11.

Enigma Otiliei
~roman realist balzacian~

1. Realismul
2. Concepția lui Călinescu despre literatură și romanele sale
3. Tema și sursele de inspirație ale romanului „Enigma Otiliei”
4. Structura și compoziția operei
5. Personaje
6. Elemente clasice, romantice, realiste și moderne și arta narativă

1. Realismul este un curent literar apărut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ca

reacție la subiectivitatea, exaltarea, excesul de reverie a spiritului romantic, reacție
determinată de marile descoperiri științifice. Principiul fundamental al realismului este
redarea în manieră credibilă, veridică a realității, cu obiectivitate și spirit de observație, pe un
ton impersonal, neutru.
Ca trăsături esențiale, realismul poate fi definit prin prezentarea moravurilor epocii,
prin preferința pentru o tematică socială, prin prezentarea individului în relație cu mediul
social și prin crearea unor personaje tipice în împrejurări tipice. De asemenea, caracterul de
monografie al lumii prezentate, narațiunea la persoana a III-a şi naratorul obiectiv,
omniprezent și omniscient sunt alte caracteristici ale acestui curent literar.
2. În literatura interbelică, romanul românesc cunoaște o dezvoltare fără precedent și se
impun două direcții corespunzătoare celor două metode de creație: proustianismul (romane
moderne de tip subiectiv scrise de Camil Petrescu, Mircea Eliade și Anton Holban) și
balzacianismul (romane realiste scrise de George Călinescu).
Paralel cu aceste direcții se dezvoltă romanul realist obiectiv, cultivat de scriitori
precum Liviu Rebrenu și Hortensia Papadat-Bengescu, dar și romanul istoric promovat de
Mihail Sadoveanu.
George Călinescu se impune ca scriitor interbelic prin două romane („Cartea nunții” și
„Enigma Otiliei”) și optează pentru realismul balzacian ca metodă de creație, exprimându-și
concepția în articolul „Sensul clasicismului” și în volumul „Principii de estetică”. În viziunea
sa, clasicismul este considerat „un mod de a crea durabil și esențial”, motiv pentru care
romanele sale combină balzacianismul și caragialismul.
Ca romancier, Călinescu este autorul a patru romane, de factură realistă, în care
prezintă o frescă a societății bucureștene pe parcursul a câteva decenii: „Cartea nunții” (1932),
„Enigma Otiliei” (1938), „Bietul Ioanide” (1953), „Scrinul negru” (1960).
3. Romanul „Enigma Otiliei” este o scriere realistă în care se reflectă atât
balzacianismul, cât și clasicismul ca metode de creație. Nicolae Manolescu apreciază că opera
este „un roman de critic”, care pune în lumină vocația critică și polemică a lui Călinescu, însă
cartea are și elemente moderne, motiv pentru care vorbim despre „un balzacianism fără
Balzac”. Călinescu depășește modelul realismului clasic al lui Balzac prin spiritul critic și prin
elemente de modernitate.
Romanul tratează mai multe teme, atât de factură realist-balzaciană, cât și de factură
romantică sau modernă. O primă temă o constituie familia burgheză din mediul citadin,
Călinescu realizând o frescă a burgheziei bucureștene, de la începutul secolului al XX-lea.
Imaginea societății degradate moral, în care banul este valoarea supremă, constituie fundalul
pe care se proiectează destinul tânărului Felix Sima. Devenirea sa spirituală și profesională
este o altă temă a cărții, Felix trăind experiența iubirii înainte de a-și face o carieră și de a-și
forma o familie. Astfel, apare și tema iubirii, reflectată în evoluția cuplului Felix – Otilia.
Roman al unei familii și istorie a unei moșteniri, „Enigma Otiliei” valorifică două
motive balzaciene: moștenirea și paternitatea.

1
 Geneza cărții trimite la imaginea unei tinere din familia scriitorului, o fată „cu părul ca
un fum, exuberantă și reflexivă, cultă, nebunatică, serioasă, furtunoasă, meditativă, muzicală”,
de care el a fost îndrăgostit și căruia i-a dedicat câteva poezii. Despre Otilia, ca simbol al
feminității și al proiecției unui ideal, Călinescu a afirmat, în stilul lui Flaubert, „Otilia c´est
moi”, mărturisind „Otilia este oglinda mea de argint”.
Un alt element folosit ca sursă de inspirație este povestea familiei Popescu, o familie
bucureșteană, destrămată din cauza unei moșteniri. În roman, acest eveniment transpune lupta
pentru moștenire și conflictul cu familia Tulea.
Critica de orientare biografică a găsit asemănări între destinul personajului Felix Sima
și viața lui Călinescu.
Titlul inițial al romanului a fost „Părinții Otiliei”, intenția scriitorului fiind de a
evidenția ideea balzaciană a paternității în raport cu destinul orfanilor. Acest titlu va fi
schimbat din motive editoriale, astfel încât „Enigma Otiliei” concentrează atenția asupra
modului în care este construit personajul feminin.
4. În structura romanului sunt 20 de capitole și un epilog, evenimentele fiind prezentate
în ordine cronologică pe parcursul a aproximativ zece ani.
Acțiunea include mai multe planuri narative care urmăresc destinul personajelor prin
acumularea detaliilor. Un plan urmărește istoria moștenirii pentru care luptă familia Tulea,
încercând să o înlăture pe Otilia. Al doilea plan narativ prezintă destinul tânărului Felix Sima
care rămâne orfan și vine în București la tutorele său pentru a studia medicina. Planurile
secundare vizează destinul unor personaje precum Stănică Rațiu, Aurica, Titi, Pascalopol sau
Simion Tulea.
Primul plan descrie istoria unei moșteniri și luptele îndârjite pentru obținerea averii
bătrânului Costache Giurgiuveanu. Conflictul ce susține arhitectura narativă este determinat
de relațiile încordate dintre cele două familii înrudite – familia lui Costache și clanul Tulea,
dominat de Aglae, sora bătrânului. În jurul lui gravitează Stănică Rațiu, avocat fără procese,
aflat în căutarea unei șanse pentru parvenirea socială și politică.
Al doilea plan urmărește destinul tânărului Felix Sima, pornit spre realizarea
intelectuală ca viitor medic, dar marcat de existența experienței erotice trăite alături de Otilia.
El intră într-un univers necunoscut, parcurge un traseu inițiatic prin eros, dar și în raport cu
existența, cu lumea, din care iese maturizat și își continuă împlinirea cu o fermitate și o
perseverență specifice caracterelor tari.
Discursul narativ are o structură simetrică, rotundă, determinată de relația de simetrie
dintre incipit și final.
Incipitul fixează în manieră realistă cadrul temporal („Într-o seară de la începutul lui
iulie 1909, cu puțin înainte de orele zece”) și spațiul (descrierea străzii, a casei lui Moș
Costache), prezintă principalele personaje (Felix, Moș Costache, Otilia, Pascalopol, Aglae,
Aurica), trasează planurile narative și conflictele.
Finalul romanului este închis prin rezolvarea conflictelor, iar simetria cu incipitul se
realizează prin descrierea străzii Antim, a casei lui Moș Costache și prin rememorarea replicii
„Aici nu stă nimeni”, din perspectiva lui Felix, în momente diferite ale existenței sale (în
adolescență și la aproximativ zece ani distanță, după război).
Incipitul amintește de intenția realiștilor și de metoda balzaciană de a situa diegeticul
sub semnul concretului, timpul ficțiunii concurând temporalitatea reală și oferind operei o
clară impresie de veridicitate. Impresia generală este o clară decrepitudine, o lipsă totală de
simț estetic, dublată însă de intenția de a brava prin copierea fără discernământ a mai multor
stiluri. Toate aceste detalii, alături ruina avansată și umezeala degradantă, constituie embleme
ale unei umanități nerafinate, incapabile de a învinge timpul, demitizate complet, trăind într-
un orizont lipsit de orizont estetic și cultural.

2
 În mod ciclic, romanul se sfârșește tot pe strada Antim, unde Felix revine pentru a
contempla acel loc ce a închis o lume. Realul nu și-a schimbat regulile, iar ficțiunea se
raportează la real („Prefacerile nu schimbaseră cu totul caracterul străzii”). Felix Sima
împrumută viziunea naratorului, iar naratorul se insinuează subtil în conștiința personajului,
pentru a introduce cititorul în lumea romanului și apoi pentru a-l invita discret să o
părăsească.
Universul narativ se susține prin echilibrul celor două tipuri de forțe: forța centripetă,
ce asigură coerența unui sistem reprezentat de Stănică, Aglae, Costache, indivizii tipici pentru
lumea burgheză, dominată inflexibil de puterea și tentația banului și forța centrifugă,
simbolizată prin personajele purtătoare ale unor valori morale, ale unor principii, dar și
idealuri sperioare (Otilia, Felix, Pascalopol).
Acțiunea prezintă evenimentele în ordine cronologică, secvențele narative fiind
prezentate prin înlănțuire. Ca element de modernitate, apare în roman inserția unor
micronarațiuni, care completează planurile narative (bilete, liste de cheltuieli, anunțul dat de
Stănică). Unele secvențe narative au caracter scenic prin dispunerea personajelor, prin
dinamica dialogului, prin notarea gesturilor și descrierea vestimentației, ca în didascalii (scena
jocului de table, scena primului atac al lui Moș Costache din capitolul 18).
Expozițiunea romanului este realizată în metodă realist-balzaciană și include situarea
exactă în timp și spațiu, detalii topografice prezentate prin tehnica detaliului semnificativ.
Caracteristicile arhitectonice ale casei și ale străzii sunt surprinse din perspectiva naratorului
specializat, chiar dacă observația îi este atribuită tânărului Felix. Arhitectura casei și
descrierea interiorului acestuia se face prin restrângerea treptată a cadrului, scopul fiind de a
evidenția caracterul personajelor și psihologia lor reflectate și în vestimentație sau fizionomie.
Intriga se dezvoltă pe două planuri prezentate prin alternanță, care se interpătrund (lupta
pentru moștenire și destinul lui Felix). Alături de lăcomia, avariția și parvenitismul
personajelor, aspecte supuse observației și criticii, romanele înfățișează și alte elemente din
viața familiei burgheze (relația părinți-copii-soți, căsătoria, statutul orfanului).
Desfășurarea acțiunii urmărește prin alternanță evoluția planurilor narative și a
destinelor personajelor.
În raport cu fiecare plan există scene importante care evidențiază evoluția conflictului,
precum scena discuției dintre Felix și Otilia în jurul scrisorii din capitolul 8 și secvența
primului atac suferit de Moș Costache, când familia Tulea îi invadează casa.
Punctul culminant constă în moartea bătrânului determinată de furtul banilor de către
Stănică Rațiu. Deznodământul este construit în jurul aceluiaşi personaj, care oferă informații
lui Felix despre celelalte personaje ale operei.
Epilogul pune accent pe destinul Otiliei și pe percepția celor doi bărbați asupra ei („a
fost o fată delicioasă, dar ciudată. Pentru mine e o enigmă”- Pascalopol; „Nu numai Otilia era
o enigmă, ci destinul însuși”- Felix).
Amploarea acțiunii determină conturarea mai multor conflicte în roman. Conflictul
esențial este determinat de averea bătrânului Costache și implică două familii: familia Tulea
pe de o parte şi familia lui Moş Costache cu Otilia, pe cealaltă. Un conflict secundar destramă
familia Tulea, fiind cauzat de interesul lui Stănică, atât pentru zestrea Olimpiei, cât și pentru
averea bătrânului Giurgiuveanu. Rivalitatea dintre Pascalopol și Felix pentru mâna Otiliei
naște un conflict erotic.

5. În construcția personajelor, George Călinescu pornește de la principiul că „obiectul

romanului este omul ca ființă morală” și distinge două tipuri de indivizi în funcție de
capacitatea lor de a se adapta la lume: cei care se adaptează moral au o concepție morală
asupra vieții și sunt capabili să-și motiveze propriile acte (Felix, Pascalopol) și cei care se
adaptează instinctual au comportamente automatizale și reprezintă tipuri umane cu o trăsătură

3
dominantă de caracter (Otilia - cochetă, Aglae - avar, Stănică - parvenit, Aurica - fata bătrână,
Simion - dementul senil).
George Călinescu pornește în construcția personajelor de la tipurile clasice, însă le
conferă dimensiune moral-psihologică și adaugă un nou tip uman specific realismului:
parvenitul.
O trăsătură modernă a romanului o constituie ambiguitatea personajelor. Moș
Costache este avarul umanizat prin dragostea pentru Otilia, Pascalopol nu își poate lămuri
sentimentele față de Otilia „iubind-o patern și viril în același timp”, iar Felix nu este
ambițiosul lipsit de scrupule, formându-se atât în plan spiritual, cât și profesional.
Personaj central, complex, Felix are o dublă calitate în roman: actor și spectator sau
narator, căci multe scene se desfășoară prin viziunea sa, uneori dublată de cea auctorială.
Reprezintă în țesătura epică tipologia intelectualului în formare, este ambițios și luptă să se
realizeze pe plan profesional, visând să devină o celebritate în domeniul medicinei. Urmând
modelul tatălui, se dedică studiului și trăiește satisfacția de a se remarca încă din primii ani de
facultate prin publicarea unui articol de specialitate într-o celebră revistă din străinătate.
Un alt aspect modern este interesul pentru procesele psihice deviante motivate prin
ereditate și mediu, elemente de influență naturistă. Personaje precum membrii familiei Tulea
reprezintă categoria estetică a urâtului, a grotescului și suferă de senilitate și alienare,
debilitate mintală și retard intelectual (Titi) și de obsesia căsătoriei (Aurica).
Ca metode și procedee de caracterizare se folosesc atât cele clasice (directă, indirectă),
cât și cele realist – balzaciene (prezentarea mediului, descrierea locuinței, a fizionomiei, a
vestimentației și a obișnuințelor). În plus, apar și tehnici moderne, folosite în portretizarea
Otiliei, precum comportamentismul și reflectarea poliedrică. Pentru cei din jur, Otilia are
trăsături diferite, uneori contradictorii: pentru Moș Costache este „fe-fetița mea”, pentru
Aglae este o stricată, o dezmățată, pentru Felix este admirabilă, superioară, pentru Pascalopol
este o fată delicioasă, iar Stănică o consideră o fată deșteaptă.
6. Conform concepției lui Călinescu, „Enigma Otiliei” este un roman – sinteză în care se
regăsesc elemente clasice (cronologia evenimentelor, structura echilibrată, narațiunea la
persoana a III-a și tipurile umane), elemente romantice (tema iubirii, conflictul erotic,
descrierile de natură, antiteza personajelor), elemente realiste (caracterul de frescă socială,
moștenirea și paternitatea, tehnica detaliului semnificativ și veridicitatea faptelor) și elemente
moderne (spiritul critic și parodic, tehnici de caracterizare, atribuitatea unor personaje și
interesul pentru procesele psihice deviante).
Scriind un roman de factură realistă, George Călinescu optează pentru narațiunea la
persoana a III-a cu focalizare externă și viziune „par derrière”, naratorul știind totul despre
personaje și anticipându-le destinul. Unele evenimente sunt prezentate prin ochii lui Felix,
însă perspectiva nu este a personajului, ci a unui „comentator savant și expert, care în loc să
înfățișeze lumea, o studiază pe probe de laborator” (Nicolae Manolescu).
Anumite scene din roman au caracter scenic și sunt realizate pe baza dialogului,
intervențiile naratorului jucând rolul indicațiilor scenice. Descrierea contribuie la conturarea
mediului sau la realizarea portretelor (Otilia, Moș Costache).
Consider că George Călinescu, prin „Enigma Otiliei” promovează o formulă
romanescă (= de roman) modernă, deși se declară adept al clasicismului. Încercând să
demonstreze „vitalitatea formulei balzaciene” (Paul Georgescu), scriitorul depășește
balzacianismul prin spiritul critic și polemic, prin „sensibilitatea romantică” și prin
„dimensiunile viziunii moderne: psihologismul și analiticul”.
În concluzie, opera „Enigma Otiliei” este un roman de sinteză estetică în care George
Călinescu împletește elemente clasice, romantice, realiste și moderne și abordează
balzacianismul în spirit critic și polemic.