Enigma Otiliei - de George Călinescu-

Roman interbelic, realist-balzacian

Publicat în 1938, al doilea roman al autorului George

Călinescu, ,,Enigma Otiliei”, aparţine literaturii interbelice,
fiind un roman realist de factură balzaciană .

O primă trăsătură a realismului prezentă în roman

este tipologizarea personajelor. Încă de la început se
profilează prin replici, aluzii , gesturi, ticuri verbale- tipare
caracterologice : avarul iubitor de copii ( moş Costache
Giurgiuveanu), ,,baba absolută, fără cusur în rău” (Aglae
Tulea), fata bătrână ( Aurica Tulea), dementul senil ( Simion
Tulea), arivistul ( Stănică Raţiu), ambiţiosul ( Felix).
Personajele sunt construite în jurul în jurul unei trăsături
dominante și devin reprezentative pentru o întreagă
categorie socială sau umană, conform convingerii că omul
este produsul mediului în care trăieşte.

Simetria incipit-final accentuează viziunea realistă, în

sistem închis, a romanului . Naratorul prezint ă aceeaşi
stradă, aceleaşi case, aceeaşi curte, în seara lui iulie 1909,
când Felix Sima pătrunde în universul familiei Giurgiuveanu,
şi zece ani mai târziu, ca încheiere definitiv ă a etapei. Casa
lui Giugiuveanu e un document sociologic şi moral. Ea arată
incultura, snobismul, zgârcenia şi delăsarea. Peste ani, dup ă
moartea lui Costache, când Felix va regăsi strada Antim,
casa va fi ” leproasă și înnegrită”. Curtea năpădită de scaieţi
şi poarta cu lanţ sugerează trecerea implacabilă a timpului,
confirmată de reformularea replicii lui Costache
Giurgiuveanu de la început: „Aici nu stă nimeni!”.

Tema principală a moștenirii aparține realismului, dublată de

alte teme și motive specifice: paternitatea, familia burghez ă,
parvenitismul.

Un prim episod care reflectă tema romanului este acela al

întâlnirii lui Felix cu celelalte personaje. Din discu țiile lor
reies trăsăturile fiecăruia. În odaia încărcată de fum ,,ca o
covertă de vapor pe Marea Nordului”, adunaţi în jurul mesei
pe care se joacă table şi cărţi, se află cei care vor avea un
rol important în roman. Naratorul notează minuţios fiecare
aspect semnificativ: familiaritatea neobişnuită a gesturilor
Otiliei, generozitatea şi slăbiciunea lui Pascalopol pentru ea,
răutatea acră a Aglaei, refuzul speriat al lui Giurgiuveanu de
a o împrumuta pe sora lui, ocheadele Auricăi către Felix.
Întregul tablou pare desprins dintr-o comedie de moravuri.
Un alt episod care subliniază tema moştenirii şi influenţa
viziunii balzaciene se află în capitolul XVIII. Moş Costache
suferă un atac de congestie cerebrală şi este imobilizat la
pat. Desfăşurarea este, de asemenea, scenică. Ochiul
naratorului urmăreşte cu atenţie gesturile avarului,
preocupat de cheile sale, plătind cu greu doctorul,
neputincios în faţa atacurilor familiei Tulea şi ale lui St ănic ă
la adresa bunătăţilor ascunse în dulap, cu spiritul
negustoresc neadormit, oferind lui Weissmann o seringă
contracost cu care să-i facă injecție. Clanul Tulea, rapace,
sărbătoreşte cu un festin moartea neîntâmplată, joacă
partide de cărţi, se instalează milităreşte în casă şi
veghează asupra moştenirii. Episodul concentrează epic
schema întregului roman.

Conflictul oglindeşte specificul romanului realist. El are în

centru moștenirea. Rea și abuzivă, Aglae Tulea devine un
nucleu al conflictelor familiei burgheze: între ea, Costache şi
Otilia, pentru moştenire ; între Aurica şi Otilia, pentru
pretendenţii la măritiş; între Titi şi Felix, pentru contrastul de
inteligenţă şi realizare socială. Conflictul controlat,
neostentativ, între Felix şi Pascalopol, între tânărul cu o
poziţie socială care abia se profilează la orizont, şi maturul
bogat, rafinat și resemnat, subliniază tema formării ce d ă
caracterul de bildungsroman operei. Alegând ca variantă
mai realistă pe Pascalopol, Otilia îl învață pe tânăr că iubirea
nu e suficientă fără compatibilitatea scopurilorîn viaţă..

Semnificative pentru construcția romanului sunt instanțele

comunicării narative. Naratorul este omniscient, dar nu în
totalitate obiectiv. Romanul depăşeşte modelul realismului
clasic prin poziţia unui narator –comentator, care, “în loc să
înfăţişeze realitatea, o studiază pe probe de
laborator”( Nicolae Manolescu), numai un ochi al
romancierului privind viaţa, celălalt- ,literatura
însăşi”. Personajele sunt caracterizate direct și indirect,
conform schemei tipologice. Unele, precum Costache
Giurgiuveanu, depășesc trăsătura dominantă, personajul fiind
un avar capabil de iubire sinceră pentru fata lui vitreg ă. În
caracterizarea Otiliei se folosesc tehnici moderne, care dau
ambiguitate personajului principal.

Costache Giurgiuveanu e personajul central al romanului ,,Enigma Otiliei”, către

care converg toate energiile, din motive şi interese diferite: Otilia îl iubeşte, Felix îl
simpatizează pentru că îl iubeşte Otilia , Pascalopol îl ocroteşte pentru că e tutorele
Otiliei, clanul Tulea şi Stănică Raţiu îi vânează averea. Conflictul moştenirii îl are
ca protagonist, atitudinea personajului temătoare şi oscilantă potenţând anvergura
acestui conflict.
Statutul social al bătrânului este unul ascuns cu străşnicie în spatele aparenţei de
nevolnicie şi umilinţă. Deţinător al unui număr de imobile şi proprietăţi, moştenitor
al averii mamei Otiliei şi administrator al celei a lui Felix, în jurul dimensiunilor
averii sale circulă zvonuri şi fabulaţii, confirmate atunci când îi arată lui Pascalopol
suma ce doreşte să i-o lase Otiliei. Frate al Auricăi, tată vitreg al Otiliei, unchi al
lui Felix, el este „ruda bogată” cu bizarerii de comportament a tuturor.

Psihologic, Giurgiuveanu este tipul clasic al avarului, umanizat de sinceritatea

sentimentelor faţă de fiica sa vitregă, Otilia Mărculescu, şi de vaga afecţiune sau
simpatie ce o poartă celorlalţi.

Moral, trăsătura principală a personajului este zgârcenia.

Romanul Enigma Otiliei pornește de la modelul realismului

balzacian, dar depășește prin elemente noi limitele acestui
tip de roman.