Aci sosi pe vremuri

de Ion Pillat

La casa amintirii cu-obloane şi pridvor,

Păienjeni zăbreliră şi poartă, şi zăvor.

Iar hornul nu mai trage alene din ciubuc

De când luptară-n codru şi poteri, şi haiduc.

În drumul lor spre zare îmbătrâniră plopii.

Aci sosi pe vremuri bunica-mi Calyopi.

Nerăbdător bunicul pândise de la scară

Berlina legănată prin lanuri de secară.

Pe-atunci nu erau trenuri ca azi, şi din berlină

Sări, subţire, - o fată în largă crinolină.

Privind cu ea sub lună câmpia ca un lac,

Bunicul meu, desigur, i-a recitat Le lac.

Iar când deasupra casei ca umbre berze cad,

Îi spuse Sburătorul de-un tânăr Eliad.

Ea-l asculta tăcută, cu ochi de peruzea…

Şi totul ce romantic, ca-n basme, se urzea.

Şi cum şedeau… departe, un clopot a sunat,

De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat.

Dar ei, în clipa asta simţeau că-o să rămână…

De mult e mort bunicul, bunica e bătrâna…

Ce straniu lucru: vremea! Deodată pe perete

Te vezi aievea numai în ştersele portrete.

Te recunoşti în ele, dar nu şi-n faţa ta,

Căci trupul tău te uita, dar tu nu-l poţi uita…

Ca ieri sosi bunica… şi vii acuma tu:

Pe urmele berlinei trăsura ta stătu.

Acelaşi drum te-aduse prin lanul de secară.

Ca dânsa tragi, în dreptul pridvorului, la scară.

Subţire, calci nisipul pe care ea sări.

Cu berzele într-ânsul amurgul se opri…

Şi m-ai găsit, zâmbindu-mi, că prea naiv eram

Când ţi-am şoptit poeme de bunul Francis Jammes.

Iar când în noapte câmpul fu lac întins sub lună

Şi-am spus Balada lunei de Horia Furtună,

M-ai ascultat pe gânduri, cu ochi de ametist,

Şi ţi-am părut romantic şi poate simbolist.

Şi cum şedeam… departe, un clopot a sunat,

Acelaşi clopot poate, în turnul vechi din sat…

De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat.

Tradiţionalismul este o mişcare literară, manifestată în perioada interbelică, a cărei

ideologie se cristalizează în jurul revistei „Gândirea”, apărută la Cluj, în 1921, sub conducerea lui
Cezar Petrescu. Din 1922, revista se mută la Bucureşti sub conducerea lui Nechifor Crainic. Temele
preferate de scriitorii tradiţionalişti sunt: istoria, natura, viata satului şi a ţăranului, folclorul naţional,
la care se adaugă componenta spirituală a sufletului ţărănesc: „conştiinţa religioasă ortodoxăˮ.

Publicată, în volumul „Pe Argeş în susˮ, apărut în anul 1923, poezia „Aci sosi pe vremuriˮ de
Ion Pillat este o operă de factură tradiţionalistă. Poezia se încadrează în tradiţionalism în primul rând
prin tematică, prin cadrul rural şi prin idilizarea trecutului. Influenţa estetică se observă şi la nivel
lexical, prin folosirea cuvintelor cu tentă arhaică şi regională în evocarea trecutului: „haiduc”,
„poteră”, „berlină”, „aievea”, „pridvor”. La nivel morfosintactic, alternanţa timpurilor verbale are
rolul, de sugera trecerea de la planul trecut la cel prezent. Stilistic, se utilizează paralelismul
sintactic, metafora şi comparatia prin care se susţine ideea repetabilităţii existenţei umane.

Tema rurală, preferată de tradiţionalişti, îşi subsumează în poezia lui Ion Pillat, „Aci sosi
pe vremuriˮ, două teme de circulaţie universală: iubirea şi timpul. Poezia este o meditaţie nostalgică
pe tema trecerii ireversibile a timpului, asociată cu ideea ciclicităţii vieţii (a repetabilităţii destinului
uman).

Titlul fixează cadrul spaţio-temporal al iubirii, un cadru mitic, nedefinit. Indicii de spaţiu,
(adverbul de loc „aci ˮ), de timp (locuţiunea adverbială „pe vremuriˮ) şi verbul la perfect simplu
„sosiˮ sugerează ideea centrală a poeziei: apropierea trecutului de prezent.

Compoziţional, poezia este alcătuită din 19 distihuri si un vers independent, având rolul de
laitmotiv al poeziei. Distihurile sunt organizate în cinci secvenţe poetice: incipitul, evocarea iubirii
de „ieriˮ a bunicilor, meditaţia asupra efemerităţii condiţiei umane, iubirea de „acumˮ, epilogul
poemului.

Primele două distihuri reprezintă incipitul poeziei şi fixează, prin intermediul unei metafore,
„casa amintiriiˮ, spaţiul rememorării nostalgice a trecutului. Detaliile descrierii conturează imaginea
unei case tradiţionale „cu-obloane şi pridvor ˮ, aflate însă în stare de degradare, de părăsire. Ideea
este sugerată de pânza de păianjen şi de hornul care nu mai funcţionează. Referirea la „poteri şi
haiducˮ evocă un trecut de legendă, care pare înlocuit acum de încremenire.

A doua secvenţă lirică descrie scenariul unei iubiri trecute. În acord cu fiinta umană, şi
natura este afectată de trecerea timpului: „În drumul lor spre zare îmbătrâniră plopii”. Versul următor
reia titlul, fiind evocată imaginea de tinereţe a bunicii cu nume mitologic: Calyopi. În mitologia
greacă, Caliope era muza poeziei epice şi a elocinţei.

Întâlnirea bunicilor, îndrăgostiţii de altădată, respectă un ceremonial: bunicul aşteaptă sosirea

berlinei, din care coboară o tânară îmbrăcată după moda timpului „în largă crinolină”. Tânărul
îndrăgostit îi recită capodopere ale poeziei romantice „Le Lac” de Lamartine şi „Sburătorul” de Ion
Heliade-Rădulescu. Trimiterile livreşti au rolul de asocia viaţa cu literatura şi, în acelaşi timp, de a
indica epoca, respectiv preferinţele literare din acele vremuri. Comparaţia „Şi totul ce romantic ca-n
basme se urzea” accentueză ideea cadrului idilic, romantic al manifestării iubirii.

Sunetul clopotului, laitmotiv al poeziei, sugerează trecerea ireversibilă a timpului. Chiar dacă
îşi imaginează că prin iubire capătă dreptul la veşnicie „Dar ei, în clipa asta simţeau ca-o să
rămână…”, îndrăgostiţii devin şi ei victime ale trecerii timpului: „De mult e mort bunicul, bunica e
bătrâna…”

Secvenţa următoare, alcătuită din două distihuri, dezvoltă ideea timpului trecător.
Exclamaţia retorică „Ce straniu lucru: vremea!” introduce meditaţia asupra trecerii ireversibile a
timpului, portretele fiind singurele care mai păstrează imaginile de odinioară ale strămoşilor:
„Deodată pe perete/ Te vezi aievea numai în ştersele portrete.”

Prin intermediul comparaţiei „Ca ieri sosi bunica… şi vii acuma tu” se realizează o paralelă
între trecut şi prezent. Ca într-un ritual, nepoţii repetă gesturile bunicilor peste timp. Diferentele ţin
de moda vremii: iubita coboară din „trăsură” şi de schimbarea gustului estetic: îndrăgostitul îi recită
poeme simboliste, „Balada lunei” de Horia Furtună şi poeme de Francis Jammes. Deşi personajele
cuplului s-au schimbat, trăirile, emoţiile par a fi aceleaşi. Un alt element comun celor două secvenţe
este barza, pasăre de bun augur, simbol al fidelitaţii, al devoţiunii.

Finalul poeziei reia motivul clopotului, care accentuează tristeţea eului liric, cauzată de
neputinţa umană în faţa trecerii timpului şi a morţii.

Lirismul poeziei este susţinut şi de elementele de prozodie: rima împerecheată, măsura

versurilor de 13-14 silabe şi ritmul iambic.

În concluzie, opera „Aci sosi pe vremuri” de Ion Pillat este o poezie reprezentativă pentru
tradiţionalismul românesc prin idilizarea trecutului, a cadrului rural, prin ideea timpului trecător şi
prin expresivitatea limbajului poetic.