“ACI SOSI PE VREMURI”

DE ION PILLAT
La casa amintirii cu-obloane si pridvor,  Ce straniu lucru: vremea! Deodata pe perete
Paienjeni zabrelira si poarta, si zavor.  Te vezi aievea numai în stersele portrete. 

Iar hornul nu mai trage alene din ciubuc Te recunosti în ele, dar nu si-n fata ta, 
De când luptara-n codru si poteri, si haiduc.  Caci trupul tau te uita, dar tu nu-l poti uita…

În drumul lor spre zare îmbatrânira plopii.  Ca ieri sosi bunica… si vii acuma tu:
Aci sosi pe vremuri bunica-mi Calyopi.  Pe urmele berlinei trasura ta statu. 

Nerabdator bunicul pândise de la scara Acelasi drum te-aduse prin lanul de secara. 
Berlina leganata prin lanuri de secara.  Ca dânsa tragi, în dreptul pridvorului, la scara. 

Pie-atunci nu erau trenuri ca azi, si din berlina Subtire, calci nisipul pe care ea sari. 
Sari, subtire, -o fata în larga crinolina.  Cu berzele într-ânsul amurgul se opri…

Privind cu ea sub luna câmpia ca un lac,  Si m-ai gasit, zâmbindu-mi, ca prea naiv eram
Bunicul meu desigur i-a recitat Le lac.  Când ti-am soptit poeme de bunul Francis
Jammes. 
Iar când deasupra casei ca umbre berze cad, 
Îi spuse Sburatorul de-un tânar Eliad.  Iar când în noapte câmpul fu lac întins sub luna
Si-am spus Balada lunei de Horia Furtuna, 
Ea-l asculta tacuta, cu ochi de peruzea…
Si totul ce romantic, ca-n basme, se urzea.  M-ai ascultat pe gânduri, cu ochi de ametist, 
Si ti-am parut romantic si poate simbolist. 
Si cum sedeau… departe, un clopot a sunat, 
De nunta sau de moarte, în turnul vechi din sat.  Si cum sedeam… departe, un clopot a sunat, 
Acelasi clopot poate, în turnul vechi din sat…
Dar ei, în clipa asta simteau ca-o sa ramâna…
De mult e mort bunicul, bunica e batrâna… De nunta sau de moarte, în turnul vechi din sat

COMENTARIU
Tradiționalismul constituie, alături de modernism, una din direcțiile importante care s-au manifestat
în literatura română în perioada interbelică. Ideologia tradiționalistă a fost promovată în principal de
revista “Gândirea”, iar principalul său teoretician este poetul și teologul Nichifor Crainic. Tradiționaliștii
interbelici, fiind buni cunoscători ai poeziei moderne, i-au preluat și i-au asimilat tehnicile și modalitățile de
expresie, ajungând să elaboreze un “stil” propriu. Astfel, tradiționalismul nu a reprezentat decât o formă
particulară a modernismului.
Ion Pillat este considerat unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai tradiționalismului și cel mai
mare poet al amintrii din literatura română. Poezia de factură tradiționalistă “Aci sosi pe vremuri”, inclusă în
ciclul “Trecutul viu”, care face parte din volumul “Pe Argeș în sus”, apărut în 1923, este privită ca o
modalitate de recuperare, prin evocare, a trecutului. Neliniștit de aspectele devoratoare ale timpului, autorul
încearcă să le exocizeze, proiectând viziunea unui timp ciclic, concretizat în legătura dintre generații, care
face ca prezentul să repete aproape identic trecutul.
Tema poeziei este susținută de trecerea ireversibilă a timpului, asociată cu repetabilitatea destinului
uman, care conturează caracterul de meditație nostalgică. Aceasta exprimă angoasa de timp, care aduce
înstrăinarea de sine, eul creator regăsindu-se pe deplin doar în existențele îndepărtate ale înaintașilor. Într-un
cadru solemn, urmașii nu fac altceva decât să repete, ca într-un ritual, gesturile înaintașilor.
Titlul fixează cadrul spațio–temporal al iubirii, ceare este evocată prin indicii de spațiu (adverbul de
loc cu formă regională “aci”), de timp (locuțiunea adverbială de timp “pe vremuri”) și forma verbală, de
perfect simplu “sosi”. La nivel simbolic, titlul dezvăluie faptul că locurile natale reprezintă spațiul “eternei
reîntoarceri”, generator de nostalgie, dar și de bucurie a spiritului.
Comunicarea poetică se realizează în două registre: lirismul obiectiv, cu elemente de narativitate
simbolică, și lirismul subiectiv, cu prezența eului liric prin mărcile lexico-gramaticale ale acestuia și
comunicarea directă a gândurilor, ideilor și sentimentelor: “-mi”, “te”, “ta”, “tău”, “tu”. Iubirea evocată, deși
aparține planului trăirii subiective, este ridicată la grad de generalitate, obiectivându-se prin repetabilitate.
Observăm că, la nivel compozițional, poezia este alcătuită din 19 distihuri și un vers final, liber, cu
rol de laitmotiv. Distihurile sunt organizate în următoarele secvențe poetice: incipitul, evocarea iubirii de
“ieri”, meditația asupra efemerității condiției umane, evocarea iubirii de “acum” și epilogul. La nivel
structural, cele două planuri poetice, trecutul și prezentul, sunt redate succesiv, ceea ce accentuează ideea de
ciclicitate a vieții și a iubirii.
Primele două distihuri reprezintă incipitul poeziei și fixează, prin intermediul unei metafore (“casa
amintirii”), spațiul rememorării nostalgice a trecutului, dobândind semnificația unui spațiu mitic, acela al
locuinței strămoșilor. Elementele asociate casei (“obloane”, “pridvor”, “păienjeni”, “poartă”, “zăvor”)
sugerează trecerea timpului, degradarea, starea de părăsire a locuinței strămoșilor, dar și ideea de spațiu
privilegiat, izolat, accesibil numai urmașului, care poate reînvia trecutul în amintire.
Al treilea distih prezintă planul trecutului, al evocării iubirii bunicilor. În versul “Aci sosi pe vremuri
bunica-mi Calyopi” este reluat titlul poeziei și este evocată imaginea din tinerețe a bunicii cu nume
mitologic, care sugerează faptul că poetul este urmașul care eternizează în creația sa iubirea bunicilor.
Oglindirea de “acum” a poveștii de iubire de “ieri” sunt aspecte care ar putea susține caracterul de artă
poetică al poeziei. În acest context, actul poetic devine o operațiune magică, un mijloc prin care “timpul
pierdut” poate fi reconvertit în “timp regăsit”, iar metaforele poetului încearcă să transforme clipa în
eternitate: “Cu berzele într-insul amurgul se opri”. Întâlnirea bunicilor, îndrăgostiți de altădată, respectă un
ceremonial: bunicul așteaptă sosirea berlinei, din care coboară o tânăra îmbrăcată, după moda timpului, “în
largă crinolină”. Asocierile livrești reflectă motivul “bibliotecii”, având rolul de a asocia viața cu literatura și
de a indica epoca, numind preferințele în moda literară a vremurilor respective. Astfel, bunicul îi recită
iubitei capodopere ale literaturii romantice: “Le Lac” de Alphonse de Lamartine și “Sburătorul” de Ion
Heliade Rădulescu.
Sunetul clopotului, laitmotiv al poeziei, însoțește protector cuplul de îndrăgostiți: “Și cum ședeau...
departe, un clopot a sunat,/ De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat”. Tonul elegiac evidențiază ideea
că eternizarea ființei umane este posibilă doar prin iubire: “Dar ei, în clipa asta simțeau că-o să rămână...”.
Eternitatea iubirii, clipa de fericire, este urmată, în versul următor, de revenirea brutală la realitatea timpului
care trece ireversibil: “De mult e mort bunicul, bunica e bătrână...”, portretele fiind singurele care mai
păstreaza imaginile de odinioară ale strămoșilor: ,,Ce straniu lucru: vremea! – Deodată pe perete/ Te vezi
aievea numai în ștersele portrete/ Te recunoști în ele, dar nu și-n fața ta,/ Căci trupul tău te uită, dar tu nu-l
poți uita...”.
În distihul al treisprezecelea se produce trecerea la planul prezent: “Că ieri sosi bunica... și vii acuma
tu:/ Pe urmele berlinei trăsura ta stătu”. Ca într-un ritual, nepoții repetă gesturile bunicilor, existând totuși
unele diferențe: iubita coboară din “trăsura”, iar îndrăgostitul îi recită poeme simboliste: “Balada lunei” de
Horia Furtună și poeme de Francis Jammes. Din portretul fizic al iubitei se reține doar detaliul spiritualizat,
imaginea ochilor, ieri “ochi de peruzea”, acum “ochi de ametist”.
Versul final, laitmotiv al poeziei, accentuează trecerea iremediabilă a timpului: “De nuntă sau de
moarte, în turnul vechi din sat”. Această evadare de sub puterea timpului este însă doar pasageră, bătaia
plină de ambiguitate a clopotului readucând sentimentul și reinstaurând domnia vremelniciei. Astfel, poezia
se dovedește un instrument imperfect, căci trecutul nu poate fi niciodată recuperat în totalitate, ceea ce face
ca evocările eului poetic să fie nostalgice și încărcate de melancolie.
În concluzie, “Aci sosi pe vremuri” de Ion Pillat aparține liricii tradiționaliste prin idilizarea
trecutului, a cadrului natural, dar și prin tema timpului trecător. Cultul trecutului, tema legăturilor dintre
generații, raportarea la tradiție, dar și întrebuințarea unor tehnici și modalități ce fac parte din arsenalul
poeziei moderne, aparțin tradiționalismului interbelic, pe care această poezie o ilustrează în mod strălucit.