Luceafarul

Particularitatile unui text poetic studiat scris de Mihai Eminescu

 Mihai Eminescu apartine perioadei clasice a literaturii romane alaturi de Ion Creanga, Ioan
Slavici si I.L.Caragiale, insa este considerat ultimul poet romantic in literatura europeana.
Inca de la publicarea primelor poezii, criticul literar Titu Maiorescu il caracterizeaza ca fiind
„poet in toata puterea cuvantului” intuindu-i geniul. Cu toate ca opera eminesciana a fost
conceputa intr-o perioada scurta (1870-1883) intruneste calitatile cerute de romantici,
imbinand teme si motive specifice romantismului cu elemente autohtone apartinand
specificulului national.

Poemul „Luceafarul ” este o capodopera a creatiei eminesciene asa cum afirma Tudor
Vianu, aparut in Almahanul Societatii Academice Social-Literare Romania Juna din Viena,
apoi in revista Convorbiri Literare si in volumul „Poesii” din 1883. Opera se inscrie in
estetica romantica prin sursele de inspiratie diverse, prin amestecul original de genuri si
specii literare, prin utilizarea procedeelor artistice variate,din care se remarca antiteza, si
prin atentia deosebita acordata sentimentelor,în special iubirii, trăirile interioare fiind
armonizate cu peisajul naturii ocrotitoare.
Romantismul este un curent literar dezvoltat in Europa la sfarsitul secolului al XVIII- lea si in
primele decenii ale secolului XIX-lea, aparut ca o reactie impotriva clasicismului. Curentul
propune un nou mod de raportare a fiintei umane la sine si la lumea in care traieste. Astfel,
daca clasicismul oglindea realitatea exterioara,noua literatura,romantica,va deveni expresia
realitatii interioare a artistului,fantezia constintuindu-se intr-un nou mijloc de sondare a
existentei.

Un aspect care face posibila incadrarea poemului in estetica romantica este diversitatea
surselor de inspiraţie. Astfel poemul are la bază surse folclorice (Basmul popular românesc
„Fata din grădina de aur" cules de germanul R. Kunsch într-o călătorie făcută în Ţările
Române), surse filozofice ( în special opera lui A. Schopenhauer „Lumea cu voinţă și
reprezentare), surse mitologice (mitologia greacă, latină şi hindusă privitoare la naşterea
universului) şi surse biografice (propria viaţă a poetului ridicată la rang de simbol).

Un alt aspect romantic evident in poem este ilustrat prin interferența genurilor și speciilor
literare. Astfel, prin incipitul „A fost odată ca-n povești/ A fost ca niciodată" (specifică
basinului, operă epică), prin prezenţa personajelor, a unui fir narativ, precum şi a unui
narator din perspectiva căruia sunt redate întâmplările, poemul aparţine genului epic.
Lirismul este reliefat atat de elementele de pastel din primul si ultimul tablou,cat si de
meditatia filosofica in timp de caracterul dramatic este sustinut de utilizarea frecventă a
dialogului şi dramatismului trăirilor Luceafărului.
Poemul are ca temă condiția omului de geniu raportat la iubire, trecerea timpului, univers.
lubirea se naște lent, din stare de contemplaţie şi de visare, în cadru nocturn, realizat prin
motivele romantice prezente la începutul poemului. Tema iubirii este ilustrată în poemul,
care poate fi impartit in patru tablouri, prin două povești de dragoste,

O primă secvenţă ilustrativă pentru tema este cea în care Luceafărul merge la Demiurg să-i
ceară să fie muritor,in al treilea tablou. Luceafărul se îndrăgostește de fata de împărat, iar
pentru el iubirea este o cale superioară de cunoaştere pentru care merită sacrificiul morţii,
astfel în dialogul cu Demiurgul, Luceafărul este numit Hyperion. El cere Demiurgului să îl
dezlege de nemurire fiind gata de sacrificiu , Reia-mi al nemuririi nimb/ și focul din privire/ şi
pentru toate dă-mi în schimb/ o oră de iubire." Demiurgul refuză cererea Luceafărului,
constient fiind ca acesta face parte din ordinea primordială a cosmosului: „ Noi nu avem nici
timp, nici loc,/ Si nu cunoastem moarte”. Luceafărul dorește,de fapt, să cunoască ceva ce îi
este interzis în interiorul planului său existential.

A doua scenă reprezentativă pentru tema iubirii este descrisă in tabloul final al poeziei.
Cadrul protector, romantic, găzduiește cuplul Cătălin-Cătăllina într-o nouă vârstă a iubirii,
adâncită și maturizată. Nostalgica chemare a fetei adresată astrului nopţii aduce o
schimbare de percepţie „Cobori in jos, Luceafăr blând/ Alunecând pe o rază...”. Reacţia
Luceafărului , diferită de cea din trecut dovedește acceptarea legii superioare „ce-ţi pasă ţie,
chip de lut/ Dac-oi fi eu sau altul/ Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece/ Ci eu,
în lumea mea mă simt/ Nemuritor și rece". Luceafărul recapătă detaşarea demiurgică a
esenței sale divine, reintrând astfel în sferele superiorității reci.

Elementele de structură și compoziție relevante pentru construcţia temei şi a subiectului

operei sunt structura poemului şi limbajul. Din punct de vedere compozițional cele nouăzeci
și opt de strofe ale poemului sunt structurate în patru tablouri organizate antitetic.

Partea întâi a poemului este o splendidă poveste de iubire. Atmosfera se află în concordanță
cu mitologia română, iar imaginarul poetic este de factură romantică. Dragostea se
înfiripează în vis, într-un cadru nocturn realizat prin motive romantice: luceafărul, marea,
fereastra, oglinda. Semnificația alegoriei este că fata pământeană care simbolizează
perfecțiunea în plan spiritual, aspiră spre absolut, iar spiritul superior simte nevoia
compensatorie a materialității.  La chemarea descântec rostită de fată : “Cobori în jos
Luceafăr blând/ Alunecând pe-o rază“ Luceafărul vine din sfera sa spre a se întrupa pentru
prima oară din cer și mare ca un “tânăr voievod”. În această ipostază angelică, Luceafărul
are o frumusețe construită după canoanele romantice “părul de aur moale”, “umerele
goale”, “umbra feței străvezii, e albă ca de ceară”. Cea de-a doua întruchipare din soare și
noapte reda ipostază demonică: “Pe negre vitele-i de par/ Coroana-i arde pare”. Luceafărul
vrea să eternizeze iubirea lor oferindu-i fetei mai întâi împărăția oceanului, apoi a cerului:
”O, vin, în părul tău bălai/ S-anin cununi de stelele/ Pe a mele ceruri să răsai/ Mai mândră
decât ele”. Însă paloarea feței și strălucirea ochilor, semne ale dorinței de absolut, sunt
înțelese de fată ca atribute ale morții “privirea ta mă arde”. Ea îi cere să devină muritor iar
Luceafărul acceptă sacrificiul “Tu-mi cei chiar nemurirea mea/ In schimb pe-o sărutare...”.

      Partea a doua este un tablou al lumii efemere, a acelor ce trăiesc sub zodia norocului.
Portretul lui Cătălin este realizat în stilul vorbirii populare în antiteză cu portretul
Luceafărului “Viclean, copil de casă”, “Băiat din flori și de pripas”, “îndrăzneț cu ochii”, “cu
obrajei ca doi bujori”. Fata de împărat, devenita la lumina soarelui Cătălina, este conștientă
acum de imposibilitatea atingerii idealului, căci lumea ei e aceea a omului comun.
Asemănarea celor doi este subliniată și prin nume, Cătălin și Cătălina, dar și prin destin
comun “și guraliv și de nimic, te-ai potrivi cu mine”. Tot ce am mai rămas din existența
nocturna este nostalgia visului și conștientizarea imposibilității împlinirii: “Se înaltă tot mai
sus, ca să nu-l pot ajunge...”, “ În veci îl voi iubi și-n veci / Va rămânea departe”.

        Al treilea tablou este legat tot de lumea visului. Luceafărul pornește într-un zbor spre
începuturi în încercarea dramatică de a-și schimba destinul care il leagă “de greul negrei
vecinicii”. În dialogul cu demiurgul, Luceafărul este numit Hyperion. Hyperion cere
demiurgului să-l dezlege de nemurire pentru a descifra taina iubirii absolute in numele
căreia este gata de sacrificiu: “Reia-mi al nemuririi nimb / Și focul din privire / Și pentru toate
dă-mi în schimb / O oră de iubire”. Este momentul când, prin vocea demiurgului, se constată
diferența dintre cele două lumi care pentru o clipă păreau a comunica. Oamenii nu-și pot
controla destinul, ei au doar “stele cu noroc”, sunt pieritori asemeni valurilor, pe când “Noi
nu avem nici timp nici loc/ Și nu cunoaștem moarte”. Demiurgul îi oferă lui Hyperion în
compensație diferite ipostaze ale genului: filozoful, poetul, geniul militar, dar și argumentul
infidelității fetei.

   În ultima parte, a patra, imaginarul poetic se nuanțează printr-un peisaj umanizat tipic
eminescian în care scenele de iubire se petrec departe de lume, sub lumina blândă lunii.
Cuvintele lui Cătălin nu mai seamănă cu vorbele îndrăznețe din tabloul al doilea. Cătălina
devine conștientă de efemeritatea clipei de fericire, singura șansă este ca luceafărul să
devină stea cu noroc așa cum apare în cea de-a treia invocație: “Pătrunde în codru și in
gand/ Norocu-mi luminează.” Tot acum se produce însă și despărțirea definitivă a celor două
lumi. Omul comun “chip de lut” trăiește în cercul strâmt al clipei incapabil de a-și controla
norocul și destinul, în timp ce geniul își este suficient sieși: “nici capabil a ferici pe cineva,
nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc”.

Titlul poemului se referă la motivul central al textului, “Luceafărul” , și susține alegoria pe

tema romantică a locului geniului în lume, văzut ca o ființă solitară și nefericită, opusă
omului comun. Titlul unește două mituri: unul romanesc, al stelei călăuzitoare și altul
grecesc, al lui Hyperion (cel care merge deasupra), sugerând prin aceasta natura duală a
personajului de tip romantic. Luceafărul este un personaj romantic, excepțional, așadar o
natură duală. Numele său poate fi considerat o deviere fonetică de la Lucifer, în mitologia
iudeo creștină, ipostază a îngerului decrezut. 
Din punct de vedere prozodic, poemul este alcătuit din trei sute nouăzeci și două de versuri
dispuse în nouăzeci şi opt de strofe catrene. Ritmul este iambic și se distinge prin tonalitatea
sa ascendentă. Rima este încrucişată, iar măsura de șapte-opt silabe.

In concluzie, poemul „Luceafărul” de Mihai Eminescu dezvoltă o multitudine de elemente

romantice prin care devine emblematic pentru manifestarea acestui curent literar în
literatura română,dezvoltand tema conditiei de geniu in raport cu iubirea: „Luceafărul este
un poem despre iubire, despre iubirea care înalţă umanul spre cer sau până la zei, despre
iubirea care mişcă soarele şi alte stele”(Geroge Gana).