Sunteți pe pagina 1din 8

Luceafarul

Mihai Eminescu

1. Despre autor:
Mihai Eminescu a fost si este cel mai mare poet si scriitor romana, "ultimul mare poet
romancier", care a realizat o opera monumentala a trditiilor populare si culte nationale, "depasindu-le
prin geniul si munca sa" (Zoe Dumitrescu Busulenga).
2. Creatii ale poetului:
De-a lungul vietii Mihai Eminescu a scris poezii cu caracter filozofic "Luceafarul", poezii de
inspiratie folcorica si mitologica "Revedere", poezii ce au avut ca tema natura "Lacul", "Dorinta" sau
iubirea "Floare albastra".
3. Incadrarea poemului:
Poemul a aparut in "Almanahul Societatii Academice Social-Literare Romania-Juna", din
Viena, in aprilie 1883. Este reprodus in revista "Convorbiri literare" si apare in volumul "Poezii", cu
modificari ale lui Titu Maioescu.
4. Geneza:
La baza poemului se afla basmul muntenesc "Fata din gradina de aur", versificat de Eminescu
dupa versiunea culeasa de germanul Richar Kunich; si mitul "Zburatorului" ce este valorificat in
primul tablou al poemului, prin visul erotic al fetei de imparat, ajunsa la varsta dragostei, ea isi
imagineaza intruparea tanarului in postaza angelica si demonica, pentru a vorbi cu acesta dupa legile
pamantene.
5. Surse de inspiratie:
Mihai Eminescu a avut ca sursa de inspira 919e416j tie "Lumea ca vointa si reprezentarea" a
lui Arthur Schopenhauer, de unde a preluat viziunea antitetica dintre omul obisnuit si omul de geniu.
Omul obisnuit se caracterizeaza prin modestie, banalitate, neputinta de a-si depasi limita de
actiune, dorinta oarba de a trai si a fi fericit in sensul realist.
Omul de geniu se caracterizeaza prin inteligenta profunda si meditatie, setea de cunoastere,
puterea sacrificiului de sine pentru implinirea idealurilor, capacitatea de a-si depasi limitele conditiei.

6. Tema:
Tema poemului o reprezinta destinul omului de geniu preluat de la Schiopenhauer.
7. Titlul:
Titluil este numele celei mai luminoase stele. In termini alegorici "Luceafarul" este geniul
purtator de lumina, solitar si neinteles de omul obisnuit, comun, incapabil sa ajunga la infinitul
gandirii.
8. Structura:
Poemul "Luceafarul" este alcatuit din 98 de catrene, structurate in patru tablouri ce sunt
subordinate a doua planuri: universal-cosmic si uman-terestru.
Incipitul il constituie prima strofa in care este prezentata fata de imparat.
Faptul ca la originea poemului se afla un basm , Eminescu a pastrat doar schema epica, cadrul;
formula de inceput tine tot de epic.
Prezenta unui narator care povesteste la persoana aIII-a, prezenta personajelor, constructia
gradate a subiectului, numarul mare de vorbe specifice povestirii precum si prezenta dialogului cu
formule specifice de adresare, toate acestea dau poemului un caracter liric.
Se constata ca poemul este impartit in patru tablouri; primul ilustreaza dragostea dintre fata
de imparat si Luceafar, a doilea prezinta idila dintre Catalin si Catalina, al treilea prezinta calatoria
Luceafarului si discursul acestuia cu Demiurgul, iar cel de-al patrulea prezinta intoarcerea
Luceafarului pe cer si constatarea ca fata de imparat nu s-a putut rupe din cercul ei stramt
9. Cuprinsul:
Primul tablou cuprinde idila dintre fata de imparat si Luceafar si reuneste planurile universal-
cosmic si uman-terestru.
Spatiul este de poveste "A fost odata", iar timpul este istoric, irepetabil "A fost ca niciodata".
Se reia tema iubirii imposibile dintre doua finite ce apartin unor planuri diferite, din
"sburatorul" de Ion Heliade Radulescu.
In acest tablou se deosebesc o serie de motive printer care se enumera: motivul lunii, al
castelului, stelelor, al noptii, marea, visul, somnul, oglinda.
Contempland, Luceafarul de seara se indragosteste de o "prefrumoasa fata" de imparat. Fata la
randul ei este cuprinsa de acelasi sentiment.
Portretul fetei de imparat este conturat in primele strofe. Intruchipeaza idealul de femeie
"prefrumoasa", este unicizata "una la parinti" si este comparata cu stelele si cu Fecioara.
In conceptia fetei, Luceafarul este un suflet, iar pentru chemarea lui este nevoie de o formula
magica, de un descantec "Cobori in jos, luceafar bland". Descifrand alegoria se poate spune ca
pamanteanul aspira catre absolute in timp ce sufletul are nevoie de concret. Intrucat cei doi fac parte
din doua lumi diferite, spatial acestora de comunicare este somnul si visul. Metamorfozarea
Luceafarului se implineste prin intermediul oglinzii si al apei..
Fiintele supranaturale au posibilitatea de a se metamorfoza, astfel, intocmai ca intr-un basm,
Luceafarul, la chemarea fetei de imparat se arunca in mare si se preschimba intr-un tanar cu parul de
aur, ochi scanteietori, cu o cununa de trestii, si se arata fetei ca un inger, ca un zeu.
Metamorfozatrea Luceafarului aminteste mituri cosmogonice, intrucat la prima intrupare,
Luceafarul are ca parinti cerul si marea: "Iar cerul este tatal meu/ si muma e marea."
Luceafarul este "un mort cu ochii vii" deoarece nemurirea este pentru muritorii de rand o forma
a mortii; de aceea fata de imparat avea o senzatie de frig: "Cci eu sunt vie, tu esti mort,/ Si ochiul tau
ma-ngheata".
Peste cateva nopti, fata cheama din nou Luceafarul. Acesta o asculta din vaile haosului,
avand acum, in cea de-a doua intrupare, ca tata soarele si ca mama noaptea.
Acum vine invesmantat in negru si purtand pe suvitele negre o coroana ce arde. Infatisarea
este acum demonica, pentru ca s-a nascut din noapte, iar dupa Hesiod noaptea este zeita umbrelor,
fiica haosului, mama tuturor zeitelor.
De data aceasta tanarul ii fagaduieste miresei cununi de stele, ii ofera cerul pe care sa rasara
mai stralucitoare ca celelalte, dar si de data aceasta fata ii respinge apropierea si simte de data acesta o
stare de caldura.
Alegoria este ca fata incapabila sa iasa din conditia ei si sa convietuiasca impreuna cu
Luceafarul, aceasta ii cere sa devina muritor ca si ea.
La aceasta cerere, Luceafarul raspunde afirmativ din cuvintele sale reiesind sacrificial supreme
pe care este gata sa-l faca "in schimb pe-o sarutare", pentru a-i demosntra fetei ca o iubeste.
Tabloul al II-lea se desfasoara in plan terestru si prezinta idila dintre Catalin si Catalina,
idila care simbolizeaza repeziciunea cu care se stabileste legatura sentimentala intre reprezentantii
lumii inferioare.
Avem aici o atmosfera familiara, eroina nu mai este o prefrumoasa fata de imparat, ea devine
Catalina, o fata ca oricare alta.
Catalin este un "copil viclean", un paj din preajma imparatesei, baiat din flori, dar indraznet cu
ochii.
Tanarul Catalin se afla in antiteza cu Luceafarul intrucat acesta era un om obisnuit, iar ceea
ce-I putea oferi era doar iubirea pamanteana, fata de Luceafarul care-i oferea cerul, marea.
Inca din primul tablou fata de imparat manifesta o retinere fata de Luceafar intruncat nu-l
intelege "Desi vorbesti pe inteles,/ Eu nu te pot pricepe". De aceea Catalina raspunde cu asa rapiditate
la declaratiile lui Catalin, baiat simplu in comparative cu aspiratiile Luceafarului.
Urmarind-o pe Catalina, socoteste ca este momentul sa-si incerce norocul si ii marturiseste
dragostea lui.
Se observa in aceasta scena de dragoste un limbaj comun, obisnuit, popular, adecvat unei scene
de dragoste obisnuite, trecatoare, aventuroase.
Catalina la inceput este retrasa, mai retinuta si ii marturisete baiatului dragostea pe care i-o
poarta Luceafarului.
Fata constientizeaza asemanarea sa cu cel din plan terestru, Catalin, stabilind departarea
uriasa de Luceafar: "Si guraliv si de nimic,/ Te-ai potrivi cu mine".
Catalin gaseste remediul: "Hai si-om fugi in lume" si astfel Catalina va pierde visul cu luceferi.
Tabloul al III-lea al poemului prezinta calatoria Luceafarului spre Demiurg si concorbirea
dintre cei doi si cuprinde spatial cosmic si expone un tablou cosmogonic.
Luceafarul face o calatorie interstelara de cu noastere si autocunoastere, la inceputul lumii, la
origini.
Se stabileste diferenta dintre timpul cosmic "cateva clipe" si timpul uman "mii de ani".
Demiurgul intruchipeaza creatorul absolut, este cel care cunoaste numele Luceafarului.
Pentru un zbor ata de indraznet, Luceafarului ii creste o aripa de dimensiuni uriase. Din
cauza vitezei colosale cu care zbura, miscarea lui pare un fulger ne-ntrerupt.
In discutia dintre cei doi se observa un limbaj familiar ca intre parinte si fiu ("parinte",
"Doamne"). Demiurgul formuleaza o serie de definitii filozofice ale conditiei umane (antiteza dintre
omul de geniu sic el obisnuit). "Tu vrei un om sa te socoti,/ Cu ei sa te asemeni?", "Ei doar au stele cu
noroc/ Si prigoniri de soarte.".
In dialogul cu Demiurgul, Luceafarul insetat de viata obisnuita, de stingere este numit
Hyperion. Intocmai ca fata de imparat in idila cu Catalin, este numita Catalina, iar Luceafarul, in
momentul in care vrea sa devina muritor este inzestrat cu nume.
Demirugul ii ofera alte solutii in schimbul mortii "pamantu-n lung si marea-n larg/ Dar
moartea nu se poate". Ii atrage atetia ironic, asupra inutilitatii sacrificiului: "Si pentru cine vrei sa
mori/ Si vezi ce te asteapta".. Tonul Demiurgului este profetic ceea ce anticipeaza infidelitatea fetei
sip e urma dezamagirea Luceafarului.
Luceafarul este o parte a universului, celui "tot" care o reprezinta Demiurgul, iar a-l rupe din
acest sistem ar insemna distrugerea echilibrului universal.
Si ca ultim argument, Demiurgul il indeamna pe Hyperion sa priveasca spre pamantul
ratacitor sa vada ce-l asteapta.
Tabloul al IV-lea cuprinde planul terestru, dar si cel cosmic.
Hyperion devenit din nou Luceafar se intoarce pe cer si isi revarsa din nou razele asupra
Pamantului.
In acest tablou avem un foarte frumos pastel terestru care contrasteaza cu cel cosmic din
partea a III-a.
Luceafarul descopera pe cararile din cranguri sub sisruri lungi de tei, doi tineri indragostiti,
care sedeau singuri.
Mahnit de ceea ce vede, Luceafarul nu mai cade idin inaltul cerului la chemarea fetei ci se
retrage in singuratatea lui constatand cu amaraciune: "Ce-ti pasa tie chip de lut/ Daco-i fie u sau
altul?/ Ttraind in cercul vostru stramt/ Norocul va petrece/ Ci eu in lumea mea ma simt/ Nemuritor si
rece."
In finalul poemului, Luceafarul dezamagit de imposibilitatea fetei de a-si depasi conditia o
numeste acum pe "prefrumoasa" fata de imparat "chip de lut".
10. Limbajul:
Limbajul impleteste registrul sobru filozofic cu registrul popular, familiar.
In poem se deosebesc o multitudine de figure de stil, printre care se deosebesc: comparatiile
(portretul fetei), epitetele ("prea frumoasa"), metafore ("izvor de vieti", "dadator de moarte", "al nemuriri
nimb"), antiteze (intre Catalina si fata de imparat, intre Catalin si Luceafar si intre conditia omului
de geniu si omul obisnuit), personificari (umanizarea Luceafarului).
11. Concluzii:
O interpretare a poemului "Luceafarul" socoteste aceasta creatie ca un poem al "vocilor" sau al
"mastilor" poetului. Astfel Eminescu s-a imaginat pe sine in primul rand Luceafarul sau Hyperion,
geniul care cauta suprema clipa de fericire fara sa fie inteles si ramanand la locul sau separat de
societatea din jur. Eminescu s-a imaginat insa si in chipul lui Catalin, pamanteanul obisnuit care
traieste din prima clipa a dragostei. S-a imaginat chiar in chipul Catalinei, muritorul de rand care
aspira spre absolut. El s-a imaginat si sub chipul Demiurgului, exprimand astfel aspiratia spre
personalitatea universala.
Mihai Eminescu spunea: "Aceasta ese povestea. Iar intelesul allegoric ce i-am dat este ca daca
geniul nu cunoaste moarte si numele lui scapa de noaptea uitarii, aici, pe pamant, nici e capabil a fi
fericit, nici a ferici pe cineva. El n-are moarte, dar n-au nici noroc!".





















Primul tablou se deschide cu o perspectiv mitic, atemporal, formula folosit, specific
basmelor prin raportarea la timpul primordial, al genezelor: A fost odat ca-n poveti, / a fost ca
niciodat / Din rude mari, mprteti, / O prea frumoas fat. Cadrul iniial amintete de
imaginile din basme; versurile subliniaz frumuseea fetei de mprat, cu alt neles ns dect
n basm. n poem, fata de mprat reprezint umanitatea privit la modul cel mai nalt i
desemnat ca atare printr-un superlativ. ( M. Mincu )
Strofa a doua contureaz un portret al fetei care nu este concret, ci conceptual i general: i
era una la prini / i mndr-n toate cele / Cum e Fecioara ntre sfini / i luna ntre stele.
Cele dou comparaii o apropie pe fat de planul cosmic. n prima variant a poemului, mai
aproape de basmul care l-a inspirat, fata de mprat era apropiat de condiia uman, n
varianta definitiv ea fiind inclus n ordinea cosmic i biblic. Cadrul iniial n care apare fata
de mprat este specific romantic. Izolarea i singurtatea accentueaz predispoziia la reverie.
Deschiderea nspre cosmic este sugerat de motivul ferestrei, asociat cu motivul stelei: Din
umbra falnicelor boli / Ea pasul i-l ndreapt / Lng fereastr, unde-n col / Luceafrul
ateapt. Edgar Papu nota c, la romantici, natura capt o virtute de modificare integral a
omului n sensul transfigurrii sale. Ea nu mai este doar un refugiu curativ al nelinitilor, ci
sediul unei evadri radicale din propria fiin
XII F
14 decembrie 2012
Paralelism intre Sonet de Mihai Eminescu si Sonet de George Bacovia "
Sonetele romantice se deosebesc cu mult de sonetele simboliste. Sonetul lui Bacovia face posibila
nu o imbinare intre structura si tematica, asa cum se intampla in cazul sonetului eminescian, ci o
completare la muzicalitatea conferita de estetica simbolista.
Aspectul prozodic al sonetului Bacovian se imbina cu tematica simbolista. Bacovia nu respecta
masura unitara a versurilor , iar repetarea unor cuvinte precum noapte, casa, triste accentueaza
caracterul obsesiv al poeziei. Tema din sonetul eminescian este iubirea, dar o iubire neimplinita,
dupa care poetul ravneste si sufera. Timpul este parca prins in vesnicie, Sa stai visand la foc, iar
visul de iubire, dorul face ca timpul sa fie un prezent continuu, o neincetata dorinta.
"Paralelism intre Sonet de Mihai Eminescu si Sonet de George Bacovia"
Suferinta eminesciana este foarte diferita de cea Bacoviana, Eminescu fiind rapus de melancolia
unei iubiri neincepute, pe cand la Bacovia suferinta este o stare existentiala, o stare ce nu piere ci
doar este sustinuta de cadrul obscur. In Sonet de Bacovia este ilustrata o lume in declin, in
dezechilibru, atmosfera fiind una apasatoare, noaptea e uda, grea, incarcata de o materie lichida,
mahalaua este invaluita in intuneric.
Toate acestea sugereaza nu numai descompunerea unui cadru obositor ci si o destramare
interioara, un suflet imprastiat in neant. E-o noapte uda, grea, te-neci afara./Prin ceata - obosite,
rosii, fara zare-/ Ard afumate, triste felinare,/ Ca intr-o crasma umeda, nmurdara. Spatiul sufocant si
inchis ramane fara zare adica fara scapare, fara o iesire, care tine prizioniera fiinta umana.
"Paralelism intre Sonet de Mihai Eminescu si Sonet de George Bacovia"
La Bacovia, melancolia nu vine din lipsa unei persoane, a unei iubiri, a unor vise ce face fiinta sa
aspire la absolutul clipei, ci dimpotriva ea se datoreaza cadrului dezolant, eul liric pierzand orice
contact cu lumea din jur si adancindu-se in bajbaiala in intuneric.
In poezia eminesciana atmosfera este incarcata si material datorita acelor grele picuri ce
accentueaza ideea de melancolie ce este traspusa intr-un timp continuu. Dar si mai bine-i, cand
afara-i zloata, Sa stai visand la foc, de somn sa picuri". In acest context se produce o stagnare a
gandurilor, timpul prezent pare oprit si devenit etern.
"Paralelism intre Sonet de Mihai Eminescu si Sonet de George Bacovia"
Trecutul insa este resimtit in fosnetul hartiei ce creaza o subtila imagine autidiva: si tu citesti din
roase plicuri. Adancirea gandurilor in trecut pare fara cale de intoarcere, ca o ratacire temporala ce
nu mai poate fi redresata. Timpul trait este imbinat cu timpul mitic: Visez la basmul vechi al zanei
Dochii. Aparitia iubitei este ca o continuare a visului de dragoste ce ilustreaza imaginea iubitei
pierdute. Acesta prezenta este una feerica, iubita fiind o proiectie a trecutului.
"Paralelism intre Sonet de Mihai Eminescu si Sonet de George Bacovia"
Mainile reci accentueaza imposibilitatea unei apropieri fizice, iubirea pierduta nefiind recuperata.
Incaperea , sau cadrul interior este la Eminescu un prilej de visare, un cadru perfect al interiorizarii:
Dar si mai bine-i cand afara-i zloata,/ Sa stai visand la foc. Materia inconjuratoare impune
visarea romantica, pe cand la Bacovia este motivul pentru care eul se adanceste in angoasa si frig.