ENIGMA OTILIEI

(eseu)

de George Călinescu

Al doilea din cele patru romane scrise de George Călinescu (,,Cartea nunții” , ,,Bietul
Ioanide”, ,,Scrinul negru”), ,,Enigma Otiliei”, publicat în anul 1938, este un roman de critic.
Această creație literară este un roman realist de tip balzacian, cu elemente moderniste,
aparținând prozei interbelice. De asemenea, este un roman social și citadin. Încadrarea în roman
este confirmată de amploarea acțiunii, desfășurată pe mai multe planuri, cu un conflict complex,
la care participă numeroase personaje. Este un roman realist prin temă, structură, realizarea
personajelor, dar depășește modelul realismului clasic, balzacian, prin spiritul critic și polemic și
prin elementele modernității.
Proza realist-obiectivă se realizează prin narațiunea la persoana a III-a, focalizare zero,
iar perspectiva narativă obiectivă presupune un narator heterodiegetic, detașat, care nu se implică
în faptele prezentate, dar condiția impersonalității este încălcată prin comentariul unui estet.
Naratorul omniscient, știe mai multe decât personajele sale și omniprezent, controlează evoluția
lor ca un regizor universal. El plăsmuiește traiectoriile existenței personajelor, dar acestea
acționează automat, ca niște marionete.
Prin temă, romanul este balzacian și citadin. Caracterul citadin este un aspect al
modernismului. Frescă a burgheziei bucureștene de la începutul secolului al XX-lea, prezentată
în aspectele ei esențiale, sub determinare social-economică (banul ca valoare într-o societate
degradată moral), imaginea societății constituie fundalul pe care se proiectează maturizarea unui
tânăr (bildungsroman) care, înainte de a-și face o carieră, trăiește experiența iubirii și a relațiilor
de familie. Roman al unei familii și istorie a unei moșteniri, romanul este realist-balzacian prin
tema moștenirii și a paternității.
Titlul inițial, ,,Părinții Otiliei”, reflectă ideea balzaciană a paternității, pentru că fiecare
dintre personaje determină cumva soarta orfanei Otilia, ca niște ,,părinți”.
Romanul, alcătuit din douăzeci de capitole, este construit pe mai multe planuri narative,
care urmăresc destinul unor personaje, prin acumularea detaliilor: destinul Otiliei, al lui Felix, al
membrilor familiei Tulea, al lui Stănică etc. Un plan urmărește lupta dusă de familia Tulea
pentru obținerea moștenirii lui Costache Giurgiuveanu și înlăturarea Otiliei Mărculescu. Al
doilea plan prezintă destinul tânărului Felix Sima care, rămas orfan, vine la București pentru a
studia Facultatea de Medicină, locuiește la tutorele său și trăiește iubirea adolescentină pentru
Otilia. Autorul acordă interes și planurilor secundare, pentru susținerea imaginii ample a
societății citadine.
Succesiunea secvențelor narative este redată prin înlănțuire. Dialogul conferă veridicitate
și concentrare epică. În proza realistă, descrierea spațiilor și a vestimentației susține impresia de
univers autentic, iar prin observație și notarea detaliului semnificativ devine mijloc de
caracterizare indirectă, de conturare a caracterelor.
Incipitul romanului realist fixează veridic cadrul temporal (,,într-o seară la începutul lui
iulie 1909”) și spațial (descrierea străzii Antim din București, a arhitecturii casei lui moș
Costache, a interioarelor), prezintă protagoniștii, sugerează conflictul și trasează principalele
planuri epice. Finalul este închis prin rezolvarea conflictului și este urmat de un epilog. Simetria
incipitului cu finalul se realizează prin descrierea străzii și a casei lui moș Costache, din
perspectiva lui Felix, intrusul din familia Giurgiuveanu, în momente diferite ale existenței sale.
 Acțiunea romanului debutează cu venirea tânărului Felix Sima, orfan, absolvent al
Liceului Internat din Iași, la București, în casa unchiului și tutorelui său legal, pentru a urma
Facultatea de Medicină. Costache Giurgiuveanu este un rentier avar, care o crește în casa lui pe
Otilia Mărculescu, fiica sa vitregă, cu intenția de a o înfia. Aglae Tulea însă, o consideră un
pericol pentru moștenirea fratelui ei.
Expozițiunea este realizată într-un mod realist-balzacian, prin situarea exactă a acțiunii
într-un anumit timp și spațiu, veridicitatea susținută prin detaliile topografice, descrierea străzii
în manieră realistă, finețea observației și notarea detaliului semnificativ.
Pentru Balzac, o casă este un document sociologic și moral. Strada și casa lui moș
Costache sugerează, prin detaliile surprinse, contrastul dintre pretenția de confort și bun-gust a
unor locatari bogați, burghezi îmbogățiți cândva, și realitate: inculți, zgârciți, snobi, delăsători.
Arhitectura sugerează imaginea unei lumi în declin, care a avut cândva energia necesară pentru a
dobândi avere, dar nu și fondul cultural necesar.
Pătruns în locuință, Felix îl cunoaște pe unchiul său, un omuleț straniu, pe verișoara
Otilia și asistă la o scenă de familie, jocul de cărți. Naratorul îi atribuie lui Felix observarea
obiectivă a personajelor prezente în odaia înaltă în care este introdus. Sunt realizate portretele
fizice ale personajelor, cu detalii vestimentare și fiziologice care sugerează, în manieră clasică,
trăsături de caracter și sunt prezentate, în mod direct, starea civilă, statutul în familie, elemente
de biografie. Toate aceste aspecte configurează atmosfera neprimitoare, imaginea mediului în
care pătrunde tânărul și prefigurează cele două planuri narative și conflictul. Replicile Aglaei
anticipează conflictul succesoral, iar atitudinea protectoare a Otiliei motivează atașamentul lui
Felix.
Intriga se dezvoltă pe două planuri care se întrepătrund: istoria moștenirii lui Costache
Giurgiuveanu și destinul tânărului Felix Sima.
Competiția pentru moștenirea bătrânului avar este un prilej pentru observarea efectelor, în
plan moral, ale obsesiei banului. Bătrânul avar, proprietar de imobile, restaurante, acțiuni
nutrește iluzia longevității și nu pune în practică niciun proiect privitor la asigurarea viitorului
Otiliei, pentru a nu cheltui. Clanul Tulea urmărește succesiunea totală a averii lui, plan periclitat
ipotetic de înfierea Otiliei. Deși are o afecțiune sinceră pentru fată, bătrânul amână înfierea ei, de
dragul banilor și din teama de Aglae. Inițial într-un plan secundar, Stănică Rațiu urmărește să
parvină, vizează averea familiei Tulea, dar smulge banii lui Costache. Pretutindeni prezent,
divers informat, amestecându-se oriunde crede că poate obține ceva bani sau poate da lovitura
vieții lui, personajul susține în fond intriga romanului, până la rezolvarea din deznodământ:
Olimpia e părăsită de Stănică, Aurica nu-și poate face o situație, Felix o pierde pe Otilia.
Alături de avariție, lăcomie și parvenitism, aspecte sociale suspuse observației și criticii
în romanul realist, sunt înfățișate aspecte ale familiei burgheze: relația dintre părinți și copii,
relația dintre soți, căsătoria, orfanul. Căsătoria face parte din preocupările unor personaje:
Aurica, fata bătrână, are obsesia căsătoriei; Titi se tulbură erotic și trăiește o scurtă experiență
matrimonială; Pascalopol dorește să aibă o familie și se căsătorește cu Otilia; Stănică se însoară
cu Olimpia pentru zestrea niciodată primită; Felix se va căsători, ratând prima iubire, după ce își
face o carieră. Banul pervertește relația dintre soți. Stănică se însoară pentru a-și face o situație
materială, dar nu-și asumă rolul de soț sau de tată. În familia Tulea, rolurile sunt inversate: Aglae
conduce autoritar, Simion brodează, iar mai târziu este abandonat în ospiciu. Motivul paternității
este înfățișat diferențiat. Orfanii au doi protectori: Costache și Pascalopol. Moș Costache este
zgârcit, dar își iubește sincer fiica, deși n-o adoptă legal, în timp ce Aglae, adevăratul avar al
romanului, strivește personalitatea copiilor săi, anulându-le șansa împlinirii matrimoniale.
 Planul formării tânărului Felix, student la Medicină, urmărește experiențele trăite de
acesta în casa unchiului său, în special iubirea adolescentină pentru Otilia. Este gelos pe
Pascalopol, dar nu ia nicio decizie, fiindcă primează dorința de a-și face o carieră. Otilia îl
iubește pe Felix, dar după moartea lui moș Costache îi lasă tânărului libertatea de a-și împlini
visul și se căsătorește cu Pascalopol, bărbat matur, care îi poate oferi înțelegere și protecție. În
epilog, aflăm că Pascalopol i-a redat cu generozitate libertatea de a-și trăi tinerețea, iar Otilia a
devenit soția unui conte exotic, căzând în platitudine. Ea rămâne pentru Felix o imagine a
eternului feminin, iar pentru Pascalopol o enigmă.
Conflictul romanului se bazează pe relațiile dintre două familii înrudite, care sugerează
universul social prin tipurile umane realizate. O familie este a lui Costache Giurgiuveanu,
posesorul averii, și Otilia Mărculescu, adolescentă orfană, fiica celei de-a doua soții decedate.
Aici pătrunde Felix Sima, fiul surorii bătrânului, care vine la București pentru a studia Medicina
și locuiește la tutorele său legal, moș Costache. Un alt intrus este Leonida Pascalopol, prieten al
bătrânului, pe care îl aduce în familia Giurgiuveanu afecțiunea pentru Otilia, pe care o cunoaște
de mică și dorința de a avea o familie care să îi umple singurătatea.
A doua familie, vecină și înrudită, care aspiră la moștenirea averii bătrânului, este cea a
surorii acestuia, Aglae. Clanul Tulea este alcătuit din soțul Simion Tulea și cei trei copii ai lor:
Olimpia, Aurica și Titi. În această familie pătrunde Stănică Rațiu pentru a obține zestrea ca soț al
Olimpiei.
Istoria unei moșteniri include două conflicte succesorale: primul este iscat în jurul averii
lui moș Costache, al doilea destramă familia Tulea. Conflictul erotic privește rivalitatea
adolescentului Felix și a maturului Pascalopol pentru mâna Otiliei.
George Călinescu distinge două feluri de indivizi, în funcție de capacitatea de adaptare la
lume: cei care se adaptează moral și cei care se adaptează instinctual.
Pentru portretizarea personajelor, autorul alege tehnica balzaciană a descrierii mediului și
fizionomiei pentru deducerea trăsăturilor de caracter. Portretul balzacian pornește de la
caracterele clasice (avarul, ipohondrul, gelosul), cărora realismul le conferă dimensiune socială și
psihologică, adăugând un alt tip uman, arivistul. Tendința de generalizare conduce la realizarea
unei tipologii: moș Costache – avarul iubitor de copii, Simion – dementul senil, Aglae – baba
absolută, Aurica – fata bătrână, Titi – debil mintal, infantil și apatic, Stănică Rațiu – arivistul,
Otilia – cocheta, Felix – ambițiosul, Pascalopol – aristocratul rafinat.
O trăsătură a formulei estetice moderne este ambiguitatea personajelor. Moș Costache nu
este un avar dezumanizat, el nu și-a pierdut instinctul de supraviețuire și nutrește o iubire paternă
sinceră pentru Otilia. El este o combinație între două caractere balzaciene: avarul (Grandet) și
tatăl (Goriot). Pascalopol o iubește pe Otilia în același timp patern și viril. Felix nu este
ambițiosul lipsit de scrupule, ci un adolescent orfan capabil de a iubi dezinteresat, dar hotărât să
își facă o carieră, se bazează pe luciditate și profunzime intelectuală. Arivistul Stănică este și
demagog al ideii de paternitate, escroc și principial, hoț și sentimental.
Alt aspect modern este interesul pentru procesele psihice deviante, motivate prin ereditate
și mediu: alienarea și senilitatea. Simion Tulea reprezintă categoria estetică a urâtului, grotescul.
Titi, fiul retardat care se îndreaptă spre demență, este o copie a tatălui. Aurica, fata bătrână,
invidioasă și rea, este o copie degradată a mamei: obsesia fiicei (căsătoria) se aseamănă cu
obsesia mamei (moștenirea). Lumea lor se află sub semnul bolii, al degradării morale reflectate
în plan fizic.
Autorul dispune personajele în planuri antitetice, prin reflectare inversată. Orfanii Felix și
Otilia au corespondenți, prin răsfrângere inversată, în zona urâtului, pe tinerii din familia Tulea:
inteligența lui Felix în contrast cu imbecilitatea lui Titi, feminitatea misterioasă a Otiliei cu
urâțenia Auricăi.
Caracterizarea personajelor se realizează ca în romanul realist balzacian. Prin tehnica
focalizării, caracterul personajelor se dezvăluie progresiv, pornind de la datele exterioare
existenței lor: prezentarea mediului, descrierea locuinței, a camerei, a fizionomiei, a gesturilor și
a obișnuințelor. În mod direct, naratorul oferă clarificări despre gradele de rudenie, starea civilă,
biografia personajelor reunite la începutul romanului. Caracterele dezvăluite inițial nu evoluează
pe parcursul romanului, dar trăsăturile se îngroașă prin acumularea detaliilor în caracterizarea
indirectă.
Excepție face portretul Otiliei, realizat prin tehnici moderne: comportamentismul și
reflectarea poliedrică. Această tehnică este dublată, pe același spațiu narativ, de reflectarea
poliedrică a personalității Otiliei în conștiința celorlalte personaje, ceea ce conferă ambiguitate
personajului, iar în plan simbolic sugerează enigma, misterul feminității. Relativizarea imaginii
prin reflectarea în mai multe oglinzi alcătuiește un portret complex și contradictoriu: fetița
cuminte și iubitoare pentru Costache, fata exuberantă pentru Felix, femeia capricioasă pentru
Pascalopol, o stricată pentru Aglae, o fată deșteaptă pentru Stănică, o rivală în căsătorie pentru
Aurica.
În limbajul personajelor se utilizează aceleași mijloace lingvistice, indiferent de situația
socială sau de cultura lor. Cu toate acestea, Aglae pronunță învechit unele cuvinte, marcă a
inculturii și a snobismului.
,,Enigma Otiliei” este un roman realist de factură balzaciană prin: prezentarea critică a
unor aspecte ale societății bucureștene de la începutul secolului al XX-lea, tema paternității și a
moștenirii, structură, specificul secvențelor descriptive, realizarea unor tipologii, veridicitatea,
utilizarea narațiunii la persoana a III-a, dar depășește modelul realismului clasic prin spiritul
critic și polemic, prin elemente ale modernității.
 ENIGMA OTILIEI
de George Călinescu
(construcția personajului principal)

Otilia este personajul principal și rotund, reprezentativ pentru modernitatea romanului,

atât prin tehnicile de realizare, cât și prin problematica sa existențială, reprezentând enigmatica
dramă a feminității, motiv pentru care este și personaj eponim.
Otilia, o tânără de optsprezece ani, este fiica celei de-a doua soții a lui Costache
Giurgiuveanu, o femeie frumoasă și bogată care murise ,,de supărare” și-i lăsase lui toată averea,
laolaltă cu îndatorirea creșterii Otiliei, rămasă de mică fără mamă. Costache o iubește ca pe fiica
lui, dar avariția îl împiedică s-o înfieze oficial sau să-i asigure un viitor.
Fascinantă și imprevizibilă, Otilia se diferențiază de alte personaje feminine din literatura
română, prin aceea că ea se află permanent într-un proces dinamic, în continuă devenire.
Portretul fizic, relatat direct prin ochii lui Felix, ca personaj-martor, și construit prin
tehnica detaliului, sugerează trăsăturile morale proprii feminității: delicatețe, tinerețe, farmec,
cochetărie, distincție. Ca eroină realistă modernă, Otilia este tipică pentru categoria tinerelor
inteligente, cu sensibilitate artistică și atracție către lux și călătorii în străinătate. Ceea ce ar
constitui o componentă importantă a femeii enigmatice dintotdeauna. Firea captivantă a tinerei
este sugerată indirect și de titlul romanului (personaj eponim), care scoate în evidență un
personaj tipic de feminitate enigmatică și controversată pentru toate personajele romanului.
Relația Otiliei cu personajele romanului, ca formulă estetică modernă de caracterizare,
scoate în evidență ambiguitatea personajului în percepția celorlalți. Subiectivismul cu care este
privită din mai multe unghiuri de vedere, foarte diferite, asociază în mod fericit puritatea și
farmecul natural al vârstei cu o maturitate surprinzătoare, Otilia fiind de o tulburătoare seriozitate
ori zvăpăiată ca o fetiță, ceea ce dă o fascinație cuceritoare personajului.
Tânăra enigmatică este cel mai controversat personaj al romanului, apărând în opinia
personajelor în mod diferit, stârnind contradicții surprinzătoare. Moș Costache o iubește
pe ,,Otilica”, raționalul Felix vede în Otilia ,,o fată admirabilă, superioară, pe care n-o înțeleg”,
Pascalopol o privește ca pe femeia în devenire, are răbdare cu ea, dar nu distinge ce e patern și ce
e viril în dragostea lui pentru tânăra pe care o consideră o artistă și care îl încântă și îl
emoționează. Pentru Stănică Rațiu, ea este o femeie cu ,,spirit practic”, care știe ce vrea și cum să
se descurce în viață, Aglae o consideră ,,o stricată” care capul băieților de familie, deoarece chiar
și pe Titi reușise să-l cucerească, iar Aurica o urăște și o invidiază pentru că are succes la bărbați.
Alternanța dintre pornirile copilărești, alergând desculță prin iarbă, cu profunzimea și
rațiunea rece prin care judecă și explică imposibilitatea mariajului dintre ea și Felix nedumerește
și bulversează. Împrăștiată și dezordonată, acceptă cu luciditate protecția lui Pascalopol și
respinge cu delicatețe manifestările sentimentale ale lui Felix. Înțelegătoare și plină de tact în
comportamentul ei față de moș Costache, dar aparent imună la răutățile celor din familia Tulea,
ea rămâne enigmatică prin amestecul unui farmec juvenil cu o maturitate profundă.
Caracterul enigmatic al Otiliei se naște mai ales în mintea lui Felix, acesta fiind derutat de
reacțiile fetei. Biletul de amor pe care i-l scrie stârnește în tânărul îndrăgostit chinuitoare stări
contradictorii, de la speranță, la deprimare, de la frenezie la amărăciune, ca, în cele din urmă,
purtarea Otiliei să-l arunce într-o stare chiar mai confuză decât cea inițială. Tânărul nu-și poate
da explicații plauzibile pentru comportamentul fetei, ce rămâne până la sfârșitul romanului o
tulburătoare întruchipare a naturii contradictorii a sufletului feminin.
 Îndrăgostit total de Otilia, Pascalopol o admiră și o înțelege, dar nici el nu-i poate descifra
în profunzime reacțiile și gândurile, confirmându-i lui Felix în finalul romanului: ,,A fost o fată
delicioasă, dar ciudată. Pentru mine e o enigmă.”
Definită, indirect, prin felul de a fi, redat prin procedeul comportamentismului, prin fapte,
acțiuni, gesturi, vorbe și gânduri, Otilia este un personaj complex cu un comportament derutant,
fiind capabilă de emoții puternice, apoi trecând brusc de la o stare la alta, fiind împrăștiată și
visătoare, deseori dovedind în mod surprinzător luciditate și tact. Este un amestec ciudat de
atitudine copilăroasă și matură în același timp: aleargă desculță prin iarba din curte, se urcă pe
stogurile de fân de la moșia lui Pascalopol, stă ca un copil pe genunchii moșierului, dar este
profund rațională și matură atunci când îi explică lui Felix motivele pentru care ei doi nu se pot
căsători, dovedind o autocunoaștere desăvârșită a propriei firi.
Un procedeu modern de caracterizare a personajelor realiste este mediul ambiant, camera
Otiliei definind-o întru totul prin detaliile cu semnificații comportamentale. Dezordinea
tinerească a lucrurilor aruncate amestecat peste tot: rochii, pălării, pantofi, jurnale de modă
franțuzești, cărți, note muzicale, păpuși – sugerează exuberanța juvenilă, un univers spiritual
al ,,ascunzișului feminin”, cum afirmă în mod direct naratorul omniscient.
Finalul romanului este deschis în privința destinului Otiliei, modernismul personajului
constând și în faptul că nimeni nu poate dezlega misterul ce se țesuse în jurul ei, Pascalopol
însuși conchizând că, după mulți ani, pentru el, Otilia rămăsese o enigmă. Fotografia pe care o
privește Felix dezvăluie o ,,femeie frumoasă, cu linii fine, dar nu era Otilia, nu era fata
nebunatică”, ci avea un aer de platitudine feminină, care nu mai semăna cu imaginea din
conștiința lui. De aici reiese că Otilia este un personaj modern, plin de contradicții.
Limbajul eroinei este elevat, fraza cultivată, în care se simte sensibilitatea și forța
lăuntrică, trădează, indirect, firea delicată și educația solidă.
Personaj balzacian, Otilia trăiește drama singurătății, a viitorului ei ambiguu, departe de
mult visata fericire, deoarece, așa cum i se confesează lui Felix, o femeie se bucură de viața
adevărată doar câțiva ani. Ea se definește prin autocaracterizare, dovedind o profundă cunoaștere
de sine, atunci când îi dezvăluie lui Felix: ,,eu sunt o zăpăcită, nu știu ce vreau, eu sunt pentru
oamenii blazați, care au nevoie de râsetele tinereții, ca Pascalopol.” Otilia este, așadar, un
personaj realist modern, prin complexitate și pluriperspectivism, ilustrând eternul feminin plin de
mister, imprevizibil și cuceritor, care fascinează prin amestecul de sensibilitate candidă și
profundă maturitate.
În romanul ,,Enigma Otiliei”, Călinescu ilustrează o concepție de moralist clasic, o
observație atentă a eticii umane, pe care o clasifică pe tipuri: ,,Romanul nu apare decât când ne
dăm seama că începe să se organizeze o lume de tipuri și de caractere.”
 ,,Enigma Otiliei”
de George Călinescu
(relația dintre două personaje)

Cele două personaje emblematice ale romanului ,,Enigma Otiliei”, publicat în 1938, Felix
și Otilia, constituie o dublă ipostază, ce se completează reciproc, a noii generații confruntate cu
declinul burgheziei de la începutul secolului XX. Felix Sima și Otilia Mărculescu sunt naivii care
prin statutul moral, social și psihologic de orfani reușesc să rupă legăturile cu o societate
denaturată. Ei dau acestei lumi ambiția spre schimbare și vitalitate pierdute odată cu obsesia
capitalistă a îmbogățirii.
Intervențiile naratorului omniscient și confesiunile protagonistei dezvăluie transformările
pe care cele două personaje le suferă din cauza faptului că rămân fără părinți. Astfel, Otilia,
obișnuită cu luxul și răsfățată când mama ei trăia, odată ajunsă sub tutela tatălui vitreg, Costache
Giurgiuveanu, începe să învețe ce înseamnă singurătatea și răutatea celor din jur. Singura
protecție găsită de eroină este Leonida Pascalopol, un bărbat înstărit, prieten de-al tatălui vitreg,
ce își manifestă instinctul patern prin cadourile pe care i le face constant. Otilia se acomodează
atât de bine cu acest înlocuitor al tatălui, încât începe să-l admire și ca bărbat, chiar mai mult,
datorită luxului recâștigat, când ajunge domnișoară, ea dezvoltă o serie de însușiri specifice
tipului cochetei.
Felix însă, după moartea mamei se îndepărtează de tată prin înscrierea sa la Liceul
Internat, începe, odată ce o întâlnește pe Otilia, să evidențieze toate traumele copilăriei cauzate
de lipsa de protecție părintească. Tânărul conștientizează pe parcurs că cea pe care o numea
verișoară devine un ideal feminin, dorindu-și să înfăptuiască lucruri mari pentru ea. Astfel, Felix
poate fi încadrat în tipologia ambițiosului.
În acest context, o cochetă studentă la Conservator și un ambițios pasionat de medicină
nu pot dezvolta decât o relație plină de ambiguități și incertitudini.
Otilia este prezentată prin tehnica modernă a comportamentismului. Psihologia ei este
redată doar prin faptele, gesturile, replicile sale, într-un cuvânt prin comportament. În scena în
care Felix intră prima dată în contact cu locuința lui Costache Giurgiuveanu, Otilia îl surprinde
prin atitudinea contradictorie. Trăsăturile fizice și vestimentația se potrivesc cu atitudinea
copilăroasă a adolescentei ce pare de optsprezece-nouăsprezece ani, însă familiaritatea erotică și
farmecul feminin dezvăluite în relația cu Pascalopol îi amintesc tânărului de siguranța și
stăpânirea desăvârșită a unei femei. În aceste momente, Felix nu poate înțelege clar purtarea
fetei. În plus, când e invitat să doarmă în camera ei, tânărul intră în contact cu intimitatea
dezordonată a Otiliei. Aici, luciul pereților, hainele, accesoriile vestimentare, revistele,
parfumurile, cele trei oglinzi mobile trimit cu gândul la o doamnă de lume, cochetă, exagerat de
atentă la imaginea publică. În schimb, dezordinea, păpușile și patul scund dau camerei aerul de
harababură specific unei adolescente ce abia a depășit anii copilăriei.
Incertitudinea lui Felix este accentuată printr-un alt mijloc modern de caracterizare a fetei
– pluriperspectivismul (reflectarea poliedrică). Otilia este percepută în mod diferit de fiecare
personaj: este ,,fetița cuminte” a lui Giurgiuveanu, ,,o dezmățată și o stricată” pentru Aglae, ,,o
fată deșteaptă” cu spirit practic pentru Stănică Rațiu, ,,o fată fără căpătâi și fără părinți, o
destrăbălată” pentru Aurica, iar Pascalopol o consideră o fire de artistă, dar și o enigmă. Chiar și
în ochii lui Felix tânăra se reflectă diferit, în funcție de modul în care evoluează relația lor.
Prin autocaracterizare, autorul justifică ambiguitatea relației dintre Felix și Otilia. Există
numeroase episoade narative în care cei doi discută despre feminitate, masculinitate, carieră,
familie sau sensul existenței. Aceste fragmente dezvăluie un tânăr iluzionat, îndrăgostit, dar fără
experiența vieții și o Otilie lucidă, rațională, cunoscându-și atât defectele, cât și calitățile. De
aceea, ea consideră căsătoria o constrângere, scurta experiență a vieții demonstrându-i că iubirea
nu e suficientă într-o relație. Mai matură în gândire decât Felix, ea conștientizează că pentru
tânăr dragostea pasională a venit prea repede, putându-i afecta cariera. În baza acestui
raționament, Otilia se căsătorește cu Pascalopol, convinsă că ar sta în calea realizării lui Felix,
spre dezamăgirea profundă a tânărului.
Totuși, în final, imaginea primei iubiri recapătă pentru Felix note idealizante, năruite doar
de întâlnirea cu Pascalopol, când află că Otilia a divorțat și s-a recăsătorit cu un bărbat exotic,
Felix descoperindu-i în fotografia adusă de Leonida aerul de platitudine feminină. În schimb,
protagonistul, deși obține statutul de profesor universitar prin forțe proprii, se vede obligat să se
supună regulilor ipocrite ale societății, așa încât se căsătorește prin conveniență, soția
introducându-l într-un cer de persoane influente.
În concluzie, cuplul format inițial dintr-o cochetă și un ambițios depășește orice înseriere
tipologică, ambiguitatea fiind caracteristica fundamentală a cestei povești de dragoste.