Eseul propriu-zis despre particularităţile unui roman realist-balzacian studiat

Încadrare în context (opera autorului, epocă, specie literară)

Publicat în 1938, romanul Enigma Otiliei apare la sfârşitul perioadei interbelice, de puternică afirmare a
speciei, şi este al doilea dintre cele patru romane scrise de G. Călinescu. Romancierul îşi trădează formaţia de critic
literar, deoarece comentariul vieţii înfăţişate în roman trece înaintea vieţii create. Teoreticianul romanului
românesc optează pentru romanul obiectiv şi metoda balzaciană (realismul clasic), dar scriitorul depăşeşte
programul estetic, realizând un roman al „vocaţiei critice şi polemice”, după cum remarcă Nicolae Manolescu,
fiindcă în Enigma Otiliei, G. Călinescu valorifică şi totodată sfidează convenţiile balzaciene.

1. Evidenţierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea romanului studiat într-o tipologie, într-un curent
cultural/literar, într-o orientare tematică

Opera literară Enigma Otiliei este roman prin amploarea acţiunii, desfăşurată pe mai multe planuri, cu un
conflict complex, la care participă numeroase personaje.
Este roman realist de tip balzacian prin: tema familiei şi prin motivul moştenirii şi al paternităţii,
structura (închisă), relatarea întâmplărilor la persoana a III-a din perspectiva unui narator omniscient, omniprezent
şi obiectiv, tehnica detaliului semnificativ (descrierea amănunţită a străzii Antim, a caselor aflate pe această stradă
şi, în special, a locuinţei lui moş Costache Giurgiuveanu), relaţia dintre personaje şi mediul din care provin,
personaje tipice pentru o anumită categorie socială (moş Costache – avarul, Aglae – „baba absolută fără cusur în
rău”, Aurica – fata bătrână, Simion – dementul senil, Titi – debil mintal, infantil şi apatic, Stănică Raţiu – arivistul,
Otilia – cocheta, Felix – intelectualul ambiţios, Pascalopol – aristocratul rafinat). Dar depăşeşte modelul
realismului clasic, prin spiritul critic şi polemic (parodic, ludic), prin elemente ale modernităţii, precum
ambiguitatea personajelor. Moş Costache nu este un avar dezumanizat. El nutreşte o iubire paternă sinceră
pentru Otilia. Pascalopol o iubeşte pe Otilia în acelaşi timp patern şi viril. Felix nu este ambiţiosul lipsit de
scrupule, ci un adolescent orfan capabil de a iubi dezinteresat, dar hotărât să-şi facă o carieră, se bazează pe
luciditate şi profunzime intelectuală.
Alt aspect modern (naturalismul) este interesul pentru procesele psihice deviante, motivate prin ereditate
şi mediu: alienarea şi senilitatea. Simion Tulea reprezintă categoria estetică a urâtului, grotescul. Titi, fiul retardat
care se îndreaptă spre demenţă, este o copie a tatălui. Aurica, fata bătrână, invidioasă şi rea, este o copie degradată
a mamei. Ba mai mult, atât mama cât şi fiica au preocupări obsesive: Aglae - moştenirea, Aurica - dorinţa de a se
căsători. Universul familiei Tulea se află sub semnul bolii, al degradării morale reflectate în plan fizic.
Portretul Otiliei, este realizat prin tehnici moderne precum: comportamentismul şi reflectarea poliedrică
(pluriperspectivismul). Până în capitolul al XVI-lea, Otilia este prezentată mai ales prin comportamentism (fapte,
gesturi, replici), fără a i cunoaşte gândurile din perspectiva unică a naratorului, cu excepţia celor mărturisite chiar
de personaj. Această tehnică este dublată, pe acelaşi spaţiu narativ, de reflectarea poliedrică a personalităţii Otiliei
în conştiinţa celorlalte personaje (pluriperspectivismul), ceea ce conferă ambiguitate personajului, iar în plan
simbolic sugerează enigma, misterul feminităţii. Relativizarea imaginii prin reflectarea în mai multe oglinzi
alcătuieşte un portret complex şi contradictoriu: „fe-fetiţa” cuminte şi iubitoare pentru moş Costache, fata
exuberantă, „admirabilă, superioară” pentru Felix, femeia capricioasă, „cu un temperament de artistă” pentru
Pascalopol, „o dezmăţată, o stricată” pentru Aglae, „o fată deşteaptă”, cu spirit practic, pentru Stănică, o rivală în
căsătorie pentru Aurica.

2. Prezentarea temelor romanului studiat

Prin temă, romanul este balzacian şi citadin. Caracterul citadin este un aspect al modernismului
lovinescian. Frescă a burgheziei bucureştene de la începutul secolului al XX-lea, prezentată în aspectele ei
esenţiale, sub determinare social-economică (istoria moştenirii lui moş Costache Giurgiuveanu), imaginea
societăţii constituie fundalul pe care se proiectează formarea/maturizarea tânărului, Felix Sima, care, înainte de
a şi face o carieră, trăieşte experienţa iubirii şi a relaţiilor de familie. Roman al unei familii şi istorie a unei
moşteniri, cartea se încadrează în categoria prozei realist-balzaciene.
3.Prezentarea a patru elemente de structură şi de compoziţie ale textului narativ, semnificative
pentru tema şi viziunea despre lume din romanul studiat (de exemplu: acţiune, conflict, relaţii temporale şi
spaţiale, incipit, final, tehnici narative, perspectivă narativă, registre stilistice, limbajul personajelor etc.)
 Titlul iniţial, Părinţii Otiliei, reflecta ideea balzaciană a paternităţii, pentru că fiecare dintre personaje
determină cumva soarta orfanei Otilia, ca nişte „părinţi”. Autorul schimbă titlul din motive editoriale şi deplasează
accentul de la tema specific realistă a paternităţii la misterul prin care se caracterizează comportamentul
protagonistei.
Întâmplările din roman sunt relatate la persoana a III-a din perspectiva unui narator omniscient care ştie
mai mult decât personajele sale şi, omniprezent, controlează evoluţia lor ca un regizor universal. Deşi adoptă un
ton obiectiv, naratorul nu este absent, ci comunică, prin postura de spectator şi comentator al comediei umane
reprezentate, cu instanţele narative. Naratorul se ascunde în spatele diverselor măşti (un exemplu în acest sens este
personajul-reflector, Felix Sima, prin intermediul căruia sunt prezentate alte personaje), fapt dovedit şi de limbajul
uniformizat.
Romanul, alcătuit din douăzeci de capitole, este construit pe mai multe planuri narative, care urmăresc
destinul unor personaje, prin acumularea detaliilor: destinul Otiliei, al lui Felix, al membrilor clanului Tulea, al lui
Stănică etc. Un plan urmăreşte lupta dusă de clanul Tulea pentru obţinerea moştenirii lui Costache
Giurgiuveanu şi înlăturarea Otiliei Mărculescu. Al doilea plan prezintă destinul tânărului Felix Sima care,
rămas orfan, vine la Bucureşti pentru a studia Medicina, locuieşte în casa tutorelui său, Costache Giurgiuveanu, şi
trăieşte iubirea adolescentină pentru Otilia. Autorul acordă interes şi planurilor secundare, pentru susţinerea
imaginii ample a societăţii citadine.
Incipitul romanului realist fixează veridic cadrul temporal („într-o seară de la începutul lui iulie
1909”) şi spaţial (descrierea străzii Antim, din Bucureşti, a arhitecturii casei lui moş Costache, a interioarelor),
prezintă principalele personaje, sugerează conflictul şi trasează principalele planuri epice.
Finalul este închis prin rezolvarea conflictului şi este urmat de un epilog.
Simetria incipitului cu finalul se realizează prin descrierea străzii şi a casei lui moş Costache, din
perspectiva lui Felix, intrusul/străinul din familia Giurgiuveanu, în momente diferite, ale existenţei sale
(adolescenţă şi aproximativ zece ani mai târziu: „după război”). Simetria este susţinută şi de replica pe care moş
Costache i-o adresează lui Felix, în momentul în care tânărul apare în poarta casei sale şi pe care doctorul Sima de
mai târziu şi-o aminteşte în finalul romanului: „nu-nu stă nimeni aici, nu cunosc...”
Conflictul romanului se bazează pe relaţiile dintre două familii înrudite, care sugerează universul social
prin tipurile umane realizate. O familie este a lui Costache Giurgiuveanu, posesorul averii, din care face parte şi
Otilia Mărculescu, adolescentă orfană, fiica celei de-a doua soţii decedate. Aici pătrunde Felix Sima, fiul surorii
bătrânului, care vine la Bucureşti pentru a studia Medicina şi locuieşte la tutorele său legal, moş Costache. Un alt
intrus este Leonida Pascalopol, prieten al bătrânului. Afecţiunea moşierului pentru Otilia, pe care o cunoaşte de
mică şi dorinţa de a avea o familie care să-i alunge singurătatea, reprezintă motivele vizitelor repetate ale lui
Pascalopol în casa lui moş Costache.
A doua familie, vecină şi înrudită, care aspiră la moştenirea averii bătrânului, este familia surorii acestuia,
Aglae. Clanul Tulea este alcătuit din soţul Simion Tulea, cei trei copii ai lor: Olimpia, Aurica şi Titi. În această
familie pătrunde Stănică Raţiu pentru a obţine zestrea ca soţ al Olimpiei.
Istoria unei moşteniri include două conflicte succesorale: primul este iscat în jurul averii lui moş Costache
(adversitatea manifestată de Aglae împotriva orfanei Otilia), al doilea destramă familia Tulea (interesul lui Stănică
pentru averea bătrânului).
Conflictul erotic priveşte rivalitatea adolescentului Felix şi a maturului Pascalopol pentru iubirea Otiliei.
Expoziţiunea este realizată prin metoda realist-balzaciană: situarea exactă a acţiunii în timp şi spaţiu,
veridicitatea susţinută prin detaliile topografice, descrierea străzii în manieră realistă, fineţea observaţiei şi notarea
detaliului semnificativ. Caracteristicile arhitectonice ale străzii şi ale casei lui moş Costache sunt surprinse de
„ochiul unui estet”, din perspectiva naratorului specializat, deşi observaţia îi este atribuită personajului-reflector,
Felix Sima, care caută o anumită casă. Familiarizarea cu mediul, prin procedeul restrângerii treptate a cadrului, de
la stradă, la casă, la interioare, la fizionomia şi la gesturile locatarilor (tehnica focalizării), este o modalitate de
pătrundere a psihologiei personajelor din acest spaţiu, prin reconstituirea atmosferei. Pentru Balzac, o casă este un
document sociologic şi moral. Strada şi casa lui moş Costache sugerează, prin detaliile surprinse, contrastul dintre
pretenţia de confort şi bun gust a unor locatari bogaţi, burghezi îmbogăţiţi cândva, şi realitate: inculţi (aspectul de
kitsch, amestecul de stiluri arhitectonice incompatibile), zgârciţi (case mici, cu ornamente din materiale ieftine),
snobi (imitarea arhitecturii clasice), delăsători (urme vizibile ale umezelii şi ale uscăciunii, impresia de paragină).
Arhitectura sugerează imaginea unei lumi în declin, care a avut cândva energia necesară pentru a dobândi avere,
dar nu şi fondul cultural.
 Pătruns în locuinţă, Felix îl cunoaşte pe unchiul său, un omuleţ straniu care se teme de străini, pe verişoara
Otilia şi asistă la o scenă de familie: jocul de table. Naratorul îi atribuie lui Felix observarea obiectivă a
personajelor prezente în odaia înaltă în care este introdus. Sunt realizate portretele fizice ale personajelor, cu detalii
vestimentare şi fiziologice care sugerează, în manieră clasică, trăsături de caracter şi sunt prezentate, în mod direct,
starea civilă, statutul în familie, elementele de biografie. Toate aceste aspecte configurează atmosfera neprimitoare,
imaginea mediului în care pătrunde tânărul şi prefigurează cele două planuri narative şi conflictul principal.
Intriga se dezvoltă pe două planuri care se întrepătrund: pe de o parte, în carte este prezentată istoria
moştenirii lui Costache Giurgiuveanu, iar pe de altă parte, romanul are în centru destinul tânărului Felix Sima,
maturizarea lui (caracterul de Bildungsroman).
Lupta pentru moştenirea bătrânului avar este un prilej pentru observarea efectelor, în plan moral, ale
obsesiei banului. Bătrânul avar, proprietar de imobile, restaurante, acţiuni, nutreşte iluzia longevităţii şi nu pune în
practică niciun proiect privitor la asigurarea viitorului Otiliei. Clanul Tulea urmăreşte succesiunea totală a averii
lui, plan periclitat ipotetic de adopţia Otiliei. Deşi are o afecţiune sinceră pentru fată, bătrânul amână adopţia ei, de
dragul banilor şi din teama de Aglae. El încearcă totuşi să pună în aplicare nişte planuri pentru a o proteja pe Otilia,
construindu-i o casă cu materiale provenite de la demolări. Proiectele lui moş Costache nu se realizează, deoarece,
din cauza efortului depus la transportarea materialelor, bătrânul este lovit de o criză de apoplexie. Chiar dacă
pentru familia Tulea, boala lui moş Costache reprezintă un prilej de a-i ocupa milităreşte casa, în aşteptarea morţii
bătrânului şi a obţinerii moştenirii, îngrijirile lui Felix, ale Otiliei şi ale lui Pascalopol, determină însănătoşirea
bătrânului avar. Moartea lui moş Costache este provocată, în cele din urmă, de Stănică Raţiu, ginerele Aglaei, care
urmăreşte să parvină şi îi fură avarului banii de sub saltea.
Alături de avariţie, lăcomie şi parvenitism, aspecte sociale supuse observaţiei şi criticii în romanul realist,
sunt înfăţişate aspecte ale familiei burgheze: relaţia dintre părinţi şi copii, relaţia dintre soţi, căsătoria, orfanul.
Planul formării tânărului Felix, student la Medicină, urmăreşte experienţele trăite de acesta în casa
unchiului său, în special iubirea adolescentină pentru Otilia. Este gelos pe Pascalopol, dar nu ia nicio decizie,
fiindcă primează dorinţa de a-şi face o carieră. Otilia îl iubeşte pe Felix, dar după moartea lui moş Costache îl
părăseşte, considerând că reprezintă o piedică în calea realizării lui profesionale. Ea se căsătoreşte cu Pascalopol,
bărbat matur, care îi poate oferi înţelegere şi protecţie. Din epilog, aflăm că Pascalopol i-a redat cu generozitate
libertatea Otiliei de a-şi trăi tinereţea, ea devenind soţia unui conte exotic şi căzând în „platitudine”. Otilia rămâne
pentru Felix o imagine a eternului feminin, iar pentru Pascalopol o „enigmă.”
Pentru portretizarea personajelor, autorul alege tehnica balzaciană a descrierii mediului şi fizionomiei
pentru deducerea trăsăturilor de caracter. Portretul balzacian porneşte de la caracterele clasice (avarul,
ipohondrul, gelosul), cărora realismul le conferă dimensiune socială şi psihologică, adăugând un alt tip uman,
arivistul.
În general, caracterizarea personajelor se realizează ca în romanul realist-balzacian. Prin tehnica focalizării,
caracterul personajelor se dezvăluie progresiv, pornind de la datele exterioare ale existenţei lor: prezentarea
mediului, descrierea locuinţei, a camerei, a fizionomiei, a gesturilor şi a obişnuinţelor. În mod direct, naratorul dă
lămuriri despre gradele de rudenie, starea civilă, biografia personajelor reunite la începutul romanului, la jocul de
table. Caracterele dezvăluite iniţial nu evoluează pe parcursul romanului, dar trăsăturile se îngroaşă prin
acumularea detaliilor în caracterizarea indirectă (prin fapte, gesturi, replici, vestimentaţie, relaţii între personaje).
4.Exprimarea unei opinii, despre modul în care se reflectă o idee sau tema în romanul balzacian pentru care
ai optat.
În opinia mea, Enigma Otiliei este un roman realist (balzacian) prin: prezentarea critică a unor aspecte
ale societăţii bucureştene de la începutul secolului al XX lea, tema paternităţii şi a moştenirii, structură, specificul
secvenţelor descriptive (observaţia şi detaliul semnificativ; rolul vestimentaţiei şi al cadrului în caracterizare),
realizarea unor tipologii, veridicitatea, utilizarea naraţiunii la persoana a III-a. Cartea depăşeşte modelul
realismului clasic prin spiritul critic şi polemic (parodic, ludic), prin elemente ale modernităţii (ambiguitatea
personajelor, interesul pentru procesele psihice deviante, tehnicile moderne de caracterizare – comportamentism,
reflectarea poliedrică).
Concluzie
Enigma Otiliei de G. Călinescu este în egală măsură un roman realist balzacian, dar şi un roman care
sfidează într-o manieră subtilă convenţiile balzaciene.