Luceafarul Mihai Eminescu

Mihai Eminescu, omul deplin al culturii romane, cum il considera Constantin Noica, expresia integrala a sufletului romanesc, asa cum il numea Nicolae Iorga, a lasat poporului roman creatii de o valoare incontestabila. Lucrarea de marca a poetului nostru national este poemul romantic Luceafarul, considerat sinteza creatiei eminesciene, deoarece pune in discutie aproape toate temele si motivele esentiale ale operei lui Eminescu. Luceafarul a fost publicat pentru prima data in Almanahul Societatii Academice Social-Literare Romania Juna, in luna aprilie a anului 1883, aparand mai apoi in revista Convorbiri literare, in numarul din august 1883. Principala sursa de inspiratie a lui Eminescu a fost basmul popular Fata in gradina de aur, cules de folcloristul austriac Richard Kunisch, care a fost versificat si supus unui proces de abstractizare si de spiritualizare de catre poet. Alaturi de acest basm si de mitul zburatorului, Eminescu a utilizat si izvoare culturale: antinomiile dintre geniu si omul comun din filozofia lui Schopenhauer, filozofia lui Kant referitoare la relativitatea spatiului si timpului, mitologia greaca, gandirea veche Indiana si propria lui viata. Ca si specie, Luceafarul este un poem romantic datorita temei si anume, conditia nefericita a geniului si destinul acestuia in lume, geniul fiind privit ca o fiinta solitara care nu fericeste pe nimeni, dar nici nu poate fi fericit, opusa omului comun. Poemul apartine romantismului si datorita alternarii planului terestru cu planul cosmic, antitezelor, motivelor literare( luceafarul, noaptea, visul), imaginarului poetic si prezentei cosmogoniei( crearea Universului), idea crearii Universului fiind preluata de la Schopenhauer si textul indian, Rig Veda. In aceasta creatie, pasajele lirice, sustinute de meditatia filozofica si expresivitatea limbajului, alterneaza cu cele epice datorita structurii de basm, dar si cu cele dramatice realizate prin dialog si profunzimea sentimentelor. Acest poem face parte din categoria liricii mascate, in sensul ca eul poetic se proiecteaza in diverse ipostaze lirice, corespunzatoare propriilor contradictii. Opera prezinta o structura simetrica, fiind alcatuita din patru parti care urmaresc povestea de dragoste dintre fata de imparat si Luceafar, si evolutia acestei iubiri. Prima parte are un pronuntat caracter epic, deoarece se afla sub semnul basmului. Timpul este mitic, nedeterminat( illo tempore)- A fost odata ca-n povesti/ A fost ca niciodata-, iar spatial este reprezentat de un castel situate la punctual de intalnire dintre pamant si mare, un hotar dintre lumea reala si cea imaginara, mitica. Castelul este apparent pustiu, sugerand astfel ideea de refugiu, de spatiu favorabil initierii sentimentului de iubire. In aceasta prima parte sunt prezentate personajele, fata de imparat si Luceafarul, dar si splendida poveste de dragoste dintre cei doi care, din nefericire, este imposibil de realizat. Fata de imparat nu are nume: ea este un prototip si se caracterizeaza prin unicitate atat in plan terestru, unicitate subliniata prin folosirea superlativului absolut de factura populara o prea frumoasa fata si prin faptul ca este una la parinti, cat si in plan cosmic prin comparatiile Cum e Fecioara intre

sfinti/ Si luna intre stele care ii confera puritate si predispozitie spre inaltimile astrale. Luceafarul, pe de alta parte, apartine doar cosmicului si este purtatorul de lumina. Cei doi privesc unul la celalalt, dar traiesc nu doar in spatiu, ci si in temporalitati diferite; apare astfel si prima diferenta dintre cei doi: timpul, supratema creatiei eminesciene este present in cele doua ipostaze ale sale, timpul uman, masurabil( Il vede azi, il vede mani) characteristic fetei si timpul cosmic, etern, nemasurabil, Iar el privind de saptamani, characteristic Luceafarului. Mai mult decat atat, iubirea fetei este pur omeneasca si sta sub semnul senzualitatii, (Astfel dorinta-i gata), in timp ce iubirea Luceafarului este pura, spiritual, profunda, (Ii cade draga fata), diferenta marcata de sensul cuvintelor folosite: substantivul dorinta si verbul a cadea drag. Intalnirea celor doi este in timpul noptii, timpul nocturne fiind favorabil misterelor, reveriilor. Este o intalnire mediata si provocata de Luceafar, care doreste sa o cucereasca pe fata aruncand o mreaja de vapaie asupra ei. Acesta ii provoaca un somn hipnotic prin reflectarea in oglinda, fiind singura modalitate de a putea comunica cu ea. Somnul simbolizeaza o iesire temporara din timpul uman si o integrare in timpul cosmic, o varianta de evadare pentru implinirea iubirii. La prima chemare in vis a Luceafarului de catre fata de imparat, O dulce -al noptii mele Domn,/ De ce nu vii tu? Vina!/ Cobori in jos, luceafar bland, /Alunecand pe-o raza, / Patrunde-n casa si in gand/ Si vieata-mi lumineaza!, acesta se smulge din sfera sa pentru a se intrupa, nascandu-se din cer si din mare. Prima lui aparitie seaman cu cea a unui mort insufletit: are fata alba ca de ceara, poarta un vanat giulgiu, Eminescu insusi numindu -l Un mort frumos cu ochii vii/ Ce scanteie-n afara, ochii fiind singurii in contrast cu paloarea fetei si ilustrand prin scanteiere viata interioara. Totusi, Luceafarul are o frumusete speciala, construita dupa canoanele romantic: par de aur moale, umerele goale, fata stravezie, portretul lui fiind angelic. Luceafarul ii cere fetei de imparat sa-l urmeze si ii ofera nemurirea, dar aceasta ii refuza propunerea caci pentru un muritor, nemurirea este echivalenta cu moartea. A doua intalnire se petrece in acelasi mod; fata adoarme si in vis il invoca din nou pe Luceafar. De data aceasta, el se naste din soare si din noapte, cea de a doua ipostaza a sa fiind demonica. In acest portret predomina elementele funebre: rumene vapai, negru giulgiu, palid e la fata, singurul element viu fiind ochii: ochii mari si minunati. Inca o data Luceafarul ii ofera fetei nemurirea, dare a refuza din nous a-l urmeze, recunoscand ca nu poate raspunde cu aceeasi intensitate pasiunii lui: Privirea ta ma arde si ca nu -l poate intelege: Desi vorbesti pe inteles/ Eu nu te pot pricepe. Luceafarul formuleaza sintetizator diferenta care-i separa, eu sunt nemuritor,/ Si tu esti muritoare, dar, din iubire, din dorinta de cunoastere absoluta, accepta supremul sacrificiu cerut de fata, acela de a cobori la conditia de muritor. Partea a doua este construita simetric cu prima parte si urmareste a doua poveste de dragoste, idila dintre Catalin si Catalina. Avem de a face cu o schimbare de planuri: daca in prima parte predomina planul cosmic, acum teluricul are intaietate. Aceasta parte debuteza cu portretul lui Catalin construit in antiteza cu cel al Luceafarului, tanarul devenid astfel intruchiparea teluricului, a mediocritatii pamantene: viclean copil de casa, Biat din flori se de pripas care sugereaza ca are origini necunoscute, cu obrajei ca doi bujori, simbolizand vitalitatea, dar si derizoriul. In aceasta a doua parte castelul nu mai este pustiu, se anima, planul nocturne este inlocuit cu cel diurn, iara fata de imparat isi pierde unicitatea, primind numele de

Catalina. Ea devine astfel o oarecare dintr-o serie, numele de Catalina fiind si replica feminine a lui Catalin; se sugereaza astfel idea de cuplu, de predestinare, de compatibilitate. Idila dintre Catalin si Catalina se desfasoara sub forma unui joc, tanarul folosind o tehnica asemanatoare cu aceea a vanarii pasarilor pentru a o seduce pe fata: Cum vanatoru ntinde-n crang/ La pasarele latul,/ Cand ti-oi intinde bratul stang/ Sa ma cuprinzi cu bratul. Replica lui Catalin constituie etapele unei initieri erotice, o transpunere in plan imediat, o intalnire materiala, fara esenta, profunzime sau spiritualitate. Raspunsul Catalinei la declaratia tanarului sta sub semnul incertitudinii, al nehotararii, deoarece, desi fata recunoaste ca s-ar potrivi cu Catalin, o parte din ea spera totusi la un ideal reprezentat de Luceafar. Catalin intelege acest ideal ca pe o dovada de lipsa de maturitate, Tu esti copila, asta e, si ii propune sa fuga amandoi in lume, aceasta fuga simbolizand un fel de calatorie initiatica, o reinventare a sinelui, o rupere de traditie. Anonimatul, Doar ni s -or prinde urmele/ Si nu ne-or sti de nume le-ar asigura o sansa mai mare la fericire. Partea a treia constituie piatra de temelie a acestui poem si poate fi divizata la randul ei in alte trei secvente: zborul Luceafarului, rugamintea lui si raspunsul Demiurgului. Zborul Luceafarului pana la Demiurg corespunde temei meditatiei filozofice. Este un zbor print imp si spatiu, refacand in sens invers cosmogeneza, istoria creatiei Universului: Si din a chaosului vai,/ Jur imprejur de sine,/ Vedea, ca-n ziua cea de-ntai,/ Cum izvorau lumine. Universul se caracterizeaza prin atemporalitate si aspatialitate, existand doar dorinta de a trai, principiu preluat de la Schopenhauer. Punctul in care Luceafarul ajunge este spatial demiurgic, atemporal, momentul dinaintea nasterii lumilor. In urmatoarea secventa, Luceafarul, insetat de repaos, adica de viata finite, ii cere Demiurgului sa-l dezlege de nemurire pentru a descifra taina iubirii absolute, in numele careia este gata de sacrificiu. Chiar daca dragostea este efemera, Luceafarul este dispus sa ofere orice pret pentru o ora de iubire. Raspunsul Demiurgului are doua parti: in prima se face o comparative intre omul de geniu si omul obisnuit, iar in a doua sunt expuse ofertele pe care Demiurgul I le face Luceafarului pentru a-l convinge sa renunte la decizia luata. La inceputul discursului sau, Demiurgul I se adreseaza Luceafarului cu apelativul de Hyperion ceea ce simbolizeaza o chemare la ordine, imposibilitatea aspiratiei lui, caci el face parte din ordinea primordial a cosmosului, iar desprinderea sa ar genera haos, producandu-se un dezechilibru. Demiurgul ii explica lui Hyperion absurditatea dorintei lui, prilej cu care este pusa in antiteza lumea omului de geniu si cea a omului obisnuit. In primul rand, oamenii sunt sub semnul norocului schimbator, ei nu-si pot determina propriul destin( motivul fortuna labilis), in timp ce oamenii de geniu sunt eterni, universali prin creatiile lor, sunt capabili de a implini idealuri inalte, se afla dincolo de timp si de spatiu. Mai mult decat atat, existent omului normal este lipsita de esenta, ciclica, repetabila, nu exista decat moarte-nastere-moarte-nastere si este plina de idealuri desarte, totul fiind pentru satisfacerea nevoilor imediate( motivul vanitas vanitatum), in timp ce geniul este dincolo de ordinea umana. In continuarea discursului Demiurgului, urmeaza ofertele acestuia, prima fiind cea de intelept, apoi cea de Creator, ipostaza artistului orfic si ultima cea de justitiar. Demiurgul pastreaza pentru final argumentul infidelitatii fetei, dovedindu-I inca o data lui Hyperion superioritatea sa si in iubire, fata de muritoarea Catalina: Si pentru cine vrei sa mori?!/ Intoarce-te, te-ndreapta/ Spre-acel pamant ratacitor/ Si vezi ce te asteapta.

Partea a patra incepe tot sub semnul Luceafarului, fiind construita simetric cu prima. Din locul lui din ceruri, Hyperion vede doi tineri; ei nu au identitate, putand fi orice tineri care au trait si vor trai vreodata; se sugereaza astfel ca toti oamenii sunt identici, toate ideile muritorilor sunt la fel. Idila dintre acesti doi tineri are loc intr-un cadru romantic tipc eminescian: departe de ochii lumii, sub crengile de tei, teiul fiind chiar arborele iubirii, in singuratate si liniste, in pacea codrului, codrul sugerand ideea de departare de lumea cotidiana, sub lumina blanda a lunii, elemental care patroneaza noptile, simbolul misterului. Avand inca nostalgia astrului iubirii, tanara adreseaza o a treia invocatie, alterata de aceasta data, Luceafarul simbolizand acum steaua norocului. La aceasta chemare, Luceafarul nu se mai intrupeaza, controlandu-si sentimentele si renuntand la impulsul de a iubi. In ultima parte a poemului, Luceafarul exprima dramatismul propriei conditii, care se naste din constatarea ca relatia om-geniu este imposibila. El isi arata dispretul fata de efemeritatea oamenilor, Ce-ti pasa tie, chip de lut,/ Dac-oi fi eu sau altul? si constata cu durere ca viata oamenilor este limitata, lipsita de orizont, repetabila, intamplatoare, supusa schimbarilor, in timp ce lumea lui este nelimitata: Traind in cercul vostru stramt/ Norocul va petrece,/ Ci eu in lumea mea ma simt/ Nemuritor si rece. Luceafarul, sinteza a operei eminesciene, armonizeaza teme si motive romantic, atitudini romantic, elemente de imaginat poetic si procedee artistice cultivate de scriitor, Eminescu reusind prin intermediul ei sa dea dovada de maturitate creatoare sis a faureasca o opera pe care toate generatiile viitoare sa o aiba drept marturie a geniului sau creator.