Poezia tradiționalista

Aci sosi pe vremuri

de Ion Pillat

La casa amintirii cu-obloane si pridvor, Ca dânsa tragi, în dreptul pridvorului, la scara.

Paienjeni zabrelira si poarta, si zavor.
Subtire, calci nisipul pe care ea sari.
Iar hornul nu mai trage alene din ciubuc Cu berzele într-ânsul amurgul se opri…
De când luptara-n codru si poteri, si haiduc.
Si m-ai gasit, zâmbindu-mi, ca prea naiv eram
În drumul lor spre zare îmbatrânira plopii. Când ti-am soptit poeme de bunul Francis Jammes.
Aci sosi pe vremuri bunica-mi Calyopi.
Iar când în noapte câmpul fu lac întins sub luna
Nerabdator bunicul pândise de la scara Si-am spus Balada lunei de Horia Furtuna,
Berlina leganata prin lanuri de secara.
M-ai ascultat pe gânduri, cu ochi de ametist,
Pie-atunci nu erau trenuri ca azi, si din berlina Si ti-am parut romantic si poate simbolist.
Sari, subtire, -o fata în larga crinolina.
Si cum sedeam… departe, un clopot a sunat,
Privind cu ea sub luna câmpia ca un lac, Acelasi clopot poate, în turnul vechi din sat…
Bunicul meu desigur i-a recitat Le lac.
De nunta sau de moarte, în turnul vechi din sat.
Iar când deasupra casei ca umbre berze cad,
Îi spuse Sburatorul de-un tânar Eliad.

Ea-l asculta tacuta, cu ochi de peruzea…

Si totul ce romantic, ca-n basme, se urzea.

Si cum sedeau… departe, un clopot a sunat,

De nunta sau de moarte, în turnul vechi din sat.

Dar ei, în clipa asta simteau ca-o sa ramâna…

De mult e mort bunicul, bunica e batrâna…
Ce straniu lucru: vremea! Deodata pe perete
Te vezi aievea numai în stersele portrete.

Te recunosti în ele, dar nu si-n fata ta,

Caci trupul tau te uita, dar tu nu-l poti uita…

Ca ieri sosi bunica… si vii acuma tu:

Pe urmele berlinei trasura ta statu.

Acelasi drum te-aduse prin lanul de secara.

 -ESEU DE TIP TEMĂ ȘI VIZIUNE-

Ion Pillat este unul dintre cei mai importanți poeți ai literaturii române, reprezentant al tradiționalismului
interbelic, care a adus în prim-plan o viziune bucolică (pastoral idilică) și patriarhală asupra lumii, în peisajul liric
românesc.

Poezia „Aci sosi pe vremuri" a fost publicată în volumul „Pe Argeș în sus" (1923), ilustrând concepția
tradiționalistă a poetului prin tematică, prin individualizarea traiului rural patriarhal, prin ideea de repetabilitate a
destinului uman, de ciclicitate a timpului și a iubirii.

Tradiționalismul este o ideologie cultural literară, caracterizată printr-un ansamblu de credințe și concepte
culturale, cu reviste și personalități care au animat cultura românească atât înaintea Primului Război Mondial, cât și
în Perioada Interbelică.

Ca specie literară, poezia este o meditație nostalgică în care se filosofează pe tema perisabilității
destinului uman, respectiv pe tema iubirii repetitive, ambele raportate la motivul universal „fugit irreparabile
tempus". În ceea ce privește curentul literar, poezia citată se încadrează în tradiționalism.

O primă trăsătură a traditionalismului evidentă în text este individualizarea unei lumi rurale, patriarhale
neîntinate de amprenta citadinului, prezența satului constituind un univers protector pentru îndrăgostiți.Se
observă, astfel, elemente din câmpul semantic al campestrului: codru, plopii, lanuri de secară, câmpia ca un lac,
turnul vechi din sat, câmpul.

O altă trăsătură a traditionalismului este limbajul, dominat de termeni populari, de arhaisme sau de
regionalisme: aci, pridvor, zăbreliră, ciubuc, poteri, haiduc, berlină, crinolină, sosi, stătu, într-însul.

Tema poeziei este specific tradiționalistă, urmărind efemeritatea condiției umane, individualizate prin
motivul „fugit irreparabile tempus", motivul amintirii, tema iubirii raportate la timp, motivul trecutului, văzut ca
pretext pentru sentimentele de nostalgie, melancolie ale eului liric, tema spațiului patriarhal, rural, protector și
martor al iubirii.

Prima idee poetică în care se reflectă tema poeziei este ilustrată de incipitul operei, aceasta fiind pusă în
lumină cu ajutorul motivelor care constituie reperele exterioare ale „casei amintirii": „obloane", „pridvor", „hornul"
etc. Toate acestea evidențiază tema trecerii implacabile a timpului, care-și lasă amprenta vizibil cu insistență pe
obiecte: „păienjeni zăbreliră și poartă, și zăvor". Metafora „casa amintirii" sugerează spațiul patriarhal, familial, loc
de popas al îndrăgostiților de atunci și de acum, care, deși atins de patina inexorabilă a timpului necruțător, trăiește
veșnic, în atemporalitate, datorită iubirii, aceasta dând iluzia că poate să învingă timpul și moartea. Distihul al
treilea face trecerea către rememorarea poveștii de iubire a bunicilor, prin intermediul personificării metaforice
„îmbătrâniră plopii", care aduce o nota distinctivă fată de estetica romantică, în ceea ce privește percepția asupra
naturii: dacă la romantici, natura era eternă și intangibilă în raport cu perisabilitatea ființei umane, în această
poezie natura reprezintă un tandem empatic cu destinul uman, căci, așa cum oamenii se trec, plopii îmbătrânesc,
expuși trecerii implacabile a timpului.

A doua secvență poetică evidențiază o altă temă principală a operei, respectiv ciclicitatea iubirii, reliefată
în cele două planuri ale creației: povestea de dragoste din trecut a bunicilor, dar și cea din prezent a tinerilor.
Aceasta este nuanțată cu ajutorul motivului central din poezie, element de recurență în operă, clopotul, care
punctează două evenimente esențiale în viața omului: „Un clopot a sunat / De nuntă sau de moarte în turnul vechi din
sat". Scenariul erotic al bunicilor se desfășoară după un ritual tipic: bunicul, nerăbdător, își așteaptă iubita — „Sări,
subțire, o fată în largă crinolină" — coborând din berlină, recitându i, într-o atmosferă tipic romantică, poezii
specifice („Le Lac" și „Sburătorul"). Portretul fetei este individualizat prin două epitete sugestive, „subțire" și
„tăcută", dar și printr-o metaforă, „ochi de peruzea". Comparația „ca-n basme se urzea" accentuează caracterul
atemporal, de poveste, al iubirii trecute. Printr-un paralelism sintactic, evidențiat prin antiteza adverbelor
temporale „ieri" și „acum", se face trecerea spre prezent și spre poveste de iubire a tinerilor. Aceștia refac ritualul
afectiv al bunicilor, reiterând gesturile acestora: îndrăgostitul își așteaptă iubita coborând din trăsură,
impresionantă prin statura subțire și ochii „de ametist". Tânărul îi recită poeme simboliste („Balada lunei", de Horia
Furtună, și poeme de Francis Jammes), reconstituind atmosfera romantică propice dragostei. lubirea din prezent
asigură continuitatea generațiilor și perenitatea cadrului patriarhal. Meditația asupra condiției umane este
evidențiată în cea de-a treia idee poetică, reliefată în distihurile 10-12, conturându-se conștientizarea dramatică a
iubirii ca forță ce hrănește spiritul uman, oferind speranța imortalității: „Dar ei în clipa asta simțeau c-o să
rămână", urmată inevitabil de revelația adevărului trist „de mult e mort bunicul, bunica e bătrână...". Metafora „te
vezi aievea numai în ștersele portrete" sugerează motivul „fugit irreparabile tempus" și destinul tragic al omului,
condamnat să se stingă cu fiecare clipă pe care o trăiește.

Un prim element de compoziție relevant este titlul, este analitic, reprezentând un enunț ce
concretizează cadrul spațio-temporal al iubirii evocate, trimițând la casa părintească, evidențiată prin adverbul de
loc cu formă regională „aci", respectiv un timp mitic, atemporal, redat prin locuțiunea adverbială de timp „pe
vremuri". Verbul la persoana a III-a la perfectul simplu „sosi" accentuează caracterul tradiționalist al operei și
trimite la „personajul" liric, „bunica Calyopi", protagonista poveștii de iubire trecute.

Un alt element este reprezentat de cele două planuri ale poeziei, trecutul si prezentul, ce sunt redate
succesiv prin utilizarea elementelor de simetrie si de opozitie a planurilor, construite pe relatia „atunci”-„acum”,
rolul lor fiind acela de a accentua ideea de ciclicitate a vietii si a iubirii. De altfel, tipul de lirism este obiectiv în
prima secventă, folosindu-se lirica măstilor. Poezia este amplă si evoluează de la obiectiv către cel subiectiv, marcat
în ultima secventă lirică de prezenta persoanei întâi, prin verbe („am soptit”, „am spus”, „sedeam”) si pronume
personale („m-”, „-mi”, „am”). Prin utilizarea liricii măstilor, creatorul alternează de la persoana întâi, la persoana a
doua si a treia: „am părut”, „tragi”, „sedeau”. 
Totodată, particularitătile prozodice ale textului sunt semnificative pentru ilustrarea viziunii despre
lume.Antiteza dintre planul trecut cu cel prezent este sugerată, la nivel fonetic, de alternarea tonului minor cu cel
major, alternare realizată prin distributia consoanelor si a vocalelor. Muzicalitatea elegiacă, mediativă a celor
nouăsprezece distihuri si a versului liber ale poemului, este dată de măsura versurilor (treisprezece - patrusprezece
silabe), ritmul iambic si rima împerecheată. De asemenea, sunt prezentate elemente cu tentă arhaică si regionalisme
(„poetri”, „haiduc”, „aci”, „berlina”, „crinolină”, „aievea”).

Așadar, poezia „Aci sosi pe vremuri", de lon Pillat, se încadrează în tradiționalism prin viziunea paseistă și
melancolică asupra condiției umane, dar și prin abordarea temei trecerii implacabile a timpului nemilos, într-un cadru
patriarhal și bucolic, impresionând prin concepția sentimentală despre forța iubirii.