Romanul modern, realist, balzacian.

Enigma Otiliei

de George Călinescu

-ESEU DE TIP TEMĂ ȘI VIZIUNE-

Critic și istoric literar înainte de orice, estetician și subtil analist al fenomenului literar românesc din toate
timpurile, George Călinescu experimentează romanul din dorința de a înțelege din interior procesul creator, astfel
încât judecățile sale de valoare să aibă nu doar autoritate științifică, ci și fidelitatea psihologică dată de dublarea
gândirii critice prin gândirea creatoare.

Publicat în anul 1938, romanul Enigma Otiliei, este al doilea dintre cele patru romane scrise de George Călinescu,
fiind inspirat din biografia autorului, a cărui imagine se regăsește în personajul Felix Sima, dar și din atmosfera
bucureșteană a începutului de secol XX, reconstituită, ca într-un mozaic, din scene de epocă, moravuri, mode ale
timpului, din limbajul personajelor și din preocupările acestora. G. Călinescu optează pentru romanul realist de tip
balzacian cu elemente clasice, dar și de modernitate, obiectiv ca abordare stilistică.

Opera literară „Enigma Otiliei” este un roman realist cu elemente moderniste, aparținând prozei interbelice. Este
un roman balzacian, social și citadin. Aparține speciei roman prin câteva aspecte: amploarea acțiunii, desfășurate
pe mai multe planuri, cu conflict complex, la care participă numeroase personaje.

„Enigma Otiliei” se încadrează în realismul de tip balzacian prin câteva trăsături.O primă trăsătură este aspectul
tematic (familia, moștenirea, paternitatea, maturizarea, parvenitismul, îmbogățirea etc.),care susține apartenența
la realism și, respectiv, balzacianism, căci romanul călinescian aduce în prim-plan existenta a două familii,
Giurgiuveanul și Tulea, cea din urmă dorind să pună mâna, prin moștenire, pe averea lui moș Costache Giurgiuveanul,
iar în secundar maturizarea lui Felix Sima sau destinul Otiliei Mărculescu, dar și parvenirea lui Stănică Rațiu.

O altă trăsătură a realismului este existenta unor personaje tipice în situații tipice, întrucât eroii călinescieni
sunt tipuri umane: moş Costache Giurgiuveanu este avarul iubitor de copii, Otilia este tânăra cochetă și
fermecătoare, Felix este ambiţiosul, Leonida Pascalopol- aristocratul rafinat ,Aurica este fata bătrână, Aglae –
„baba absolută”, Simion – dementul senil, Titi – imbecilul placid, apatic și infantil, Stănică este arivistul demagog și
parvenit.Personajele sunt construite în jurul în jurul unei trăsături dominante și devin reprezentative pentru o
întreagă categorie socială sau umană, conform convingerii că omul este produsul mediului în care trăieşte.

Tema relevă caracterul balzacian şi citadin al lucrării. Scriitorul abordează subiecte precum familia, paternitatea,
parvenirea şi moştenirea, realizând o frescă socială ce conţine o imagine amplă a societăţii bucureştene de la
începutul secolului al XX-lea, în care pozițiile sociale se stabileau după avere. Se conturează astfel un fundal în
cadrul căruia are loc maturizarea tânărului Felix Sima, care, înainte de a-și putea clădi o carieră, trăieşte
experienţa iubirii şi a relaţiilor de familie (bildungsroman). De asemenea, este abordată tema iubirii, de factură
romantică şi cea a dezagregării personalităţii, modernă.

Viziunea este realistă, oferind în detaliu experienţe verosimile din viaţa burgheziei bucureştene, accentuând
diferenţa dintre aparenţă şi esenţă, în afară de Felix şi Otilia, toate celelalte personaje dorind să pară ceea ce nu
sunt. Viziunea critică a naratorului satirizează defecte precum parvenitismul, lăcomia, goana după avere ce
distruge relațiile interfamiliale, căsătoria privită ca un contract social.

Page 1 of 4
O primă secvență relevantă pentru aceasta o reprezintă venirea lui Felix în casa Giurgiuveanu și contactul cu
cele două familii.Din discuțiile lor reies trăsăturile fiecăruia. În odaia încărcată de fum ”ca o covertă de vapor pe
Marea Nordului”, adunaţi în jurul mesei pe care se joacă table şi cărţi, se află  cei care vor avea un rol important în
roman. Naratorul notează minuţios fiecare aspect semnificativ: familiaritatea neobişnuită a  gesturilor Otiliei,
generozitatea şi slăbiciunea lui Pascalopol pentru ea, răutatea acră a Aglaei, refuzul speriat al lui Giurgiuveanu de a
o împrumuta pe sora lui , ocheadele Auricăi către Felix. Întregul tablou pare desprins dintr-o comedie de moravuri.

O altă scenă semnificativă pentru tema romanului este instalarea familiei Tulea în casa lui Moș Costache, sub
pretextul îngrijirii bătrânului, atunci când află că acesta a suferit un atac de cord. Clanul Tulea ocupă
militărește casa, se așază cu toți la masă și poartă un fals dialog, ca în teatrul absurdului, fără a se asculta unul pe
altul. („Toți se așezară pe ce găsiră ca niște musafiri, uitând aproape de tot de Moș Costache.”). Aurica le invidiază
pe fetele care au avut norocul să se mărite, Aglae se remarcă, fiind preocupată de siguranța bunurilor materiale ale
bătrânului („Treceți toți dincolo, să nu fure vreunul ceva!”). În mod paradoxal, cei care atentează la bunurile lui
Costache sunt chiar membrii clanului Tulea. Stănică vorbește despre un unchi muribund pe care l-a vegheat trei zile,
dar ajunge să desfacă vinurile, mănâncă delicatesele și verifică dulapurile. Aurica întreabă cu nerușinare unde o fi
ascuns moșul banii, totul sub ochii suferindului incapabil să reacționeze. Scena grotescă ilustrează dezumanizarea
personajelor, lipsa compasiunii, egoismul și supremația banului.

Un prim element de compoziție este titlul. Inițial, opera se numea "Părinții Otiliei", ilustrând ideea balzaciană a
paternității și punând în evidență caracterul de orfană al fetei și tendința celorlalte personaje de a apărea ca
protectori ai ei. Titlul actual ilustrează misterul feminin, idee susținută în text prin afirmația lui Felix ("pentru mine
ai început să devii o enigmă") și a lui Pascalopol din final ("pentru mine a rămas o enigmă"). Schimbarea titlului
deplasează accentul de la un aspect realist, tradițional, la tehnica modernă, a reflectării poliedrice, prin care este
realizat personajul eponim. Personajul Otilia reflectă imaginea unei verișoare îndepărtate din copilăria autorului, dar
reflectă și unele stări ale acestuia: "Otilia este eroina mea lirică".

Un alt element de compoziție este simetria incipit-final, ce se realizează prin replică absurdă a lui
Costache adresată lui Felix la început ("aici nu stă nimeni") și reluată în final de Felix ce se întoarce pe stradă
Antim și vede casă părăsită. Incipitul reprezintă un element unic al operei ce construiește un cadru verosimil pentru
desfășurarea acțiunii. Prin indicii spațio-temporali se configurează un topos real, veridic: „Într-o seară de la
începutul lui Iuli 1909, cu puțin înainte de orele zece”, respectiv „Intra pe strada Antim”. Se întrevăd trei secvențe
descriptive: Strada Antim și portretul lui Felix, casa și portretul lui Costache, descrierea interiorului și
personajelor reunite la jocul de cărți. Finalul conține două secvențe: deznodământul acțiunii și epilogul. Simetria
acestuia cu începutul se realizează prin descrierea străzii și a casei lui Costache Giurgiuveanu din perspectiva lui
Felix, în două momente diferite ale existenței sale (în adolescență și aproximativ zece ani mai târziu, "după război").
Romanul se încheie cu aceeași replică a unchiului său: "nu-nu-stă nimeni aici, nu cunosc", amintită de Felix.

În concluzie, tema și viziunea despre lume, în romanul „Enigma Otiliei”, se configurează în jurul impactului pe care
factorul material / social îl are asupra împlinirii spirituale. În acest sens, protagonista operei are de făcut o alegere
între confortul său afectiv și cel material. Dincolo de motivația eroinei (egoistă – împlinirea sa materială, sau
altruistă – împlinirea lui Felix pe plan profesional), mesajul creației călinesciene este acela că fericirea obținută prin
împlinirea erotică este un deziderat intangibil, chiar și atunci când cei doi aparțin aceleiași lumi și sunt apropiați de
compatibilitatea socială sau emoțională. Deși caracterial sunt diferiți, ambiția lui Felix de a realiza o carieră de
succes în domeniul medical, precum și opțiunea Otiliei de a se complace în luxul cu care o răsfățase Pascalopol,
alegând să nu renunțe la acesta, sunt tot atâtea dezacorduri între iluzia și realitatea iubirii celor doi tineri.

Page 2 of 4
 -ESEU DE TIP CARACTERIZARE-

-OTILIA MĂRCULESCU-

Critic și istoric literar înainte de orice, estetician și subtil analist al fenomenului literar românesc din toate
timpurile, George Călinescu experimentează romanul din dorința de a înțelege din interior procesul creator, astfel
încât judecățile sale de valoare să aibă nu doar autoritate științifică, ci și fidelitatea psihologică dată de dublarea
gândirii critice prin gândirea creatoare.

Publicat în anul 1938, romanul Enigma Otiliei, este al doilea dintre cele patru romane scrise de George Călinescu,
fiind inspirat din biografia autorului, a cărui imagine se regăsește în personajul Felix Sima, dar și din atmosfera
bucureșteană a începutului de secol XX, reconstituită, ca într-un mozaic, din scene de epocă, moravuri, mode ale
timpului, din limbajul personajelor și din preocupările acestora. G. Călinescu optează pentru romanul realist de tip
balzacian cu elemente clasice, dar și de modernitate, obiectiv ca abordare stilistică.

Otilia Mărculescu este personajul principal, eponim, modernist și complex, inspirat din biografia autorului după
imaginea unei verișoare îndepărtate. Ea întruchipează misterul feminității adolescentine și este prezentată ca o
ființă enigmatică, marcată de un puternic conflict interior, dar nu se încadrează în nicio tipologie, deoarece ea este
construită prin tehnica reflectării poliedrice.

Din punct de vedere social, Otilia este fiica celei de-a doua soții a lui Costache Giurgiuveanu, rămasă în grijă
acestuia după moartea mamei ei. Fata nu are propria avere, ci este întreținută de Pascalopol și de Costache, cel din
urmă intenționând să o adopte. Este respinsă de clanul Tulea, cu toate că este indiferentă față de averea moșului.
Studiază la Conservator, nu pentru a face o carieră muzicală, ci pentru a-și desăvârși educația. În ciuda acestui
fapt, are temperament de artistă, învață să cânte la pian și alege să citească reviste și cărți franțuzești. Ea
reflectă condiția femeii din societatea burgheză ce nu se poate realiza decât printr-o căsătorie avantajoasă.

În ceea ce privește statutul moral, Otilia este o ființă a contrariilor, amestec de inocență și maturitate, cu un
comportament care intrigă sau încântă. Ea se detașează de planul material, dar își dorește haine de lux și trăsură.
Oscilația între Felix și Pascalopol, respectiv decizia ei finală sunt discutabile. Otilia îl iubește pe tânăr, dar îl alege
pe moșier, motivându-și opțiunea ca pe o dovadă de altruism, deoarece ea pretinde că nu dorește să stea în calea
realizării profesionale a studentului la medicină („o dragoste nepotrivită pentru marele viitor”). Alege, de fapt,
siguranța și stabilitatea financiară, din nevoia de o figură paternă în viața ei.

Statutul psihologic al tinerei este marcat de faptul că a rămas orfană și de viața ei în casa Giurgiuveanu. Aglae o
consideră o amenințare în ceea ce privește moștenirea bătrânului, dar comportamentul frumos al Otiliei rămâne
neschimbat față de clanul familiei Tulea, deși este silită să le facă față atacurilor. Personalitatea ei este în
formare, fiind sensibilă, imprevizibilă

O trăsătură definitorie a personajului este caracterul enigmatic. O primă scenă în care se reflectă această
trăsătură este scena în care Felix sosește în casa lui Costache. Tânărul este întâmpinat de Otilia care exclamă cu
bucurie ”Papa, dar e Felix”. Acesta face un gest de politețe și încearcă să-i sărute mâna fetei, dar ea și-o retrage
brusc și îl apucă familiar de braț, ca și cum s-ar fi cunoscut de-o viață și ar fi fost cei mai buni prieteni, deși se

Page 3 of 4
văzuseră o singură dată în copilărie, iar ani de zile făcuseră schimb de scrisori. Familiaritatea Otiliei îl intimidează
pe Felix și marchează începutul unei relații confuze pentru tânărul ce parcurge o primă criză erotică.

O altă scenă în care se reflectă această trăsătură este scena discuției cu Felix despre sentimentele acestuia și
despre scrisoarea lăsată. El nu îndrăznește să-și declare sentimentele, de aceea îi lasă o scrisoare în cameră,
așteptând zadarnic o reacție din partea acesteia. Când o întreabă dacă îl iubește, ea răspunde evaziv: „n-a zis
nimeni că te urăște”, iar în privința scrisorii de dragoste, fata susține că a și uitat de ea, ceea ce îi produce lui Felix
o mare confuzie accentuată de comportamentul familiar al Otiliei și de plecările ei neanunțate la Paris cu Pascalopol.

Un prim element de compoziție îl reprezintă mijloace de caracterizare. Personajul este modern, complex,
caracterizat atât în mod direct, cât și indirect. Naratorul o prezintă pe Otilia prin intermediul personajului
reflector, Felix, insistând asupra unor detalii fizice: „față măslinie, cu nasul mic și ochii foarte albaștri, copilăroasă
între multele bucle și gulerul de dantelă”, iar autocaracterizarea poate să deruteze cititorul deoarece afirmațiile
acesteia vor fi contrazise de fapte: „eu sunt o zăpăcită, nu știu ce vreau”, „mă plictisesc repede, sufăr când sunt
contrazisă”, „eu sunt făcută pentru bărbați plafonați ca Pascalopol”. Felix o consider talentată și frumoasă,
„superficială doar în aparență, în fond inteligentă și profundă” , Costache o iubește și o alintă („fetița mea, Otilica”),
Pascalopol îi apreciază calitățile și, în plus îi găsește o scuză pentru ușurința de a se lăsa întreținută: „Domnișoara
Otilia are un suflet așa de curat, încât n-a avut niciodată ideea că este curtezană” . Aglae crede că aceasta este
vicleană și interesată de moștenire, iar Aurica afirmă că este șireată și o include într-o categorie inferioară ei.
Stănică crede că Otilia face totul din interes și este capabilă de compromisuri. Din caracterizarea indirectă
reiese că ea este o ființă profund filosofică și o bună cunoscătoare a vieții, forțată de răutatea Aglaei să lupte de
timpuriu cu necazurile. Fata disprețuiește inteligența feminină care constă în a profita de cei câțiva ani cât ține
frumusețea. Ea nu ține cont de nicio regulă, opiniile ei despre femei justificându-i faptele „o femeie ignorată de
bărbat e un monstru” și îl întreabă pe Felix: ,,Cât crezi tu că mai am eu de trăit, adevăratul înțeles al cuvântului?".

Un prim element de compoziție este titlul. Inițial, opera se numea "Părinții Otiliei", ilustrând ideea balzaciană a
paternității și punând în evidență caracterul de orfană al fetei și tendința celorlalte personaje de a apărea ca
protectori ai ei. Titlul actual ilustrează misterul feminin, idee susținută în text prin afirmația lui Felix ("pentru mine
ai început să devii o enigmă") și a lui Pascalopol din final ("pentru mine a rămas o enigmă"). Schimbarea titlului
deplasează accentul de la un aspect realist, tradițional, la tehnica modernă, a reflectării poliedrice, prin care este
realizat personajul eponim. Personajul Otilia reflectă imaginea unei verișoare îndepărtate din copilăria autorului, dar
reflectă și unele stări ale acestuia: "Otilia este eroina mea lirică".

În concluzie,personajul bovaric,Otilia trăiește drama singurătății, aviitorului ei ambigu,departe de mult visata

fericire,deoarece se destăinuie ea lui Felix-o femeie se bucură de viață adevărată doar câțiva ani:„Cât crezi tu că
mai am de trăit,în înțelesul adevărat al cuvântului?Cinci, șase ani!” Ea se definește prin autocaracterizare, dovedind
o profundă cunoaștere de sine,atunci când îi dezvăluie lui Felix:„eu sunt o zăpăcită,nu știu ce vreau,eu sunt pentru
oamenii blazți, care au nevoie de râsetele tinereții, ca Pascalopol”.Otilia este,așadar, un personaj realist modern,
construit pri complexitate și relativism,ilustrând eternul feminin plin de mister,imprervizibil și cuceritor, care
fascinează prin amestecul de sensibilitate candidă și profundă maturitate.

Page 4 of 4