Incadrarea in epoca literala si in curentul romantic

Poemul „Luceafarul” este considerat o opera a perioadei de maturitate, despre care criticul
literal Tudor Vianu spune ca „ar reprezenta o sinteza a tuturor categoriilor lirice eminesciene”. Poemul
este considerat o capodopera a poeziei eminesciene ilustrand puterea geniului poetului, dar si
constatarile sale amare despre iubire sau conditia omului de geniu.

Poemul apartine epocii marilor clasici, alaturi de Caragiale, Creanga si Slavic, o perioada
caracterizata de amestecul a trei cuvinte literale: clasicism, romantism si realist. Acestia devin modele de
generatiile urmatoare, iar Eminescu este considerat ultimul mare poet romantic european. Opera sa
adera la principiile romantismului inalt (High Romantices-prima etapa a romantismului european) , desi
este mai apropriata de romantismul de tip Biedermeier.(ultima etapa a romantismului european).
Creatia lui Mihai Eminescu este considerata etapa de manifestare deplina a romantismului romanesc,
dupa epoca pasoptista perceputa ca prima perioada romantica

Elementele romantice se refera la prezenta temelor specifice precum iubirea, intalnirea cu natura,
cosmosul, timpul bivalent sau conditia omului de geniu („Tu vrei un om să te socoti,/Cu ei să te
asameni?/ Dar piara oamenii cu toti,/S-ar naste iarasi oameni.../ Noi nu avem nici timp, nici loc, Si nu
cunoastem moarte.”). timpul bivalent si cosmosul apar ca teme principale in pasajul „Porni luceafarul.
Cresteau/ In cer a lui aripe,/Si cai de mii de ani treceau/In tot atitea clipe.”

De asemenea, in poem sunt prezente motive literale specifice curentului precum luna si noaptea („Căci
este sara-n asfintit/Si noaptea o să-nceapa/ Rasare luna linistit/Si tremurind din apa.”), sau marea
(”Privea în zare cum pe mari...”.)

tot de estetica romantica tine si prezenta antitezei intre conditia omului de geniu si a omului obisnuit,
inspirata din filozofia lui A. Schopenhauer.

Temele poemului se refera la conditia omului de geniu, care afla prin iubire ca experienta de cunoastere
care este locul si rolul sau in univers

1. Tema si semnificatia titlului

i. Iubirea
ii. Natura

Poemul pune in discutie si relatia omului de geniu este cunoasterea si accesul la absolut, in timp ce
omul obisnuit nu-si doreste decat sa atinga fericirea. Omul de geniu isi depaseste limitele si infrunta
timpul devenind etern, iar omul obisnuit traieste constrans de granitele conditiei sale fiind efemere.

Cele doua tipologii sunt incompatibile, nici macar iubirea nereusind sa umple prapastia dintre ele in
ciuda atractiei.

Prima scena care ilustreaza tema textului este reprezentata de prima metamorfoza, asimilata de critica
infatisarii angelice. Metamorfozele succesive ale luceafarulu vor sta sub semnul cercului, imaginea
perfectiunii dar si a initierii ce constituie un aplacaj al geniului care ne spune criticul G. Calinescu
“conciliaza in sine contradictiile”. „Usor el trece ca pe prag/Pe marginea ferestrei/Si tine-n mâna un
toiag/Incununat cu trestii./Parea un tinar voievod/Cu par de aur moale,/Un vinat giulgi se-ncheie nod/Pe
umerele goale./Iar umbra fetei stravezii/E alba ca de ceara -/Un mort frumos cu ochii vii/Ce scânteie-n
afara. “

Infatisarea angelica are un portret pe masura (“parea un tanar voievod/cu par de aur moale/un
vinat giulgi se-ncheie nod/pe umerele goale”). Perechea de parinti simbolici este in acest caz un cuplu
complementar de metafore ale absolutului “si cerul este tatal meu/si muma mea e marea”. Esenta
diferita a tanarului voievod este ilustrata de elementele portretului sau ideal in care ochii au un rol
important. “un mort frumos cu ochii vii/ce scanteie-n afara”. Aici moartea este singura forma de
eternitate la care omul obisnuit are acces.

A doua scena reprezentativa pentru tema poemului este metamorfoza demonica. Infatisarea
luceafarului se schimba radical, scaldat intr-o lumina intunecata si in umbre.

III.Structura si compozitie

In povestea de dragoste privirea joaca un rol important, pentru ca trimite la cunoastere. Apare o
distinctie semantica: „a vedea” este instinctiv si general („il vede azi, il vede mini/ astfel dorinta-i gata”),
iar a privi devine alegerea constienta a fiintei superioare („El iar, privind de saptamini,Ii cade draga
fata”).

Intalnirea fantastica dintre cele doua fiinte cu origini diferite se produce in oglinda, in vis, cu o
dubla incifrare care arata caracterul iluzoriu al acestei intalniri („Ea il privea cu un suris,/El tremura-n
oglinda,/Căci o urma adânc în vis/De suflet să se prinda”). In cele 2 metamorfoze poetul foloseste mitul
romanesc al zburatorului : fiinta supranaturala, pe seama careia se pune aparitia primelor florie ale
dragostei la tinerele fete. „Usor el trece ca pe prag/Pe marginea ferestrei/Si tine-n mâna un
toiag/Incununat cu trestii.”

In realizarea portretului ideal al metamorfozei angelice, sunt folosite epitete metaforice „par de
aur” si epitete simple „moale”; „incoronat”; „vanat giulgi”, pentru a reda frumusetea si caracterul unic al
infatisarii luceafarului. Metafora arata originea sa diferita, insetata de cunoastere si absolut. „un mort
frumos cu ochii vii/ ce scanteie-n afara”.

In metamorfoza demonica, metaforele arata caracterul si esenta diferite ale acestei fiinte care
are doar infatisare umana „Venea plutind în adevar/Scaldat în foc de soare.” . epitetele ajuta la redarea
frumusetii deosebite a acestei infatisari „Dar ochii mari si minunati”/”palida la fata”/” Marmoreele
brate”/”vanat giulgi”/” Pe negre vitele-i de par”. Moartea este singura forma de eternitate la care
oamenii obisnuiti au acces, de aceea fata de imparat traduce diferentele dintre ei in acesti termeni
antitetici. „caci eu sunt vie, tu esti mort/ si ochiul tau ma-ngheata”. (metamorfoza angelica). In
metamorfoza demonica „si ochii mari si grei ma-ntorc/privirea ta ma arde”.

Tabloul al II-lea contine o schimbare de ton si de plan, revenind la planul terestru. Poetul
renunta la tonul inalt si solemn, conturand un vers inspirat din poezia populara cu o exprimare naturala
si jucausa. „In vremea asta Catalin,/Viclean copil de casa,/Ce imple cupele cu vin/Mesenilor la masa; Cu
obrajei ca doi bujori/De rumeni, bata-i vina,/Se furiseaza pinditor/Privind la Catalina; Dar ce frumoasa se
facu/Si mindra, arz-o focul;/Ei Catalin, acu-i acu/Ca să-ti incerci norocul.”
 Iubirea este vazuta ca un joc inocent intre doi copii, cu o didactica a umorului exprimata in
termeni naturali si ludic „De te inalt de subtiori/Te-nalta din calciie;/ Când fata mea se pleaca-n jos,/In
sus ramii cu fata”. Dorul de luceferi al fetei devine aici similar cu dorul de parinti, adica un semn al
copilariei care trebuie depasit in drumul maturizarii prin iubire „vei pierde durul de parinti/si visul de
luceferi”.

Omonimia Catalin-Catalina simbolizeaza apartenenta celor doi la planul terestru, faptul ca ei au

aceeasi origine si acelasi destin. Faptul ca fata de imparat primeste un nume devenind una dintre multe
alte fete muritoare, reprezinta o decadere din conditia ei ideala de la inceputul poemului. Tabloul se
bazeaza pe epitete si comparatii care contureaza portretele celor doi tineri „cu obrajei ca doi bujori” sau
„dar ce frumoasa se facu” sau „vom fi voiosi si teferi”

Tabloul al III-lea revine la cadrul cosmic si la tonul inalt si solemn, prezentand zborul regresiv in
timp si spatiu al luceafarului. Imaginile au o mare forta vizuala si se bazeaza pe metafore „Porni
luceafarul. Cresteau/In cer a lui aripe,/ Si cai de mii de ani treceau/In tot atitea clipe.” Se intoarce la
momentul zero al creatiei universului, exact ca in Scrisoarea I („si din a chaosului vai/jur imprejur de
sine/vedea ca-n ziua cea dentii/cum izvorasc lumine”).

Dialogul cu demiurgul pune in esenta setea de cunoastere a omului de geniu, care vrea
sarenunte la nemurire pentru a putea trai aceasta experienta a iubirii („Reia-mi al nemuririi nimb/Si
focul din privire/Si pentru toate da-mi în schimb/ O ora de iubire...”) .Raspunsul demiurgului accentuaza
esenta celor doua categorii: Omul obisnuit iubitor si efemer, si Omul de geniu nemuritor, ridicandu-se
deasupra propriei conditii („Ei numai doar dureaza-n vint/Deserte idealuri -/Când valuri afla un
mormânt/Rasar în urma valuri;”). Valuri este aici simbolul trecerii efemeritatii conditiei umane.

Relatie dintre Demiurg si Hyperion (in mitologia greaca: un titan-tatal tuturor astrilor) valorifica
mitologia Crestina, putand fi inspirata in relatia dintre Dumnezeu-Tatal si Iisus Hristos. Tatal isi cearta
fiul, dar foloseste si cateva strategi de concvingere temtandu-l cu intelepciune absoluta, cu puterea
logosului divin („Vrei să dau glas acelei guri,/Ca dup-a ei cântare/Să se ia muntii cu paduri/Si insulele-n
mare?), sau puterea militara (Iti dau catarg lângă catarg,/Ostiri spre a strabate/Pamintu-n lung si marea-
n larg,/Dar moartea nu se poate...). In tablou predomina metafore „stele cu noroc”; „din sinul vecinicului
el traieste azi ce moare”; dar si epitete „deserte idealuri”; „vecinicului vechi”; si enumeratie „Noi nu
avem nici timp, nici loc,/Si nu cunoastem moarte.”

Ultimul tablou face trecerea catre planul terestru, surprins intr-un moment de frumusete
magica: „rasaritul lunii trait de perechea de indragostiti, in armonie cu natura”. „Rasare luna linistit/Si
tremurind din apa./ Si imple cu-ale ei scântei/Cararile din cringuri./Sub sirul lung de mindri tei/Sedeau
doi tineri singuri: ” Aici teiul este un motiv eminescian, facand parte din tema naturii de o frumusete de
basm. Cei doi tineri ating fericirea in interiorul propriei conditii, bucurandu-se de ceea ce le ofera viata
lor trecatoare. Chemarea fetei de catre luceafar ramane fara urmari fiind similara cu invocarea unei
stele purtatoare de noroc

Epitetul metaforic „chip de lut” arata conditia muritoare a fetei, care apartine lumii terestre
supusa mortiil si pamantului in care vor sfarsi si din care a fost creati. Simbolul cercului dublat de
epitetul „stramb” ajunge sa simbolizeze in gradinile conditiei terestre. Restrictiile vietii oamenilor
obisnuiti ne mai fiind simbolul perfectiunii. Poetul foloseste aici motivul literal al norocului schimbator al
omului (”norocul va petrece”). Constatarea luceafarului din final pune in evidenta amaraciunea-
melancolia fiintei superioare, care constata ca lumea sa este un loc trist si rece, lipsit de caldura iubirii
„si eu in lumea mea ma simt nemuritor si rece”.

Versurile au rima incrucisata cu masura de 7-8 silabe si ritm Iambic (accent pe a 2-a silaba), care
intretine tonalitatea melancolica a poemului.

Concluzie-Oricare ar fi interpretarea care ii se da, luceafarul ramane o culme artistica greu de

egalat in opera eminesciana- o sinteza a acesteia. Criticul Tudor Vianu il considera un testament al
peotului care „lamureste posteritatii chipul in care si-a conceput propriul destin”.