care se aplică cu o pereche de degete sau cu
policele prin mișcare transversală asupra unui mușchi, tendon sau ligament.
Degetele terapeutului și pielea pacientului se mișcă ca una, exact deasupra
locului leziunii cu o baleere și durată suficientă pentru a crea un efect
mecanic asupra ţesutului tratat. Manevra trabuie aplicată direct la locul
leziunii, în unghi drept asupra fibrei și să fie suficient de largă încât să
separe fibrele și să nu le preseze doar.
4. „ondulante sau în zig-zag” – pe spate, în lungul coloanei vertebrale, mai
ales în sens descendent, adică de la ceafă spre regiunea fesieră.
5. circular „dilacerant în stea” – în masajul periostal Vogler;

19
 6. „în cleşte” – cutele de piele se cuprind şi se comprimă între degetul mare
şi celelalte degete sau între marginile cubitale ale mâinilor. Este util de
aplicat la nivelul aderenţelor, cicatricilor vicioase, cheloide.
7. cu cuburi de ghiată.
Presiunea fricţiunilor:
 Variază de la un moment la altul în sens de creştere sau descreştere, după
necesităţi.
 Pentru a acţiona asupra ţesuturilor profunde, se accentuează presiunea manevrei
prin modificarea unghiului de înclinare a degetelor şi mâinii faţă de planul regiunii,
sau aplicând a doua mână peste cealaltă (manevra întărită).
 Presiunea şi amplitudinea mişcărilor de fricţiune va fi la început redusă, iar durata
va fi mai scurtă; pe măsura necesităţilor apăsarea, întinderea şi durata manevrei
se poate accentua.
Fricţiunea se poate aplica pe orice regiune a corpului, adaptându-se după
întinderea, grosimea şi consistenţa ţesuturilor. După un număr oarecare de mişcări
executate pe loc, mâna se deplasează încet în vecinătatea imediată a locului masat
şi continuă să prelucreze metodic întreaga regiune sau întregul segment.
Atenţie! - nu sunt permise mişcări "pe sărite" sau din loc în loc, întrucât nu
pot lega între ele manevrele şi efectele fricţiunii. - Intensitatea manevrei se
adaptează după sensibilitatea individuală precum şi după sensibilitatea pielii şi a
ţesuturilor masate
Regiunile sensibile vor fi masate mai cu blândeţe, cele mai puţin sensibile,
cu mai multă vigoare. Regiunile trunchiului se fricţionează de preferinţă în poziţia
culcat; pe membre fricţiunea se execută mai bine dacă sprijinim segmentul pe
care vrem să-l masăm pe un plan rezistent, la o înălţime potrivită.
Pentru executarea fricţiunii nu este nevoie să folosim mijloace care să
mărească alunecarea mâinilor. În unele cazuri fricţiunea se foloseşte totuşi pentru
a favoriza pătrunderea prin piele a unor substanţe medicamentoase indicate de
către medici.
Atenţionări speciale de aplicare a fricţiunilor
- Nu se vor aplica pe ţesuturi cu inflamaţie acută unde apar semnele celsiene
(căldură, roşeaţă, durere, edem) sau spasm; sancţiunea lor terapeutică este
repausul.
- Nu se aplică pe rupturi recente musculare, hematoame, calcificări tisulare şi
pe nervii periferici.

20
 - Se aplică cu prudenţă/nu se aplică la ţesuturile unor articulaţii instabile
pentru că pot accentua instabilitatea.
- Prudenţă specială la pacienţii cu osteoporoză – poate provoca fractură
osoasă = iatrogenie.

Posibilităţi de efectuare a fricţiunilor:

 fricţiunea poate fi sau nu precedată de netezire;
 fricţiunea poate fi sau nu combinată cu frământatul, presiunile sau
tapotamentul;
 fricţiunea poate fi manevră singură pentru tot programul de masaj;
Prezentăm detaliat câteva forme de fricţiuni, fricţiuni clasice sau care au
derivat din acestea și sunt mult folosite în terapiile moderne corporale de tipul
masajului miofascial sau masajului în tendinite:
 Fricţiuni liniare/ longitudinale
Sunt efectuate în linie dreaptă în direcţia fibrelor musculare (de cunoscut
orientarea fibrelor musculare). Dacă sunt efectuate la suprafaţă, fricţiunile liniare se
efectuează cu scopul de a genera căldură. Dacă se practică pentru a penetra mai în
profunzime, se poate aplica cu cotul.

Fig. Fricţiuni liniare

 Fricţiuni circulare
Se practică cu vârfurile celor 3 degete mijlocii (degetele II, III, IV) sau cu
policele. Pentru terapeuţi este important să-și întărească întotdeauna mâinile când
aplică această tehnică. Se aplică oblic în ţesuturi, cu mișcări lente la început și
mișcându-se în cerc, își cresc adâncimea cu fiecare mișcare succesivă. Când se
atinge adâncimea dorită, terapeutul își scade treptat presiunea și utilizază o manevră
de netezire ca să se miște la următoare zonă de tratat.

21
 Fig. Fricţiuni circulare

 Fricţiunea transversală
James Cyriax (1904-1985), privit ca şi tatăl ortopediei, a popularizat masajul
transversal Cyriax. A promovat utilizarea fricţiunii transversale în afecţiuni
musculoscheletale ca întinderi, entorse şi tendinite. Manevra reduce fibroza și
favorizează formarea de cicatrici puternice, pliabile, la locul de vindecare al afecţiunii.
Reduce asperităţile/rugozităţile cristaline care se formează între tendoane și
ţesuturile lor de înveliș (fascia tendonului) și care pot determina tendinitele
dureroase.
Masajul transversal se poate aplica încet/viguros, într-o singură direcţie, cu
scopul de a rupe, de a separa sau anestezia ţesuturile sau structurile afectate.
Tehnica este dureroasă astfel încât persoana este avertizată.

Fig. Fricţiuni transversale asupra

musculaturii paravertebrale

22
 Fig. Fricţiuni transversale
asupra inserţiilor superioare a
mușchilor fesieri

Principii de aplicare ale tehnicii după Cyriax:

 trebuie localizată exact disfuncţia tisulară;
 fricţiunea se aplică în unghi drept faţă de lungimea muşchiului sau a
structurii implicate;
 degetele terapeutului şi pielea pacientului se mişcă ca un întreg;
 manevra trebuie să fie suficient de profundă şi să aibă mobilitate
suficientă pentru a influenţa direct ţesutul specificat;
 pacientul trebuie să stea într-o poziţie confortabilă.
În figura următoare terapeutul începe cu compresii profunde locale asupra
mușchilor ischigambieri. Apoi terapeutul rotează femurul medial și lateral creând o
fricţiune transversă între cot și ţesut. Cotul terapeutului compresează ţesutul și apoi
rotează articulaţia astfel încât mișcarea transversală se produce mai degrabă prin
mișcarea pasivă a pacientului și mai puţin prin mișcarea terapeutului.

Fig. Metodă alternativă a fricţiunii

transversale la musculatura gluteală

3. Efectele fricţiunii
23
 Pot fi explicate în parte prin acţiunea mecanică a manevrei, dar se produc de
fapt mai mult pe cale reflexă.
În mod mecanic mobilizăm ţesuturile moi mărindu-le supleţea sau redându-
se elasticitatea.
Pe cale reflexă obţinem o activare a circulaţiei locale, stimularea schimburilor
nutritive, încălzirea şi uneori înroşirea pielii.
Fricţiunea are un efect puternic analgezic. Fenomenul nu este foarte clar
explicat. Se pare că ar sta în „teoria controlului porţii pentru durere”, în care prin
stimularea fibrelor groase ce pornesc de la mecanoceptori, se va produce inhibiţia
presinaptică la nivelul măduvei spinării a fibrelor de durere cu diametru mai mic şi
viteză de conducere mai mică.
Executată lent şi prelung, fricţiunea scade sensibilitatea locală, reduce
contractura şi diminuează încordarea nervoasă generală. Ritmul viu şi mişcările
scurte dar viguroase stimulează sistemul nervos periferic şi central.
Efectele fricţiunilor. Medicina bazată pe dovezi
Tehnicile de fricţiune sunt adesea recomandate pentru tratamentul
traumatismelor, când procesul inflamator a fost controlat (Bruckner & Khan 2001;
Lowe 2003). S-a propus că manevrele de fricţiune promovează vindecarea după
traumatisme prin încurajarea unei alinieri sănătoase a ţesutului conjunctiv în timpul
procesului de vindecare. În ciuda raporturilor clinice asupra eficienţei unor asemenea
tehnici în timpul fazei de recuperare a traumatismelor, nu a fost găsit nici un studiu
controlat, randomizat, care să susţină aceste idei.
S-a propus că manevrele de fricţiune au un efect analgezic puternic ( Hammer
1999; De Bruijin 1984). Mecanismul care stă la baza unui asemenea efect este încă
necunoscut; oricum s-au dezvoltat modele variate care să explice acest fenomen.
Hammer (1999) discută efectul analgezic al fricţiunii utilizând „teoria controlului porţii
asupra durerii” statutând că stimularea fibrelor groase pornite de la mecanoceptori va
cauza inhibiţia presinaptică la nivelul măduvei spinării prevenind ca fibrele cu
diametre mici (mai lent conducătoare) să-și atingă conștienţa.
De Bruijin (1984) a investigat efectul analgezic al fricţiunii transverse profunde
la 11 pacienţi diagnosticaţi cu leziuni tendoperiostale utilizând metoda Cyriax de
evaluare. Autorul a notat că efectul analgezic al masajului transversal profund a
variat de la 0,3 minute la 48 de ore (media de 26 de ore). Rezultatele acestui studiu
sugerează că fricţiunile transverse aplicate în fazele acute și subacute de tratament
scad durerea și deci vor îmbunătăţi abilitatea funcţională (vezi tabelul următor).

24
Rezumat al efectelor raportate ale fricţiuniilor
Efecte Susţinute prin cercetare Probabile
- Promovează alinierea *
ţesutului conjunctiv
- Scade durerea *
- Ameliorează capacitatea *
funcţională

4. Indicaţii
- Patologia aparatului locomotor de cauză reumatismală: reumatisme
degenerativă; reumatisme inflamatorii (poliartrita reumatoidă, spondilita
anchilozantă etc.); reumatisme abarticulare (mialgii, tendinite, tendinoze,
PSH, epicondilite, sindroame miofasciale, etc.)
- Patologia aparatului locomotor de natură traumatică şi ortopedică:
contuzii, entorse, luxaţii, algoneurodistrofii posttraumatice, sechele
posttraumatice sau operatorii prin stimularea proceselor de vindecare,
prin stimularea regenerării tisulare şi prin activarea nutriţiei locale.
- Afecţiuni dermatologice: cicatrici cheloide, favorizând dezvoltarea
ţesuturilor normale; plăgi atone prin fricţiuni perilezionale; escare – neteziri
şi fricţiuni perilezionale efectuate cu un prosop aspru; formaţiuni fibroase
sau grăsoase prin dislocarea acestora.
- Afecţiuni neurologice: spasticitatea piramidală pentru efectul de
miorelaxare (fricţiuni superficiale lente); rigiditatea extrapiramidală cu
îmbunătăţirea metabolismului local; nevroamele amputaţiilor; sechele
nevralgice după Herpes Zooster, în cazuri recente sau rebele la
tratamentele clasice; nevralgii şi nevrite pentru efectul lor antialgic. Sunt
contraindicate în fazele acute.
- În sport, fricţiunea este indicată ca manevră stimulantă sau calmantă,
înainte de probe sau după terminarea lor. Este folosită, de asemenea, în
tratamentul sechelelor traumatice - după contuzii, entorse, întinderi şi
rupturi de muşchi, fascii, tendoane şi ligamente, după revărsări sau
infiltrate seroase ori hemoragice în articulaţii şi în ţesuturile periarticulare.
Fricţiunea este foarte apreciată pentru efectele sale multiple şi constituie
deseori singura manevră folosită în masaj.
5. Contraindicaţiile fricţiunii
 Contraindicaţiile generale:
- fazele acute inflamatorii ale afecţiunilor reumatismale;

25
 - recidivele acute;
- stări febrile;
- stare generală alterată;
- TBC activ, indiferent de localizare;
- afecţiuni cutanate diverse: infecţioase, inflamatorii, micoze, parazitoze,
etc.;
- tulburări de coagulare sanguină;
- tumori benigne sau maligne;
- tromboflebite, varice hidrostatice (pachete varicoase).
 Contraindicaţii speciale:
- decompensări organice;
- uterul gravid;
- la nivelul zonelor de creştere ale oaselor la copii şi adolescenţi;
- se contraindică fricţionarea lojei tiroidiene;
- regiunea precordială, în special la bolnavii cu boli cardio-vasculare sau la
vârstnici.

III. FRĂMÂNTATUL SAU PETRISAJUL

(KNEADING MASSAGE)
__________________________________________________________
Frământatul:
1. Definiţie
2. Tehnica de execuţie
3. Efectele frământatului
4. Efecte adverse, riscuri, accidente.
5. Indicaţiile fricţiunii
6. Contraindicaţiile fricţiunii
______________________________________________________________________

1. Definiţie
Frământatul este o tehnică principală de masaj, ce constă din prinderea sub
formă de cută a tegumentului, ţesutului celular subcutanat şi a muşchilor sau a altor
ţesuturi, atât cât permite propria elasticitate şi stoarcere prin comprimare între degete
şi palmă sau prin presiune pe planul profund.

26
 Este un grupaj de tehnici care în mod repetitiv ridică, rulează, apucă/strânge
(grisp), întinde, compresează sau stoarce ţesuturile subjacente.
Când sunt practicate manevrele de petrisaj, intenţia este de a ridica şi de a
stoarce sau de a „mulge” sau de a compresa ţesutul. Când practică frământatul,
terapeutul ridică, rulează, întinde, compresează, frământă sau stoarce ţesuturile
subjacente sau structurile dintre mâinile lor.
Frământatul se poate executa cu o mână sau cu ambele mâini, prin mişcări
ondulatorii, ritmice şi legate între ele.
Termenul derivă din termenul francez „pétrir” = a frământa.
În literatura de limbă engleză, manevra este recunoscută ca şi „kneading
massage”
Frământatul/petrisajul constă din câteve tehnici şi anume:
- frământatul,
- stoarcerea,
- ridicarea,
- compresia sau
- rularea pielii.
- Unii autori adaugă scuturatul în timp ce altii exclud
compresia/presiunile; în cărţile clasice de masaj, ele se regăsesc
descrise la manevre secundare/auxiliare de masaj.
Descriere
Există multe tehnici de frământat şi după cum s-a menţionat anterior ele
implică ridicarea, rularea, compresia, stoarcerea sau frământarea ţesuturilor
subjacente. Fiecare tehnică îşi are acţiunea şi efectele proprii, unice.
Cel mai frecvent se utilizează frământatul efectiv. Seamănă cu frământatul
pâinii. Una sau amândouă mâinile compresează, ridică şi învârtesc muşchii şi
ţesuturile subjacente, adesea într-un mod alternativ. Tehnica de frământare implică
folosirea mâinii în totalitate, în măsura în care sunt recrutate toată faţa palmară,
degetele inclusiv policele, ca şi vârful fiecărui deget. Cu practica, terapeutul va

27
descoperi în timpul frământatului că este mai uşor să apuce ţesutul mai încet,
permiţând aproximativ 2-3 secunde pentru fiecare manevră de petrisaj. Pe măsură
ce profesionalismul creşte, maseurul poate să folosească manevre mai rapide, cu
efect stimulator asupra sistemului nervos. Chaitow şi De Lany (2000), recomandau
tehnicilor de frământat un ritm de administrare de 10-15 cicluri/minut pentru relaxare
şi de aproximativ 35 cicluri/minut pentru stimulare.
Se spune că frământatul încurajează circulaţia sanguină periferică şi poate
favoriza scăderea edemelor. Poate fi utilă în prezenţa unor contracturi musculare
sau aderenţe ale ţesuturilor moi. Prin întinderile şi relaxările ţesuturilor moi şi a
muşchilor, frământatul poate ajuta în anumite afecţiuni dureroase ale acestora şi să
scadă oboseala musculară.
2. Tehnica de execuţie
Variază după regiunea sau segmentul de tratat şi după scopul urmărit.
Astfel:
- Pe regiunile întinse şi plate ca de exemplu pe spate şi pe piept, se efectuează un
frământat care constă din ridicarea şi prinderea între degete şi rădăcina mâinii a
unei cute de ţesuturi, care este apoi stoarsă prin ducerea mâinii înainte, spre
degete şi prin comprimarea cutei cu partea cărnoasă a rădăcinii palmei, precum
şi prin apăsarea ei pe planul dur, profund. Mişcarea se repetă de mai multe ori
pe acelaşi loc, apoi mâinile se deplasează din aproape în aproape, în lungul şi
în latul regiunii ce trebuie să fie masată.
Se pot folosi mişcări circulare cu ambele mâini, asemănătoare unui vârtej =
tehnica „măngăluire”.
Alte variante la nivelul spatelui – sub formă de „val sau „şerpuit” ori tehnica tip
„rindea”, cu mişcări asemănătoare cu cele pe care le face tâmplarul.
O manevră aplicată de preferinţă la nivelul spatelui ar fi – ridicarea simplă a muşchilor
fără stoarcere sau apăsare.
Greşeli care apar în timpul frământatului:
o Pliul cutanat trebuie prins cu atenţie între degete şi întreaga suprafaţă a
palmei pentru a evita ciupirea care este dureroasă şi dezagreabilă.
o Frământatul prea puternic poate produce leziuni tisulare, hematoame.

- Pe membre, frământatul se execută fie cu ambele mâini aplicate în cerc sau în

brăţară, la acelaşi nivel, dacă segmentele sunt voluminoase (ca pe coapse), sau
aplicate etajat - una deasupra celeilalte (pe gambe, braţe antebraţe), fie cu o

28
 singură mână, care frământă separat fiecare grupare de muşchi. Muşchii sunt
prinşi şi strânşi între degete şi palme şi apoi presaţi pe planul de sprijin; după
fiecare mişcare, presiunea se slăbeşte şi muşchii se relaxează.
La nivelul unor regiuni ale mebrelor se poate practica frământatul cu două degete,
respectiv cu policele şi indicele (=priză mică), fiind o tehnică folosită pentru
masajul tendoanelor, fasciilor sau a muşchilor subţiri.
- În regiunea abdominală, frământatul se aplică numai dacă sunt prezente ţesuturi
grase destul de abundente. Se execută un frământat în cută sau în val, care
constă din mişcări de ridicare şi stoarcere a ţesuturilor, ori de ducere înainte şi
înapoi a cutei de ţesuturi grase, prinse între degete şi palme. Manevra de
frământare a cutei abdominale seamănă cu mişcările pe care le fac gospodinele
spălând şi storcând rufele.
Presiunea cu care se efectuează frământatul, poate fi mijlocie şi mică, după
volumul şi rezistenţa muşchilor.
Manevrele se execută pe regiunile plane în sensul lungimii muşchilor, dar pe
membre se preferă sensul de la rădăcina lor spre extremitate. Se urmă reşte totuşi
ca presiunile să se orienteze în sensul circulaţiei de întoarcere a sângelui şi limfei.
Presiunile se fac strângând ţesuturile cu ambele mâini deodată, ca în
frământatul circular sau în cută, ori presând ţesuturile alternativ ca în frământatul
"şerpuit" sau în "val".
Sensul de execuţie – pe suprafaţa plană în sensul lungimii muşchiului, la
nivelul membrelor sensul va fi de la rădăcină la extremitate. Sensul prizei este
circular sau longitudinal.
Ritmul. Stoarcerea ţesuturilor se efectuează ritmic cu priză mică, medie sau
profundă. Ritmul va fi 2 – 3 stoarceri/ciclu.
Atenţie! Frământatul se practică doar în regiunile unde există mase
musculare voluminoase sau acolo unde ţesutul celular subcutanat şi tegumentul
pot fi uşor prinse cu mâinile.
Variante ale frământatului.
Prezentăm detaliat câteva forme de frământat, frământat clasic sau care a
derivat din acestea şi sunt mult folosite în terapiile moderne corporale de tipul
masajului miofascial sau masajului neuromuscular (al punctelor trigger).
Există o serie de tehnici care derivă din frământat pe care unii autori le
descriu la tehnicile secundare iar alţii le includ la frământat. Astfel sunt descrise:
ciupiturile (pinching), rulatul (rolling, roulment), stoarcerile (wringing), răsucitul

29
(fulling), frământatul cu pumnul (fist kneading), frământatul cu degetele (digital
kneading). Noi respectăm descrierea clasică a masajului cu manevre principale şi
secundare dar ne simţim obligaţi să facem o prezentare detaliată a lor la fiecare
capitol pentru a evita confuzia şi a ne adapta la orientările moderne ale masajului
şi terapiilor corporale aplicate afecţiunilor musculoscheletale.
 Frământatul în cupă/înlinguriţă/în „C” (C-scoop kneading).
Mâinile sunt plasate pe suprafaţa pielii cu policele şi degetele separate,
realizănd o formă a literei „C”. mâinile alunecă alternativ în faţă şi în spate prinzând
şi ridicând şi storcând muşchii dintre police şi celelalte degete. Tehnica cu două
mâini poate fi aplicată pe suprafeţe mari ca şi gambele, coapsele, spate şi
abdomen. Pentru suprafeţe mai mici ca şi membrele superioare, manevra se poate
realiza cu o singură mână.

Fig. Frământatul în cupă/în „C”

 Frământaul circular (circular kneading).

Frământatul circular se compune din mişcări circulare sincroniczate cu
compresia. Realizată cu una sau amândouă mâinile, frământarea circulară constă
din mişcări scurte, circulare, ritmice a perniţei/ buricelor degetelor, policelui,
palmelor sau antebraţelor. Dacă se folosesc ambele mâini, tehnica se poate
executa atât simultan cât şi cu mişcări alternative. În timpul tehnicii, presiunea
creşte spre mijlocuil cursei, după care scade spre complectarea manevrei. Pe
suprafeţe largi, manevra poate fi aplicată staţionar (exemplu utilizarea policelor
pentru a frământa muşchii gambei) sau se poate deplasa în timpul manevrei pentru
a acoperi întregul ţesut cu manevre mici. (fig )

30
 Fig. Frământatul circular cu degetele Fig. Frământatul alternativ cu policele
 Stoarcerea/strângerea (squeezing).

Fig. Stoarcerea braţelor Fig. Stoarcerea muşchiului trapez

Este o tehnică care nu implică alunecarea şi care poate fi bine aplicată atât
direct pe piele cât şi prin intremediul hainelor sau prin acoperirea corpului cu un
cearceaf/prosop. Una sau amândouă mâinile prind, ridică storc muşchiul sau
grupul muscular. Mâinile apoi se relaxează şi în timp ce menţin contactul cu pielea
alunecă de-a lungul pielii unde figura se repetă (fig). Pentru muşchii mai mici sau
individuali, stoarcerea se realizează folosind policele şi degetele. Aceste tehnici
sunt cunoscute sub numele „compresii de apucare în cleşte” (pincer grasp
compressions) (fig)
 Stoarcerea/frângerea (wringling).
Manevra se practică cu terapeutul poziţionat la lateralul mesei de masat.
Mâinile se plasează pe oricare din părţile trunchiului sau membrului de masat.
Mâinile simultan alunecă, ridică şi foarfecă printre muşchi în măsura în care ele
traversează cu fiecare mişcare dintr-o parte a corpului în partea opusă.

31
 Fig. Stoarcerea/frângerea spatelui Fig. Stoarcerea/frângerea coapsei
mijlociu

 Rulatul pielii (skin rolling).

Fig. Rulatul pielii

Este o manevră de petrisaj folosită pentru evaluare şi tratament. Poate fi

utilizată pentru aprecierea mobilităţii fasciei superficiale. Fasciile superficiale
restricţionate se identifică în zonele în care pielea se ridică cu dificultate de pe
ţesuturile subjacente. Poate fi un indicator al unor afecţiuni de tipul celor al ţesutului
conjunctiv subjacent sau disfuncţiei articulare (Fritz 2000). Ca şi tehnică de
tratament, rulatul pielii ameliorează mobilitatea fasciei superficiale şi indirect, prin
ataşamentul ei la structurile mai profunde, poate influenţa nivelurile mai adânci
(Andrade şi Clifford 2001). Aceasta implică o apucare în cleşte care plasează
policele şi indicele (în forma literei „C”) pe piele, apoi utilizând o acţiune de rulare,
indicele şi policele ridică pielea pentru a o desprinde/ slăbi de ţesutul subcutanat.
 Compresiile/Presiunile
Sunt descrise şi la manevre secundare/ajutătoare de masaj. Sunt autori care
încadrează frământatul şi fricţiunile la tehnici de compresie. Deoarece cele mai
multe manevre de masaj implică un element de forţă compresivă şi ca atare
reprezintă o tehnică de compresie, se consideră că o categorie aparte de
compresie este necesară.
În cadrul masajului se utilizează două categorii de compresii/presiuni:

32
 a. Compresii largi/mari
b. Compresii specifice
a. Compresiile largi/mari
Reprezintă o tehnică fără alunecare. Se utilizează o suprafaţă mare ca şi
palma sau pumnul, aplicate perpendicular pe corpul muscular.
Tipul de compresii manuale care se pot aplica sunt: presiuni, împingeri,
stoarceri, sau ciupiri/pensări, răsucire, stoarcere.
- Presarea se face în jos, sau se încarcă greutatea asupra zonei.
- Împingerea înseamnă mişcarea prin presiune sau contact spre o anumită
direcţie.
- Strângerea (squeezing) reprezintă compresia unui obiect în mod special
între două forţe, închizând sau presându-le bine.
- Răsucirea reprezintă utilizarea unor mişcări de răsucire variate asupra
corpului.
- Stoarcerea (wringing) reprezintă o compresie în timp ce se răsuceşte sau se
strânge/stoarce.
Practicianul poate efectua compresia asupra unui vas de sânge, deci
ocluzându-l şi împiedicând fluxul sanguin prin el. Împingând aceeaşi structură, va
mişca fluxul sanguin mai departe, încurajând efectul de drenaj.
Compresia poate fi utilizată şi ca un mijloc de evaluare pentru a examina şi
determina elasticitatea ţesuturilor moi/conjunctive, duritatea, capacitatea ţesuturilor
de a ceda, rezistenţa/forţa, tensiunea sau mobilitatea diferitelor ţesuturi. Când se
aplică asupra fasciei, se fac adaptări de presiune şi forţă datorită proprietăţilor fizice
şi proprietăţilor specifice ale ţesutului fascial. Aplicaţia manuală a forţelor de
compresiune vor avea ca efect modificarea proprietăţilor ţesutului miofascial, cu
muierea consecutivă a acestuia şi creşterea mobilităţii.
Compresia este utilizată adesea ca o manevră introductivă în procedeele de
masaj prin care se poate evalua nivelul de tensiune prezent în ţesuturi şi ocazional
chiar profuzimea tensiunii.
Alte efecte ale compresiilor mari care se iau în considerare sunt cele asupra
circulatiei, tensiunii de repaus muscular şi asupra mobilităţii cutiei toracice.
Sunt utilizate presiuni blânde, largi, asupra ganglionilor limfatici în cadrul
drenajului manual limfatic, pentru a încuraja circulaţia limfei. Un model de drenaj
limfatic de tip osteopatic utilizează compresii blânde asupra coastelor în masajul

33
sportiv de dinaintea competiţiei sau antrenamentului; nu necesită ulei de masaj şi
poate fi efectuat peste haine.
Compresiile largi/mari pot stimula sau creşte tonusul muscular şi stimula
semnalizarea, ceea ce va fi benefic sportivului care se pregăteşte de antrenament
sau competiţie.
Compresiile largi sunt utilizate de asemenea în asociere cu balansările şi ca
atare vor avea un efect combinat (vezi vibraţiile cu balansări).
Tehnica de execuţie: mâinile, partea plată a pumnului sau antebraţele se
aplică peste o zonă largă de contact. Se aplică încet ţesutului o presiune
perpendiculară, se menţine iar apoi gradual se eliberează. Pentru un efect mai
stimulant, terapeutul poate efectua manevrele mai viguros.

Fig. Compresii largi folosind partea plată Fig. Compresii largi asupra şoldului cu
a pumnului asupra muşchilor antebraţul
ischiogambieri

Fig. Compresii largi asupra

muşchiului trapez cu antebraţul

b. Compresii specifice
Sunt tehnici fără alunecare care utilizează o suprafaţă specifică ca policele,
degetele, nodozităţile degetelor sau cotul şi se aplică perpendicular pe o suprafată
specifică ca un muşchi sau un tendon sau ţesut conjunctiv. Compresiile specifice

34
sunt utilizate în multe tehnici de masaj ca shiatsu, masajul oriental, în terapia
punctelor trigger sau în tehnicile de eliberare/degajare miofascială.
Intensitatea compresiei depinde de variaţia de duritate şi tensiune din cadrul
ţesutului care trebuie compresat şi de intenţia aplicaţiei. Este important să întâlneşti
şi să te potriveşti cu tensiunea tisulară pentru a împrăştia eficient forţele de-a lungul
liniilor de mai puţină rezistentă.
Compresiile specifice utilizate în masajul de degajare al punctelor trigger,
reprezintă un tratament eficient al punctelor trigger din sindroamele algice
miofasciale.
Tehnica de aplicaţie: iniţial se aplică presiunea pe lungimea muşchiului şi
apoi cu gentileţe se aplică presiunea gradat pe punctul trigger până când se
întâlneşte o rezistenţă tisulară. Pacientul simte un oarecare disconfort dar nu simte
durere mare. Pentru controlul intensităţii presiunii şi a durerii consecutive se poate
utiliza o scară de evaluare a durerii cu cotare de la 0 la 10, 0 fiind fără durere şi 10
durere maximă, asemănătoare cu durerea de dinţi. Presiunea aplicată poate fi
asociată cu o durere de 6-7 pe „scara analogă de cotare a durerii”. Odată ce
bariera se destinde, se poate adăuga presiune suplimentară până când este
întâmpinată o nouă barieră. Deoarece tehnica poate crea disconfort, între
manevrele de compresiune se pot intercala tehnici de netezire, frământări uşoare.

Fig. Compresii specifice ale muşchiului Fig. Compresii specifice ale muşchiului
piriform trapez

Punctul trigger miofascial. Este un punct de hiperiritabilitate în muşchiul

scheletal care este asociat cu un nodul palpabil, dureros, într-o bandă de ţesut sub
tensiune (încordată). Punctul este dureros la compresie şi poate da curs la durere
referită, disfuncţie motorie şi fenomene caracteristice.
Tipuri de puncte trigger:
- active – durere clinic manifestă care iradiază într-un mod caracteristic;

35
 - latente – un punct trigger clinic silenţios, care răspunde printr-un model
caracteristic de durere doar la compresie;
- central – situat aproape de centrul muşchiului, la punctul motor;
- joncţional – situat la joncţiune muşchi-tendon sau la o enteză şi apare
ca un rezultat al tensiunii crescute din banda de încordare produsă de
punctul trigger central;
- primar – muşchiul îşi dezvoltă un punct trigger prin suprasolicitare;
- cheie/esenţial – responsabil de activarea punctelor trigger satelite;
- satelit – activat pe cale neurogenă sau mecanic de punctul trigger
cheie/esenţial.
3. Efectele fiziologice ale frământatului
Frământatul cumulează atât acţiunea factorilor mecanici direcţi cât şi
acţiunea neuroreflexă, mai ales asupra circulaţiei.
Atenţie! Frământatul este o manevră de masaj care se adresează alături de
ţesuturile de suprafaţă şi ţesuturilor situate în profunzime, mai ales muşchilor.
- Ridicarea şi strângerea ţesuturilor cărnoase sunt acţiuni mecanice care stimulează
vitalitatea celulelor şi favorizează circulaţia profundă.
- Stoarcerea muşchilor dezvoltă mecanic elasticitatea şi stimulează fiziologic
celelalte proprietăţi ale acestora: contractibilitatea, excitabilitatea, conductibilitatea.
- Prin presiuni şi stoarceri se comprimă vasele profunde de sânge şi limfă,
activându-se circulaţia, îmbunătăţindu-se schimburile nutritive şi sporind eliminările.
Prin frământare sunt eliminate din muşchi produsele de uzură şi îndepărtate din ţe-
suturi alte produse de dezasimilaţie sau inflamatorii.
- Foarte important: frământatul acţionează şi pe cale reflexă. Stimulează pe cale
nervoasă funcţiunile muşchilor, activează circulaţia şi troficitatea în toată
regiunea masată.
- Exercită un efect stimulator, excitant asupra sistemului nervos central şi asupra
sistemului nervos vegetativ, având efect simpaticoton.
- Excitarea nervilor motori provoacă contracţii musculare fibrilare, care se propagă
în undă la muşchiul întreg.
Efectele frământărilor – medicina bazată pe dovezi
Efectele pretinse ale frământatului sunt multiple şi variate şi includ:
intensificarea circulaţiei sanguine, creşterea întoarcerii limfatice, o extensibilitate
crescută a ţesutului conjunctiv, scăderea inflamaţiei locale, recuperarea din

36
oboseala generală, relaxare musculară, scăderea oboselii şi a durerii musculare
(Solvo 2003; Fritz 2000; Tappan & Benjamin 1998; Holey & Cook 1997; De
Domenico & Wood 1997). Prin investigarea exhaustivă a cercetării din acest
domeniu, s-a relevat doar o evidenţă limitată care să susţină aceste efecte
pretinse.
De exemplu, adesea se consideră că frământatul îmbunătăţeşte atât
circulaţia sanguină cât şi pe cea limfatică. În practica clinică în masajul de drenaj
limfatic sunt adesea incluse manevre de frământat uşor şi de compresii datorită
efectului presupus de intensificare a circulaţiei limfatice. Ca atare, sunt autori
care sugerează că frământatul accentuează drenajul limfatic (Mason 1993;
Wallace 2003). În ciuda existenţei datelor care sprijină frământatul mecanic
(Yamazaki şi colaboratorii 1988), nu a fost găsit nici un studiu care să sprijine
utilizarea manevrelor de frământat pentru stimularea circulaţiei limfatice.
În legătură cu efectele frământatului asupra circulaţiei sanguine s-au
identificat studii care sunt contrare cu teoriile din cărţile populare de masaj.
Hovind şi Nielson (1974) au investigat efectele masajului asupra circulaţiei
sanguine în muşchii scheletici de la nivelul muşchilor antebratului şi gambei
utilizând metoda cu Xenon pentru a determna circulaţia sanguină. Rezultatele
acestui studiu au demonstrat că are efect mic când se pune problema de
creştere a perfuziei tisulare. Ca atare autorii au concluzionat că frământatul nu
are nici un efect asupra creşterii circulaţiei sanguine la nivelul muşchilor
antebraţului şi gambei. Un studiu condus de Shoemaker, Tiidus şi Mader (1997)
utilizând ecografia doppler în măsurarea circulaţiei sanguine, a concluzionat că
frământatul nu are nici un efect asupra creşterii circulaţiei sanguine.
Bazat pe aceste cercetări, apare improbabil ca frământatul să intensifice
circulaţia sanguină şi limfatică. Pentru a valida utilizarea unei asemenea tehnici
în practica clinică, sunt necesare investigaţii suplimentare care să confirme
efectele observate de terapeuţi în practica curentă.
Există cercetare care validează utilizarea frământatului în reducerea
tonusului muscular prin reducerea excitabilităţii neuromusculare atât la pacienţi
sănătoşi cât şi la pacienţi neurologici cu leziuni la nivelul măduvei spinării
(Sullivan şi colaboratorii 1991; Morelli şi colaboratorii 1991; Goldberg şi
colaboratorii 1998). Aceste investigaţii au fost conduse de terapeuţi fizicali cu un
interes special în identificarea eficienţei petrisajului în reducerea tonusului
muscular la musculatura spastică.

37
 Se susţine că lipsa de evidenţă care să valideze efectele frământatului în
alte arii şi pentru alte afecţiuni nu se corelează în mod necesar cu lipsa de efecte
ale frământatului în sine, ci mai degrabă cu lipsa de interes în urmărirea
academică a unor asemenea efecte.
Tabel Rezumat al efectelor raportate ale frământatului

Improbabile
Discutabile
cercetare
Sugerate

Posibile
prin
Intensifică circulaţia sanguină *
Creşte întoarcerea limfatică *
Îndepărtează substanţele chimice iritante *
Creşte extensibilitatea ţesutului conjunctiv *
Reduce tumefacţia locală *
Ajută la recuperarea din oboseală *
Induce relaxare musculară *
Scade durerea musculară *
Scade/eliberează durerea *

4. Efecte adverse, riscuri, accidente.

- Datorită efectelor de tip simpaticoton, la unele persoane se pot produce reacţii
mai pronunţate, greu de suportat, de către pacienţi, de tipul: hipotensiune
arterială (atenţie la bătrâni unde apare riscul de ischemie cerebrală sau
cardiacă), greţuri, vărsături.
- La manevrele foarte puternice se pot produce leziuni tisulare foarte severe,
hematoame (atenţie la pacienţii cu tulburări de coagulare prin diverse afecţiuni,
sau la cei care-şi administrează medicaţie anticoagulantă).
5. Indicaţii
- Afecţiuni ale aparatului locomotor: stări posttraumatice, leziuni postcontuzionale
cu imobilizare prelungită (fracturi, entorse sau luxaţii) ce determină hipotrofii,
atonii sau insuficienţe musculare, oboseală musculară.
- Afecţiuni neurologice: sindroame de neuron motor periferic, în stadiul de paralizie
cu musculatură flască pentru prevenirea redorilor articulare, alături de
kinetoterapie, electrostimulare şi masaj prin frământat, fricţiuni cu facilitare
proprioceptivă pentru efectul trofic circulator şi antialgic.
- Afecţiuni ale aparatului abarticular: zone de miogeloză prin geluiri; celulită –
frământări în cută, geluiri.

38
- Afecţiuni digestive: Frământările energice au efecte stimulatoare în profunzime,
influenţând favorabil digestia şi absorbţia prin activarea circulaţiei splanhice cu
stimularea secreţiei şi peristaltismul intestinal: gastrite hipoacide; dischinezii
biliare hipotone; colite atone;constipaţia habituală.
- Obezitate – frământări energice.
- Masajul cosmetic al feţei
- Frământatul este utilizat foarte mult în masajul sportivilor fiind un procedeu
specific de stimulare şi refacere a funcţiilor motoare. Efectele lui sunt mai
eficiente atunci când se masează grupele de muşchi obosiţi prin efort fizic de
lungă durată.
6. Contraindicaţii
Se regăsesc în contraindicaţiile generale ale masajului. Întărim riscul apariţiei
hematoamelor sau a hemoragiilor în zonele masate.

IV. TAPOTAMENTUL, BATEREA SAU LOVIRILE UŞOARE Şl RITMICE

(TAPOTEMENT/PERCUSSION MASSAGE)
___________________________________________________________________
Tapotamenul, baterea sau lovirile uşoare şi ritmice:
1. Definiţie
2. Descriere
3. Tehnica de execuţie
a. tocatul
b. percutatul sau ciocănitul
c. plescăitul sau lipăitul
d. bătătoritul
e. tapotamentul în ventuză
f. bătătoritul cu pumnul
4. Efectele baterii
5. Indicaţiile baterii
6. Contraindicaţiile baterii
___________________________________________________________________
Baterea sau lovirile uşoare şi ritmice, aplicate pe piele şi pe ţesuturile moi ale
corpului, sunt cele mai intense şi mai excitante procedee de masaj. Ele derivă din
biciuirile cu mănunchiuri, de crenguţe, folosite în masajul empiric din cele mai
vechi timpuri, aplicate în legătură cu băile de aburi.
Termenul provine de la cuvântul francez „tapôter” = a bate. În multe texte se
face referire la manevră ca „percussion” = percuţie.
În practică se folosesc procedee manuale şi mecanice.
- Procedeele manuale se execută în feluri diferite: cu degetele, cu
palmele şi cu pumnii.

39
 - Procedeele mecanice folosesc aparate mici de lovire ritmică, acţionate
cu mâna sau cu un motor electric (se vor detalia la capitolul „masajul
mecanic”).
Procedeele manuale sunt preferate, pentru că se pot adapta mai bine şi doza
mai uşor decât cele mecanice.

1. Definiţie

Tapotamentul constă în loviri/bătăi ale ţesuturilor moi, cu loviri repetitive,

ritmice, uşoare, rapide, folosind amândouă mâinile.

2. Descriere

Exact ca şi cântatul la un instrument de percuţie cum este toba de piele,

mâinile aplică un ritm sau o batere la nivelul corpului. Asemenea ritmuri percutante
pot fi aplicate prin utilizarea palmelor, a suprafeţelor ulnare a mâinilor, cu pumnii,
inclusiv cu mâinile în cupă/căuş. Mâinile în general lovesc corpul alternativ şi coatele
realizează mişcări de îndoire uşoară şi întindere, în timp ce pumnii (articulaţiile
radiocarpiene) sunt menţinuţi relaxaţi în timpul mişcărilor. În timpul realizării acestor
tehnici, practicianul trebuie să se asigure că nu se produc mişcări excesive care vor
conduce la tensionări, suprasolicitări ale pumnilor. Loviturile repetate ale ţesuturilor
prin percuţie, servesc la stimularea ţesuturilor de dedesubt şi în acelaşi timp produc
un răspuns reflex la nivelul întregului corp.
Din punct de vedere al energiilor fizice, acest tip de manevre generează prin
ţesuturi activitatea de „unde”. Cantitatea de forţă aplicată poate transmite prin
ţesuturile moi o activitate de unde foarte mică sau foarte mare.
Manevrele de tapotament sunt eficiente pentru stimularea nervoasă şi pot
însufleţi/anima sau cresc starea de alertă a individului masat.
Aceste tehnici se practică, se aplică mai ales în timpul tratamentelor scurte
prin masaj, aşa cum se întâmplă la masajul în scaun sau al unui atlet anterior
competiţiei sportive.
Când se aplică manevre uşoare până la moderate cu faţa rotunjită ulanară a
mâinilor la nivelul inserţiilor osoase şi a zonelor articulare, aderenţele puternice
capsulare sau ligamentare pot fi rupte.
Cunoscute tradiţional pentru efectul de stimulare, manevrele de tapotament
sunt omise în timpul masajului de relaxare. Oricum, când încercăm să înviorăm sau
să trezim un client dintr-o stare de relaxare profundă, se pot aplica manevre de
tapotament uşoare, de suprafată.
40
 Manevrele de tapotament în general sunt utilizate de practicieni şi sunt
considerate partea spectaculoasă, demonstrativă a masajului suedez.

3. Tehnica de execuţie

În practică se aplică numeroase şi variate forme de batere, descrise sub

numele comun de tapotare sau tapotament. Tehnica de execuţie este particulară
fiecărei forme de batere şi este descrisă după partea mâinilor care realizează
impactul cu tegumentul.

a. Tocatul (hacking)
Este cea mai cunoscută şi mai folosită manevră de batere.
Se execută cu degetele de la ambele mâini. Pentru a se efectua corect şi
repede, mâinile sunt ţinute în uşoară extensie, cu palmele faţă în faţă, destul de
apropiate; coatele puţin depărtate de corp. Degetele, uşor flexate şi depărtate între
ele, cad pe piele, de la o distanţă mică, într-un ritm foarte viu, lovind fie cu partea
lor latero-dorsală, fie cu cea latero-palmară.

Fig. Tocatul

Lovindu-se între ele şi atingând pielea, degetele produc un sunet

caracteristic, asemănător lovirii cu un mănunchi de nuiele, dacă lovim cu partea
latero-dorsală, sau cu picăturile mari de ploaie, dacă lovim cu partea lor latero-
palmară. Practic, contactul cu tegumentul se face prin degetul mic şi vârfurile
degetelor IV, V.

41
 Pe porţiunile mai cărnoase, lovirile cresc în intensitate şi pot fi executate şi cu
marginea cubitală a palmelor (tăişul mâinii).
Intensitatea loviturilor rezultă mai mult din greutatea degetelor şi a mâinilor,
decât din contracţia activă a muşchilor. Mâinile cad moi, pasiv mişcându-se mai mult
din articulaţia pumnului. Pentru a amplifica mişcările, adăugăm la înclinarea laterală
a mâinilor şi o mişcare de răsucire a antebraţelor, în sensul trecerii din pronaţie în
supinaţie. Dacă manevra se execută din coate sau din umeri, lovirile devin prea
puternice şi chiar dureroase, iar mişcările se fac mai greu şi devin mai obositoare.
Intensitatea va fi mai mică, dacă aplicăm baterea pe regiuni sau ţesuturi sensibile;
medie sau mare, dacă le aplicăm pe mase mari de muşchi sau pe straturi groase de
ţesuturi. Pe regiunile foarte sensibile, de exemplu pe abdomen, folosim o formă
specială de "tocat tangenţial", alunecând pe suprafaţa regiunii, fără a pătrunde în
profunzime. Această manevră necesită o mare mobilitate şi supleţe a mâinilor
executantului.
Ritmul. Tocatul se execută în general într-un ritm foarte viu, dar în anumite
cazuri, ca în masajul regiunii precordiale şi a capului, se poate aplica şi mai lent.
b. Percutatul/ciocănitul (tapping)
O altă formă de batere constă din "percutatul" sau "ciocănitul" ţesuturilor
cu vârfurile degetelor uşor îndoite, care cad perpendicular pe regiunea masată.
Manevra se execută cu ambele mâini, mişcându-se din articulaţia pumnului simultan,
dar mai ales alternativ cu maximum de mobilitate. Putem modifica tehnica acestei
manevre executând-o mai rar şi adăugând după lovire, o alunecare scurtă şi
uşoară, sub formă de periat sau râcâit.
Percutatul obişnuit se poate aplica pe toate zonele, pe spate şi torace, cel cu
alunecare este destinat peretelui abdominal. Ar fi o manevră de elecţie pentru
zonele sensibile ca faţa, pieptul sau braţele.
Caracteristica dominantă a percutatului este ritmul rapid şi supleţea mare a
mişcării şi nu intensitatea sau durata manevrei, manevra fiind cea mai uşoară şi
superficială dintre manevrele de tapotament.
c. Plescăitul/lipăitul (slapping)
Derivă din manevra de percutat. Se practică cu faţa palmară a degetelor, sau
chiar cu palmele.
Această formă de batere este indicată în masajul stimulator şi se aplică pe
regiuni întinse şi puţin sensibile, ca spatele, coapsele şi gambele, pe faţa lor
posterioară.

42
 Plescăitul se face cu mâinile moi şi uşoare, prin mişcări suple şi repezi.
Loviturile produc un sunet clar, specific care i-a dat şi numele acestei manevre.
Mişcările se execută activ, din coate, antebraţele se ridică la înălţime potrivită, iar
mâinile cad pasiv, alternativ sau simultan, pe regiunea respectivă. Intensitatea
loviturilor depinde numai de greutatea mâinilor şi de înălţimea de la care cad.
Pot fi executate şi manevre active, dar dacă sunt prea puternice, devin
dureroase.
Dacă vrem să reducem efectul lor excitant, manevrele vor fi executate mai de
aproape, alunecând sau tangenţial.

Fig. Manevre de tapotament. A-cu pumnul, B-ciupituri C-în ventuză, D-percutat.

d. Bătătoritul
Bătătoritul se deosebeşte de plescăit numai prin felul de a ţine palmele şi
degetele întinse şi foarte apropiate de suprafaţa corpului. Lovirile sunt scurte şi
dese, iar dacă sunt bine executate produc un sunet deschis, caracteristic.
e. Tapotamentul cu aer comprimat sau în ventuză (cupping)
Dacă executăm bătătoritul cu palmele şi degetele strânse, în aşa fel încât
să formeze o adâncitură ("căuş" sau "ventuză"), bătătoritul devine mai puţin aspru,

43
iar lovirile produc un sunet surd, deosebit de-al plescăitului sau bătătoritului cu
palmele şi degetele întinse din cauza pernei de aer cuprins între mâini şi pielea
masată. Când degetele lovesc, numai marginile cupei/ventuzei vin în contact cu
ţesutul. Când mâinile se ridică de pe piele, se formează un vacuum.
Tehnica este folosită pe suprafeţe largi ca spatele sau coapsele. Este de
asemenea manevra de elecţie pentru masajul aparatului respirator, deoarece
favorizează eliminarea secreţiilor mucoase, a sputei prin tractul respirator şi se
aplică în zona pulmonară a spatelui. Manevra se aplică cu alternarea ritmică a
mâinilor.
Plescăitul/lipăitul/slapping, ar deriva din tapotamentul în ventuză.
f. Bătătoritul cu pumnul
Este o manevră puternică, indicată mai rar, numai pentru masajul regiunilor
foarte musculoase şi puţin sensibile. Lovirile se produc fie cu pumnul incomplet închis,
lăsând între degete şi podul palmei un mic spaţiu, care asigură elasticitatea manevrei,
fie cu pumnul închis şi cu degetele strânse în palmă, mărind fermitatea manevrei. În
primul caz, lovirile sunt mai bine tolerate, în al doilea caz, manevra se aplică numai pe
regiunile foarte voluminoase, la persoanele robuste. Uneori, se practică şi un bătătorit
cu marginea cubitală a pumnului, la care poate participa şi cu un mic segment de
antebraţ. Această ultimă manevră se aplică numai pe regiunea fesieră.
g. Smulgerea/ciupitura/cleştii (plucking)
Reprezintă o tehnică uşoară şi vioaie unde ţesuturile superficiale sunt prinse
intre police şi degetele II, III. Policele şi celelalte degete alunecă pe ţesuturi până se
întâlnesc. Această tehnică se realizează ca o manevră rapidă, blândă, ritmică,
alternând între mâna dreaptă şi stângă.

Manevrele de batere pot fi aplicate direct pe piele, ca şi celelalte procedee de

masaj, dar pot fi aplicate şi peste îmbrăcăminte, în masajul de încălzire.
Precauţii
Utilizarea tapotamentului necesită antrenament clinic adecvat şi practică
controlată pentru a te asigura de aplicarea corectă.
Pentru aplicarea în patologii specifice cum este cea respiratorie, pentru
facilitarea evacuării secreţiilor bronşice, este necesar un antrenament special.
Când se aplică tapotamentul, se iau în considerare toate contraindicaţiile
generale ale masajului şi cele speciale ale tapotamentului (vezi mai jos)
Atenţie!

44
 - Tapotamentul nu ar trebui să-i provoace pacientului durere sau disconfort.
- Eritemul postaplicaţie şi disconfortul pacientului sunt considerate aplicaţii
slabe, chiar jalnice ale tehnicii.
- Pentru a preveni disconfortul sau iritaţia, se poate aplica o barieră între
mâinile terapeutului şi pielea pacientului de tipul unui prosop sau chiar
îmbrăcăminte.

Atenţie!
Aplicarea prelungită a tapotamentului poate fi percepută de individ ca o
formă de agresiune personală.

4. Efecte fiziologice

Efectele fiziologice variază în raport cu intensitatea şi ritmul loviturilor, cu

supleţea sau rigiditatea mâinilor şi cu sensibilitatea pielii sau a ţesuturilor masate.
Efectele rezidă din acţiunea mecanică directă, dar în mod special din acţiunea
reflexă.
Acţiunea lor specifică este excitantă, motiv pentru care se execută după ce
corpul a fost pregătit prin manevrele precedente. Dacă se practică îndelungat,
ritmic şi uniform, influenţează ramurile periferice ale nervilor senzitivi în sensul redu-
cerii sensibilităţii.
Se produce o creştere a tonusului muscular şi chiar o contracţie locală a
miofibrilelor prin excitarea filetelor nervoase motoare.
Lovirile uşoare şi ritmice aplicate muşchilor, stimulează proprietăţile fiziologice
specifice ale acestora şi le sporeşte funcţionalitatea.
Produce vasodilataţie semnificativă dacă baterea este executată în ritm mai
rapid, cu intensitate mai mare şi pe o durată de timp mai lungă. Acţionează asupra
nervilor vasomotori şi provoacă un aflux crescut de sânge în regiunea masată.
Pielea din această regiune se încălzeşte şi se înroşeşte vizibil.
Prin activarea circulaţiei sunt stimulate şi funcţiunile nutritive locale.
Reduce excitabilitatea şi sensibilitatea nervilor senzitivi periferici, cu
reducerea intensităţii durerii, dacă tehnica este aplicată ritmic, uniform şi prelungit.
Stimulează pielea şi organele glandulare.
Stimulează funcţia organelor interne prin aplicare la nivelul spatelui.
Prin efectul mecanic direct, favorizează evacuarea secreţiilor la nivelul
arborelui respirator.

45
 Efectele tapotamentului. Medicina bazată pe dovezi
S-au condus cercetări pentru validarea folosirii tehnicilor de tapotament în
afecţiunile respiratorii. S-au utilizat manevre de tapotament asupra grilajului costal
pentru desprinderea secreţiilor mucoase de pe pereţii arborelui respirator la pacienţii
cu astm bronşic şi fibroză chistică. În plus, tapotamentul are efectul de intensificare
bruscă a circulaţiei sanguine în zona tratată. Percuţia se aplică cu mâinile în
cupă/ventuză, alternativ pe peretele toracic care trebuie drenat. În mod normal se
asociază şi poziţionarea pacientului pentru favorizarea drenajului zonei
congestionate şi în combinaţie cu o serie de exerciţii respiratorii.
În 1988, Dallimore şi colaboratorii au condus un studiu asupra efectelor
respiratorii şi cardiovasculare ale percuţiilor toracice la 7 subiecţi sănătoşi. Posturaţi
în decubit lateral drept, li s-au aplicat trei secvenţe de percuţii cu o perioadă de
recuperare de 5 minute între aplicaţii. S-au aplicat trei tipuri de tratamente:
- Percuţii aplicate pe peretele lateral cu pacientul respirând în ritmul lui;
- Percuţii aplicate pe peretele lateral în timp ce subiectul efectua 5 exerciţii de
expansiune toracică respiratorie (inspir profund);
- Subiectul a realizat doar 5 inspiruri profunde fără tapotament.
Autorii au observat că toate cele trei tratamente au produs creşteri
semnificative ale volumelor respiratorii şi a frecvenţei cardiace. Percuţia asociată cu
inspirul profund şi inspirul profund au crescut semnificativ numărul de respiraţii pe
minut, consumul de oxigen şi consumul arterial de oxigen.
Gallon (1991) a condus un studiu asupra pacienţilor cu bronşiecţazie (cu
producţie excesivă de spută). Zilnic timp de trei săptămâni, s-au aplicat trei tipuri de
terapie:
- Drenaj postural;
- Exerciţii de respiratie adâncă şi manevre rapide de percuţie toracică;
- Exerciţii de respiratie adâncă şi manevre lente de percuţie toracică.
A crescut net volumul expectoraţiei la cei care au efectuat exerciţiile
respiratorii în asociere cu manevrele de tapotament, şi se pare că manevrele rapide
de tapotament au fost mai eficiente ca şi cele lente.
Se pare că efectul maxim de drenaj bronşic se obţine prin asocierea
exerciţiilor respiratorii profunde, cu exerciţii de tuse şi manevre de tapotament, nu
doar aplicarea de manevre de tapotament atât de convenabile pentru pacienţii
respiratori.

46
 Bélanger şi colaboratorii (1998) au investigat efectul tapotamentului asupra
excitabilităţii neuro-motorii (cu predilecţie la muşchiul solear). S-au aplicat manevre
de tapotament la nivelul muşchiului solear, tendonului lui Achile, ischiogambierilor şi
tibialului anterior, pe o perioadă de 30 de secunde. Au fost înregistrate pe EMG
reflexele H de răspuns la fiecare 5 secunde în timpul baterii şi ceva mai rar timp de 5
minute după încheierea baterii. Au raportat că prin tapotament, muşchiul solear şi-a
redus excitabilitatea neuro-motorie. Cercetătorii au considerat că prin tapotament s-
au activat un număr de fibre aferente ca cele implicate în atingere şi presiune ca şi
receptorii musculari şi tendinoşi, fusurile neuro-musculare şi organele tendinoase
Golgi. Rezultatele acestui studiu sugerează că tapotamentul are capacitatea de a
reduce tonusul muscular în muşchii hipertonici din diferite afecţiuni neurologice,
ortopedice, musculoscheletale.
În ciuda descoperirilor lui Bélanger şi colaboratorii, mulţi autori susţin că
tapotamentul poate stimula stretch reflexul, şi prin aceasta facilitând contracţia sau
scurtarea când se aplică pe corpul muscular sau tendon. Acest efect este opus celui
obţinut prin fricţiune, care este mai degrabă de relaxare a tonusului muscular.
Se spune că percuţiile stimulează receptorii senzitivi de la nivel tisular,
mecanoceptorii, şi prin aceasta induc nişte contracţii de protecţie la nivelul muşchilor
care sunt manipulaţi. Acest răspuns protector este cunoscut ca şi contracţie reflexă.
După Cassar (1999), când tapotamentul este încorporat în secvenţele de
masaj, trebuie aplicat numai pe perioade scurte, deoarece stimularea excesivă poate
conduce la stimulare musculară şi să se dovedească contraproductivă.
Nu există nici o evidentă clară care să susţină creşterea tonusului muscular
prin manevrele de tapotament. Dimpotrivă, evidenţa este pentru scăderea tonusului
muscular.
Hovind şi Nielsen (1974) au cercetat efectele tapotamentului asupra circulaţiei
musculare. S-a măsurat la 7 subiecţi sănătoşi circulaţia musculară prin administrare
de xenon: înainte de masaj, la 2 minute după începerea masajului şi după încheierea
masajului. S-a observat o creştere semnificativă a circulaţiei sanguine în timpul
masajului. S-a observat şi o hiperemie superficială care a durat până la 10 minute
postmasaj, şi s-a explicat prin răspunsul inflamator local la aplicaţia de tapotament.

Rezumat al efectelor raportate ale tapotamentului

Efecte Susţinut Probabil Discutabil Improbabil
prin
cercetare
- Induc relaxare musculară *

47
- Stimulează digestia *
- Favorizează funcţia respiratorie *
- Ameliorează durerea *
- Creşte întoarcerea limfatică *
- Scade edemele *
- Creşte excitabilitatea *
- Scade anxietatea *

5. Indicaţii

Fiind manevre puternice, excitante, manevrele de batere se aplică

preferenţial individului sănătos în contextul masajului de întreţinere sau sportivului
amator sau de performanţă. Aceste manevre servesc în sport la încălzirea şi
stimularea corpului. În cadrul masajului pregătitor, ele constituie un procedeu
cunoscut şi apreciat mai ales în sporturile de iarnă.
Manevrele de batere se pot aplica şi la automasaj.

6. Contraindicaţii

- Crampele sau spasmele musculare (creşte spasticitatea)

- Atrofia musculară severă şi în paralizia flască (apare riscul de leziuni musculare).
- În stările de insomnie, neurastenie sau epuizare severă.
- În nevrite.
- La nivelul regiunilor cu reliefuri osoase.
- Nu se permite aplicaţia de manevre puternice de batere în regiunile lombare –
datorită rinichilor – apare riscul de leziuni renale).
- Nu se permite aplicaţia de manevre puternice de batere în regiunile lombare – în
perioada de ciclu menstrual sau în sarcină.

V. VIBRAŢIILE (VIBRATIONS)
___________________________________________________________
Vibraţiile:
1. Definiţie
2. Tehnica de execuţie
- Vibraţii manuale
- Vibraţii mecanice
3. Precauţii
4. Efectele vibraţiilor
5. Indicaţiile vibraţiilor
6. Contraindicaţiile vibraţiilor
___________________________________________________________________
Sumează o colecţie de manevre care includ vibraţiile ca atare, balansările
(rocking), scuturăturile (shaking) şi înghesuiala/împingeri/înghionteli (jostling). După
unele şcoli, scuturăturile sunt descrise la manevre ajutătoare de masaj.

48
 Mişcările acestea sunt ritmice şi au o natură tramurătoare sau oscilatorie şi
pot fi aplicate prin utilizarea întregii mâini, cu vârful degetelor, sau chiar un dispozitiv
mecanic. Manevrele de vibraţii diferă de tapotament prin faptul că în general mâinile
nu pierd contactul cu tegumentul, cu excepţia tehnicilor de scuturat. Aşa simple cum
par, vibraţiile sunt unele din manevrele cele mai solicitante pe care le poate realiza
un maseur terapeut. După multă practică profesională, când se ajunge să fie
practicate cu abilitate, sunt utile pentru inducerea unei oarecare relaxări.

1. Definiţie
Vibraţiile sunt procedee principale de masaj, care constau din mişcări
oscilatorii ritmice şi din presiuni intermitente, executate foarte frecvent şi uniform, cu
ajutorul mâinii sau al unor aparate numite vibratoare. Aceste mişcări realizează
deplasări mici (de câţiva milimetri) ale pielii, ţesuturilor şi presiuni ondulatorii foarte
variate.
Unii autori le descriu ca şi variantă de tapotament la care mâinile nu se ridică
de pe tegument la sfârşitul fiecărui ciclu.

2. Tehnica de execuţie

a. Vibraţiile manuale
Vibraţiile manuale se execută cu:
- vârful degetelor
- cu faţa palmară a degetelor;
- cu podul palmei sau cu rădăcina mâinii,
- cu toată palma şi cu degetele întinse,
- cu pumnul deschis sau închis.
Aceste procedee se folosesc în raport cu întinderea regiunii, cu grosimea şi
sensibilitatea ţesuturilor masate şi cu scopul urmărit.

49
 Orice vibratie începe cu un grad de compresie. După ce s-a atins adâncimea
compresiei, mâinile tremură sau oscilează, prin aceasta transmiţând o vibraţie prin
ţesuturile subjacente.
Mişcările vibratorii sunt asemănătoare cu un tremurat continuu; ele rezultă din
contracţiile rapide ale muşchilor antagonişti ai degetelor şi mâinii, antebraţului şi
braţului. Din această cauză, vibraţiile manuale sunt greu de executat şi destul de
obositoare. Uneori însă se execută bine şi cu uşurinţă, de la prima încercare, de
către cei ce au aptitudini native pentru astfel de mişcări. Aceste vibraţii nu pot fi
niciodată perfect ritmice, nu pot realiza oscilaţii şi presiuni uniforme şi mai ales nu
pot fi executate timp prea îndelungat, din cauza contracturii care apare în muşchii
braţului şi antebraţului care lucrează.
Deşi se execută greu, vibraţiile manuale continuă să fie indicate şi apli cate în
mod curent, deoarece pot fi adaptate cu uşurinţă în ceea ce priveşte amplitudinea,
ritmul şi presiunea mişcărilor.
Mâna este un instrument ideal, întotdeauna moale şi caldă, modelându-se
perfect după forma regiunii pe care o masăm.
Adesea aceste manevre sunt folosite ca „tehnici competitive” (de distragere
a atenţiei) pentru suprimarea durerii. Turchaninov (2000) consideră că vibraţiile
sunt utile pentru disfuncţiile sistemului nervos de tipul celor consecutive
accidentelor vasculare cerebrale. Se consideră că aplicaţiile de vibraţii blânde pot
ajuta la recuperarea după asemenea afecţiuni, în măsura în care pot ajuta la
recuperarea funcţiei motorii.
Există tehnici diferite de aplicare a vibraţiilor care se adaptează în funcţie de
regiune şi de necesităţi. Astfel se pot folosi vibraţii pe porţiuni mai limitate sau mai
întinse ale corpului, executate pe o durată scurtă, medie sau lungă. Pentru aceasta,
mâna sau piesa vibratoare acţionează pe loc, sau este deplasată în sensul dorit,
realizând vibraţii statice sau dinamice.
Mai există balansări şi scuturături.
Vibraţiile statice şi dinamice.
Tehnicile vibratorii pot fi realizate static sau în mişcare, oricare dintre ele
folosind o singură mână sau mână întărită (consolidată cu cealaltă mână).
Musculatura antebraţului se contractă şi se relaxează alternativ, transmiţându-se prin
mână şi ţesuturile tratate.

50
 Fig. Vibraţii statice

Presiunea vibratorie reprezintă o formă de vibraţii, care se aplică într-un

singur punct sau se deplasează în sens liniar, pe întinderi foarte variate. Această
manevră este executată cu vârful unui singur deget sau al celor trei degete: indicator,
mijlociu şi inelar. Procedeul se aplică la rădăcina sau pe traiectul unui nerv, pe
inserţia unui tendon sau muşchi, în jurul unei articulaţii sau în lungul unei vene.
Trepidaţia reprezintă o altă formă de mişcări vibratorii care se aplică cu o
amplitudine sau intensitate mai mare decât vibraţiile obişnuite.
Trepidaţia se aplică la o frecvenţă medie şi o presiune crescută, asemănător
cu vibraţiile superficiale, dar cu flexii şi extensii puternice care încep la nivelul cotului
şi se transmit de-a lungul antebraţului, articulaţiilor radiocarpiene, mâini şi articulaţii
intermediare.
Tehnica se poate aplica pe diverse zone ale corpului şi şi-a dovedit utilitatea
de aplicare la nivelul toracelui unde, în combinaţie cu mişcările respiratorii,
antrenează respiraţia, facilitează expirul şi evacuarea secreţiilor bronşice.
Trepidaţiile se pot executa atât manual cât şi mecanic. Ele se aplică pe
diferitele regiuni ale trunchiului.
Vibraţiile de scuturare.

Fig. Vibraţii prin scuturare

Scuturătura este foarte eficientă pacienţilor cu tendinţă la încordare

musculară. În tehnică, prin scuturarea membrului, apare o componentă de ridicare şi
împingere. Este apucat, ridicat şi scuturat un grup de muşchi sau un membru.
Scuturarea poate fi în sus şi în jos sau latero-lateral. În cercaţi să scuturaţi cu un
oarecare ritm şi încercati să simţiţi câtă rezistenţă este în membru. Simţiţi greutatea

51
membrului, aplicaţi o tracţiune uşoară şi scuturare puternică şi după aplicaţie simţiţi
diferenţa în membru.

Vibraţiile de balansare. Balansarea este o formă populară de vibraţii. Este

blândă şi în măsura în care terapeutul atinge ritmul dorit, ea linişteşte clientul
aducându-l într-o relaxare profundă. Balansarea este ritmică şi se aplică cu o
mişcare deliberată a întregului corp. Balansarea implică mişcari de scuturare de sus
în jos şi dinspre lateral spre lateral, dar nu se produce lovire sau aruncătură la
capătul mişcării. Acţiunea de balansare va mişca corpul cât de departe va merge el,
dar permiţându-i să se întoarcă la poziţia iniţială.

Fig. Vibraţii prin balansare

La pacienţii tensionaţi sau anxioşi, care iniţial se opun mişcărilor de balansare,

se poate începe cu mişcări de scuturare şi apoi să se treacă la vibraţiile de
balansare. Încercaţi să găsiţi o mişcare care curge şi evitaţi orice este brusc sau
brutal.

Vibraţiile se combină, în masajul comun, cu manevrele de alunecare, cu

fricţiunile sau chiar cu frământatul.
b. Vibraţiile mecanice sau instrumentale
Au particularitatea de a fi mai rapide, mai uniforme şi perfect ritmice. Aceste
calităţi se menţin aceleaşi pe timp nedefinit. Sunt în uz aparatele mici de vibrat care
produc oscilaţii egale şi cu ritm constant şi aparatele mai mari care pot fi reglate în
ceea ce priveşte frecvenţa şi amplitudinea oscilaţiilor.
Contactul cu diferitele părţi ale corpului se face prin benzi de pânză tare, prin
dispozitive sau piese speciale, construite din metal, ebonită, cauciuc sau alte
materiale, plastice. Acestea au diferite dimensiuni şi se aplică direct pe piele, sau
acţionează prin intermediul mâinilor tehnicianului.
3. Precauţii

52
 Practicarea vibraţiilor necesită practică clinică supraveghiată pentru a asigura
aplicaţia corectă a ei. În aplicţiile de favorizare a expectoraţiei sau alte patologii
particulare, este necesar un antrenament/instructaj mult mai avansat.
La aplicaţia manevrelor de vibraţie se iau în considerare contraindicaţiile
generale, la fel ca şi următoarele:
- Vibraţiile şi scuturăturile se vor evita de aplicat pe orice muşchi a suferit o
accidentare acută. Vibraţiile uşoare s-ar putea aplica pentru ameliorarea
durerii, dar asigurându-te că greutatea mâinii nu va agrava durerea.
- Vibraţiile şi scuturăturile pot agrava spasmele musculare, spasticitatea la
pacienţii care prezintă asemenea simptome.
- Balansarea se va aplica cu prudenţă la pacienţii cu mobilitate redusă sau
unde durerea îngreunează mişcarea.
- Balansările prea rapide, brutale, pot induce greaţă, şi nu se aplică
pacienţilor care suferă de vertij sau rău de mişcare.

4. Efectele fiziologice ale vibraţiilor

Rezultă din cumularea efectelor mecanice directe şi a efectelor reflexe. Astfel

produc:
- vasodilataţie – prin mecanism direct sau reflex cu hiperemie şi creşterea
temperaturii locale, iar circulaţia locoregională se intensifică.
- efect sedativ – prin manevre lejere şi prelungite, reducând anxietatea,
stresul, oboseala psihică şi musculară.
- efect antialgic – creşterea pragului sensibilităţii dureroase şi prin teoria
controlului porţii.
- stimulează proprioceptorii ligamentari.
- efect decontracturant, îmbunătăţind capacitatea de efort muscular.
Efectele vibraţiilor. Medicina bazată pe dovezi
După Fritz (2000), aplicate pe o perioadă suficientă de timp şi la o anumită
intensitate, vibraţiile sunt capabile să producă efecte reflexe. Se crede că aplicate
timp de apriximativ 30 secunde, vibraţiile vor favoriza relaxarea musculară. S-a
propus că în măsura în care inputul senzitiv suplimentat cu aplicatia de vibraţie este
decomandat, sistemul nervos are dificultăţi în integrarea stimulilor şi în consecinţă
relaxarea musculară este mai frecventă ca şi lipsa oricărui răspuns.
Vibraţiile pot stimula aparatul digestiv prin stimularea refleză a musculaturii
netede a intestinului subţire şi gros, favorizând defecatia şi eliminarea gazelor.

53
 Aplicate pe grilajul costal, vor favoriza evacuarea secreţiilor muscoase din
arborele bronşic.
Se crede că vibraţiile ar avea efect de scădere a durerii, posibil prin teoria
controlului porţii (mecanism competitiv).
După Cassar (199), vibraţiile reduc vâscozitatea limfei şi a lichidului interstiţial,
în consecinţă crescând circulaţia limfatică şi reducând edemele.
Scuturăturile sunt adesea folosite înainte şi/sau post eveniment sportiv
datorită efectului de scădere a tensiunii musculare şi creştere a excitabilităţii
(Benjamin şi Lang 1996). În ciuda faptului că câţiva autori consideră că scuturatul
poate reduce tonusul muscular şi să crească relaxarea prin acţiune reflexă de la
inputul senzorial de la nervii aferenţi de la proprioceptorii din muşchi şi articulaţii, nu
s-a găsit nici o cercetare care să susţină acest fapt.
Mamele au fost conştiente de efectele fenomenului de balansare de secole, în
măsura în care balansarea întregului corp este o formă de stimulare profundă
proprioceptiovă utilizată pentru calmarea copiilor. După Lederman (1997), studii
asupra balansării întregului corp au demonstrat că calmează şi reduc anxietatea la
bebeluşii şi copii mici, reflectat în scăderea plânsului copilului, mult mai eficient decât
prin utilizarea unei formule verbale. La cei care lucrează în domeniul clinic, cu
populaţii speciale, atestă beneficiul balansării pentru calmarea copiilor cu dizabilităţi
sau acelor hiperactivi.
Se pare că macanismul care stă la baza unor asemenea efecte ale
balansărilor sunt asociate cu aparatul vestibular din canalele semicirculare ale
urechii, în asociere cu prorioceptorii de la nivelul pielii, articulaţiilor şi muşchilor.
Asemenea influenţe senzoriale sunt procesate la nivelul creierului în nucleii
vestibulari. O curgere continuă de impulsuri de la nivelul nucleilor vestibulari joacă un
rol în generarea tonusului motor la nivelul muşchilor posturali. Inhibiţia acestui flux va
determina relaxarea musculară. S-a sugerat că balansări lente, ritmice, stimulează
aparatul vestibular şi prin aceasta induc o inhibiţie la nivelul nucleilor vestibulari.
Stimularea concomitentă a receptorilor pielii vor contribui la răspunsul de relaxare
generală (Lederman 1997).
Rezumat al efectelor raportate ale vibraţiilor
Efecte Susţinut Probabil Discutabil Improbabil
prin
cercetare
- promovează alinierea ţesutului *
conjunctiv
- scad durerea *
- cresc circulaţia sanguină locală *

54
- stimulează funcţia respiratorie *
- stimulează funcţia cardio-circulatorie *
- induc relaxare musculară *
- ameliorează tonusul muscular *
- dezactivează punctele trigger *
- cresc excitabilitatea *

5. Indicaţii

- Patologia aparatului locomotor de natură reumatismală: fazele dureroase şi

congestive ale reumatismului degenerativ; reumatismele inflamatorii:
poliartrită reumatoidă, spondilartropatii seronegative în pusee evolutive,
dureroase; afecţiuni dureroase cu etiopatogenii diverse ale coloanei
vertebrale: spondiloze, discopatii, sechele posttraumatice.
- Patologia aparatului locomotor de natură traumatică şi ortopedică: algii
posttraumatice de diverse etiologii;
- Afecţiuni neurologice: nevralgii şi nevrite: spasticitate piramidală din
hemiplegii, paraplegii şi tetraplegii, leuconevraxite; sindroame excitomotorii:
spasm facial, torticolis spasmodic, ticurile etc.; rigiditatea extrapiramidală din
boala Parkinson.
- Afecţiuni ale organelor interne: dischinezii biliare, gastrite, ulcere gastro-
duodenale în faze dureroase; distonii funcţionale intestinale: colita spastică,
constipaţia habituală.
- Afecţiuni neuropsihice: nevroze; distonii neurovegetative; oboseala cronică
cu epuizare psihică şi fizică; sindroame astenonevrotice şi de suprasolicitare.
- Afectări abarticulare: miogeloze dureroase, PSH – umăr dureros acut sau
hiperalgic; miozite, tendinite, etc.
6. Contraindicaţii
- Sunt aceleaşi ca la tapotament

55