„Enigma Otiliei”

de George Călinescu

În studiul „Arca lui Noe”, Nicolae Manolescu afirmă despre romanul

doric, adică tradițional, obiectiv, că este romanul din secolul XIX, care la noi
își atinge apogeul abia în deceniul al treilea al secolului XX.
La data apariției romanului, Pompiliu Constantinescu afirma că „autorul a
procedat clasic, cu metoda balzaciană a faptelor concrete, a experienței comune,
făcând niște cadre sociale bine precizate, o frescă din viața burgheziei
bucureștene.”
Opera literară „Enigma Otiliei” (1938), de George Călinescu, este un
roman realist de tip balzacian, cu elemente moderniste, aparținând prozei
interbelice. De asemenea, este un roman social și citadin. Nicolae Manolescu
afirma că este „un roman de critic, în care realismul, balzacianismul și
obiectivitatea au devenit program estetic.”
Prin temă, romanul este balzacian și citadin. Caracterul citadin este un
aspect al modernismului lovinescian. Roman al unei familii și istorie a unei
moșteniri, romanul este realist-balzacian prin motivul moștenirii și al
paternității.
Totodată, „Enigma Otiliei” este un roman de familie, întrucât prezintă
aspecte ale vieții familiilor Giurgiuveanu și Tulea, angajate în lupta ascunsă ori
fățișă pentru dobândirea moștenirii lui Costache Giurgiuveanu. E, în același
timp,un roman de dragoste, întrucât prezintă dragostea ingenuă, romantică, a
personajelor principale, Felix și Otilia, și un roman al formării (bildungsroman),
urmărind, până la un punct, devenirea profesională a lui Felix.
Naratorul omniscient știe mai multe decât personajele sale, și,
omnipresent, controlează evoluția lor ca un regizor universal.
Deși adoptă un ton obiectiv, naratorul nu este absent, ci comunică, din
postura de spectator și comentator al comediei umane reprezentate, cu instanțele
narative. Naratorul se ascunde în spatele măștilor sale, care sunt personajele,
fapt dovedit de limbajul uniformizat.
Titlul inițial, „Părinții Otiliei”, reflectă ideea balzaciană a paternității,
pentru că fiecare dintre personaje, determină cumva soarta orfanei Otilia, ca
niște „părinți”. Autorul schimbă titlul din motive editoriale și deplasează
accentul de la un aspect realist, tradițional, la tehnica modernă a reflectării
poliedrice, prin care este realizat personajul titular.
Romanul este alcătuit din douăzeci de capitole și este construit pe mai
multe planuri narative.
Incipiul romanului realist fixează veridic cadrul temporal – „Într-o seară de
la începutul lui iulie 1909”- și spațial – descrierea străzii Antim, a arhitecturii
casei lui moș Costache, a interioarelor, prezentarea principalelor personaje,
sugerează conflictul și trasează principalele planuri epice. Finalul prezintă
rezolvarea conflictului și este urmat de un epilog.
Simetria incipitului cu finalul se realizează prin descrierea străzii și a casei
lui moș Costache, din perspectiva lui Felix, în momente diferite ale existenței
sale: adolsecență și aproximativ zece ani mai târziu „după război”.
Pătruns în locuință, Felix îl cunoaște pe unchiul său, pe verișoara Otilia, și
asistă la un joc de table. Naratorul îi atribuie lui Felix observarea obiectivă a
personajelor, cu detalii vestimentare și fiziologice care sugerează, în manieră
clasică trăsături de caracter și sunt prezentate, în mod direct, starea civilă,
statutul social, elemente de biografie. „Casa lui moș Costache era leproasă,
înnegrită. Poartaera ținută cu un lanț, și curtea toată năpădită de scaieți. Nu mai
părea să fie locuită. Cele patru ferestre din față, de o înălțime absurdă, înălțau
rozetele lor gotice prăfuite, iar marea ușă gotică avea geamurile plesnite. Felix
își aduse aminte de seara când venise cu valiza în mână și trăsese de
schelălăitorul clopoțel. I se păru că țeasta lucioasă a lui moș Costache apare la
ușă și vechile vorbe îi răsunară limpede în ureche: «Aici nu stă nimeni!»”.
Înțelesul cuvântului „nimeni” poate fi dat cu ușurință: locuitorii unor astfel
decase nu sunt persoane veritabile, ci sunt ipostaze trecătoare, „măștile”
efemere dintr-un spectacol repetabil, ce vor fi înlocuite cu altele. Casa pare,
așadar, nelocuită, supusă unei inerente „prăbușiri”, similară celei ilustrate de
Edgar Allen Poe în „Prăbușirea Casei Usher”, prăbușire nu neapărat fizică, ci în
plan simbolic.
Intriga se dezvoltă pe două planuri care se întrepătrund: istoria moștenirii
lui Costache Giurgiuveanu și destinul tânărului Felix Sima.
Competiția pentru moștenirea bătrânului avar este un prilej pentru
observarea defectelor, în plan moral, ale obsesiei banului. Clanul Tulea
urmărește succesiunea totală a averii lui, plan periclitat ipotetic de înfierea
Otiliei. Deși are o afecțiune sinceră pentru fată, bătrânul amână înfierea ei, de
dragul banilor și din teamă de Aglae. Inițial într-un plan secundar, Stănică Rațiu
urmărește să parvină, vizează averea clanului Tulea, dar smulge banii lui moș
Costache.
 Alături de avariție, lăcomie și parvenitism, fenomene sociale supuse
observației și criticii în romanul realist, sunt înfățișate aspect ale familiei
burgheze: relația dintre părinți și copii, relația dintre soți, căsătoria, orfanul.
Căsătoria face parte din preocupările unor personaje: Aurica, fata bătrână, are
obsesia căsătoriei, Titi se tulbură erotic și trăiește o scurtă experiență
matrimonială, Pascalopol dorește să aibă o familie și se căsătorește cu Otilia,
Stănică se însoară cu Olimpia pentru zestrea niciodată primită, Felix se va
căsători, ratând prima iubire, după ce își va face o carieră. Banul pervertește
relația dintre soți. Stănică se însoară pentru a-și face o situație materială, dar nu-
și asumă rolul de soț sau de tată. În clanul Tulea, rolurile sunt inversate: Aglae
conduce autoritar, Simion brodează, iar mai târziu este abandonat în ospiciu.
Orfanii au doi protectori: Costache și Pascalopol. Moș Costache este zgâcit, dar
își iubește sincer fiica, deși n-o adoptă legal, în timp ce Aglae, adevăratul avar
al romanului, strivește personalitatea copiilor săi, anulându-le șansa împlinirii
matrimoniale.
Planul formării tânărului Felix, student la Medicină, urmărește experiențe
trăite de către acesta în casa unchiului său, în special iubirea adolescentină
pentru Otilia. Este gelos pe Pascalopol, dar nu ia nicio decizie, fiindcă primează
dorința de a-și face o carieră. Otilia îl iubește pe Felix, dar după moartea lui moș
Costache îi lasă tânărului libertatea de a-și împlini visul, și se căsătorește cu
Pascalopol, bărbat matur, care îi poate oferi înțelegere și protecție. În epilog,
aflăm că Pascalopol i-a redat cu generozitate libertatea de a-și trăi tinerețea, iar
Otilia a devenit soția unui conte exotic, căzând în platitudine. Ea rămâne pentru
Felix imaginea eternului feminine, iar pentru Pascalopol, o enigmă.
Conflictul romanului se bazează pe relațiile dintre două familii înrudite,
care sugerează universul social prin tipurile umane realizate. O familie este cea
a lui Costache Giurgiuveanu, posesorul averii și Otilia Mărculescu, adolescentă
orfană, fiica celei de-a doua soții decedate.
Pentru caracternizarea personajelor autorul alege tehnica balzaciană a
descrierii mediului și fizionomiei pentru deducerea trăsăturilor de caracter.
Portretul balzacian pornește de la caracterele clasice – avarul, ipohondrul,
gelosul – cărora realismul le conferă dimensiune socială și psihologică,
adăugând un alt tip de uman, arivistul. Romanul realist tradițional devine o
adevărată comedie umană, plasând în context social personaje tipice. Tot din
clasicism este preluat triunghiul amoros și „qui pro quo”-ul. Romancierul
depășește însă estetica realistă și pe cea clasică.
O trăsătură a formulei estetice moderne este ambiguitatea personajelor.
Moș Costache nu este un avar dezumanizat. El nu și-a pierdut instictul de
supraviețuire și nutrește o iubire paternă sinceră pentru Otilia. Pascalopol o
iubește pe Otilia în același timp patern și viril. Felix nu este ambițiosul lipsit de
scrupule, ci un adolescent orfan capabil de a iubi dezinteresat, dar hotărât să-și
facă o carieră. Arivistul Stănică este și demagog al ideii de paternitate, escroc și
principial, hoț și sentimental.
Alt aspect modern este interesul pentru procesele psihice deviante,
motivate prin ereditate și mediu. Simion Tulea reprezintă categoria estetică a
urâtului, grotescul. Titi, fiul retardat care se îndreaptă spre demență, este o copie
a tatălui. Aurica, fata bătrână, invidioasă și rea este o copie degradată a mamei.
În opinia mea, romanul „Enigma Otiliei” este un roman realist, de tip
balzacian, un roman psihologic, de familie, dar și un bildungsroman, atât pentru
Felix, cât și pentru Otilia.
Nicolae Manolescu în „Istoria critică a literaturii romane” afirma că:
„George Călinescu pare întâi a atribui eroului său, lui Felix, părerile și limbajul,
dar nu în mod consecvent.”
„Dacă Balzac are vocația de a crea viață, George Călinescu o are pe aceea de
a o comenta.”
„Dar mai este «Enigma Otiliei» cel mai clasic roman realist, pe care-l dorește
autorul lui, ori măcar o creație obiectivă dim familia lui «Ion» și a «Pădurii
spânzuraților».
„Puțini dintre protagoniștii «Enigmei Otiliei» au o concepție morală a vieții,
adică sunt capabili de motivația actelor proprii. Unul este fără îndoială
Pascalopol, moșierul filosof pragmatic. Altul este Felix, în măsura în care caută
să se explice pe sine și trăiește chinul nehotărârii în alegere.”
Ion Negoițescu, în „Scriitori moderni”, primul care a vorbit despre
„Enigma Otiliei” ca despre un roman comic, crede că sursa comicului e dublă la
George Călinescu.
Critica literară de orientare biografică stabilește discrete asemănări între
tânarul studios Felix Sima și autorul însuși astfel încât personajul descrie un
simbolic alter ego al scriitorului.
În concluzie, opera literară „Enigma Otiliei”, de George Călinescu, este un
roman social și citadin, realist de tip balzacian, cu elemente moderniste,
aparținând prozei interbelice prin prezentarea critică a unor aspecte ale societății
bucureștene de la începutul secolului XX, motivul paternității, al moștenirii;
prin structură, specificul secvențelor descriptive,realizarea unor tipologii,
veridicitatea, utilizarea narațiunii obiectivizate, la persoana a III-a, depășind
însă modelul realismului clasic, prin spiritual critic și polemic, prin elementele
modernității: ambiguitatea personajelor, interesul pentru procesele psihice
deviante, tehnicile moderne de caracterizare – comportamentism și reflectarea
poliedrică.

CARACTERIZAREA PERSONAJULUI PRINCIPAL DIN ROMANUL

„ENIGMA OTILIEI”

Fascinantă și imprevizibilă, se diferențiază de celelalte personaje feminine

din literatura română: Sașa Comăneșteanu („Viața la țară”, de Duiliu
Zamfirescu) sau de Olguța („La Medeleni”, de Ionel Teodoreanu), pentru că se
află permanent într-un proces dinamic, în continuă devenire.
Otilia Mărculescu este unul dintre personajele principale ale romanului
„Enigma Otiliei”, de George Călinescu, alături de Felix Sima, tipul orfelinei ce
trăiește lipsa paternității, întreaga sa evoluție demonstând aceasta.
Felix vine în casa tutorelui său, bătrânul avar, Costache Giurgiuveanu,
pentru a studia medicina, unde o întâlnește pe Otilia, fiica vitregă a lui moș
Costache, fiica soției sale decedate. Ea îl primește cu căldură în casă și îl
protejează.
Studentă la Conservator, înzestrată cu un temperament de artistă, Otilia îi
va purta de grijă lui Felix încă din seara sosirii acestuia. Neavând o cameră
pregătită, Otilia îi va oferi cu generozitate camera ei, prilej pentru Felix de a
descoperi personalitatea exuberantă a Otiliei. Între cei doi se naște încă de la
început o afecțiune delicată, determinată și de condiția lor de orfani.
Otilia Mărculescu sparge tiparele clasice, romanul căpătând o notă de
modernitate, e fiind, de fapt, singurulpersonaj viu din galeria măștilor: arivistul,
avarul, fata bătrână și un om bogat, dar mai învârstă, Pascalopol. Felix o
consideră o ființă ocrotitoare, iar Otilia este mijlocitorul ce-i permite tânărului
să cunoască și celelalte caractere ale clanului Tulea. Este o fată fascinantă,
naturală, imprevizibilă, cu toate calitățile date de puritatea vârstei adolescentine,
sugerate în diverse împrejurări, descrise în tonuri romantice de
scriitor,inconfundabilă prin portretul ei cu trăsături delicate, pline de tinerețe și
de inocență: „…un cap prelung și tânăr de fată, înărcat cu bucle, căzând până la
umeri [...] Fata, subțirică, îmbrăcată într-o rochie foarte largă la poale, dar
strânsă la mijloc și cu o mare coreletă de dantelă pe umeri, îi întinse cu
franchețe un braț gol și delicat.” Personajul se autocaracterizează: „Ce
sentimentală sunt!”
 Otilia este caracterizată direct de către Felix, realizându-i portretul fizic:
„Felix privi spre capătul stră scării ca spre un cer deschis și văzu în apropierea
lui Hermos cel vopsit cafeniu, un cap prelung și tânăr de fată, încărcat cu bucle,
căzând până pe umeri.” Verișoara Otilia „pe care o știa doar din scrisori îl
surprinse plăcut”.
Impulsiv și încă imatur, Felix percepe dragostea la modul romantic,
transformând-o pe Otilia într-un ideal feminin: „Otilia i se înfățișase de la
început ca o finalitate, ca un premiu mereu dorit amânat, al meritului lui.”
El are nevoie de certitudini, iar comportamentul derutant al fetei îl
descumpănește, pentru că nu-și poate explica schimbările ei de atitudine,
trecerea ei bruscă de la o stare la alta. Însuși scriitorul justifică misterul
personajului feminin prin prisma imaturității lui Felix, afirmând: „Nu Otilia are
vreo enigmă, ci Felix crede aceasta. Pentru orice tânăr de douăzeci de ani,
enigmatică va fi în veci fata care îl va respinge, dându-i totuși dovezi de
afecțiune.”
Otilia însăși recunoaște cu sinceritate față de Felix că este o ființă dificilă,
autocaracterizându-se: „Ce tânăr de vârsta mea își va închipui că m-ar iubi pe
mine așa cum sunt? Sunt foarte capricioasă, vreau să fiu liberă!…
- Eu am temperament nefericit: mă plictisesc repede, sufăr când sunt
contrariată.”
Felix îi spune Auricăi că „Otilia este foarte frumoasă, și apoi e cultă,
talentată.” Otilia este caracterizată direct de către Aurica: „Otilia e foarte
cuminte”, „N-ar fi rea Otilia, însă e falșă. Cel puțin întrucât mă privește.”, - de
către Aglae: „o dezmățată”, pe când Pascalopol o laudă: „Otilia cântă minunat, e
o artistă.”, dar o consideră „o mare ștrengăriță”, spunând că „trebuie să fie
mereu supravegheată.”
Otilia este cochetă și crede că rostul femeii „este să placă, în afară de asta
neputând exista fericire”. Ea concepe iubirea în felul aventuros al artistului, cu
dăruire și libertate absolută, în timp ce Felix este dispus să aștepte oricât în
virtutea promisiunii că, la un moment dat, se va căsători cu Otilia. Dându-și
seama de această diferență, dar și de faptul că ea ar putea reprezenta o piedică în
calea realizării profesionale a lui Felix, îl părăsește pe tânăr și alege siguranța
căsătoriei cu Pascalopol.
Pascalopol o caracterizează direct pe Otilia, după ce îi redă libertatea: „A
fost o fată delicioasă, dar ciudată. Pentru mine e o enigmă.”
 La rândul lui, Felix își realizează ambițiile profesionale, devenind un
medic renumit și un profesor universitar, „se căsători într-un chip care se
cheamă strălucit și intră, prin soție, într-un cerc de persoane influente.”
Iubirea dintre Felix și Otilia eșuează, pentru că nu se îndeplinește
matrimonial. Felix este gelos pe Pascalopol, însă nu ia nici o decizie, dorindu-și
să își facă o carieră. Otilia este cea care, plecând cu Pascalopol, dovedește că
are puterea de a decide pentru ea și Felix și de a face un sacrificiu din iubire,
dând tânărului posibilitatea de a-și împlini visul, să devină un medic bun.
Otilia este un personaj complex: este „fetița cuminte” a lui Costache
Giurgiuveanu, o enigmă și eternul feminin pentru Felix, „o dezmățată” și o
„stricată” pentru Aglae, o „fată deșteaptă” cu spirit practic pentru Stănică Rațiu.
George Călinescu, în „Esența realismului”, publicat în „Contemporanul”,
1960: „Otilia este eroina mea lirică, proiecția mea în afară, o imagine lunară și
feminină. Flaubertian, aș putea spune și eu «Otilia c’est moi», e fondul meu de
ingenuitate și copilărie.”
Toate observațiile amănunțite îi aparțin lui Felix, „inocentul spectator”
(Nicolae Balotă).
Otilia îl consideră pe Felix un „luceafăr” la care ea nu poate ajunge. În
relațiile cu ceilalți, Felix apare ca un intelectual superior, ca Jim din „Cartea
nunții” și Ioanide din „Bietul Ioanide.”
În opinia mea, Otilia este întruchiparea eternului feminin, este cocheta în
căutarea iubirii, a siguranței materiale ce își pierde inocența și fragilitatea,
căzând în platitudini. Ratarea iubirii este cauzată la ea nu de propriile alegeri,
cât mai ales de alegerile celor ce o înconjoară, bărbații o protejează și, în același
timp, o dezamăgesc.
În concluzie, Otilia este personajul principal,feminin, prezentat exclusiv
prin comportamentism, fără a-i cunoaște gândurile, din perspectiva unică a
naratorului,cu excepția celor mărturisite de personajul însuși. Este un personaj
complex, cu un portret contradictoriu: fe-fetița cuminte și iubitoare pentru
Costache Giurgiuveanu, admirabilă, superioară, pentru Felix, femeia
capricioasă cu un comportament de artistă pentru Pascalopol, o dezmățată, o
stricată, pentru Aurica, o fată deșteaptă pentru Aglae.