Curente literare

- Parnasianismul este un curent literar apărut în Franța, la mijlocul secolului al

XIX-lea, care cultivă o poezie impersonală, obiectivă, un joc al formei și al
imaginii, manifestându-se ca reacție fermă împotriva romantismului, care
suprasaturase lumea literară prin exces de sentimentalism și fantezie. Poezia lui
Ion Barbu, exprimată într-un vocabular dur, pe un ton grav, se deosebește totuși
de lirica parnasiană prin aceea că poetul român evocă antichitatea greacă, din
care se revarsă o vitalitate frenetică, în deplină concordanță cu ritmurile vii ale
naturii;
- Parnasianismul, derivat din ”parnasian”, fr. ”parnassien”, este un curent poetic
constituit în deceniul al șaptelea al secolului al XIX-lea, ale cărui principii sunt
opuse atât principiilor naturalismului, cât și celor ale literaturii romantice. Poetul
exclude din poemele sale orice preocupare de viață socială și refuză să-și
dezvăluie emoțiile și sentimentele intime. Poezia lor este impersonală, obiectivă,
rece, reținută. Numele de parnasieni l-au adoptat poeții ale căror versuri s-au
publicat în culegerea antologică ”Parnasul contemporan” (fr. ”La Parnasse
Contemporain”);
- Parnasienii își proclamă ”impersonalitatea în artă”, poezia lor devenind nu
”mărurisire a sentimentelor”, ca la romantici, ci descriere poetică, repovestire a
unor mituri sau legende, comentariu sau meditație filosofică. Acestea sunt temele
predilecte ale parnasianismului. Negând fondul emotiv și retoric al versurilor,
parnasienii acordă deosebită atenție formei, perfecțiunii versificației, cultivării
unor specii lirice cu formă fixă cum sunt sonetul, rondelul, pantumul și folosirii
unui vocabular strălucitor, ”prețios”. Ei reclamă retragerea artistului ”în turnul
său de fildeș” și idealul ”artei pentru artă””. Versul parnasian este plastic și se
remarcă prin rigoare canonică, prin sonoritatea cuvintelor și rimele inedite și
bogate;
- Obs. Pantum este o poezie cu formă fixă, alcătuită din catrene, în care versul al
doilea este repetat de versul cinci, șase, nouă, zece, treisprezece, apoi versul patru
e repetat de versul șapte, opt, de unsprezece, doisprezece, cincisprezece ș.a.m.d.,
iar facultativ ultimul vers îl repetă pe primul. În plus, primele două versuri ale
fiecărui catren enunță o idee care e reluată, într-o paralelă, în celelalte două. Este
o poezie care cere virtuozitate;
- Principalii poeți parnasieni sunt: Leconte de Lisle, considerat șeful școlii
parnasiene, franceze (”Poeme antice”, ”Poeme barbare”), Theophile Gautier, a
cărui capodoperă poetică, ”Emailuri și camee” se distinge prin riguroasă
obiectivitate picturală a descrierilor, rafinament coloristic, arhitectonică
impresionantă a versurilor, Jose Maria de Heredia, reprezentant principal al
parnasianismului, maestru al sonetelor ș.a.;
- Leconte de Lisle își afirmă atitudinea individualistă și reținută, care constituie și o
dominantă a parnasianismului: : ”În orgoliul meu crunt, în mormântul meu fără
glorie, / Chiar de-aș fi înghițit de neagra veșnicie, / Nu-mi voi vinde lumii durerea
sau entuziasmul”;
- În literatura română Alexandru Macedonski sfârșește ca poet parnasian, iar Ion
Barbu debutează cu versuri de factură parnasiană. În 1943 Nicolae Davidescu
publică o ”Antologie a poeziei parnasiene”;
- Expresionismul a fost un curent artistic modernist, avangardist, inițial prezent în
poezie și pictură, avându-și originea în Germania, la începutul secolului al XX-
lea. Aceasta este caracterizată de prezentarea lumii din perspectivă strict
subiectivă, distorsionată intenționat, pentru a crea momente emoționale care să
transmită idei și stări de spirit. Artiștii de orientare expresionistă caută să exprime
înțelegerea lumii prin propria lor perspectivă sau experiență emoțională, prin
comparație cu înțelegerea ”obișnuită” sau rațională a lumii materiale;
- Apărut ca reacție împotriva realismului și a extensiei acestuia, naturalismul,
expresionismul a apărut inițial de la ideologiile unui grup de pictori germani,
împotriva academismului și a convențiilor estetice rigide. Acest curent literar ia
naștere în Germania, într-un moment de extremă tensiune socială a anilor 1911-
1925, înainte și în timpul primului război mondial;
- Arta plastică expresionistă păstrează temele tradiționale pe care le expune într-o
formulă nouă, prin excesul de culaore, cromatica stridentă, contrastantă, linii
frânte și curbe. Această estetică se răsfrânge și asupra literaturii, care cultivă cu
precădere trăiri covârșitoare, puternice, aspirația eului spre absolut;
- Eul liric se reîntoarce la origini, spre paradigma mitică, spre timpurile
primordiale, când ființa se contopea cu cosmosul, formând un întreg. Astfel, apare
negarea orașului, poetul căutând refugiu în mituri, credințe, ritualuri străvechi.
Crezul artistic reprezintă o întoarcere în timp, în zonele arhetipale ale culturii și
ale omenirii;
- Trăirile sufletești, sentimentul inutilității, subiectivitatea apar constant în poezia
expresionistă. Salvarea vine prin reîntoarcerea eului la originar, la timpurile
mitice, primordiale;
- Filosofia lui Nietzsche influențează tehnica expresionistă prin frenezia dionisiacă
a sentimentelor, potențarea ideii de destin implacabil, de dezlănțuire, de eliberare
a eului;
- Lucian Blaga, poate cel mai valoros expresionist român, surprinde esența acestui
curent literar: ”De câte ori un lucru e astfel redat încât puterea, tensiunea sa
interioară, îl întrece, îl transcendează, trădând relațiuni cu cosmicul, cu absolutul,
cu ilimitatul, avem de-a face cu un produs artistic expresionist.” (Lucian Blaga,
”Filosofia stilului”).
- Elemente definitorii ale expresionismului:
- Permanenta nevoie de absolut, aspirația spre ideal;
- Anularea vechilor dogme ale realismului care nu fac nimic altceva decât să
surprindă realitățile factice, logice ale vieții, în favoarea căutării unei realități
spirituale;
- Căutarea originalului, a increatului, a ineditului;
- Reîntoarcerea la primordial, la origini, la universul mitic;
- Tragismul existențial surprins și depășit, odată ce ființa reușește să atingă
absolutul, prin spiritualizarea trăirilor, acestea devenind cosmice, metafizice;
- Teme și motive predilecte: tristețea și neliniștea metafizică, disperarea, absența,
neantul, moartea, dezagregarea eului, natura halucinantă; categorii estetice
cultivate: fantasticul, macabrul, grotescul, miticul, magicul;
- Imaginile poetice sunt vii, stranii, constrastante, asemenea picturilor
expresioniste;
- Limbajul este uneor violent, șocant;
- În literatura universală, reprezentanții expresionismului sunt: Gottfried Bien,
Georg Heym, Georg Kaiser (Germania), Georg Trackl, Franz Werfel, Franz
Kafka, Theodor Daubler (Austria), August Strindberg (Suedia);
- Simbolismul, curent literar inițiat în Franța prin articolul program al lui Jean
Moreas la 18 septembrie 1886, în revista ”Le Figaro litteraire – Le Symbolisme.
Specificarea obiectivelor, a scopului curentului: ”A sugera, iată visul! Mișcarea
simbolistă, promovată de mai multe grupări poetice (simbolismul instrumentalist –
Rene Ghil, simbolismul magic, esoteric, evazionist, social etc.) s-a impus prin
două direcții: cea a simbolismului propriu-zis și a decadenților.
- Prima grupare, a lui Mallarme, a simbolismului propriu-zis, criptic, s-a dezvoltat
în jurul revistei ”Le symbol”, scoasă de Gustav Kahn și Jean Moreas. Gruparea a
adoptat estetica simbolului propusă de Jean Moreas, o modalitate de comunicare
și sugestie prin intermediul unui cuvânt care să traducă o stare sufltească,
inexprimabilă.
- Cea de-a doua direcție, a decadenților, s-a cristalizat în jurul revistei ”Le
decadent” și a personalității lui Verlaine. Poezia decadenților se baza pe
atmosferă, promovând o estetică a urâtului prin explorarea mediilor famate, a
evadării din real și cultivarea misterului, reveriei, obsesiei, nevrozei. Ei sunt
”poeții blestemați”: Verlaine, Laforgue, Rollinat, Rimbaud, Corbiere.
- Dacă parnasianismul, cu solemnitatea și răceala sa programatică, a fost un neo-
clasicism, născut ca reacție antiromantică și reproșând romantismului exprimarea
predilectă a eului, interesul pentru social, atracția spre pitoresc și excesiv,
simbolismul, antiparnasian, este un neoromantism. Ideologia simbolistă ține de
idealism. Poeții simboliști caută o realitate transcendentă, dincolo de aparențe.
Lumea sensibilă nu-i decât reflectarea unui univers spiritual, ideea trebuind să se
exprime numai prin analogii exterioare. Simboliștii, grupați în jurul lui Mallarme
(care a înzestrat poezia cu sensul misterului și al inefabilului), consideră poezia
drept instrument de cunoaștere metafizică.
- Simbolismul românesc a apărut și s-a dezvoltat mai târziu, ca o împotrivire față de
sămănătorism și literatura minoră de la începutul secolului al XX-lea, cu tendințe
de izolare tradiționalistă. Simbolismul românesc nu a fost o simplă variantă a
celui francez, un fenomen de imitație, ci o manifestare a spiritului autohton, a
sensibilității românești. El cunoaște mai multe etape în desfășurarea sa, fără ca
acestea să fie precis delimitate. O caracteristică fundamentală a simbolismului
românesc, care îl deosebește de cel francez, este aceea că își asimilează
parnasianismul;
- Poeți români care se arată receptivi față de experiențele simboliste sunt: Mircea
Demetriad, Tudor Arghezi, Traian Demetrescu, Iuliu Săvescu, Ștefan Petică,
Dimitrie Anghel, George Bacovia, Ion Minulescu, Elena Farago.
- În literatura română precursorul simbolismului poate fi considerat Mihai
Eminescu, mai ales prin muzicalitatea ce-l apropie de poezia simbolistă.: ”Dintre
sute de catarge”, ”Melancolie”, ”Ondină”, ”Se bate miezul nopții” etc.
- Simbolismul autentic, bacovian: George Bacovia este cel mai mare poet simbolist
român, unul dintre cei mai profunzi, mai originali, mai adânci poeți după
Eminescu. Poezia sa, reunită în volumele ”Bucăți de noapte” (1916), ”Plumb”
(1916), ”Scântei galbene” (1926), ”Cu voi” (1930) ” Comedii în fond” (1936),
”Stanțe burgheze” (1946), reunește aproape toate trăsăturile esențiale specifice
simbolismului. Inadaptat la societatea burgheză, Bacovia dă expresie unui
simbolism depresiv, izvorât din situația precară a proletarului intelectual, care a
corespuns structurii sale sufletești ultrasensibile. Poetul cultivă frecvent simbolul,
ca modalitate de surprindere a corespondențelor eului cu lumea, natura,
universul. Poetul evocă idei, sentimente, senzații, pe calea sugestiei. Preferința
merge îndeosebi spre culorile întunecate, Bacovia explicând chiar, într-una din
mărturisirile sale, ce este audiția colorată: adică principiul după care senzațiile
diverse, coloristice și muzicale, își corespund, în plan afectiv, ceea ce se mai
numește și sinestezie.
- În poezia sa se întâlnesc teme și motive tipic simboliste: târgul provincial, element
al claustrării, izolării, însingurării (”Seară tristă”), nevroză (”Nevroză”,
”Plouă”); peisajul interiorizat (”Amurg de toamnă”), descompunerea,
dezagregarea materiei (”Cuptor”, ”Lacustră”), dragostea, sentimentul funebru,
solitudinea, însingurarea (”Plumb”). Critica literară subliniază, ca dominantă a
liricii bacoviene, neliniștea continuă, Bacovia înscriindu-se astfel într-o zonă mai
largă a sensibilității moderne, depășind în unele privințe simbolismul.
- Teme și motive simboliste: motivul citadin, tema naturii, motivul ploii și al
toamnei, motivul anotimpurilor, tema morții, motivul (tema) iubirii și al
instrumentelor muzicale, solitudinea, condiția nefericită a creatorului (un motiv
tipic romantic).
- Trăsături: cultivarea simbolurilor și a sugestiei, corespondența între cuvinte și
elementele naturii, muzicalitatea versurilor (refrenul, repetarea unor cuvinte,
alternața vocale-consoane, cultivarea versului liber, rima perfectă, cromatica
(”audiție colorată”), olfactivul;
- Ermetismul este un curent mistic-ocult, apărut în Antichitate, al cărui nume
provine de la controversatul personaj Hermes Trismegistul , autorul unor scrieri
ermetice, considerat totodată și ca părinte al alchimiei. Ermetismul a influențat
modul de gândire a unei părți a lumii până în secolul al XVII-lea.
- Principii ale ermetismului: precum sus, tot astfel și jos, principiul mentalismului,
principiul ritmului, principiul vibrației, principiul cauzei și al efectului, principiul
polarității, principiul genului; principiul opoziției, principiul unirii contrariilor
(coincidentia oppositorum), principiul identității contrariilor (complexio
oppositorum), principiul cifrei (numărului) mistic, principiul microcosmosului
 lăuntric, principiul animei, principiul unirii mistice bărbat-femeie (mysterium
coniuctionis) etc.
- În literatură, ermetismul este curentul literar caracterizat de caracterul neînțeles,
ermetic (de unde derivă și numele curentului) al unei opere literare. Ca trăsătură
principală, ermetismul folosește un limbaj extrem de încifrat, de intelectualizat,
care de cele mai multe ori este de neînțeles, ermetic.
- Reprezentanți: George Bacovia, Ion Barbu (etapa ermetică) ș.a.
- Impresionismul este o mișcare artistică, manifestată la început în pictură, mai
târziu și în muzică, mai ales în Franța, și care marchează desprinderea artei
moderne de academismul tradițional. Pictura impresionistă s-a dezvoltat în
perioada cuprinsă între 1867 și 1886, caracterizată prin concentrarea asupra
impresiilor fugitive produse de o peisaj sau de un obiect, asupra mobilității
fenomenelor, mai mult decât asupra aspectului stabil și conceptual al lucrurilor,
preferând pictura în aer liber și folosind o cromatică pură și tușeuri fine de penel
pentru a simula lumina reală. Impresionismul literar a apărut în literatura de
limbă germană ca reacție împotriva naturalismului, considerat exagerat și
neartistic. Formele preferate sunt poezia lirică, proza scurtă, piese dramatice într-
un act, toate slujind modului de exprimare subiectiv. Printre reprezentanții cei mai
importanți se numără Arthur Schnitzler, Hugo von Hoffmannstahl, Rainer Maria
Rilke. În Franța, corespondentul impresionismului în literatură este de fapt
simbolismul, la fel ca și în literatura română;
- Suprarealismul este termenul care denumește curentul artistic și literar de
avangardă care proclamă o libertate totală de expresie, întemeiat de Andre Breton
(1896-1966) și dezvoltat mai ales în deceniile trei și patru ale secolului trecut, cu
aspecte și prelungiri ulterioare;
- Primul care a utilizat termenul într-o accepție legată de creația artistică a fost
Guillaume Apollinaire în ”Les Mamelles de Tiresias”, subintitulată ”dramă
suprarealistă” (reprezentată în 1916);
- Începuturile mișcării se leagă de grupul nonconformist și de evident protest
antiburghez de la revista pariziană ”Litterature” (1919), condusă de Andre
Breton, Louis Aragon și Phillipe Soupault, care, reclamându-se de la tutela
artistică a lui Arthur Rimbaud, Lautreamont, și Stephane Mallarme, captează tot
mai mult din îndrăzneala și spiritul înnoitor al dadaismului;
- Referitor la geneza suprarealismului, Andre Breton a susținut întotdeauna că este
inexact și cronologic abuziv să se prezinte suprarealismul ca o mișcare ieșită din
dadaism;
- În 1942 Andre Breton publică primul său ”Manifest al suprarealismului” în care,
fixând net anumite repere ale mișcării: antitradiționalism, protest antiacademic,
explorarea subconștientului, deplină libertate de expresie, înlăturarea activității
de premeditare a spiritului în actul creației artistice, la care am mai putea adăuga
înfățișarea realității ultime, suprafirești, a naturii exterioare și interioare, umane,
o definește astfel: automatism pishic prin care își propune să exprime, fie verbal,
fie în scris, fie în orice alt chip, funcționarea reală a gândirii, în absența oricărui
control exercitat de către rațiune, în afara oricărei preocupări estetice sau
 morale. Suprarealsimul susține că adevărul și arta se află ”în realitatea
superioară a anumitor forme de asociație” (vezi metoda asociațiilor libere a lui
Carl Gustav Jung), bazate pe atotputernicia visului, ”pe jocul dezinteresat al
gândirii” eliberate de constrângeri;
- În România suprarealismul a fost teoretizat și practicat de revistele ”Alge ” și
”Urmuz”. Suprarealismul urmărea prin programul său pătrunderea artei în
planul subconștientului, al visului, al delirului, în care spațiile umane scapă de
controlul conștiinței. Cel mai de seamă poet suprarealist român rămâne Gellu
Naum, supranumit ultimul mare poet suprarealist european.

Etapele creației barbiene

- Înțelegerea poetului asupra a ceea ce trebuie să fie poezia este mai aproape de
concepția unor poeți moderni și singulari ca Mallarme sau Valery, decât de
concepția, mai generală, impusă de romantism;
- Barbu însuși avansa ipoteza interferenței între poezie și matematică: ”Oricât ar
părea de contradictorii acești doi termeni la prima vedere, există undeva, în
domeniul înalt al geometriei, un loc luminos unde se întâlnește cu poezia. Suntem
contemporanii lui Einstein care concurează pe Euclid în imaginarea de universuri
abstracte, fatal trebuie să facem și noi concurență demiurgului în imaginarea unor
lumi probabile... Ca și în geometrie, înțeleg prin poezie o anumită simbolică
pentru reprezentarea formelor posibile de existență... Pentru mine poezia este o
prelungire a geometriei, așa că, rămânând poet, n-am părăsit niciodată domeniul
divin al geometriei.”
- Starea poetică a lui Ion Barbu nu e provocată de evenimente autobiografice ca
iubirea, prietenia, durerea, ura etc., nici de încântarea în fața peisajului sau de
nostalgia copilăriei. Poezia lui e provocată de contemplarea lumii în totalitatea ei,
de dorința de comunicare cu Universul în ceea ce are el ca esență, dincolo de
înfățișările de suprafață. Starea poetică barbiană este o stare de intelectualitate,
toate acestea determină o tensiune sufletească puternică;
- De altfel, Ion Barbu a polemizat întotdeauna cu ”poezia leneșă”, cu poezia
”refuzată de Idee”, cu ”muritoarele melodii”, moderniste sau tradiționaliste,
tinzând să se așeze ”sub constelația și în rarefierea lirismului pur, depărtat cu mai
multe poduri de raze de zodia celeilalte poezii, genul hibrid, roman analitic în
versuri, unde, sub pretext de confidență, sinceritate, disociație, naivitate, poți
ridica orice proză la măsura de aur a Lirei”. Oare se face acest gând al poetului o
replică la romanul psihologic din epocă, al lui Mircea Eliade mai cu seamă, numit
în romanul de răspuns al eroinei, Maitreyi Devi, ”Love never dies”, Euclid?... este
posibil. Poate acesta constituie unul dintre motivele lăuntrice care l-au determinat
pe savantul de mai târziu să-și restrângă somnul la patru ore pe noapte. Aspirația
sa către lirismul pur presupune o stare inițiatică (să ne amintim de ”Cartea
morților” a lui Mircea Eliade, cartea deplinei inițieri), ce nu poate fi exprimată
decât într-un limbaj încifrat, în care concizia este formula cea mai aleasă a
lirismului barbian, concretizată în imagini-sinteză, propoziții eliptice, asocieri de
 cuvinte, deseori șocante. Versul lui Ion Barbu nu se supune nici unei reguli de
logică între cuvinte, făcând ca limbajul său să fie criptic și ermetic;
- Apropierea de lirica lui Barbu ne poate pasiona prin evoluția oarecum
surprinzătoare a creației lui, care cunoaște trei-patru etape principale. Dar peste
toate deosebirile există unul și același poet, mișcat într-un fel anumit de
spectacolul lumii și tocmai unitatea substanțială a acestei poezii e tulburătoare;
- Într-un interviu acordat lui Felix Aderca, în 1927, creația lui Ion Barbu era
împărțită în patru etape: parnasiană, antonpannescă, expresionistă și
”șaradistă”. În studiul din 1935, ”Introducere în poezia lui Ion Barbu”, Tudor
Vianu propune trei etape: parnasiană, baladic-orientală și ermetică;
- 1. Prima etapă este cea parnasiană, a versurilor publicate între 1919 și 1920 în
revista ”Sburătorul” a lui Eugen Lovinescu, din care fac parte poezii ca: ”Lava”,
”Munții”, ”Copacul”, ”Banchizele”, ”Panteism”, ”Pentru Marile Eleusinii”,
”Arca”, ”Pytagora”, ”Râul”, ”Umanizare” ș.a.;
- Scurte și riguroase ca formă – câteva sunt sonete, poeziile propun un univers
tematic restrâns. Barbu descrie peisaje mineralizate, forme ale geologicului și ale
florei, evocă zeități mitologice sau surprinde procese de conștiință. În acest
registru se înscrie poezia ”Panteism”, în care poetul face un legământ al lepădării
de păcatul contemplației abstracte a naturii în favoarea trăirii profunde a vieții în
conștiință;
- Evitând poezia-confesiune, exprimarea directă a năzuințelor sufletului său, Ion
Barbu le transferă unor elemente ale naturii: copacul, banchizele, munții,
pământul, ceea ce indică o tendință de a folosi simboluri obiective, elemente ale
naturii terestre cu valoare de simbol. Peisajele, pasteluri exotice și imaginare,
închid în ele elanuri și limite ale ființei umane, aspirații patetice și încrâncenate
refuzuri, ca în ”Copacul” sau”Banchizele”;
- Poezia ”Umanizare” scoate în evidență un conflict dramatic al ființei umane,
care, în aspirația ei spre absolut, trebuie să opteze între două principii: intelectual
și senzual, între contemplația ”apolinică” și trăirea ”dionisacă”. Poezia, spune
Barbu, le împacă pe amândouă, într-un proces unic, într-o sinteză, în care
Gândirea se transfigurează luând forme concrete de ”sunet, linie, culoare”. Ideea
devine ”muzică a formei în zbor, Euritmie”, deci intuiție a esenței lumii;
- 2. Etapa a doua, baladică și orientală (1921-1925), indică orientarea spiritului
poetului spre concretul lumii, cum și anunțase în ”Umanizare”. Aici pot fi
integrate poeme ca ”După melci”, ”Riga Crypto și lapona Enigel”, ”D-ra Hus”,
”Isarlâk”, ”Nastratin Hogea la Isarlâk”, publicate din a doua jumătate a a lui
1921 până în 1925 în ”Viața românească” și ”Contimporanul” (”După melci”
apăruse în volum). Mai toate sunt lungi, datorită în bună măsură pasajelor
descriptive, consecință imediată a preocupării de concret; au un caracter narativ,
”baladic”, pentru că în ele ”se zice” o poveste, în sfârșit, evocă o lume
pitorească, de inspirație autohtonă sau balcanică, asemănătoare cu cea din
viziunea lui Anton Pann;
- Excepțională este acum sugestia picturală. Expresia e proaspătă și pregnantă,
dezvăluind în Ion Barbu un poet al cuvântului, nu numai al ideii și viziunii, cum îl
 cunoscusem la început. Poezia ”Nastratin Hogea la Isarlâk” este o meditație și o
satiră, în același timp, asupra stării de solitudine;
- Isarlâk este o cetate ideală, așezată ”la mijloc de Rău și Bun”, populată cu
oameni care trăiesc deopotrivă deliciile spiritului și pe cele ale vieții ”într-o slavă
stătătoare”, univers fabulos în care se echilibrează totul. Ciclul Isarlâkului
aprofundează mai mult ideea pătrunderii în lumea reflectată, într-o lume stranie,
de vis (aceasta ne amintește de arhetipul animei, din inconștientul nostru). Isarlâk
reprezintă astfel sacrificarea totală a trupului prin scufundarea sufletului în vis;
- 3. Ultima etapă a poeziei lui Ion Barbu este una de încifrare a semnificațiilor,
numită din această cauză etapa ermetică. Etapa ermetică este marcată de un
limbaj criptic, încifrat, o exprimare abreviată, uneori în cuvinte inventate.
Conceptul ”ermetic” înseamnă abscons, încifrat, la care accesul se face prin
revelație și inițiere, prin calea profundă a sufletului, care este eul reflectat,
amintind de Hermes, zeul grec care deținea secretele magiei astrologice;
- Mai întâi există un punct de tranziție, reprezentat de ”Oul dogmatic”, ”Ritmuri
pentru nunțile necesare” sau ”Uvedenrode”, publicate între 1925-1926. În ele se
păsterază încă legătura cu etapa anterioară prin pasajele narative și descriptive,
care fac poezia mai ușor de descifrat. Călinescu susține că de fapt aici se face
simțit ermetismul autentic al poeziei lui Barbu, pentru că se bazează pe simboluri,
cel din ”Joc secund” nefiind decât un ermetism de ”dificultate filologică”, ținând
de o sintaxă poetică dificilă;
- Poeziile amintite se circumscriu, metaforic vorbind, în ideea ”nunții”, înțeleasă ca
pătrundere în miracolul creației universale. ”Oul dogmatic” este chiar un simbol
al misterului ”nunții”, pentru că în structura lui duală se reperezintă lumea
dinaintea nuntirii, creația de dinaintea Genezei. Banalul ou demonstrează că
”mărunte lumi păstrează dogma”, că macrocosmosul se repetă în microcosmos.
De aceea el este făcut să devină obiect de contemplație: ”E dat acestui trist
norod / Și oul sterp ca de mâncare / Dar viul ou, la vârf cu plod, / Făcut e să-l
privim la soare!”
- Văzut în lumina soarelui, oul relevă însăși esența universului, imaginea eternă a
increatului;
- În ”Ritmuri pentru nunțile necesare” se evocă trei căi de cunoaștere: prin eros
(sau senzuală), reprezentată astral prin Venus, prin rațiune, având ca simbol pe
Mercur, și prin contemplație poetică, care e tutelată de Soare: ”Roata Venerii /
Inimii / Roata capului / Mercur / În topire, în azur, / Roata Soarelui / Înspre tronul
moalei Vineri / Brusc, ca toți amanții tineri / Am vibrat / Înflăcărat.”
- Fiecare experiență este o ”nuntă”, adică o comuniune cu esența lumii, dar prin
primele două contopirea nu e perfectă. Senzațiile permit numai un contact
fulgurant, iar intelectul ignoră, pentru a face operațiile proprii cunoașterii logice,
condiția fundamentală a Universului, care e devenirea continuă;
- Aspirația spre absolut se împlinește doar prin atingerea contemplației poetice,
prin viziunea directă a principiului universal, când ”intrăm / Să ospătăm/ În
cămara Soarelui / Marelui / Nun și stea, / Abur verde să ne dea, / Din căldări de
mări lactee, / La surpări de curcubee, / În firida ce scântee / eteree.” În termeni
 mai simpli, poezia pune problema raportului dintre cunoașterea logică și cea
metaforică, așa cum o pusese și Blaga în ”Eu nu trivesc corola de minuni a
lumii”;
- N.B. apolinic și dionisiac (de la numele zeilor Apollo și Dionysos) sunt categorii
estetice formulate de Nietzsche în lucrarea” Nașterea tragediei din spiritul
muzicii” (1872). Ele reflectă, pe plan estetic, opoziția dintre cei doi zei ai artei la
greci: Apollo, zeul muzicii, al poeziei, al luminii, al artelor frumoase, al fanteziei,
visului și profeției, era identificat adesea cu soarele.
- Dionysos, tumultuosul zeu al beției extatice, patronul muzicii lirico-ditirambice,
sărbătorit în cântări și dansuri cu caracter orgiastic, reprezintă principiul sumbru
și irațional al existenței, dominată de instincte, de dezlănțuiera firii. Dionysos, ca
zeu al extazului, al misterelor, personifica tulburarea, zbuciumul plin de fervoare,
bahic. Nietzsche, în ”Nașterea tragediei” folosește termenul de ”apolinic” în
sensul de atitudine meditativă, expresie a gândirii senine, întemeiată pe echilibru,
armonie, măsură, și pe cel de ”dionisiac” cu sensul de încordare, crispare
majoră. Principiul apolinic este aparența frumosului și visului care generează
contemplația pură, trăirile liniștitoare, a cumpătării și înțelepciunii. Opoziția
mitică dintre apolinic și dionisiac corespunde celor două categorii artistice: a
visului și mitului și a trăirii dezlănțuite, a forțelor inconștiente și abisale.
- O atmosferă de natură apolinică avem, de pildă, în ”Sara pe deal”, de Mihai
Eminescu sau cea dionisiacă în ”Dați-mi un trup, voi, munților” de Lucian Blaga.
În această ultimă poezie apolinicul se îmbină cu dionisiacul pentru a crea o
atmosferă tipic existențialistă, specifică poeziei de început a lui Blaga;
- Cele două ipostaze corespund tipului artistului oniric, visător, fantezist,
contemplativ și tipului de artist al beției. Interferate, cele două categorii estetice
duc la creația ”într-o lume a imaginii”, a unei opere de artă concomitent
apolinică și dionisacă: tragedia greacă antică, în care delirul dionisac se
sublimează în viziunea apolinică.

AVANGARDISMUL

Avangardismul se manifesta, în perioada interbelică, sub forma unei radicalizari a

modernismului, un modernism extrem. Denumirea derivă de la termenul militar avangardă,
care
este „o mică trupă de şoc, o unitate de comando, de mare iniţiativă, curaj şi energie, care se
strecoară spre liniile inamicului, înfruntând multe riscuri şi obstacole, pentru a deschide drum
armatei în înaintare” [Adrian Marino].
Avangarda artistică se coagulează în jurul ideii de ruptură totală de tradiţie şi a ideii de
cultivare a unor forme estetice noi. Aceasta a inclus următoarele orientări artistice:
fauvismul (fovismul), cubismul, futurismul, expresionismul, dadaismul,
constructivismul,
suprarealismul, integralismul. Orientările avangardiste s-au manifestat în literatură, artele
plastice, muzică, cinematografie, dar şi arhitectură.
În esenţă, trăsăturile avangardei sunt următoarele:
- negarea ideii de literatură şi a oricăror constrângeri formale
- proclamarea subiectivităţii absolute a artistului
- dinamismul
- libertate absolută de creaţie, care permite orice abatere, atât de la estetica tradiţională,
cât şi de la normele gramaticale şi de punctuaţie
- tehnica dicteului automat
- supremaţia visului în procesul de creaţie artistică 
— Una dintre primele mişcări de avangardă este Futurismul (il futuro – viitorul), iniţiată de
poetul italian Filippo Tomasso Marinetti (1876-1944), în 1909, la Paris. Arta, literatura şi
pictura, înseamnă pentru futurişti: respingerea formelor tradiţionale de artă (distrugerea
muzeelor şi bibliotecilor), glorificarea curajului, e revoltei şi chiar a războiului, şi, în special,
cultul maşinismului, al vitezei. Mişcarea futuristă se va extinde şi în artele plastice, în
cinematografie, în modă chiar. În anul 1910 rusul Wassily Kandinsky pictează prima acuarelă
abstractă, în care îşi propune să nu se mai inspire în nici un fel din realitatea înconjurătoare, ci
să pună în prim-plan rigoarea intelectuală, regula geometrică. Î se vor alătura olandezii Piet
Mondrian, Theo Van Doesburg (atât poet, cât şi arhitect şi critic de artă).
— În 1910, la Berlin începe să se manifeste Expresionismul, mai întâi în literatură, mai apoi
în cinematografie şi în artele plastice. Adepţii acestei mişcări considerau că este necesar să
extragă din viaţă inspiraţia creatoare şi că opera de artă se naşte din transpunerea totală a
ideii personale în lucrare. Între iniţiatori se numără pictorii: Ernst Ludwig Kirchner, Emil
Nolde, Otto Müller, cărora li se vor adăuga Edvard Munch, James Ensor, Georges Rouault,
etc., iar în Rusia debutează poeţii: Osip Mandelştam, Anna Ahmatova, Vladimir Maiakovski.
— Dadaismul, un curent avangardist conceput de un grup de tineri boemi, refugiaţi în Elveţia
în timpul Primului Război Mondial, a fost iniţiat la Zürich (în Elveţia) în 1916, prin
contribuţia decisivă a poetului român Tristan Tzara (pe numele adevărat Samuel Rosenstock,
născut la Moineşti în 1896 şi mort la Paris în 1963). Denumirea orientării a fost stabilită prin
hazard, deoarece Tristan Tzara a găsit acest termen din limbajul colocvial francez, într-un
dicţionar Larousse. Iniţiatorii intenţionau să decorseteze (să elibereze) poezia de o serie de
rigori: sintactice, gramaticale, de punctuaţie. În general, au avut intenţia de a nega, de a
„demola” tot ce a însemnat literatură până atunci. 
Este memorabil Manifestul lui Tristan Tzara – cel mai reprezentativ poet al orientării
avangardiste. El a conceput un text literar prin care incită la instituirea unei modalităţi
şocante de a scrie poezie:
„Luaţi un ziar.
Luaţi nişte foarfeci.
Alegeţi în ziar un articol care să aibă lungimea pe
care doriţi s-o daţi poeziei dumneavoastră 
Decupaţi articolul. 
Decupaţi şi fiecare cuvânt ce intră în articol
şi puneţi toate cuvintele într-o pungă. 
Agitaţi uşor.
Scoateţi cuvintele, unul după altul, dispunându-le
in ordinea în care le veţi extrage. 
Copiaţi-le conştiincios. 
Poezia vă va semăna.”
Mişcarea dadaistă nu a durat mult, s-a autodizolvat. Scriitorii precum Tristan Tzara, Paul
Eluard, Louis Aragon, André Breton au aderat la suprarealism.
— Constructivismul, este o mişcare artistică influenţată de futurism, apărută în Rusia.
Direcţia constructivismului este reprezentată de revista CONTIMPORANUL, care apare în
1922, sub îndrumarea lui Ion Vinea şi Marcel Iancu. În această revistă se publică Manifestul
activist către tinerime, în 1924, redactat de Ion Vinea. În paginile revistei apar şi câteva poezii
ale lui Ion Barbu. Altă revistă constructivistă este PUNCT (1924), care va fuziona cu
CONTIMPORANUL în 1925. Constructivismul propune o nouă formulă estetică prin care se
încearcă armonizarea artei cu spiritul contemporan al tehnicii moderne.
— Suprarealismul (fr. surréalisme= supra+realitate), o altă orientare avangardistă, a fost
iniţiat de poetul francez, Guillaume Apollinaire, şi denumeşte o mişcare literar-artistică,
promovată apoi de poeţii Lautréamont şi Alfred Jarry. În artele plastice suprarealismul a fost
reprezentat de pictorul Salvador Dali. Pe plan artistic, suprarealismul propune o tehnică a
surprizei prin sabotarea (=împiedicarea) universului imagistic şi metaforic, „hazard
obiectiv”, „delir metodic”, exploatarea fenomenelor onirice, iar în pictură metoda „paranoia-
critică” (a lui Salvador Dali). În anul 1924, Breton publică primul Manifest al
suprarealismului. 
În literatura română, suprarealismul a avut mai mulţi adepţi şi a fost cultivat cu succes de
către: Urmuz, Ilarie Voronca, Saşa Pană, Geo Bogza (primul scriitor român, autor de reportaje
literare), Tristan Tzara, ulterior au aderat Gellu Naum şi Virgil Teodorescu. Direcţia
suprarealismului poate fi remarcată în 1928, în revistele: URMUZ, condusă de Geo Bogza şi
UNU, editată de Saşa Pană.
Termenul suprarealism presupune ceva ce transcende realitatea (visul), fiind influenţaţi de
psihanaliza lui Freud. Scriitorii au apelat la tehnica dicteului automat (procedeu care
presupune notarea necenzurată a oricăror gânduri ce ne trec prin minte în legătură cu
subiectul abordat, scrierea spontană, jocul absolut liber al imaginaţiei), dar şi la promovarea
visului, a stărilor halucinatorii, sondarea subconştientului, spiritismul, hipnoza. Poeziile
suprarealiste ilustrează atotputernicia visului şi puterea de creaţie a autorului. 
Cele două direcţii, constructivismul şi suprarealismul, se unesc în Integralism sau Sintetism
(în denumirea lui Ilarie Voronca), ilustrat prin revista INTEGRAL, apărută în 1925 şi condusă
de Ilarie Voronca.
Alte reviste avangardiste: 75 H.P (1924, cu un singur număr), ALGE (1930), LICEU (1932),
VIAŢA IMEDIATĂ (1933, număr unic), etc.
Fără îndoială că scriitorii români care prin scrierile lor avangardiste au modernizat literatura
română rămân: Tristan Tzara, Ion Vinea, Geo Bogza, Virgil Teodorescu, Saşa Pană, Gellu
Naum, Ilarie Voronca.

Avangarda și Futurismul

Filologii şi mai ales pasionaţii de avangardă vor găsi pe un raft lucrarea Emiliei
Drogoreanu Influenţe ale futurismului italian asupra avangardei româneşti. Sincronie şi
specificitate şi vor arunca cel puţin o privire curioasă asupra ei. Cartea oferă într-adevăr ceea
ce titlul promite şi, mai mult decât atât, o analiză proaspătă şi pasionantă a patru autori români
- Ion Vinea, Ilarie Voronca, Stephan Roll şi Urmuz.

Pentru cei care admiră stilul foarte ordonat al cărţilor, să zicem, ,occidentale" de teorie, cartea
Emiliei Drogoreanu este o surpriză plăcută. Aproape fiecare capitol are introducere şi
concluzii. Fiecare fragment de capitol are o idee clară, urmărită cu minuţiozitate. O ordine
binevenită mai ales într-o lucrare complexă, cu perspective multiple, şi un semn bun pentru
viitorul cărţilor de acest tip în limba română. Mai mult, cititorul se poate convinge destul de
repede că lucrarea are la bază o bibliografie solidă, iar modul de abordare al oricărei idei este
unul ,responsabil", prudent.

Analiza comparativă a textelor româneşti şi italieneşti este pregătită cu multă răbdare şi

atenţie - aparent cu un ,exces de zel" chiar, dar care în cele din urmă se dovedeşte necesar. Se
conturează în această ,pregătire" spiritul epocii şi în special spiritul futurist al epocii pentru o
determinare corectă a influenţelor, mai ales tematice, pe care avangarda românească le-a
primit din literaturile străine şi prin care s-a sincronizat cu ,noua sensibilitate şi poetica
modernă" europeană. Manifestarea futurismului contestatar, efervescent, revoluţionar din
spaţiul italian şi nu numai este pus în relaţie, fără a se forţa nota vreodată, cu ceea ce autoarea
numeşte ,comportamentul estetic" al revistelor româneşti. Cu o sârguinţă admirabilă sunt
analizate revistele Contimporanul, Punct, Integral şi, mai ales, 75 H.P. - o revistă care, ne
convinge autoarea, trebuie cercetată cu mai multă atenţie. Merită urmărit în mod deosebit
modul în care pictopoezia şi literatura tipografică, prezente în grade diferite în revistele
româneşti, sunt analizate prin perspectiva manifestărilor futuriste.

Se observă de-a lungul întregii lucrări o privire mereu atentă a autoarei spre opiniile formulate
de criticii literari contemporani avangardei, ceea ce permite, pe de o parte, o înţelegere clară a
contextului în care lucrările acestei mişcări au fost create şi receptate, şi, pe de altă parte, o
descoperire interesantă a erorilor inevitabile ale unor critici, a intuiţiei juste avute de alţii. Cu
argumente clare şi cu o ambiţie evidentă de obiectivitate, autoarea te convinge că în critica
literară, ,vinovată" de unele omisiuni şi de opinii generale prea uşor asumate, mai este mult
loc pentru noi cercetări amănunţite ale avangardei româneşti.

Autorul postfeţei Influenţelor., Ion Bogdan Lefter, menţionează la un moment dat

stilul ,ştiinţific", sobru în care această carte este scrisă. Această sobrietate, potrivită în general
unei lucrări de acest tip, dar exagerată parcă în acest caz, creează din păcate nişte zone aride
de lectură, care probabil vor ţine cartea departe de ,ne-specialişti". Am putea spune că este o
carte ,necomercială", atât în sensul bun, cât şi în sensul ,rău" al cuvântului. Adică, o carte
valoroasă prin calitatea documentării şi a analizei, dar care nu îşi atrage decât un număr
restrâns de posibili cititori, iar aceasta nu doar pentru că este o carte foarte ,specializată" sau
pentru că cititorul grăbit de azi este atras de multe alte lucrări interesante. Ceea ce lipseşte aici
este efortul de a crea şi un alt fel de comunicare cu cititorul decât aceea a raportării corecte de
date, fapte, concluzii etc. Nu merită insistat mai mult asupra acestui aspect, pentru că lucrarea
poate compensa această eventuală ,lipsă" prin mai multe calităţi. Ar fi bine de ştiut însă că nu
este o carte pentru cei care caută o lectură ,agreabilă", comodă sau care vor doar să se
familiarizeze cu subiectul, ci mai degrabă pentru cei care au timp şi motive pentru un studiu
serios.

Capitolele dedicate influenţei futurismului asupra unor scriitori români atenuează eventuala
impresie de studiu rigid. Deşi nu mai puţin ştiinţifică, ,disecarea" lucrărilor celor patru
scriitori este captivantă. Se foloseşte, este clar, o ,aparatură" de ultimă generaţie, care
permite ,investigări" noi, iar rezultatele sunt deosebite. Şi, cel mai important, această parte a
lucrării te poate face să te întorci la lectura textelor avangardei româneşti cu impresia că le vei
revedea într-un cadru mult mai larg şi din unghiuri la care nu te gândisei. Analiza tematică şi
comentariile stilistice, delimitarea migăloasă a ecourilor cel mai evident futuriste, operarea
foarte atentă cu termeni ca modernism, modernism moderat, suprarealism, decadentism,
urmuzianism etc., compararea lucrărilor celor trei poeţi şi plasarea, oarecum neaşteptată în
final a unui ,prozator" precursor al avangardismului, toate acestea aduc în final un aer de
prospeţime.

Printre capitole sobre, ordonate şi puternic ancorate în informaţii culese cu atenţie, printre
citate relevante şi concluzii pertinente, cititorul experimentat poate întrezări orizonturile noi
pe care această carte le poate deschide. (Aceasta mai ales dacă nu se va lăsa deranjat de
caracterul un pic ,scorţos" al lucrării, lipsit uneori de culoare şi de un ton mai personal. Dar,
aşa cum spuneam, este o carte pentru cititorul specialist.) Pentru un astfel de cititor, apariţia
acestei lucrări nu poate fi decât un câştig.