Enigma Otliei

de George Călinescu
Roman interbelic, realist-balzacian

Publicat în 1938, al doilea roman al autorului George Călinescu , “Enigma Otiliei” aparţine literaturii
interbelice, fiind un roman realist de factură balzaciană .Teoreticianul romanului românesc optează pentru
romanul obiectiv și metoda balzaciană (realismul clasic ), dar depășește acest program estetic, prin recursul la
elemente de modernitate.
Enigma Otiliei este un roman realist de tip balzacian, deoarece apar tema familiei și motivul moștenirii și al
paternității; structura este închisă, iar relatarea întâmplărilor este făcută la persoana a III-a , din perspectiva
unui narator omniscient, omniprezent și obiectiv; este utilizată tehnica detaliului semnificativ, tipoligii de
personaje.
O primă trăsătură a realismului prezentă în roman este tipologizarea personajelor. Încă de la început se
profilează prin replici, aluzii , gesturi, ticuri verbale- tipare caracterologice : avarul iubitor de copii ( moş
Costache Giurgiuveanu), “baba absolută, fără cusur în rău” (Aglae Tulea), fata bătrână ( Aurica Tulea),
dementul senil ( Simion Tulea), arivistul ( Stănică Raţiu), cocheta ( Otilia), ambiţiosul ( Felix), aristocratul
rafinat- “un pesonaj nou” ( Leonida Pascalopol). Personajele sunt construite în jurul în jurul unei trăsături
dominante și devin reprezentative pentru o întreagă categorie socială sau umană, conform convingerii că
omul este produsul mediului în care trăieşte.
O altă trăsătură a realismului este tehnica detaliului semnificativ.În descrierea inițială, realizată în
tehnica balzaciană, a străzii și casei lui moș Costache sunt redate, prin detaliile surprinse, contrastul dintre
pretenția de confort și bun gust a unor locatari bogați și realitate : inculți (aspectul de kitsch), zgârciți (case cu
ornamente din materiale ieftine), delăsători (urme vizibile ale umezelii și ale uscăciunii, impresia de
paragină).Incipitul romanului realist fixează veridic cadrul temporal („într-o zi de la începutul lui iulie 1909”) și
spațial („în strada Antim, venind dinspre strada Sfinții Apostoli”). Incipitul și finalul sunt simetrice prin
descrierea străzii și a acasei lui moș Costache , din perspectiva lui Felix, intrusul din familia Giurgiuveanu, în
momente diferite ale existenței sale (în adolescență și aproximativ zece ani mai târziu, „după război”), dar și
prin răspunsul dat de moș Costache la venirea lui Felix, reluat în finalul romanului: „Aici nu stă nimeni.”
Cu toate acestea , romanul depășește modelul realismului clasic, prin elemente ce țin de modernitate,
precum ambiguitatea personajelor ( Pascalopol o iubește sincer și o protejează pe Otilia, dar nu poate distinge
„ce e patern și ce e viril” în sentimentele sale), interesul pentru procesele psihice deviante, alienare și
senilitate, motivate prin ereditate și mediu.
Tema principală este cea a moștenirii și aparține realismului. Ea este dublată de alte teme și motive
specifice: paternitatea, familia burgheză, parvenitismul.Imaginea societâții constituie fundalul pe care se
proiectează formarea/maturizarea tânărului Felix Sima , care înainte de a-și face o carieră, trăiește experiența
iubirii și a relațiilor de familie.
Un prim episod care reflectă tema romanului este acela al întâlnirii lui Felix cu celelalte personaje. Din
discuțiile lor reies trăsăturile fiecăruia. În odaia încărcată de fum ”ca o covertă de vapor pe Marea Nordului”,
adunaţi în jurul mesei pe care se joacă table şi cărţi, se află cei care vor avea un rol important în roman.
Naratorul notează minuţios fiecare aspect semnificativ: familiaritatea neobişnuită a gesturilor Otiliei,
generozitatea şi slăbiciunea lui Pascalopol pentru ea, răutatea și atacurile Aglaei, refuzul speriat al lui
Giurgiuveanu de a o împrumuta pe sora lui , ocheadele Auricăi către Felix. Întregul tablou pare desprins dintr-o
comedie de moravuri.
Un alt episod care subliniază tema moştenirii şi influenţa viziunii balzaciene se află în capitolul XVIII. Moş
Costache suferă un atac de congestie cerebrală şi este imobilizat la pat. Desfăşurarea este, de asemenea,
scenică. Ochiul naratorului urmăreşte cu atenţie gesturile avarului, preocupat de cheile de la dulapuri, plătind
cu greu doctorul, neputincios în faţa atacurilor familiei Tulea şi ale lui Stănică la adresa bunătăţilor culinare
ascunse , cu spiritul negustoresc neadormit, oferind lui Weissmann o seringă contra cost cu care să-i facă
injecție. Clanul Tulea, rapace, sărbătoreşte cu un festin moartea neîntâmplată, joacă partide de cărţi, se
instalează milităreşte în casă şi veghează asupra moştenirii. Episodul concentrează epic schema întregului
roman.
Conflictul oglindeşte specificul romanului realist. Aglae Tulea devine un nucleu generator al conflictelor
familiei burgheze. Există un conflict între ea , Costache şi Otilia, pentru moştenire ; între Aurica şi Otilia, pentru
pretendenţii la măritiş; între Titi şi Felix, pentru contrastul de inteligenţă şi realizare socială. Conflictul
controlat, neostentativ, între Felix şi Pascalopol, între tânărul ambițios cu o poziţie socială care abia se
profilează la orizont, şi maturul bogat și resemnat, subliniază tema formării ce dă caracterul de bildungsroman
operei. Alegând ca variantă mai realistă pe Pascalopol, Otilia îl învață pe tânăr că iubirea nu e suficientă fără
compatibilitatea obiectivelor.
Pentru caracterizarea personajelor, autorul alege tehnica balzaciană a descrierii mediului şi fizionomiei,
din care se deduc trăsăturile de caracter. Acestea sunt prezentate în mod direct de către narator sau în mod
indirect, trăsăturile reieşind din fapte şi relaţiile dintre acestea.
De exemplu, Otilia Mărculescu este personajul eponim al romanului, întruchipare a feminităţii enigmatice,
a sufletului indescifrabil. Este studentă la Conservator, fapt ce motivează atitudinea sa. Portretul său este
realizat prin tehnici moderne, fiind prezentată prin comportamentism (fapte, gesturi, replici), căruia i se
adaugă pluriperspectivismul, conferind ambiguitate personajului. Îi este alcătuită o caracterizare complexă şi
contradictorie, ea fiind fetiţa cuminte pentru moş Costache, "admirabilă, superioară" pentru Felix, "cu un
temperament de artistă" pentru Pascalopol, "o stricată" pentru Aglae.
În concluzie, datorită elementelor prezentate ulterior, putem spune că „Enigma Otiliei” a lui George
Călinescu întruneşte toate notele definitorii unui roman realist de factură balzaciană prin prezentarea critică a
unor aspecte ale societăţii de la începutul secolului al XX-lea, prin motivul paternităţii şi cel al moştenirii.