Luceafarul, de Mihai Eminescu

ESEU
-tema iubirii-

Confom lui Virgil Nemoianu, Eminescu a realizat trecerea de la romantismul specific

perioadei pasoptiste la „romantismul înalt” prin temele, simbolurile si motivele de tip vizionar si
mitic din aceasta capodopera literara.

Opera „Luceafarul” apare in anul 1883 in „Almanahul Societatii Academice Social-

Literare *România jună*”, la Viena, reprodus apoi în revista „Convorbiri literare”.
Apartenenta la romantism este validată de inspiratia folclorica, precum si de prezenta categoriei
estetice a fantasticului, a miturilor, de existenta planurilor poetice aflate in antiteza, dar si de
imaginarul poetic indraznet, care armonizeaza, pentru prima data in literatura romana, limbajul
popular si exprimarea neologica, idei din gandirea stiintifica universala si mituri autohtone
stravechi.

Mai intai, sursele de inspiratie folclorica sunt basmele: „Fata în gradina de aur” si „Miron
si frumoasa fara corp” si mitul romanesc al Zburatorului, pe care Eminescu le stilizeaza si le
sublimeaza intr-un original poetic alegoric si simbolic. Un element specific basmului este
formula de început: „A fost odata ca-n povesti/ A fost ca niciodata/ Din rude mari imparatesti/ O
prea frumoasa fata.”, care fixeaza poemul intr-un timp mitic, primordial, al povestii de iubire
dintre fata de imparat si luceafar.

Apoi, în poem interferează genuri și specii literare în manieră tipic romantică. Epicul
este ilustrat de reperele temporale şi spaţiale, de existența unui fir narativ, de prezenţa
personajelor simbolice, de gradarea acțiunii spre un punct culminant, de numărul mare al
verbelor și prezența unei ,,voci” a cărei marcă textuală este persoana a lll-a. Dramaticul este
prezent prin suita de scene dialogate (dialogul dintre Cătălin și Cătălina, dintre luceafăr și fata de
împărat, dintre Hyperion și Demiurg), precum și prin forța conflictului exterior și interior. În
esență, însă, ,,Luceafărul” este un poem liric în care schema epico-dramatică asigură doar cadrul
alegoriei, pentru că întâmplările și personajele sunt simbolice. Luceafărul simbolizează omul de
geniu, iar planul cosmic reflectă lumea ideilor generale în care geniul trăieşte însingurat; fata de
împărat/Cătălina este simbolul omului comun care aspiră la transcenderea condiţiei sale, însă nu
se poate desprinde de planul terestru; Cătălin este simbolul omului obişnuit, fără aspiraţii spre
transcendenţa spiritului; Demiurgul simbolizează generalitatea pură, desprinsă de teluric.

Tema este de natura romantica si surprinde iubirea incompatibila dintre omul de geniu si
omul de rand, prezentand raportul omului de geniu cu lumea. Iubirea este ilustrata in text prin
doua povesti: in primul si al treilea tablou este vazuta ca o cale de cunoastere, iar in al doilea si al
patrulea tablou este meditata de Eros, reprezentata de Catalin si Catalina.
 Titlul prezinta simbolul central, un motiv romantic ce sugereaza aspiratia cunoasterii prin
iubire. Luceafarul este cea mai luminoasa stea de pe cer, iar in termeni alegorici este fiinta
superioara. Luceafarul este vazut ca o fiinta solitara si nefericita, opus omului comun.

O prima secventa reprezentativa pentru tema este incipitul care reda formula specifica
basmului mentionata mai sus. Aici regasim si descrierea fetei care este singularizata: „si era una
la parinti/ si mandra-n toate cele.” Fata de imparat se indragosteste de Luceafar si comunica cu
acesta in vis prin intermediul oglinzii. Fiinta pamanteana aspira spre absolut, iar spiritul superior
tinde spre planul terestru. Fata il cheama sa coboare din inaltimi, putem asemana chemarea cu un
descantec: „Cobori in jos luceafar bland/ alunecand pe-o raza/ patrunde-n casa si in gand/ si
viata-mi lumineaza.” Desi sintaxa este un pleonasm, ea reda nerabdarea fetei de a-l revedea pe
Luceafar. Pentru a-si arata sentimentele fata de fata, acesta se metamorfozeaza si ii cere fetei sa-l
urmeze spre nemurire, insa fata de imparat ii marturiseste ca acest lucru este imposibil.

In tabloul II, sunt prezentati Catalin: „copil din flori si de pripas”, si Catalina, fata de
imparat, care, chiar daca la inceput era unicizata acum primeste un nume. Al doilea tablou se afla
in antiteza cu primul, aici regasindu-se iubirea dintre cei doi care se afla in acelasi plan.
Asemanarea numelor celor doi, reda si limitarile pe care le intampina ambii. Datorita
recunoasterii propriilor limite, Catalina este determinata sa-l tradeze pe Luceafar, oferindu-i
iubirea lui Catalin.

Tabloul al III lea apartine in totalitate planului cosmic, acest tablou fiind reprezentat de
metafora: „Cresteau a lui aripe”. Aici se prezinta drumul Luceafarului catre DEMIURG cat si
numirea acestuia drept Hyperion. Se prezinta refuzul oferirii mortii in schimbul ”orei de iubire”
Este evidentiata incapacitatea geniului de a-si gasi fericirea in conditia umana, acest fapt este
redat de cuvintele Demiurgului.

O alta secna semnificativa pentru tema, este iubirea dintre Catalin si Catalin vazuta prin
ochii Luceafarului. In tabloul IV este evidentiata contrastarea conditiei omului de geniu cu cea a
fiintei umane prin iubirea dintre Catalin si Catalina. Sunt dezvoltate ambele planuri, asemeni
primului tablou. Aspect de biografie regasim in ultima strofa, prin redaraea incapacitatii de a fi
fericit intr-un loc de unde nu apartine, aici aparand din nou conditia omului de geniu si
inadaptibilitatea acestuia. Dupa cele vazute de catre Luceafar exista inca o chemare din partea
Catalinei, dar acesta nu se mai lasa prada sentimentelor si o refuza. Acesta ii ofera o descriere in
opozitie cu cele atribuite la inceputul poemului: „chip de lut”, aceasta metafora reda atitudinea
distana a Luceafarului. Este creionata antiteza dintre cele doua planuri interferate: planul terestru
devenind „cercul vostru stramt”, iar planul cosmic „lumea mea.”

Poemul este construit pe baza alegoriei si antitezei. Prezenta metaforei contureaza ideea
iubirii absolute: „cununi de stele”. In portretizarea Luceafarului sunt utilizate hiperbolele: „
venea plutind in adevar/ scaldat in foc de soare.”
 Muzicalitatea celor 98 de strofe este data de particularitatile prozodice. Masura versurilor
fiind de 7-8 silabe, existand un ritm iambic si o rima incrucisata.

In concluzie, „Luceafarul” este o capodopera a creatiei eminesciene, iar viziunea poetica

este ilustrata prin imaginarul poetic de natura romantica si perfectiunea formei. Prin intregul
poem, Eminescu a reusit sa prezinte lumea intr-o viziune romantica, apeland la trasaturile
specifice acestui curent literar pe care l-a prezentat in cel mai stralucit mod.