Eminescu se inscrie in perioada marilor clasici, alaturi de Caragiale,

Creanga si Slavici. Din punct de vedere al curentului literar, marii

clasici se inscriu in paradigm estetice diferite. Eminescu se inscrie
in romantism, in timp ce Caragiale, Creanga si Slavici sunt realisti.
Opera eminesciana este de o uimitoare unitate, poezia si proza
comunicand prin misterioase retele de simboluri, teme si
semnificatii. Prin Eminescu, romantismul si-a realizat in literatura
romana integral posibilitatile: functia suverana a imaginatiei, toata
gama de genuri literare, specii ale lirismului, atitudini si sentimente
tot ceea ce configureaza viziunea romantica asupra existentei.
Poemul Luceafarul a aparut in 1883, fiind publicat in Almanahul
Societatii Academice Social-Literare, apoi republicat in revista
Convorbiri Literare. In scrierea poemului, Eminescu s-a inspirat
din folclor: sursele importante fiind Miron si frumoasa fara corp,
si Fata in gradina de aur. De asemenea sunt prezente elemente
filosofice si mitologice, in particular din mitologia greaca.
Poemul reprezinta sinteza intregii lirice eminesciene, deoarece
incadreaza cele mai importante teme si motive ale acesteia. Dar
pentru a intelege in intreaga sa profunzime poemul, si prin extensie
intreaga lirica eminesciana, trebuie sa il cunoastem pe poet.
Eminescu este descris in Amintiri din <<Junimea>> ca fiind un
un tanar slab, palid, cu ochii vii si visatori totodata, cu parul negru,
lung, ce se cobora aproape pan la umeri, cu un zambet bland si
melancolic, cu fruntea inalta si inteligenta, imbracat in haine vechi
si cam roase .
Trasatura principala ce poate fi extrasa din descriere, ce sta la baza
intregii creatii eminesciene este melancolia. Aceasta este definita ca
o pasivitate contemplativa, o dulce tristete, evadearea din
concretenta prezentului si a lumii materiale. Andrei Plesu ne
dezvaluie ca melancolia e mai putin decat gandul paralizant al
neantului, dar e mai mult decat tristetea pricinuita de mizeriile
vietii. Nu orice tristete duce la melancolie, deoarece aceasta
reprezinta un proces intelectual, creat de acutizarea simturilor ce

duce la o perceptie universala superioara. Dar orice melancolie

implica tristete. Geniul vede si intelege intregul decurs al vietii,
deci, inevitabil, si moartea. Doar odata ce ai perceput infinitul
realizezi cat de insignifiant esti. Este usor sa confunzi pesimismul
cu melancolia. Dar sunt concepte diferite: din cuvintele lui George
Gana aflam ca pesimismul este o conceptie despre lumea,
melancolia este un sentiment existential. Portretul moral al
poetului este tipic pentru un scriitor romantic, iar opera sa urmeaza
acelasi curs.
Prin Eminescu, poezia devine consubstantiata cu filozofia intr-un
lirism autentic epurat de sentimentalismul pasoptist. Dintr-o
intarziata medievalitate prelungita nefiresc, poezia romana intra in
faza ei moderna in vremea si sub semnul romantismului. Notele
definitorii ale creatiei eminesciene constituie o viziune unitara
asupra lumii, sensibilitate metafizica, atractia mitului, afinitatile
poziei cu filozofia si idealul perfectiunii artistice. Romantismul
eminescian reprezinta o sinteza a romantismului inalt (ce presupune
o perspectiva ampla asupra lumii, setea de infinit, dorinta de
recuperare a perfectiunii originare) cu romantismul Bieder-Mayer
(centrarea nu pe cosmic, ci pe social, radicalismul fiind inlocuit cu
dezamagirea).
Putem observa multiple caracteristici ce denota apartenenta
poemului la curentul romantic. Temele abordate sunt tipice
romantismului: conditia geniului raportata la conditia umana duala,
oscilarea intre iubirea ideala si cea senzuala. De asemenea, mai
intalnim idei despre istorie, natura, forclor, creatie si cosmogonie.
Cat despre motive, se regasesc: inserarea, noaptea, luna, reveria,
teiul (cu puterile sale hipnotizante), chemarile-descantec, oglinda si
fereastra (pragul dintre planul terestru si cel celest, facand posibila
comunicarea dintre acestea). Se observa si elementele imaginar
poetice de natura romantica: astru, castel, mare (care creeaza iluzia
infinitului si efectul hipnotic, atitudinea contemplativa si tanjirea
catre ceva nedefinit). Poemul este alcatuit din 98 de catrene. Din

punct de vedere prozodic, acestea prezinta rima incrucisata, ritm

iambic si masura de 7-8 silabe.
De-a lungul poemului poetul se proiecteaza intr-o suita de ipostaze
asemenea unor masti (mimismul mastilor), dintre care: fata de
imparat reprezinta conditia umana, luceafarul este geniul, Catalin
intruchipeaza senzualitatea pamanteana, iar demiurgul preia rolul
divinitatii. Odata plasat in illo tempore, orice act al poemului capata
importanta unui act fundamental.
Primele sapte strofe alcatuiesc uvertura poemului, formula
introductiva tipic basmului plaseaza cadrul conturat in
atemporalitate. In prima parte a poemului se contureaza portretul
fetei de imparat, aceasta, prin comparatia Cum e fecioara intre
sfinti/Si luna intre stele., este plasata in sfera sacrului si capatand
un caracter unic. Fereastra, pragul dintre cele doua lumi, ii permite
fetei de imparat sa observe reflectia Luceafarului in mare. Astfel,
dupa ce Il vede azi, il vede mani, idila dintre cei doi se infiripa,
intrucat lui iar, privind de saptamani,/Ii cade draga fata.. Pentru a
se realiza hierofania, intalnirea dintre Luceafar si fata de imparat va
fi posibila doar in ordine onirica.
Intaia intruchipare a Luceafarului vine ca raspuns la auzul formulei
incantatorii a fetei de imparat, ce urmeaza caderii sale in mare, mare
ce ii contureaza apoi trasaturile angelice. Tanarul este construit dupa
canoanele, apar elementele mitice, simboluri ale infinitului,
prezentate cu o tonalitate grava, straveche. In esenta acestuia
regasim elemente cu conotatie thanatica: un vanat giulgi, umbra
fetei stravezii, alba ca de ceara, un mort frumos. Desi idila
celor doi a fost deja aprinsa, aceasta este menita pieirii, deoarece
fiecare percepe in celalalt nefiinta sau alunecarea in nefiinta.
Eternitatea inseamna, din perspectiva umana, moartea. Pe de alta
parte, Luceafarul o gaseste ca o solitudine, o povara. Fata, fiind
inghetata de privirea lui glaciala, il refuza.

Trecu o zi, trecura trei si Luceafarul isi face o a doua intruchipare

pe pamant. La auzul chemarii fetei, acesta, dupa cum putem oberva
din vorbele lui Dan Mihailescu, cade, dar nu coborand in jos, [...]
ci in sine. De aceasta data, figurat din soare si din noapte,
Luceafarul este plasat antitezic fata de el insusi, intrucat, aceasta
aparitie a sa sta sub semnul demonicului. Reintalnite, frumusetea
canonica, fata palida, ochii stralucitori, sunt, din nou, percepute ca
atribute ale mortii fata ii propune renuntarea la imortalitate in
schimbul iubirii, iar acesta accepta.
A doua parte a poemului infatiseaza idila dintre fata de imparat,
numita acum Catalina, si pajul Catalin. El intrupeaza iubirea
pamanteana, senzuala, complet opusa celei ideale oferite de
Luceafar. De asemenea, limbajul poetic isi schimba cursul, ecourile
grave lasand loc tonalitatii colocviale, calde, sugestive ale
simplitatii. Denumirea fetei, in mod paradoxal, o include in
anonimatul presupus de conditia umana, iar, portretul lui Catalin
este realizat folosind elemente de oralitate si expresii populare Cu
obrajei ca doi bujori/ De rumeni, bata-i vina. Apartenenta celor doi
la aceeasi conditie, a omului comun, in ciuda diferentei de statut
social, nu face iubirea dintre cei doi tineri intangibila, comparativ
cu cea dintre fata si Luceafar.
Ceremonialul iubirii este infatisat asemeni unui joc, diferit fata de
idila dintre fata de imparat si Luceafar. Ea accepta Erosul sexual,
aspirand insa la lumea acestuia.
Cea de-a treia parte reprezinta calatoria Luceafarului catre demiurg,
ce incepe cu zborul cosmic, calatorie regresiva temporal, spatiul
demiurgic insemnand momentul dinaintea nasterii lumii. Ajuns la
Demiurg, acesta ii cere sa il dezlege de povara vesniciei: De greul
negrii vecinicii,/Parinte, ma dezleaga. Demiurgul il refuza,
spunandu-i ca acest lucru este imposibil. Datorita primordialitatii
lui Hyperion, desprinderea lui din lume ar duce la haos. Ii ofera in
schimb alte ipostaze ale geniului (ipoteza orifica, ipoteza cezarului,

ipoteza ganditorului), singurul muritor inscris in eternitate. Intr-un

final, acesta ii prezinta revelatia infidelitatii fetei.
Partea a patra incepe cu un pastel in care este conturat cadrul poetic
tipic eminescian, cadrul nocturn, lumina selenara, lumea codrului,
prezenta teilor si elementul acvatic, marea. Catalin sufera de o
schimbare a conditiei sale, fiind plasat intr-o sfera superioara,
hyperionizadu-se.
In cuvintele lui Dan C. Mihailescu, Cuvantul are aici caracterul
desfacator din vraja, cenjura spiritului pragmatic pentru primul
Catalin, si cenzura sinelui pentru cel de-al doilea., adica, initial,
Catalin isi foloseste cuvantul pentru a-si incerca norocul, pentru a
o cuceri pe frumoasa Catalina, in timp ce, in final, regasim o
varianta hyperionizata a sa, care nu corespunde deloc conditiei sale
existentiale.
Verbul a umple este emblema caracterului terestru, Catalinei De
dorul lui si inima/Si sufletul se imple., timp in care Catalin este cel
care imple cupele cu vin/Mesenilor la masa. Din nou, cum putem
afla din Perspective Eminesciene, Antiteza creata de poet intre
Catalin cel de dinaintea trecerii prin co-nasterea iubirii si cel de
dupa aceasta nu este, [...] o neglijenta a poetului sau o artificiala
schimbare de roluri, ci spatiul spiritual al unei initieri, al initierii in
sacralitatea dimensiunilor iubirii, al unei initieri prin vedere. [...] Se
petrece, astfel, un transfer de conditii: Catalin capata ceva din
energia Luceafarului, iar acesta din urma, dorind, capata ceva din
fierbintele umanului vremelnic..
Catalin si Catalina refac, acum, cuplul originar, iar ultima invocatie
a Luceafarului nu mai este esentiala, ci ca o stea cu noroc. Acesta o
include, ultimatoriu, pe fata in banlitate chip de lut si isi asuma
solitudinea si conditia proprie.