Enigma Otiliei - George Călinescu

Context

Criticul G. Călinescu era de părere că misiunea sa de exeget nu poate fi îndeplinită dacă nu

încearcă el însuși să creeze sau cel puțin „să rateze în cât mai multe genuri”. De aceea, scriind patru
romane, Călinescu a pătruns în laboratorul de creație al prozei, înțelegându-i toate mecanismele. În
Cartea nunții, Enigma Otiliei, Bietul Ioanide și Scrinul negru autorul prezintă societatea
bucureșteană din prima jumătate a secolului XX într-o manieră realist-clasică de maximă
obiectivitate.

Romanul Enigma Otiliei „este construit cu un meșteșug sigur, pe mai multe planuri și cu o
detașare epică întru totul stăpână pe materialul uman, atât de divers și de închegat în fizionomia
lui”, scria însuși autorul G. Călinescu în Istoria literaturii române de la origini până în prezent,
citând recenzia criticului Pompiliu Constantinescu, publicată în 1938, la apariția romanului.

Deși a fost considerat de unii critici „o desăvârșită comedie molierească tratată cu mijloacele
narative ale realismului, Enigma Otiliei se află la confluența a două metode de creație -
balzacianismul, dat de tehnica narativă și modalităile de portretizare, și caragialismul, constând în
viziunea asupra lumii burgheze și în conturul unor personaje tipice.

Realismul de tip balzacian al romanului vine din tematică, având în centru moștenirea și
paternitatea, surprinse sub forma unei fresce a burgheziei bucureștene de la începutul secolului XX,
zugrăvită în datele ei esențiale, cu relații și tipologii specifice. Se adaugă grija pentru detaliu și
pentru evidențierea personajelor în mediul lor de viață, dinspre exterior către interior, cu o situare
exactă a acțiunii în spațiu și timp, în ideea creării unei atmosfere credibile și adecvate universului
epic.

Geneza romanului trimite la imaginea unei tinere din familia scriitorului, o fată „cu părul ca
un fum, exuberantă și reflexivă, cultă, nebunatică, serioasă, furtunoasă, mediatativă, muzicală” -
posibil model pentru eroina cărții, despre care Călinescu va spune flaubertian, Otilia c’est moi,
proiecție a unui vis, a unui ideal de feminitate. De asemenea, critica literară de orientare biografică
stabilește discrete asemănări între tânărul studio Felix Sima și autorul însuși, astfel încât personajul
descrie un simblic alter ego al scriitorului.

Titlul inițial al cărții a fost Părinții Otiliei, deschizând perspectiva paternității ca temă a
romanului. Ultima variantă, Enigma Otiliei, pare mai potrivită prin invitația la lectură, la meditație,
prin conotațiile implicate. Deși nu există un mister propriu-zis în demersul narativ, personajul Otilia
rămâne învăluit într-o umbră de incertitudine, un abur enigmtic dat de acțiunile sale imprevizbile.
Este, de fapt, enigma feminității înseși.

Structura și compoziția textului satisfac deopotrivă criteriul echilibrului clasic și pe acela

al deschiderilor tipic moderniste. Există, astfel, o relație de tip cauză-efect între incipit și final,
ambele avâmndu-l în centru pe Felix Sima, personaj și narator-martor al operei. Din acest punct își
încep existența cele două planuri ale romanului, aflate uneori în interferență. Un plan urmărește
destinul tânărului Felix Sima, pornit spre realizarea intelectuală ca viitor medic, dar marcat de
experiența erotică trăită alături de otilia. El intră într-un univers necunoscut, parcurge un traseu
inițiatic prin eros, dar și în raport cu existența, cu lumea, din care iese maturizat și își continuă
împlinirea cu o fermitate și o perseverență specifice caracterelor tari.

Al doilea plan descrie istoria unei moșteniri și luptele îndârjite pentru obținerea averii
bătrâmului Costache Giurgiuveanu. Conflictul ce susține arhitectura narativă este determinat de
relațiile încordate dintre cele două familii înrudite - familia lui Costache și clanul Tulea, dominat de
Aglae, sora bătrânului. În jurul lor gravitează Stănică Rațiu, avocat fără procese, aflat în căutarea
unei șanse pentru parvenirea socială și politică.

Universul narrative se susține prim echilibrul celer două tipuri de forțe: forța centripetă, ce
asigură coerența unui sistem reprezentat de Stănică, Aglae, Costache, indivizii tipici pentru lumea
burgheză, dominată inflexibil de puterea și tentația banului, și forța centrifugă, simbolizată prin
personajele purtătoare ale unor valori morale, ale unor principii, dar și idealuri superioare (Otilia,
Felix, Pascalopol).

Subiectul operei nu respectă neapărat rigorile cronologiei, pentru că autorul nu-și propune să
urmărească acțiunile și frământările eroilor, atâtea câte există, în totalitatea lor, ci să creeze scene de
viață relevante pentru mesajul moral și realist pe care dorește să-l transmită. Așadar, desfășurarea
epică este lentă, prin succesiunea unor episoade semnificative. Romanul începe balzacian, prin
fixarea temporală și spațială a acțiunii - „la începutul lui iunie 1904”, în casa de pe strada Antim,
din capitală. Felix vine în casa tutorelui său, Costache Giurgiuveanu, pentru a studia medicina, și
descoperă aici o lume ciudată, măcinată de răutate, vicii și ipocrizie. Zgârcenia antologică a
bătrânului, ezitările lui de a trece banii pe numele Otiliei, fiica sa vitregă, determină o competiție
aprigă pentru avere, mai ales între Aglae și Stănică. Cele două atacuri ale bolii bătrânului agravează
situația, tensionează lupta și creează contextul de prezentare a eroilor în toată nuditatea lor morală.
În final, abilul și versatul Stănică - produs tipic al lumii sale - găsește banii sub saltea, provocând
moartea lui Giurgiuveanu.

Pe celălalt plan narativ se consumă povestea de iubire dintre cei doi tineri - Felix și Otilia.
Ea intuiește spiritul rațional, lucid al tânărului preocupat mai ales de realizarea sa profesională,
științifică. Îl va alege pe Pascalopol - moșierul matur, delicat și generos, îngăduitor cu capriciile
feminine. În final, cititorul află că acesta i-a redat libertatea, Otilia urmând un drum al aventurii și al
misterului.

Personajele operei atestă apetența autorului pentru construcția de caractere, implicând o

viziune canonică de moralist, vizibilă prin „clasificarea faunei umane în sinteze portretistice bine
delimitate prin schematismul lor expresiv” - Alexandru Săndulescu. Unele personae sunt conturate
în viziune balzaciană, altele sunt realizate din perspectivă modernă.

În concluzie, interpretat ca un roman de dragoste, realist, social, frescă, etc., Enigma Otiliei
reprezintă în principal un roman de sinteză estetică, pentru că pe structura sa realistă sunt grefate
elemente de clasicism, romantism, baroc, modernism. Realismul este prezent prin tipologia
personajelor, explorarea socialului, „feliile de viață” naturaliste. Ruinarea casei lui Costache
Giurgiuveanu, caracterul excepțional al Otiliei și cel al lui Felix, structura afectivă a conflictului,
povestea de dragoste dintre cei doi tineri, descrierile de natură din fragmentul vizitei în Bărăgan
sunt elemente romantice. De baroc se apropie caracterul dual al personajelor, rolurile pe care aceștia
le interpretează și care conduc la structuri mimetice, artificiale. Interesul pentru problemele
psihologice, precum dezagregarea personalității, alienarea, dedublarea conștiinței. În general,
sufletul omenesc e observat cu un spirit mai nou, cel mai elocvet exemplu fiind personajul Otilia,
construit prin tehnica relativizării imaginii, a pluriperspectivismului. La nivel formal, observăm
prezența unor limbaje diferite, ce apropie tehnicile narative de colajul avangardiștilor (lista
socotelilor descoperită de Felix, textul scrisorii pe care o primește Costache, textul redactat de
Pascalopol către bancă, fragmente de poezii etc).

Structural narrative moderne se vor diversifica și mai mult în următoarele romane - Bietul
Ioanide și Scrinul negru -, prin montajul de microromane relativ autonome, integrate într-o țesătură
în care unitatea este asigurată de temă, de viziune, de ambianța scenică. Se adaugă paginile de eseu
ale lui Ioanide, glosarea pe teme de pictură, muzică, arta spectacolului, etc. De asemenea,
comentariul filosofic asupra condiției umane, metafora timpului ca eroziune, ca ființare și des-
ființare reprezintă argumente ale modernității viziunii călineciene.

Tehnica proustiană, ecourile din Ander Gide, William Faulkner, Virginia Woolf sau Aldous
Huxley se întretaie cu opțiunile fundamentale pentru modelul clasic de portretizare și perspectiva
realistă asupra „comediei umane” percepute și în latura ei tragică, paradoxală, dar profund
omenească.