Mihail Sadoveanu este unul din cei mai de seamă prozatori din

literatura română, care a abordat o diversitate de specii literare - schița, povestirea sau romanul -, în întreaga sa
operă, guvernată de acel „vizionarism al trecutului” (Tudot Vianu).

Publicat în anul 1930, romanul Baltagul se încadrează în realismul mitic și aduce o formulă romanescă
inedită în peisajul epicii interbelice, prin POLIMORFISMUL STRUCTURII, adică „amestecul de roman realist și
narațiune arhetipală grefată pe un scenariu polițist” (cr. lit. Carmen Mușat).

Vitoria Lipan este un personaj complex și rotund al romanului obiectiv realist al cărei statut evoluează de-
a lungul operei, inițial ea este soția lui Nechifor Lipan, ulterior devine văduva acestuia. Femeie ajunsă la vârsta
maturității, Vitoria este mama a doi copii adolescenți, Minodora și Gheorghiță, de a-l căror viitor este responsabilă
în totalitate, asumându-și grija și întreținerea gospodăriei și educației acestora.

Social, ea este femeia puternică și aprigă de la munte, capabilă să conducă gospodăria în lipsa soțului.
Dintr-o familie cu dare de mână, are piei de miel în pod, oi în munte, parale într-un cofăiel cu cenușă, plătește
argatul și pe cei care îi oferă serviciile-preot, negustori, cârciumari. De asemenea, își asumă statutul de văduvă cu
demnitate și hotărâre.

Psihologic și moral, ea este expresia unei credințe străvechi, care se manifestă într-o anumită structură
psihică și înțelegere a vieții și a datinilor. Dovedește în diferitele împrejurări prin care trece luciditate,
inteligență, spirit întreprinzător și practic, stăpânire de sine. Păstrătoare a tradițiilor-” Îți arăt eu coc, valț și
bluză, ardete-ar focul să te arză!”- îi declară Minodorei- , acceptă pragmatic să vorbească la telefon, lasă pe
Gheorghiță să călătorească cu trenul. În relația cu ceilalți, este mamă puternică, soție iubitoare, respectă regulile
comunității, propriile reguli precum și legile ancestrale, scrise în semnele vremii.

Observația incisivă este o trăsătură definitorie a personajului pe care Gheorghiță o scoate în evidență :
”Mama asta trebuie să fie fărmăcătoare: cunoaște gândul oamenilor… ”  

O secvență relevantă pentru această trăsătură este incipitul romanului. Vitoria este portetizată ca o

femeie încă frumosă, ageră în vorbă și în faptă, care apără ferm cuviința amenințată de tendințele cosmopolite ale
fetei Minodora. Bună cunoscătoare  a naturii umane, îi spune lui Gheorghiță: ” Eu te citesc pe tine, măcar că nu știu
carte.”; ”toate pe lumea asta arată ceva”. În finalul scenei, leagă întârzierea lui Nechifor de constatarea cu
înfrigurare a semnelor rău- prevestitoare: visul cu Nechifor întors către apus, peste o revărsare de ape, cântatul
cocoșului o singură dată, a plecare, întunecarea neașteptată a cerului, înrăutățirea vremii.

O altă secvență relevantă pentru personaj este cea finală, în care Vitoria, veritabil ”Hamlet feminin”,

reconstituie crima și împlinește aproape ritualic dreptatea și rânduiala tulburate pentru o vreme. Eroină tragică,
stăpânește prin inteligență, voință, tenacitate, arta disimulării, tactică psihologică pe toți participanții la praznic
pentru a determina deconspirarea răufăcătorilor. Țese aluzii, provoacă pe Calistrat Bogza, analizează baltagul și
povestește despre mort ca și cum ar avea o comunicare neștiută cu el. În punctul culminant, repovestește crima și
împinge pe Gheorghiță la săvârșirea actului justițiar. Intransigența aparține eroilor sadovenieni prin imperative
morale ancestrale: ”Cine ucide om- spune un personaj- nu se poate să scape de pedeapsa dumnezeiască”.

 Acțiunea  este ilustrativă pentru personaj . Ea debutează cu imaginea Vitoriei stând singură pe prispa
casei și torcând, în timp ce gândește la întârzierea nejustificată a soțului ei. Intriga este anterioară, așa cum reiese
din gândurile ei: Nechifor plecase după niște oi, la Dorna, dar era aproape Sfâtu-Andrei și el încă nu se întorsese.
După o perioadă de asceză, în care Vitoria reflectează, întoarsă către ea însăși, interpretând semnele, și după ce
apelează la toate instanțele lumești și spirituale- preotul, vrăjitoarea Maranda, prefectura de la Piatra-Neamț, unde
depune o plângere, Vitoria pleacă la începutul primăverii alături de Gheorghiță în căutarea soțului ei. Însoțiți mai
întâi de negustorul David, apoi singuri, mama și fiul refac din popas în popas itinerariul soțului, află că acesta a
cumpărat în noiembrie 300 de oi de la Vatra Dornei, că a vândut 100 dintre ele unor ciobani și că s-a îndreptat cu
aceștia spre iernat. Din crâșmă în crâșmă, urma lui Nechifor se pierde între Sabasa și Suha, iar Vitoria află numele
însoțitorilor lui Nechifor- Calistrat Bogza și Ilie Cuțui, îmbogățiți subit în toamna trecută. Pentru că de la aceștia nu
află nimic, după descoperirea câinelui Lupu în curtea unui gospodar, cei doi găsesc rămășițele lui Nechifor într-o
prăpastie. La praznicul de după înmormântare, Vitoria îl încolțește pe Calistrat și uimește pe toți povestind crima.
Bogza, ajuns la capătul puterilor, îl atacă pe Gheorghiță, dar este atacat de câine și ucis de cel din urmă . Își
recunoaște vina și își cere iertare. Vitoria își recapătă grijile obișnuite, semn că lumea reintră în cursul firesc.

   Titlul este legat de personaj  în sens denotativ și conotativ.  Vitoria este cea care  atrage atenția
prin aluzii asupra armei crimei  și care îndeamnă pe Gheorghiță să o analizeze. Ea deconspiră făptașii printr-o
metaforă legată de baltag, și dă putere printr-un stigăt feciorului să lovească pe criminal cu baltagul. Conotativ,
instrumentul simbolizează  dezechilibrul resimțit de personaj în ordinea cosmică a lumii, și, de asemenea, 
restabilirea necesară a organicității acesteia. În roman este vorba despre două astfel de arme: baltagul lui Calistrat
Bogza, vechi, care ”știe multe” și pe care ”e scris sânge”, dar și cel nou, făurit pentru Gheorghiță, rămas nepătat și
pe care îl așteaptă datoriile viitorului.

  Vitoria Lipan este un veritabil ”Hamlet feminin”,  personaj complex, din categoria ”oamenilor
tari”(Constantin Ciopraga). Ea este exponentul omului de la munte, depozitar al unei filozofii și al unei mentalități
ancestrale.