LUCEAFĂRUL

1. Geneza textului
2. Ȋncadrarea în curentul literar, gen şi specie
3. Structură şi compoziţie
4. Titlul
5. Analiza tablourilor- mijloace artistice,semnificaţii
 Tabloul I – strofele 1-43 (Poveste de iubire dintre fata de împărat ş Luceafăr)
 Tabloul II – strofele 44-64 (Idila dintre Cătălin şi Cătălina)
 Tabloul III – strofele 65-85 (Călătoria cosmică şi dialogul cu Demiurgul)
 Tabloul IV – strofele 86-98 (Iubirea celor doi muritori şi revelaţia lui Hyperion)
6. Măştiile lirice
7. Ȋncheiere

ESEU- ROMANTISM

1. Geneza textului:

Poemul „Luceafărul” de Mihai Eminescu, a fost publicat în anul 1883, la Viena, în Almanahul
Societăţii Academice Social Literare „Romȃnia Jună”, se inspiră din basmul „Fata în grăina de aur”,
cules de Richard Kunisch, dar şi din surse mitologice şi izvoare filosofice despre condiţia omului de
geniu.

Tema poeziei este cea a iubirii, evidenţiată prin prezenţa omului de geniu,dar şi prin aspecte feerice
ale naturii terestre şi cosmice.

2. Ȋncadrarea în curentul literar, gen şi specie:

Creaţia poetică eminesciană aparţine romantismului prin caracterul eterogen, din punct de vedere
estetic. Astfel, „Luceafărul” se poate încadra în genul epic pentru că spune o poveste de iubire, în cel
dramatic prin ambele pasaje dialogate şi în cel liric prin proiecţia lirică şi filosofică.

3. Structură şi compoziţie:

Structura şi compoziţia romantică se realizează prin opoziţia planurilor cosmic şi terestru, ce susţin
caracterul clasic al textului prin rigoare, echilibru şi armonie. Ȋn acest poem sunt prezentate două
planuri romantice: planul terestru şi planul cosmic. Simetria compoziţională se realizează prin
interferenţa celor două planuri: în planul terestru este prezentată povestea de iubire dintre cei doi
muritori, Cătălin şi Cătălina, iar în planul cosmic, Hyperion îi cere Demiurgului să-l facă muritor. Ȋntre
aceste două planuri sunt prezentate şi alte două evenimente importante precum: iubirea dintre fata
de împărat şi Luceafăr şi momentul în care Hyperion veghează din înaltul cerului iubirea dintre cei doi
muritori.
 4. Titlul

Titlul „Luceafărul”este format dintr-un substantiv propriu articulat hotărât, ce denotă un astru
ceresc. Luceafărul simbolizează fiinţa celestă care priveşte spre pămȃnt, tȃnjind să trăiască o viaţă şi
o iubire omenească; Hyperion este fiinţa divină care are capacitatea nemărginită de cunoaştere
filosofică. Titlul uneşte două mituri: unul românesc, al stelei călăuzitoare (Steaua Ciobanului), şi altul
grecesc, al lui Hyperion, fiul lui Uranus (zeul cerului) şi al Geei (zeiţa pământului), sugerând natura
dublă a personajului romantic.

5. Analiza tablourilor:

Poemul „Luceafărul”este structurat în patru tablouri. Ȋn primul tablou este prezentată povestea de
iubire dintre fata de împărat şi Luceafăr. Incipitul poemului romantic prin formula tipică de
introducere din basme, plasând acţiunea ȋntr-un timp mitic, etern, circular (illo tempore) „A fost
odată ca-n poveşti/A fost ca niciodată”, acest lucru subliniază caracterul universal valabil al
semnificaţiilor. Portretul fetei de împărat, realizat prin superlativul absolut „o prea frumoasă fată”,
prin sintagma „una la părinţi” şi prin dubla comparaţie cu luna şi Fecioara, toate acestea o
evidenţiază drept o fiinţă umană superioară, lipsa numelui propriu fiind o încumetare a portretului
feminin ideal.

Cadrul iniţial al primului tablou este specific romantic. Descrierea castelului conturează o
armosferă misterioasă specifică romantismului, prin moticul domei „falnicele bolţi” care introduce
ideea aspiraţiei lumii terestre spre infinitul cosmic, ideea este subliniată de motivul ferestrei, care
reprezintă poarta dintre cele doua lumi: terestră/ cosmică „Din umbra falnicelor bolţi/ Ea pasul şi-l
îndreaptă/ Lângă fereastră unde-n colţ/ Luceafăul aşteaptă”. Motivul umbrei, fiind simbolul
existenţei spirituale, dar şi al misterului, subliniat de epitetul cromatic „umbra negrului castel”.

Legătura dintre cei doi se creează ȋn lumea abstractă a visului, motivul oniric avȃnd semnificaţia
singurei posibilităţi de comunicare ȋntre două lumi incompatibile: „Cum ea pe coate-şi răzima/ Visȃnd
ale ei tȃmple/ De dorul lui şi inima/ şi sufletu-i se ȋmple” ; Luceafărul ȋnsuşi „o urma adȃnc ȋn vis/ De
suflet să se prindă”. Textul valorifică mitul zburătorului, aşa cum reiese din scena pătrunderii
Luceafărului ȋn odaia fetei, sub forma unei lumini: „Şi pas cu pas ȋn urma ei/ Alunecă-n odaia/ Ţesȃnd
cu recile-i scȃntei/ O mreajă de văpaie.” Semnificaţia ȋntȃlnirii dintre cele două fiinţe incompatibile
este ȋntregită de motivul oglinzii magice, care poate dezvălui o prezenţă nematerială, spirituală: „Şi
din oglindă luminiş/ Pe trupu-i se revarsă”; „El tremura-n oglindă”.

Cele două ȋntrupări ale Luceafărului sunt realizate prin procedeul artistic al paralelismului, care
scoate ȋn evidenţă numeroase antieze. Aceste două ȋntrupări sunt precedate de invocaţa retorică a
fetei de ȋmpărat. Repetiţia acestei invocaţii conferă replicii valoarea unei incantaţii magice, a unui
descâtec: „Cobori ȋn jos, Luceafăr blȃnd,/ Alunecȃnd pe-o rază/ Pătrunde-n casă şi ȋn gȃnd/ Şi viaţa-
mi luminează!”. Prima întrupare a Luceafărului este una angelică, din două elemente fundamentale
apă şi foc „Şi cerul este tatăl meu/ Şi mumă-mea e marea”. Aria semantică aacvaticului validează
ideea de ipostază angelică: „trestii”, „apa”, „vânt”, „Şi toată lumea ȋn ocean/ De tine o s-asculte”. De
asemenea, răspunsul fetei susţine ideea: „O, eşti frumos cum numa-n vis/ Un ȋnger se arată,/ dară pe
calea ce-ai deschis/ N-oi merge niciodată/ (...) Luceşti fără de viaţă/ (...) Şi ochiul tău mă-ngheaţă.”
 A doua ȋntrupare a Luceafărului este din foc şi aer „Şi soarele e tatăl meu/ Iar noaptea-mi este
mama”. Aria semantică a focului validează ideea de ipostază demonică: „rumene văpăi”, „scăldat ȋn
foc de soare”, „privirea ta mă arde”. De asemenea, răspunsul fetei susţine această idee: „O, eşti
frumos cum numa-n vis/ Un demon se arată/ dară pe calea ce-ai deschis/ N-oi merge niciodată.” .” Se
remarcă faptul că ȋn niciuna dintre ipostaze Luceafărul nu se ȋntrupează din pămȃnt, tocmai pentru a
sublinia faptul că rămȃne o fiinţă nepămȃnteană.

Al doilea tablou, concentrat ȋn planul terestru, dezvoltă tema romantică a iubirii idilice dintre cei doi
pământeni, Cătălin şi Cătălina. Primind un nume, fata de împărat îşi pierde unicitatea, devenind un
muritor banal. Originea umilă a lui Cătălin reprezintă o primă antiteză cu Luceafărul: „băiat din flori şi
de pripas”, „copil de casă/ Ce împle cupele cu vin/ Mesenilor la masă”. Epitetele „viclean”,
„pânditor”, conturează portretul unui om superficial, în timp ce diminutivele „copilaş”, „ruşinos şi
drăgălaş”, îl plasează pe Cătălin într-o zonă neimportantă.

Cătălina devine o imagine în oglindă a lui Cătălin, scenariul lor de iubire amintind de notele idilice
din poeziile de iubire din creaţia eminesciană timpurie, în care dragostea este înfăţişată ca un joc,
prin utilizarea verbelor la conjunctiv care conturează o scenă de basm „să mă cuprinzi”, „să ne
privim”. Interjecţiile şi verbele la imperativ „mă sărută”, „hai şi-om fugi ȋn lume”, formulează
ȋndemnuri şi chemări.

Tabloul al treilea asociază motivul călătoriei interstelare, ilustrat ȋn drumul Luceafărului către
Demiurg. Pastelul cosmic readuce imaginea cosmogoniei ca o punere în mișcarea a haosului inițial:
„Și din a chaosului văi/ Jur împrejur de sine/ Vedea ca-n ziua cea de-ntâi/ Cum izvorau lumine”.
Timpul mitic „căi de mii de ani treceau” se impune în fața timpului istoric „în tot atâtea clipe”, zborul
său având viteza luminii: „Părea un fulger nentrerupt/ Rătăcitor prin ele”.

Hyperion ȋi cere Demiurgului, ȋn numele iubirii, să-l dezlege de nemurire, ȋnsă acesta ȋi subliniază
antiteza dintre cele două lumi, sugerând superiorotatea omului de geniu, care este capabil de
idealuri ȋnalte. Se evidenţză, astfel, relaţia de opoziţie ȋntre cele două lumi, incompatibilitatea dintre
omul de rând şi omul de geniu.

Al patrulea tablou, adică finalul, propune un nou dialog cosmic-terestru. Secvenţa începe cu un
cadru feeric, în care natura creează un cadru securizat: motivul lunii, al apei, contureazăun cadru
natural care preia înfiorarea celor doi îndragostiţi muritori: „Răsare luna liniștit/ Și tremurând din
ape.// Și împle cu-ale ei scântei/ Cărările din crânguri/ Sub șirul lung de mândri tei/ Ședeau doi tineri
singuri”. Iubirea terestră este simbolizată prin cuplul Cătălin şi Cătălina. Planului terestru i se asociază
motivul teiului şi motivul codrului ce semnifică iubirea puternica dintre cei doi.

Chemarea pe care fata de împărat o adresează Luceafărului nu mai are valoarea unei incantații, ci
este doar dorința superstițioasă ca o stea norocoasă să îi asigure fericirea: „Cobori în jos, luceafăr
blând,/ Alunecând pe-o rază,/ Pătrunde-n casă și în gând,/ Norocu-mi luminează!”. Planului cosmic i
se asociază motivul singurătăţii. Vocativul adresat fetei de împărat „chip de lut”subliniază caracterul
efemer al fiinţei umane alcătuite dupa chipul divinităţii. Lipsa de discernământ a ființei umane se
sugerează în întrebarea: „Ce-ți pasă ție, chip de lut,/ Dac-oi fi eu sau altul?”.

Finalul subliniază valoarea absolută a cunoașterii în contrast cu caracterul efemer al fericirii umane
prin această „dureroasă mărturisire a unei singurătăți absolute”.
 6. Măştiile lirice:

Cele patru personaje sunt, de fapt, măști lirice ale geniului, înfățișat în patru ipostaze
complementare. Fata de împărat se află sub ipostaza omului de geniu care aspiră la nemurire prin
cunoaştere absolută: „O, de luceafărul din cer/ M-a prins un dor de moarte”. Luceafărul reprezintă
ipostaza omului de geniu care vrea să renunţe la nemurire şi să uite cunoaşterea absolută pentru a
trăi o fericire pământeană, limitată: „Și pentru toate dă-mi în schimb/ O oră de iubire”. Cătălin este
ipostaza omului de geniu care s-a izbăvit de „dorul de luceferi”, de dorința de cunoaștere absolută,
trăind deplin efemera dar emoționanta fericire omenească. Demiurgul se află ȋn ipostaza omului de
geniu care și-a asumat definitiv tristețea și nemurirea asociate cunoașterii absolute: „Noi nu avem
nici timp, nici loc/ Și nu cunoaștem moarte.”.

7. Incheiere:

Ȋn Luceafărul se regăsesc „aproape toate motivele, toate ideile fundamentale, toate categoriile
lirice și toate mijloacele lui Eminescu, poemul fiind într-un fel șî testamentul lui poetic, acela care
lămurește posteritatea, chipul în care și-a conceput propriul lui destin.”